STANDARDIZARE ŞI LEGISLAŢIE ÎN CALITATE ŞI SIGURANŢĂ ÎN FUNCŢIONARE

CURS 1

1. Standardizare şi legislaţie

Standardele există de multă vreme. În anul 1906, la Philadelphia se înfiinţează Comisia

Electrotehnică Internaţională (CEI), ale cărei standarde în domeniul electricităţii, devin
obligatorii pe plan internaţional încă din anul 1908.
În anul 1920 România este primită în CEI, preşedinte fiind acad. Remus Răduleţ.
În celelalte domenii (cu accent pe ingineria mecanică), munca de pionierat a fost făcută de
Federaţia Internaţională a Asociaţiilor Naţionale pentru Standardizare (International Federation
of the National Standardizing Associations) - ISA, creată în 1926 şi care şi-a încetat activitatea
în 1942.
Organizaţia Internaţională pentru Standardizare (International Organization for
Standardization) - ISO a început să funcţioneze oficial la 23 februarie 1947, organizaţie la care
România este membru fondator.
Primul standard ISO intitulat "Temperatura standard pentru măsurarea lungimilor din
industrie" a fost publicat în anul 1951.
Începuturile standardizării în România datează din perioada premergătoare celui de-al
doilea război mondial, primele standarde cu caracter naţional fiind adoptate în intervalul 1937-
1938 în cadrul AGIR – Asociaţia Generală a Inginerilor din România. După o serie de
reorganizări, în 15 septembrie 1970 ia fiinţă Institutul Român de Standardizare – IRS ( conform
Hotărârii Guvernului României nr. 224 din 10 aprilie 1995 privind organizarea şi funcţionarea
IRS), organism al administraţiei publice centrale, care funcţionează până în 1998. Anul 1998 a
coincis cu o profundă reformă instituţională: organismul naţional de standardizare - Institutul
Român de Standardizare, devine, în baza Ordonanţei Guvernului nr. 39/30.01.1998 (modificată
prin OG nr. 44/27.07.1998) Asociaţia de Standardizare din România - ASRO, asociaţie de drept
privat, fără scop lucrativ, persoană juridică (sentinţa civilă nr. 205/1998), organizată şi
funcţionând în baza Legii nr. 21/1924 şi apoi OG nr. 2/2000.
S-a realizat astfel alinierea la normele europene printr-o reformă instituţională în
standardizarea naţională, transferându-se responsabilităţile în domeniu către cei care sunt
principalii beneficiari ai activităţii.

1
STANDARDIZARE ŞI LEGISLAŢIE ÎN CALITATE ŞI SIGURANŢĂ ÎN FUNCŢIONARE

[Link] şi standardizare
Standardul este, prin definiţie, “un document stabilit prin consens şi aprobat de un
organism recunoscut, care furnizează – pentru utilizări comune şi repetate – reguli, linii
directoare şi caracteristici referitoare la activităţi şi rezultatele acestora, în scopul obţinerii
unui grad optim de ordine într-un context dat”. 1
Orice standard “trebuie să se bazeze pe rezultatele conjugate ale ştiinţei, tehnicii şi
experienţei şi să aibă drept scop promovarea avantajelor optime ale comunităţii”.
Standardul reprezintă un sistem de referinţă ce este deosebit de util în procesul de evaluare
a conformităţii caracteristicilor unui proces/produs/serviciu sau organizaţii/persoane cu
cerinţele unui anumit standard, în scopul determinării calităţii procesului/produsului/serviciului
respectiv sau organizaţiei/ persoanei respective.
Evaluarea conformităţii se poate face fie în scopul acceptării/ respingerii unui produs/
serviciu („inspecţie”) - cu sau fără atestarea, în scris, a conformităţii acelui produs/ serviciu cu
standardul avut în vedere („certificare”) – fie în scopul atestării în scris a conformităţii unei
organizaţii cu un anumit standard („acreditare”).
Standardizarea reprezintă instrumentul economic şi comercial care poate aduce avantaje
calitative şi cantitative tuturor celor care sunt pregătiţi să-şi asume iniţiativa şi să o utilizeze
pentru atingerea scopurilor propuse. Standardizarea ţine seama de cererea de piaţă, de gradul
de dezvoltare şi de resursele umane şi financiare. Pentru realizarea calităţii, cu impact direct
asupra dezvoltării economico-sociale a României, activitatea de standardizare corelată şi cu
activitatea de cercetare trebuie să se orienteze către domenii strategice de înaltă tehnologie sau
cele care promovează tehnologii radicale: nanobiotehnologii, energie bazată pe biogaz, surse
de energie alternativă pe bază de hidrogen, pile de combustie, celule foto-voltaice, comunicaţii,
aeronautică, sisteme spaţiale, nanoelectronică, nanomedicină etc.
Orice organizaţie (firmă/întreprindere/agent economic) îşi doreşte succesul pe piaţă,
produse de calitate, clienţi mulţumiţi.
Standardele deţin o poziţie importantă în relaţia care se stabileşte între organizaţie şi clienţii
săi. Cele mai recente studii germane au scos în evidenţă, nu fără a produce o surpriză în rândul
specialiştilor, că standardizarea ocupă locul doi, după mijloacele materiale, în elementele care
determină succesul în afaceri al unei organizaţii/firme. Justificarea acestei poziţii este dată de
faptul că existenţa standardelor într-o organizaţie/firmă, precum şi preocupa-rea pentru

