“Testament”

de Tudor Arghezi

Tudor Arghezi, unul dintre cei mai prolifici și originali poeți români din
toate timpurile, conștientizează, în perioada interbelică, nevoia de
schimbare și o aplică la cele mai profunde niveluri ale creației.
Poezia Testament este așezată în fruntea volumului de versuri Cuvinte
potrivite, publicat în anul 1927, făcând parte din seria artelor poetice
moderne ale lit. rom. din perioada interbelică.
Definindu-se în opoziție cu valorile de tip tradițional și promovând noul
și inovația formelor, MODERNISMUL este un curent artistic și literar
manifestat în a doua jumătate a sec. al XIX-lea și până după al Doilea
Război Mondial, când a fost continuat de postmodernism. În poezie, se
consideră că anul de naștere al liricii moderne este 1857, când Charles
Baudelaire publică vol. Florile răului.
Aspectele moderniste ale poeziei sunt susținute de promovarea esteticii
urâtului, limbajul șocant (cu neașteptate asocieri lexicale și semantice),
fantezia metaforică și inovațiile prozodice. Totodată, este o artă poetică,
deoarece autorul își manifestă un crez artistic despre menirea poetului și
a poeziei.
Este o arta poetica, deoarece autorul isi exprima propriile convingeri
despre arta literara, despre menirea literaturii, despre rolul artistului in
societate.
Este o arta poetica moderna, pentru ca in cadrul ei apare o tripla
problematica, specifica liricii moderne: transfigurarea socialului in
estetic, estetica uratului, raportul dintre inspiratie si tehnica poetica.
Tema poeziei este reprezentata de creatia literara in ipostaza de
mestesug, lasata mostenire unui fiu spiritual. Pentru că acest rol este
foarte important, se poate observa asocierea Creatorului cu Dumnezeu,
care se folosește de „cuvinte-cărămizi” pentru a da naștere Creației. Deși
se pune accentul pe legătura dintre ființă și cuvânt, rolul urmărit de
cuvântul poetic este acela de a substitui ființa, pornind de la ideea că, așa
cum Dumnezeu a creat lumea, poetul va crea un univers liric, folosindu-
se de cuvânt.
Motivele poetice abordate intra in stransa legatura cu tema si mesajul
poetic. “Cartea” este metafora centrala a poeziei avand valoare
simbolica. Este vazuta ca o “treapta”, ca punct de legatura intre generatii,
intre profesori si urmasi. Are totodata valoare spirituala, rezultat al
“sublimarii experientelor inaintasilor” dupa cum aprecia Ion Pop. Alte
motive poetice ar fi: fiul, urmasul creator, stramosii, credinta, slova si
divinitatea.
Arta poetică “Testament” ilustrează viziunea lui Arghezi asupra lumii,
atitudinea sa de poet responsabil în fața urmașilor cititori, responsabil
pentru mesajul și valoarea estetică a operei sale. Este un poet angajat
social, care își transfigurează în artă suferințele, apelând la estetica
urâtului. Creatorul se proiectează în ipostaza poetului meșteșugar (poeta
faber), un „șlefuitor de cuvinte”.
Titlul este alcatuit din substantivul comun “testament”. Acesta permite o
dubla acceptie: una denotativa si alta conotativa. Denotativ, cuvantul-
titlu desemneaza un act juridic intocmit de o persoana prin care aceasta
isi exprima dorintele ce urmeaza a-I fi indeplinite dupa moarte.
Din perspectiva religioasa, cuvantul face trimitere la cele doua mari parti
ale Bibliei, Vechiul Testament si Noul Testament, in care sunt
concentrate invataturile proorocilor si apostolilor adresate omenirii. Din
aceasta perspectiva deriva si sensul conotativ al titlului. Astfel, creatia
argheziana devine o mostenire spirituala adresata urmasilor-cititori sau
viitorilor truditori ai condeiului.
Structural, poezia este alcatuita dintr-o succesiune de sase strofe, cu un
numar inegal de versuri, strofele reprezentand idei poetico-filosofice,
apelandu-se la un dialog imaginar intre eul liric si generatia viitoare.
Cele sase strofe se pot grupa in trei secvente poetice.
Prima secventa sugereaza legatura dintre generatii. Incipitul, este
conceput ca o adresare directa a eului liric catre un fiu spiritual,
continand ideea mostenirii spirituale (“un nume adunat pe-o carte”).
Vocativul “fiule”, ce are rol de potential cititor, urmas, transmite ideea ca
poetul se identifica simbolic drept “tatal”, ce are rol de creator-mentor al
generatiilor viitoare.
Poezia apare ca un bun spiritual si peren-“Nu-ti voi lasa drept bunuri
dupa moarte…”
Metafora “seara razvratita” face trimitere la trecutul zbuciumat al
stramosilor, care se leaga de generatiile viitoare, prin “carte”, treapta
prezentului.
Ea este cartea de căpătâi a generațiilor viitoare și reprezintă o valoare
absolută, un document fundamental care atestă nașterea spirituală a unui
popor până atunci rob, al cărui reprezentant este poetul: „Așaz-o cu
credință căpătâi./ Ea e hrisovul vostru cel dintâi.”.
In cea de-a doua secventa, “cartea” capata valorea unui document oficial
al experientei si al legaturii cu trecutul. “Cartea” este sacralizata,
devenind cartea de capatai a urmasilor si aparand totodata motivul
credintei si al osemintelor ce trimit spre ideea de recunoastere a trudei
strabunilor, a muncii sisifice.
