PSIHOLOGIA CUPLULUI ŞI A FAMILIEI

Unitatea de învățare 10.

Un moment important din viaţa majorităţii adulţilor este acela în care ei devin părinţi. Conceptul
de “parentalitate” tinde să se substituie noţiunilor de “maternitate” şi “paternitate”, pe care le
cosubordonează. Parentalitatea desemnează rolurile sociale (responsabilităţile şi drepturile) părinţilor,
indiferent de sexul lor, în raport cu copiii.

1. TRANZIŢIA SPRE PARENTALITATE

Parentalitatea presupune noi sarcini şi o diversitate de potenţiale ajustări care fac ca, tranziţia la
statutul de părinte să fie mai problematică decât adaptarea la rolurile maritale şi ocupaţionale. Rossi
(1968) a identificat patru caracteristici ale parentalităţii, care explică şi dificultăţile pe care le implică
instalarea ei:
- Presiunile culturale asupra persoanelor căsătorite de a-şi exercita aceste roluri sunt în continuare
foarte mari, mai ales asupra femeilor. Există o considerabilă presiune asupra fetelor şi tinerelor
femei de a considera maternitatea ca fiind necesară împlinirii personale şi securizării rolului lor
adult.
- Deşi parentalitatea a devenit în mare măsură o chestiune voluntară (în condiţiile dezvoltării mijloacelor
contraceptive şi a însămânţării artificiale), ea poate să apară ca o consecinţă a unui act sexual
întâmplător, ne-protejat, care a fost realizat din cu totul alte motive. Din acest motiv, există în
continuare un număr mare de căsătorii care apar ca efect a sarcinilor ne-dorite.
- Statul parental este relativ irevocabil. Din momentul în care dobândim acest statut, suntem legaţi de el
pe viaţă. Indivizii au devenit mult mai mobili astăzi, ei părăsind mai uşor slujbele nesatisfăcătoare şi
chiar mariajele nefericite. Este însă mult mai greu de părăsit statutul de părinte, care nu încetează
după divorţul soţilor.
- Există puţine roluri atât de slab definite precum sunt cele parentale. Indivizii sunt prin urmare extrem
de slab pregătiţi pentru a le pune în act. Pregătirea pentru rolurile parentale este cel mai adesea
informală şi sporadică, iar liniile care ghidează interacţiunile dezirabile părinte-copil şi conduita a
ceea ce constituie un “bun părinte” sunt vagi.

APLICAŢIE
Analizați caracteristicile parentalității și modul în care se prezintă ele în societatea românească actuală.

Ce fel de schimbări sunt experimentate, cine şi cum le trăieşte? Lucrările privind adaptarea
părinţilor în procesul tranziţiei spre parentalitate nu sunt concludente. În lucrările timpurii, tranziţia era
prezentată ca fiind problematică, ca o criză “severă”, “de mari proporţii”, pentru majoritatea cuplurilor
studiate (Dyer, 1963; Lemasters, 1957). Hobbs (1968) afirma că, în majoritatea cuplurilor pe care le-a
studiat, trecerea la parentalitate este acompaniată de o criză uşoară, în timp ce, studiile mai recente
sugerează că trecerea la statutul de părinte nu ar fi acompaniată de nici o criză. Schimbările sunt
descrise ca satisfăcătoare, ca având unele efecte recompensatoare, ele putând crea şi unele dificultăţi
(Hobbs. şi Wimbish, 1977; Miller şi Sollie, 1980).
După naşterea copilului, în ciuda gratificaţiilor pe care le oferă noul-născut, apar dificultăţi
absolut normale: inexperimentaţi, părinţii se simt stânjeniţi (un trac normal apare în legătură cu
redistribuirea rolurilor în condiţiile trecerii de la diada conjugală la triada în care soţia devine şi mamă,
iar soţul şi tată), propria copilărie a părinţilor revine la suprafaţă generând sentimente pozitive, negative

