Ce inseamna in Romania integrarea

copilului cu cerinte educative

speciale (CES)

Cerinţele speciale în educaţie şi asigurarea de şanse egale la educaţie şi formare

pentru toţi copiii au devenit un domeniu prioritar pentru specialiştii din domeniul educaţiei. În
decursul ultimilor ani, au apărut numeroase articole, lucrări, studii şi cercetări bazate pe
educaţia şi accesul în şcolile de masă ale copiiilor cu cerințe educative speciale (CES). Este
necesar ca, la nivelul sistemului de învăţământ românesc, să fie adoptate şi aplicate în mod
corect acele intervenţii care să faciliteze integrarea copiiilor cu cerinţe educative speciale.

Acceptarea şi integrarea copilului cu CES în şcoala de masă, alături de copii cu dezvoltare

tipică, duce la eliminarea segregării şi a excluderii sociale.

Dupa spusele lui Alois Gherghut, copiii cu nevoi educaţionale speciale trebuie să facă
parte din comunitate, să fie integraţi si sprijiniţi în adaptarea lor la mediul şcolar.
Aceştia au nevoie să fie valorizaţi, să beneficieze de practici educaţionale deschise şi flexibile
astfel încât să le fie recunoscute aptitudinile şi capacităţile de învăţare şi de adaptare.

Cerinţe educaţionale speciale (CES) sunt necesităţi educaţionale suplimentare,

complementare, care solicită o şcolarizare adaptată particularităţilor individuale şi celor
caracteristice unei anumite deficienţe sau tulburări/dificultăţi de învăţare, precum şi o
asistenţă complexa, conform Regulamentul de organizare şi funcţionare a învăţământului
special şi special integrat,2011.
În realitate, orice copil, indiferent de tipul de devoltare, poate întampina la un moment dat
dificultăţi de învăţare, adaptare, relaţionare socială. Acest lucru nu trebuie să ducă la
excluderea lui socială şi şcolară, ba din contra, trebuie să se analizeze factorii care au dus la
această situaţie şi să se caute soluţii.

“Şcoala trebuie să includă toţi copiii, şi pe cei provenind din cadrul minorităţilor lingvistice,
etnice sau culturale, copiii din grupuri îndepărtate sau nomade, copiii ai străzii sau care
lucrează, copiii cu deficienţe sau talentaţi” (Forumul Mondial pentru Educaţie, Dakar, 2000)

Educaţia persoanelor cucerinţe educative speciale în România este reglementată printr-o

serie de acte normative, este susţinută de o serie de insituţii fiecare cu atribuţii în acest
domeniu şi este subiectul mai multor programe şi proiecte cu finanţare extrabugetară.

Legislaţia românească în domeniul educaţiei încadrează persoanele cu dizabilităţi în

categoria persoanelor cu cerinţe educative speciale (CES) şi cuprinde o serie de acte
normative care reglementează situaţia şi drepturile acestora.

Cadrul general privind persoanele cu CES este stabilit de convenţiile internaţionale la care
statul român a aderat: Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului; Declaraţia de la
Salamanca; Regulile standard privind educaţia specială; Declaraţia Mondială asupra educaţiei
pentru toţi.

Integrarea este procesul prin care se realizează plasarea unei persoane dintr-un mediu mai
mult sau mai puţin separat într-unul obişnuit şi care urmăreşte înlăturarea segregării sub toate
formele ei, ne relatează autorul Alois Gherghut în lucrarea sa, Psihopedagogia persoanelor
cu cerinţe speciale.

Integrarea şcolară reprezintă procesul de plasare într-o clasă de elevi a oricărui copil şi într-
un cerc restrâns face referire la şcolarizarea unor copii cu cerinţe educaţionale speciale în
unităţile de masă obişnuite.

Scopul principal al educaţiei speciale şi special integrate este învăţarea, educarea,

reabilitarea, recuperarea, adaptarea şi integrarea şcolară, profesională şi socială a copiiilor cu
cerinţe educaţionale speciale.

Integrarea şcolară presupune ca şcolile să poată răspunde nevoilor tuturor copiiilor lor,
să dispună de uneltele necesare procesului de integrare.

Educaţia specială şi special-integrată este recunoscută ca o responsabilitate a tuturor

persoanelor care lucrează în învăţământ, a tuturor actorilor din domeniul educaţional, şi
este necesar ca aceasta să aibă caracter naţional şi să fie flexibilă, accesibilă şi comprehensivă
precum şi să fie practicată de cadre didactice cu o bună pregătire şi devotate activităţii de
predare-învăţare. Aceasta trebuie să-i ajute pe copii/elevii cu cerinţe educaţionale speciale sau
alte tipuri de cerinţe educaţionale să atingă nivelul posibil de dezvoltare individuală cât mai
aproape de dezvoltarea normală.

În ultimii ani, conform statisticilor din domeniu, s-a evidenţiat o creştere a numărului de
copiii cu nevoi speciale în cadrul şcolii de masă. Astfel, copii care în urmă cu câţiva ani ar
fi fost incluşi într-o şcoală specială, astăzi beneficiază de facilitate în cadrul unei şcoli
obişnuite, alături de copii cu dezvoltare tipică şi având un curriculum de urmat asemănător cu
aceştia, aminteste Alois Gherghut in lucrarea Educaţia incluzivă şi pedagogia diversităţii.

În prezent, copiii cu cerinţe educative speciale, fie că este formă de o deficienţă locomotorie,
fie că este vorba de un copil cu tulburare de spectru autist sau Down, au şansa de a fi incluşi
în cadrul unei şcoli de masă şi spijiniţi pentru a reuşi în timpul şcolarităţii.