Ideea centrala din cea de-a treia strofa este transformarea poeziei intr-o
lume obiectuala. Astfel, “sapa”, unealta folosita pentru a lucra pamantul,
devine “condei”, unealta de scris, iar “brazda” devine “calimara”, poetul
prelucrand, in sens estetic, mostenirea inaintasilor sai.
Paralelismul dintre munca fizica si aceea spirituala sugereaza faptul ca
efortul poetic presupune un timp indelungat, necesar transfigurarii
artistice a cuvintelor.
Oximoronul “Veninul strans l-am preschimbat in miere,/Lasand intreaga
dulcea lui putere.” reda ideea conform careia prin arta, cuvantul se
metamorfozeaza, mentinandu-si forta expresiva.
Strofa a patra debuteaza cu o confesiune lirica: “Am luat ocara si torcand
usurel/ Am pus-o cand sa-mbie, cand sa-njure.” In lirica argheziana,
cuvantul are puterea sa pedepseasca si sa mangaie, arta avand atat functie
cathartica cat si moralizatoare.
Prin intermediul poeziei, trecutul se sacralizeaza, iar opera literara capata
valoare justitiara: “ „Am luat cenușa morților din vatră/ Și am făcut-o
Dumnezeu de piatră”.
In strofa a cincea apare ideea transfigurarii socialului in estetic. Ca un
Orfeu modern, poetul plamadeste arta sa din durerea “surda si amara”,
poezia-vioara avand calitatea de a vindeca ranile trecutului si de a
schimba raportul de forte dintre stapani si supusi: “Durerea noastra surda
si amara/ O gramadii pe-o singura vioara,/ Pe care ascultand-o a jucat,/
Stapanul, ca un tap injunghiat.”
In aceasta strofa se remarca prezenta esteticii uratului, Arghezi
considerand ca orice aspect al realitatii, frumos sau urat, sublim sau
grotesc, poate constitui materialul poetic, astfel iesind in evidenta rolul
purificator al artei: “Din bube, mucegaiur si noroi/ Iscat-am frumuseti si
preturi noi.”
Ultima strofa ilustreaza valoarea spirituala a cartii, dar si finalitatea
actului creator. Este adusa in prim-plan muza, “Domnita” care pierde in
favoarea mestesugului poetic. Poezia este atat rezultatul inspiratiei, al
harului divin, “slova de foc”, cat si rezultatul mestesugului, al trudei
poetice, “slova faurita”.
Conditia poetului este redata in versul “Robul a scris-o, Domnul o
citeste”; artistul este un “rob”, un truditor al condeiului si se afla in
slujba cititorului, “Domnul”.
La nivel lexico-semnatic, se observa frecventa arhaismelor si a
regionalismelor (branci, plavani, hrisov, sarici, ocara, iscat-am) si
numarul mic de neologisme (crima, obscura, canapea), pe fundalul
relatiei paradoxale dintre termenii asociati prin conventie categoriei
estetice a uratului (zdrente, sudoare, bube, noroi, ocara) si cei opusi
semantic (miere, muguri, coroane, dulce, versuri si icoane).
La nivel morfosintactic, jocul timpurilor verbale sustine ideile artei
poetice. Singurul verb la viitor, forma negativa: “nu-ti voi lasa”, plasat in
pozitie initiala in poezie sustine caracterul programatic al poeziei; in
context, negatia dobandeste sens afirmativ.
La nivel stilistic, materialitatea si plasticitatea imaginilor artistice
confera forta de sugestie a ideii.  Metafora „carte” devine laitmotiv și
determină folosirea cuvintelor din câmpul lexical al operei/poeziei:
„hrisov”, „versuri”, „cuvinte potrivite”, „carte”, „slova de foc și slova
făurită” . Oximoronul “ Veninul strâns l-am preschimbat în miere” nu
face decat sa puna intr-o alta lumina acest material liric.
Astfel, figurile de stil se îmbină armonios cu imaginile artistice
vizuale, auditive, olfactive, cuvintele căpătând, astfel, semnificații
inedite. Cu ajutorul personificării aflăm de capacitatea cuvântului de a
se metamorfoza. În fond, cuvântul este atotputernic, după cum
mărturisește poetul însuși. Expresivitatea poeziei este redată în manieră
modernă și este susținută de epitete alcătuite din termeni surprinzători:
„durere surdă și amară”, „dulcea lui putere”, „gropi adânci”; metonimie:
„Sapa-n condei și brazda-n călimară”; substantive antitetice: „Robul”,
„Domnul”; metafore: „Slova de foc și slova făurită/ Împărechiate-n
carte se mărită”, enumerații: „bube, mucegaiuri și noroi”; „râpi și gropi
adânci”; comparații: „Stăpânul ca un țap junghiat”, „Și dând în vârf, ca
un ciorchin de negi”; repetiții: „slova de foc”, „slova
făurită”; inversiuni: „Și care, tânăr să le urci te-așteaptă”, „dulcea lui
putere”.
Cu exceptia rimei imperecheate, poezia este libera de normele prozodice
aplicate unitar, insa, printr-o combinatorica originala, sunt prezente
secvential ritmuri binare (iamb: “Aseaz-o cu credinta capatai”) si ternare
(dactil: “Zace mania bunilor mei.”)
Așadar, poezia Testament este un veritabil manifest literar pentru
orientările culturale și literare ale perioadei interbelice, exprimând
viziunea argheziană asupra originilor creației, relației autor-cititor și a
cuvântului poetic sau nepoetic ca material estetic. Toate acestea susțin
caracterul de artă poetică modernă al textului, Arghezi rămânând în
istoria lit. rom. drept un „poet-orchestră”, prin „capacitatea lui de a folosi
toate coardele instrumentului poetic într-o literatură de poeți în general
monocorzi” (N. Manolescu).