655
MARIA-NICOLETA TURLIUC

sau ambigue, care îşi pun amprenta asupra relaţiilor familiale (amintirile senzoriale cu propria mamă,
unele angoase din copilărie, ambivalenţa adolescenţei etc.) sau dificultăţile legate de găsirea propriului
loc în constelaţia familială (femeia întreţine cu copilul o relaţie fuzională, din care soţul se poate simţi,
uneori, exclus). De la început, tatăl trebuie să stabilească interacţiuni cu copilul şi să sprijine
desprinderea mamei de copil, să o ajute în găsirea “bunei distanţe” faţă de acesta.
Dacă majoritatea studiilor nu explicitează tipurile de schimbări care provoacă un stres mai
puternic în trecerea la statul de părinte, lucrarea lui Miller şi Sollie (1980) analizează natura schimbărilor
de-a lungul a două dimensiuni: cea personală şi cea maritală. Într-un studiu longitudinal, asupra
stresului normal care însoţeşte tranziţia spre parentalitate, cei doi autori concluzionau că taţii şi mamele
trăiesc un stres personal semnificativ mai mare decât în perioada anterioară naşterii copilului, iar
mamele şi un stres marital, considerabil sporit.
Mai ales după naşterea primului copil, soţiile percep mai multe schimbări survenite în viaţa lor,
comparativ cu soţii lor, atât în dimensiunea personală cât şi în cea maritală (Cooper Harriman, 1983).
Însă marea majoritate a acestor modificări sunt apreciate ca fiind pozitive atât de soţii cât şi de soţi.
Schimbarea disponibilităţii sexuale a soţiei a fost una din puţinele modificări maritale pe care bărbaţii le
raportează ca fiind negative şi dificile. Dar, şi soţiile apreciază în manieră negativă faptul că acordă o
mai mică atenţie soţilor lor. Toate celelalte schimbări au fost evaluate pozitiv de ambii soţi. Mai mult,
studiul indică faptul că modificările şi ajustările inter-parentale nu survin doar în cursul primului an de
viaţă al copilului, ci şi ulterior, de-a lungul copilăriei acestuia. În cazul naşterii următorilor copii,
schimbările suferite de părinţi (în planul personal sau marital) nu mai sunt la fel de mari ca în cazul
primului copil (Cooper Harriman, 1983). La naşterea următorilor copii, cu excepţia timpului destinat
relaţiilor maritale intime, toate celelalte aspecte modificate au fost apreciate pozitiv de ambii soţi.
Ajustările necesare sunt mai mici datorită deprinderilor şi abilităţilor pe care soţii le-au dobândit în cadrul
experienţei lor cu primul copil.
Un alt aspect studiat al tranziţiei spre parentalitate este cel pe care diverşi autori l-au numit
stadiul “lunii de miere”. Primele patru până la şase săptămâni de după naşterea copilului au fost numite
luna de miere a noului-născut. Ea este trăită cu exaltare, în ciuda faptului că implică unele ajustări
interpersonale şi adaptarea copilului imaginar la cel real. Miller şi Sollie (1980) au sesizat numărul mic al
ajustărilor din perioada imediat următoare naşterii şi creşterea stresului personal la ambii soţi între
prima şi a opta lună de viaţă a noului-născut. Acest rezultat susţine ideea potrivit căreia, scurta perioadă
de euforie este urmată de o perioadă de profunde ajustări interpersonale.
Adepţii teoriei sistemelor familiale interesaţi de tranziţia spre parentalitate consideră absolut
necesară realizarea distincţiei dintre subsistemul executiv, reprezentat de regulă de părinţi (naturali,
vitregi sau substitutul lor), şi cel al copiilor. Subsistemul executiv este cel care emite regulile, restricţiile,
obiceiurile şi practicile educative utilizate în familie. Deciziile şi acţiunile sunt puternic afectate de
“mentalitatea” care ia naştere în familie - o parte a ei existând înainte de naşterea copilului.
În momentul intrării copilului în familie, trebuie constituită o linie de demarcaţie clară între
subsistemul executiv şi cel al copiilor. Această graniţă include mai multe componente. Mai întâi, ea
constă în acţiunile concrete, fizice, prin care copilul este separat de părinţii săi (atunci când este instalat
în propria sa cameră sau primul “Nu!” spus copilului atunci când îşi apropie mâna de soba încinsă).
Psihologic, această graniţă începe să existe de timpuriu, din momentul în care cei doi parteneri maritali
încep să gândească despre ei în termeni de “părinţi”, adică atunci când se simt responsabili să creeze
reguli şi să se ocupe de socializarea copiilor. O altă componentă a acestei graniţe constă în îndrumarea
parentală sau stilul educativ pe care părinţii îl utilizează în scopul influenţării copilului. În fine, graniţa
dintre cele două subsisteme familiale se întăreşte atunci când copiii recunosc şi acceptă faptul că
părinţii lor au autoritatea sau competenţa de a-i îndruma.
Această graniţă devine foarte clară chiar de la începutul relaţiei părinte-copil. Ea este iniţial în
întregime definită de părinţi dar, pe măsura creşterii copilului, este nevoie de unele ajustări, de o
anumită permeabilitate a acesteia. Permeabilitatea liniei de demarcaţie dintre cele două subsisteme se
referă la gradul în care graniţa sistemului executiv devine selectiv deschisă la informaţiile şi influenţa