Ministerul Educaţiei  elaborează şi realizează proiecte/programe privind educaţia şi

incluziunea şcolară. Astfel sunt derulate programele „A doua şansă”, „Acces la educaţie a
grupurilor dezavantajate”, „Împreună, în aceeaşi şcoală”, Strategia Naţională de „Acţiune
Comunitară”.

Pentru că aceşti copiii să fie cu adevărat integraţi şi incluziunea şcolară să se realizeze la un

nivel real,  Alois Gherghut propune indeplinirea urmatoarelor criterii de catre
învăţământul de masă:

 Să existe motivaţia în rîndul cadrelor didactice de a crea un mediu incluziv în

clasa de elevi;
 Să existe cunoştinţe din partea cadrelor didactice pentru lucrul cu copii cu
CES;
 Sa se realizeze un sprijin pentru cadrelor didactice;
 Să se pună în practică o relație de cooperare strânsă cu părinţii copiilor cu
CES;
 Realizarea unui set de politici relevante, care să permită dezvoltarea unui cadru
adecvată

Pe lângă dorinţa de a pune în practică incluziunea școlară, şcolile de masă trebuie să aibă la
dispoziţie şi noi resurse, atât umane cât şi materiale, pentru a reuşi să aibă pregătirea
necesară procesului de incluziune.

Studiile recente au scos la iveală că multe şcoli, pentru a-şi păstra o anumită autonomie ori
a anumită imagine, nu apelează la servicii suplimentare de sprijin iar acest lucru se
dovedeşte, în multe cazuri, a fi în detrimentul copiiilor cu CES.

Trebuie luat în calcul şi modul în care este primit copilul  în şcoală de către colegi şi
părinţii copiiilor cu dezvoltare tipică. Dacă atitudinea acestora nu este una pozitivă atunci
copilul nu se va simţi inclus, va apărea o stimă de sine scăzută şi o neîncredere în abilităţile
sale.

Această situație va duce la o sănătate mentală precară a copilului, la sentimente de

inferioritate și la posibile manifestări de anxietate și despresie, acest aspect fiind dezbătut pe
larg în lucrarea Sanatatea mentală a elevului, autor W. Dikel.

 
 Lăsăm teoria şi privim cu atenţie realitatea

În teorie lucrurile stau bine, copiii cu CES au dreptul la integrare în grădiniţă şi în şcoală iar
statul chiar alocă specialişti pentru a ajuta cadrul didactic în procesul de integrare a copilului.

În realitate, integrarea unui copil cu CES în grădiniţă şi mai apoi în şcoală are loc cu
dificultate în multe cazuri, drumul integrării fiind anevoios şi de lungă durată.

Dificultăţile apar datorită mai multor bariere, fie grădiniţele de stat nu au resursele
materiale şi de personal necesare pentru a facilita integrarea, fie atitudinea actorilor din
sistemul educaţional este una nonincluzivă. Educatoarele nu au intotdeauna pregătirea
necesară pentru a gestiona optim comportamentul copilului cu autism ori cu alta
tulburare iar uneori nici măcar nu au dorinţa de a se adapta la nevoile fiecărui copil în parte şi
de a structura activităţile de învăţare în mod individualizat. Este adevărat că există un număr
mare de  cadre didactice dedicate şi implicate,  dovadă stau chiar mărturiile unor părinţi.
Din pacate acestea nu sunt suficient susţinute de către sistem şi efortul lor în a integra copilul
nu duce mereu la succes. Este dificil să se producă integrarea şi educatoarea să ajute
copilul când în clasă mai are încă 15-20 de copii şi nu beneficiază de un sprijin
suplimentar, aşa cum legea prevede. De cele mai multe ori acei profesori de sprijin,
specializaţi în a ajuta la integrarea copiiilor cu nevoi speciale, nu există în cadrul grădiniţelor
iar educatoarele sunt puse în situaţia de a se descurca singure cu aceste situaţii.

Pentru a facilita integrarea se recomandă ca la început copilul cu CES să meargă la

grădiniţă însoţit de un shadow.

Sunt importante prerechizitele cu care vine copilul, accentul fiind pe partea de autonomie
personală şi adaptarea la mediu (sa stea pe scaun, să răspundă la cerinţe simple precum
Ridica-te, Stai jos, Vino).

Pentru a se adapta la mediul şcolar, copiii cu CES au nevoie să dobandească şi abilităţi

de comunicare funcţională (nonverbală-verbală).

Aceştia sunt învăţaşi să-şi  exprime nevoile, să se facă înţeleşi atît de educatoare cât şi de
colegii de grupă iar atunci când nu reuşesc să facă acest lucru prezenţa unui shadow va fi de
ajutor.

Este important pentru copil să fie familiarizat cu sistemul de tokeni şi de recompense,

acest sistem fiind la îndemâna cadrelor didactice ca o metoda de motivare a copilului.

ORDIN Nr. 5573 din 7 octombrie 2011 privind aprobarea Regulamentului de organizare şi
funcŃionare a învăŃământului special şi special integrat

 
Surse bibliografice articol:

Dikel, W.,  Sanătatea mentală a elevului.

Gherguţ, A., Psihopedagogia persoanelor cu cerinţe speciale.

Gherguţ, A., Educaţia incluzivă şi pedagogia diversităţii.

Vrasmas, E., Educaţia incluzivă în grădiniţă : dimensiuni, provocări şi soluţii.

Vrasmas, T., Incluziunea şcolară a copiiilor cu cerinţe educaţionale speciale. Aspiraţii şi

realităţi. UNICEF.

Regulamentul de organizare şi funcţionare a învăţământului special şi special integrat (2011)