1
EN 45020:93, SR 10000/1:94, Ordonanţa Guvernului OG nr. 39/1998 privind activitatea de standardizare
naţională în România – aprobată prin Legea nr.355/2002

2
STANDARDIZARE ŞI LEGISLAŢIE ÎN CALITATE ŞI SIGURANŢĂ ÎN FUNCŢIONARE

implementarea acestora în întreaga activitate, aduce după sine un nivel tehnic şi calitativ ridicat
pentru produsele/serviciile oferite clienţilor precum şi ridicarea gradului de competenţă al
personalului, care va putea face faţă oricâtor provocări venite din partea concurenţei.
Prin urmare, standardul este un document care stabileşte un limbaj comun pentru toţi
utilizatorii săi în scopul promovării circuitului produselor şi serviciilor între vânzător şi
cumpărător şi al protejării bunăstării generale.

1.1.1. Ciclul de viaţă al standardelor:

În general, un standard cuprinde următoarele etape majore:
1. Identificarea necesităților partenerilor: analiza pe sector a gradului de adecvare și a
fezabilității tehnico-economice a activității normative pe baza a două întrebări hotărâtoare:
Standardul va asigura „un plus” tehnic și economic în sector? Există și sunt disponibile
cunoștințele necesare pentru elaborarea unui standard?
2. Programarea colectivă: strategie de gândire pe baza necesităților identificate și a
priorităților definite de către toți partenerii, apoi luarea deciziei de a se introduce în programul
de lucru al organizației implicate;
3. Elaborarea proiectului de standard de către părțile interesate, reprezentate de experți,
lucrând împreună în cadrul comitetelor tehnice;
4. Consensul experților privind proiectul de standard;
5. Validarea: consultare la nivel internațional și/sau național, după caz, sub forma unei
anchete publice, ce implică toți partenerii economici pentru a avea asigurarea că proiectul de
standard este conform interesului general și nu ridică alte obiecții majore.
6. Finalizarea textului proiectului de standard;
7. Aprobarea textului pentru a fi publicat ca standard;
8. Revizuirea: aplicarea tuturor standardelor reprezintă obiectul unei evaluări efectuate în
mod regulat de către organismul de standardizare în ceea ce privește relevanța, ceea ce face
posibilă detectarea la timp a unui standard ce trebuie adaptat la alte necesități.
După revizuire, un standard poate fi confirmat fără schimbări, poate merge în continuare la
revizuire sau poate fi anulat.