656
 
PSIHOLOGIA CUPLULUI ŞI A FAMILIEI

sistemului copiilor. Din moment ce copii se dezvoltă şi se maturizează, trebuie să li se permită să

APLICAŢIE
Sintetizaţi principale dificultăţi întâmpinate în tranziţia la statutul parental.

2. ÎNDRUMAREA ŞI AUTORITATEA PARENTALĂ

Practicile educative utilizate de adulţi variază în funcţie de caracteristicile copiilor cărora le sunt
adresate. Variabila de sex, spre exemplu, este un factor important care intervine în modificarea
comportamentului adulţilor, pedepsele fizice pentru acelaşi tip de comportament fiind mai frecvent
utilizate în cazul băieţilor şi mai rar al fetelor. Unele studii indică şi faptul că, avansarea în vârstă a
copiilor este asociată cu modificarea comportamentului educativ matern, în sensul trecerii de la tehnicile
fizice, mai numeroase la vârste mici, la utilizarea metodelor verbale. De asemenea, trăsăturile de
personalitate şi manifestările comportamentale ale copiilor influenţează în mod direct comportamentul
parental. Este ceea ce Bell şi Harpers (1977) au numit “efectul copilului asupra adultului”.
Trebuie adăugat faptul că, părinţii privesc comportamentul copilului lor dintr-o varietate de
perspective. Variaţiile provin atât din apartenenţa la diferitele categorii socio-economice, din diversitatea
filozofiilor de viaţă asumate, din motivele, nevoile, aşteptările şi scopurile diferite ale părinţilor, cât şi din
amploarea diferenţelor de personalitate dintre copii şi părinţii lor. Toate acestea influenţează practicile
educative utilizate de părinţi. Spre exemplu, părinţii aparţinând claselor superioare şi mijlocii valorizează
reuşita şcolară, ca mijloc de ascensiune socială, transmiţând copiilor “sindromul de reuşită”, în timp ce,
aceia aparţinând claselor populare transmit mai degrabă un “sindrom al eşecului”, educaţia lor fiind
dominată de pasivism şi fatalism (Stănciulescu, 1997).
Dincolo de varietatea comportamentului parental, două categorii de practici au fost mai frecvent
analizate: permisivitatea şi autoritarismul. Analizând stilurile educaţionale parentale în funcţie de gardul
de control şi de manifestările afective ale părinţi în relaţia lor cu copilul, Baumrind (1971, 1978, 1991) a
clasificat părinţii în cinci grupe: autoritari subiectivi, permisivi, neglijenţi, supraprotectori şi autoritari
obiectivi.
Stilul autoritar subiectiv combină controlul puternic, adesea punitiv şi arbitrar (de unde şi
atributul de subiectiv), cu nivelul redus al afectivităţii. Părinţii care aparţin acestui stil sunt foarte puţin
deschişi informaţiilor sau influenţelor venite dinspre copii. Rolul parental este văzut ca fiind cel al şefului
casei, al creatorului de reguli, care disciplinează şi planifică. Părinţii autoritari subiectivi valorizează în
mod deosebit obedienţa copiilor şi nu ezită să utilizeze forţa atunci când acţiunile sau ideile copilului
sunt în conflict cu ceea ce părinţii cred că este bine. Deşi pot simţi afecţiune pentru copii lor, ea este rar
exprimată verbal sau comportamental. Rareori apar şi dialogul sau negocierea, afirmaţiile de tipul: “Fac
acest lucru pentru binele tău. Pe mine mă doare mai mult decât te doare pe tine” sau “Vei face acest
lucru pentru că aşa spun eu”, fiind frecvente.
Consecinţele acestui stil educaţional parental sunt, cel mai adesea, creşterea ostilităţii, stima de
sine redusă şi împiedicarea dezvoltării competenţei sociale a copilului (Baumrind, 1978, 1991). El se
conformează deciziilor parentale de teama consecinţelor şi nu ca urmare a unei decizii morale bine
gândite.
Permisivitatea este opusul stilului autoritar subiectiv, ea combinând un grad scăzut de control
parental cu un nivel ridicat al afectivităţii. Graniţele dintre subsistemul parental şi cel al copiilor sunt
extrem de permeabile. În această practică educativă, părinţii nu constituie o resursă importantă pentru

657
MARIA-NICOLETA TURLIUC

copil, agenţi activi care să-i formeze sau să-i modifice comportamentul, ei permiţând copilului să-şi
regleze, pe cât posibil, singur conduita şi să preia de timpuriu unele dintre sarcinile sistemului executiv.
Deşi părinţii îşi exprimă în mare măsură afecţiunea faţă de copil, pe care-l încurajează puternic
în ceea ce întreprinde, lipsa îndrumării parentale, a efortului de control parental, diminuează capacitatea
de cooperare necesară în situaţiile sociale. Chiar dacă dispun de un nivel ridicat al stimei de sine, de
creativitate şi autonomie, aceşti copii au dificultăţi în a-şi subordona, atunci când este necesar,
interesele personale celor ale grupului (Baumrind, 1978).
Neglijenţa parentală este şi mai problematică. Acest stil se caracterizează prin utilizarea
limitată, în mică măsură, atât a controlului cât şi a afecţiunii. Este cazul părinţilor centraţi pe propriile lor
interese, care “fug” de responsabilităţile lor parentale. Graniţa dintre subsistemul parental şi cel al
copiilor este destul de permeabilă dar, acest lucru se datorează refuzului părinţilor de a se implica prea
mult în relaţia cu copilul.
Dezavantajele acestui tip de îndrumare parentală rezultă din slaba socializare a copiilor, care
nu au o idee prea clară despre regulile familiale. Neglijarea lor este fizică şi psihologică. Prin urmare,
copiii ajung să aibă un nivel scăzut al stimei de sine, o capacitate scăzută de conformare la norme, iar
afectiv, se află la o mare distanţă de părinţii lor.
Supraprotecţia reprezintă un alt tip de îndrumare parentală, care combină un nivel ridicat al
controlului cu o afectivitate ridicată. Ambele dimensiuni ale relaţiei părinte-copil sunt folosite într-o
manieră intruzivă, care permite manipularea experienţelor emoţionale ale copilului. Subsistemul
parental este foarte puternic, părinţii încercând să manipuleze graniţele dintre subsisteme pentru a
obţine subordonarea copilului. De aceea, graniţele subsistemului executiv sunt variabile şi
semipermeabile. În scopul obţinerii unei mari coeziuni familiale, părinţii tentaţi să practice
supraprotecţia, utilizează un control excesiv şi tind să sufoce copiii cu dragostea lor.
Această strategie educativă favorizează internalizarea problemelor, care se pot manifesta într-
un mod negativ prin: depresie, suicid, tulburări de alimentaţie, dificultăţi de realizare a autonomiei la
vârsta adultă etc.
Stilul autorizat sau autoritar obiectiv este cel mai adecvat. El combină, ca şi în cazul precedent,
un nivel ridicat al controlului cu o puternică afecţiune, dar într-o manieră diferită.
Dacă părinţii autoritari subiectivi caută să obţină mai ales obedienţa copiilor, din care fac o
virtute, părinţii autoritari obiectivi încearcă să direcţioneze activitatea copilului dar, nu insistă să obţină
obedienţa doar de pentru hatârul lor. Ei utilizează în mod realist restricţiile, explicând copilului (chiar din
perioada preşcolarităţii) care sunt raţiunile ce stau la baza concepţiei parentale cu privire la controlul
ferm.
Ca urmare a existenţei acestui număr de stiluri educaţionale parentale, cei doi părinţi pot
adesea să difere în modul lor de abordare a copiilor. Unele dezacorduri în legătură cu practicile
parentale sunt probabil inevitabile, iar diferenţele moderate care apar între cei doi părinţi pot fi benefice
în procesul construirii unui stilul parental unitar şi eficient. Dar, dacă unul din părinţi înclină, spre
exemplu, spre stilul autoritar, iar celălalt spre stilul permisiv, dacă atunci când unul îi interzice copilului
să mai deschidă televizorul sau computerul a doua zi, iar celălalt îi va permite să facă acest lucru, “o
jumătate de oră - rezonabilă”, regulile pe care unul din părinţi încearcă să le fixeze sunt subminate de
celălalt. Astfel, graniţa dintre sistemul executiv şi cel al copiilor poate fi serios afectată. Or, este nevoie
de o linie fermă de demarcaţie între cele două sub-grupuri în scopul realizării eficiente a îndrumării
părinteşti.
Minuchin (1974) afirma că disfuncţiile apar în familie atunci când legătura maritală nu este cea
primară - sursa loialităţii, angajării, alianţei, şi a obiectivelor comune. În lipsa acestui tip de legătură, nu
poate fi construită o strategie parentală unitară. Dacă alianţa parentală lipseşte, copiii pot fi introduşi în
conflictul marital sau se pot alia cu unul din părinţi, spre propriul lor beneficiu. De altfel, chiar şi atunci
când această alianţă există, unii copii sunt tentaţi să o pună la încercare.

658
 
PSIHOLOGIA CUPLULUI ŞI A FAMILIEI

3. COMUNICAREA ÎN RELAŢIILE PĂRINŢI-COPII

Comunicarea este unul din aspectele cele mai importante ale vieţii familiale, ale relaţiilor părinţi-
copii şi ale dezvoltării psihice normale a membrilor familiei. Comunicarea verbală se realizează prin
intermediul simbolurilor verbale, care permit elaborarea şi transmiterea explicită a unor conţinuturi
complexe. În cazul comunicării paraverbale, informaţia este codificată şi transmisă prin intermediul
elementelor prozodiei: accent, intonaţie, ritmul şi debitul vorbirii etc. Comunicarea nonverbală se
realizează prin intermediul gesturilor, a mimicii, pantomimicii sau a altor comportamente, care mijlocesc
transmiterea complexă a unor atitudini ale emiţătorului faţă de contextul interacţiunii (plăcut-neplăcut,
confortabil-stresant), faţă de subiectul abordat la nivel verbal (interesant-plictisitor, acord-dezacord), faţă
de propria-i persoană (stimă de sine mai ridicată sau mai scăzută) şi faţă de persoana (sau persoanele)
cu care comunică (simpatie, antipatie sau indiferenţă).
Mesajul global transmis poate fi analizat la cel puţin două niveluri: 1. cel al conţinutului şi 2. cel
relaţional. Nivelul conţinutului este, preponderent, cel al comunicării verbale, al cuvintelor efectiv
utilizate. Nivelul relaţional este cel al informaţiilor nonverbale sau paraverbale, care oferă date despre
natura relaţiilor dintre subiecţii implicaţi în actul comunicării, ca şi informaţii suplimentare ce ajută la
explicitarea mesajului verbal.
De asemenea, comunicarea poate fi directă sau indirectă. Un părinte îi poate spune, în mod
direct, copilului său că nu este îmbrăcat adecvat pentru şcoală. Indirect, părintele poate încerca să
transmită acelaşi mesaj, într-o manieră care să aibă mai puţin izul unei confruntări de forţe, întrebând:
“Eşti sigur că vrei să porţi această ţinută la şcoală?” sau “De ce nu porţi lucrurile noi pe care tocmai ţi le-
am cumpărat? Îţi vin atât de bine!” Dacă mesajele indirecte riscă nu fie înţelese adecvat sau să nu
genereze rezultatul scontat, mesajele directe pot favoriza apariţia şi dezvoltarea conflictelor, a
schimburilor negative.
Diversele aspectele ale comunicării (verbal/nonverbal/paraverbal, conţinut /relaţional,
direct/indirect) se pot întări reciproc sau se pot opune unul altuia. Dacă verbalul şi paraverbalul se
desfăşară întotdeauna simultan, comunicarea nonverbală poate să le anticipeze şi să le succeadă, să
fie simultană sau să compenseze lipsa lor – cum vom vedea în cele de mai jos. Comunicative pot fi şi
spaţiul pe care-l ocupăm, distanţele la care ne plasăm faţă de interlocutor sau relaţiile pe care le
stabilim cu cei din jur.

ÎNTREBARE
Care sunt principalele tipuri ale comunicării utilizate în comunicarea părinte-copil?

Câteva din funcţiile mai importante pe care comunicarea le îndeplineşte în cadrul relaţiilor dintre
părinţi şi copii sunt următoarele:
1. Comunicarea asigură funcţionarea sistemului familial. Prin intermediul ei sunt definite rolurile
părinţilor şi cele ale copiilor, graniţele dintre subsistemul parental şi cel al copiilor, structura puterii şi
strategiile educaţionale şi de control folosite în familie etc. Aceste definiţi vizează comportamentul
aşteptat şi autoritatea atribuită fiecărui membru al familiei în parte. Structurile comunicării dezvoltate
în familie pot afecta pozitiv sau negativ comportamentul copilului, stilurile educaţionale, relaţiile
părinţi-copii şi sistemul familial în ansamblul său.
2. Comunicarea are funcţia de susţinere şi suport. Iubirea este exprimată în familie verbal sau
nonverbal. Acest tip de comunicare constructivă exercită o influenţă pozitivă asupra legăturilor
familiale şi asupra dezvoltării stimei de sine a membrilor grupului familial. Cuvintele sau
comportamentul părinţilor şi copiilor pot comunica respect, încredere şi iubire. Comunicarea
negativă, în forma căutării defectelor, a sarcasmului, a punerii celuilalt în defensivă, a dublului

659
MARIA-NICOLETA TURLIUC

mesaj etc., neagă această funcţie, contribuind la apariţia resentimentelor, creşterea rezistenţei şi a
rebeliunii copiilor faţă de părinţii lor, la sporirea animozităţii, tensiunii şi distanţei dintre copii şi
părinţi.
3. Comunicarea îndeplineşte o funcţie educativă. Părinţii îşi modifică patern-urile comunicaţionale
în funcţie de nivelul de dezvoltare al copiilor pentru a le permite acestora să dobândească structuri
comportamentale şi cunoştinţe tot mai complexe. Funcţia educativă este în strânsă legătură cu
stilurile parentale educaţionale. Spre exemplu, stilul autoritar obiectiv presupune utilizarea frecventă
a inducţiei şi a controlului raţional în formarea comportamentului şi a principiilor morale care
orientează conduita. În cadrul teoriei sistemelor, învăţarea - ca formă a comunicării - poate fi
realizată între părinţi şi copii în ambele direcţii. Cu alte cuvinte, “transmisia generaţională” de la
părinţi şi bunici spre copii poate fi inversată. Copii, la rândul lor, îi pot învăţa unele lucruri pe adulţi.
4. Comunicarea are o funcţie informaţională. Ea permite părinţilor şi copiilor să-şi împărtăşească
gânduri, sentimente, fapte şi evenimente curente. Părinţii utilizează adesea comunicarea pozitivă
pentru a monitoriza dezvoltarea psihică şi cea a personalităţii copiilor lor. Atunci când un părinte îşi
întreabă copilul “Ce a făcut la şcoală?”, el aşteaptă un răspuns mai complet decât laconicul “Bine!”
sau exasperantul “Nimic!”.
5. Comunicarea îndeplineşte o funcţie istorică. Ea permite părinţilor şi copiilor să discute fapte
ţinând de istoria familiei, legendele, tradiţiile şi ritualurile familiale. Stabilirea genealogiei reprezintă
un exerciţiu narcisist, de ordin imaginar familial, care poate avea virtuţi terapeutice. Acest lucru se
realizează în măsura în care, construirea unei legende personale permite reafirmarea identităţii
proprii, adesea, prost gestionată astăzi. Împărtăşirea acestor informaţii contribuie la dezvoltarea
unei paradigme familiale, la comunicarea expectanţelor, la construirea unui “caracter familial” şi la
întărirea sensului continuităţii şi vieţii împreună.
6. Comunicarea îndeplineşte şi funcţia de dezvoltare a copiilor. Împărtăşirea semnificaţiilor
permite schimbarea mediului familial, tranziţia lui spre noi stadii ale relaţiilor părinte-copil, ale unor
relaţii familiale mai profunde. Dezvoltarea relaţiilor părinţi-copii necesită ca regulile, expectanţele
comportamentale şi noile libertăţi să fie continuu re-negociate şi clarificate. Învăţarea acceptării
autorităţii parentale, a dobândirii succesului în grădiniţă şi şcoală, a modului de adaptare la relaţiile
egalitare, căutarea unei mai mari autonomii şi realizarea tranziţiei spre vârsta adultă, necesită toate
un dialog constant între părinţi şi copii. Ambele părţi ale relaţiei trebuie să se schimbe substanţial
pentru a se adapta procesului dezvoltării.
Studiul comunicării şi al relaţiei părinte-copil din perspectiva unei abordări izolaţioniste nu foloseşte
prea mult. Este ca şi cum am încerca să studiem o simfonie a lui Mozard prin examinarea individuală
a notelor acesteia. De aceea, tipurile de comunicare şi funcţiile acesteia trebuiesc strâns conectate,
într-o imagine unitară asupra comunicării dintre părinţi şi copii.

APLICAŢIE
Ilustraţi cu câte un exemplu, preluat din situaţiile concrete de viaţă, funcţiile comunicării în relaţia părinţi-
copii.

4. IUBIREA PARENTALĂ

Unul din elementele esenţiale ale relaţiei dintre părinţi şi copii este iubirea. Aceasta reprezintă
nucleul bunei funcţionări a sistemului familial şi fundamentul proceselor familiale. Întrebaţi ce simt
pentru copiii lor, majoritatea părinţilor răspund: iubire. La fel, copiii afirmă că simt pentru părinţii lor în
primul rând sentimentul iubirii.
Burr şi colaboratorii săi (1993) au elaborat un model al iubirii familiale care include următoarele
componente: altruismul reciproc, prietenie, recompense şi schimburi mutuale, angajare altruistă şi

660
 
PSIHOLOGIA CUPLULUI ŞI A FAMILIEI

individualism şi iubirea maternă. Conform concepţiei lor, caracteristicile iubirii necesare funcţionării
armonioase a individului şi a familiei sunt: orientarea spre ceilalţi, spre acţiune, caracterul ei
necondiţionat şi durabil. Complexitatea iubirii familiale şi parentale nu are probabil egal, ca bază a
dezvoltării armonioase a copiilor şi a sistemului familial mai larg. Totuşi, gradul în care este ea resimţită
şi exprimată poate avea efecte diferite. Se ştie faptul că, în numele aceleiaşi iubiri pentru copiii lor,
părinţii pot da curs conduitelor remarcabile, ca şi unora dintre comportamentele cele mai distructive.
Astfel, iubirea sufocantă - ca parte a supraprotecţiei parentale - conduce la dependenţă ridicată şi la
diminuarea maturităţii copilului (Bowen, 1978), după cum, iubirea iraţională şi excesivă poate împiedica
progresul adolescentului şi tânărului spre autonomie şi individualism (Baumrind, 1978). Alţi autori
consideră că, nivelul ridicat al afecţiunii parentale favorizează prea mult dezvoltarea conformismului şi a
dependenţei la fete (Baumrind, 1980).
Iubirea parentală nu este consecinţa automată a naşterii copilului şi a tranziţiei spre
parentalitate. Într-un studiu prezentat de Bodman şi Peterson (1998), un număr de 97 de tinere mame
au fost întrebate când au simţit pentru prima dată iubirea pentru copilul lor. Două treimi au răspuns că
simţit emoţia iubirii în timpul sarcinii sau la naşterea copilului, iar o treime au răspuns că nu au trăit
acest afect decât după o săptămână de la naşterea copilului sau chiar mai mult. Aşadar, iubirea
parentală apare ca o rezultantă a interacţiunii factorilor biologici cu cei ai experienţelor trăite în cadrul
primelor relaţionări cu copilul. Părinţii şi copiii interacţionază verbal, paraverbal sau nonverbal în mod
complementar şi mutual.
Odată cu creşterea copilului, iubirea pe care părintele i-o comunică prin căldură şi încredere,
facilitează dezvoltarea stimei de sine. Iubirea, considerată a fi suportul parental al dezvoltării copilului, îi
sugerează copilului că este o persoană bine valorizată. În răspuns, copilul poate dori mai mult să se
identifice cu părinţii, să răspundă expectanţelor acestora, să-şi interiorizeze atitudinile şi valorile lor, să
accepte în mai mare măsură îndrumarea parentală.
Copiii care primesc suficientă iubire parentală au şanse mai mari de a fi competenţi social,
graţie legăturii continue şi echilibrate dintre părinţi şi copii, graţie evoluţiei acestora din urmă spre
autonomie (Peterson şi Leigh, 1990). Atunci când această bază securizantă a iubirii îi lipseşte copilului,
există şanse mai mari ca el să sufere sentimente de abandon, ostilitate, agresiune şi diminuarea
încrederii în sine, de incapacitatea oferirii răspunsului emoţional adecvat şi de relaţii perturbate cu co-
vârstnicii.
Iubirea parentală rămâne o forţă puternică şi după ce adolescenţii sau tinerii maturi părăsesc
căminul părintesc. Vizitele, asistenţa mutuală, telefoanele permit împărtăşirea iubirii, la distanţă mai
mică sau mai mare. Unii autori au indicat faptul că, există o îmbunătăţire a relaţiei părinte-copil, odată
cu tranziţia adolescentului spre maturitatea vârstei tinere şi adulte (Bodman şi Peterson, 1998).

ÎNTREBARE
Care este rolul iubirii parentale? Care sunt consecinţele acesteia?

Dacă majoritatea lucrărilor au avut ca obiect de studiu iubirea parentală, studiile realizate din
perspectiva teoriei sistemelor au oferit o nouă direcţie de cercetarea: iubirea pe care copiii o resimt şi o
exprimă faţă de părinţii lor. Ştim astăzi că de modul în care copiii îşi exteriorizează iubirea faţă de părinţi
depinde gradul în care aceştia din urmă valorizează procesul creşterii şi educării copiilor şi nivelul
satisfacţiei trăite în decursul acestui proces. De la cele mai fragede vârste, copiii răspund expresiilor
parentale de afecţiune în mod reciproc, cu ajutorul propriilor lor comportamente afective şi de căutare.
Iubirea copiilor poate afecta comportamentul şi răspunsurile părinţilor, incluzând atât gradul în care
iubirea părintească este exprimată, cât şi strategiile educaţionale utilizate.
Din păcate, iubirea filială este prea puţin studiată, iar întrebările pe care acesta le ridică sunt, în
continuare, mai numeroase decât răspunsurile pe care le avem.

661
MARIA-NICOLETA TURLIUC

Bibliografie obligatorie
 Turliuc, M.N. (2004). Psihologia cuplului şi a familiei. Iași: Performantica, 248 pg., ISBN 973-7994-
80-9.
Bibliografie suplimentară
 Ciupercă, C. (2000). Cuplul modern – între emancipare şi disoluţie, Bucureşti, Editura TIPOALEX.
 Druţă, F. (1998). Psihosociologia familiei, Bucureşti: Editura didactică şi pedagogică S.A.
 Mitrofan, I., Ciupercă, C. (1998). Incursiune în psihosociologia și psihosexologia familiei, București:
Edit Press Mihaela.
 Stănciulescu, E. (1997). Sociologia educaţiei familiale, vol. I, Iaşi: Polirom
 Turliuc, M.N. (coord.). (2014). Gen și diferențe de gen în studii empirice, Iași: Institutul European,
300 pg, ISBN 978-606-24-0049-1.
 Turliuc, M.N. (coord.). (2013). Gen, muncă, familie și schimbare, Iași: Institutul European, 300 pg.,
ISBN 978-606-24-0012-5.

662