3
STANDARDIZARE ŞI LEGISLAŢIE ÎN CALITATE ŞI SIGURANŢĂ ÎN FUNCŢIONARE

Ciclul de viaţă al standardelor

1.1.2. Tipuri de standarde şi avantajele utilizării standardelor:

În practică sunt luate în considerare următoarele tipuri de standarde:
- standard de bază – cu o aplicare generală sau care conţine prevederi generale pentru un
anumit domeniu;
- standard de terminologie – care specifică termeni, de obicei împreună cu definiţiile
acestora şi uneori cu note explicative, ilustraţii, exemple etc;
- standard – care specifică metode de încercare, însoţite uneori de alte prevederi
referitoare la încercare, cum ar fi eşantionarea, utilizarea metodelor statistice, ordinea
încercărilor;
- standard de produs –care precizează condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească un
produs sau o grupă de produse, pentru a asigura aptitudinea de utilizare a
acestuia/acestora;
- standard de proces – care precizează condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească un
proces, pentru a asigura aptitudinea de utilizare a acestuia;
- standard pentru servicii – care precizează condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească
un serviciu pentru a asigura aptitudinea de utilizare a acestuia;

4
STANDARDIZARE ŞI LEGISLAŢIE ÎN CALITATE ŞI SIGURANŢĂ ÎN FUNCŢIONARE

- standard de interfaţă–care precizează condiţiile referitoare la compatibilitatea

produselor sau a sistemelor în punctele lor de legătură;
- standard de date care trebuie indicate –conţine o listă de caracteristici ale căror valori
sau alte date trebuie indicate pentru definirea unui produs, proces sau serviciu.
Printre avantajele utilizării standardelor se află:
1. Standardele garantează siguranța și interoperabilitatea produselor, consolidând, în același
timp, performanțele acestora și protecția mediului.
De exemplu, standardele pot:
- să determine dimensiunea jucăriilor în funcție de vârsta copilului;
- să evalueze cantitatea de apă de care are nevoie o mașină de spălat rufe pentru a efectua
un program complet de spălare, evitând risipa;
- să ofere un aviz cu privire la dimensiunea liniilor de cale ferată pentru a garanta
siguranța trenurilor.
Toate aceste aspecte consolidează încrederea consumatorilor.
2. Standardele protejează sănătatea și siguranța lucrătorilor și a consumatorilor, precum și
mediul:
- standardele europene contribuie la implementarea regulamentelor privind igiena
alimentară, furnizând metode de clasificare și testare pentru materialele care vin în
contact cu alimentele;
- instrumentele și echipamentele care sunt proiectate și testate în conformitate cu
standardele europene permit o mai bună protecție a unor categorii de personal, cum ar
fi pompierii, angajații spitalelor și forțele de poliție;
- standardele europene prezintă metode de măsurare care contribuie la monitorizarea și
controlul poluării aerului în mediul ambiant.
3. Standardele consolidează și încrederea întreprinderilor, deoarece:
- prin conformarea la standarde, produsele și serviciile devin comparabile și compatibile;
- utilizarea standardelor demonstrează angajamentul întreprinderilor în favoarea calității,
siguranței și fiabilității;
- standardele previn incertitudinile și suprapunerile.
4. Standardele deschid piețe noi, datorită nivelului ridicat al alinierii standardelor europene
la standardele internaționale, ceea ce contribuie la consolidarea competitivității globale
a întreprinderilor europene. Standardele europene sunt utilizate, de asemenea, în
numeroase țări și regiuni din lume. Acest lucru facilitează introducerea de produse și
servicii în țările și regiunile respective.

5
STANDARDIZARE ŞI LEGISLAŢIE ÎN CALITATE ŞI SIGURANŢĂ ÎN FUNCŢIONARE

5. Standardele europene facilitează comunicarea, de exemplu prin armonizarea

indicatoarelor și simbolurilor de siguranță afișate în zonele de lucru, în locurile publice
sau pe ambalajele produselor

1.1.3. Principii directoare în activitatea de standardizare

Cunoaşterea factorilor care influenţează aplicarea standardelor a atras după sine necesitatea
stabilirii unor principii directoare în activitatea de standardizare în ce priveşte:
a. realizarea unui nivel optim de ordine prin care se asigură protecţia persoanelor,
a mediului şi a unei economii globale de materiale, energie, efort uman;
b. activitatea socială, economică şi ştiinţifică fundamentată pe cooperarea tuturor
părţilor interesate, în cadrul unui proces care are la bază consensul;
c. evaluarea standardelor pe baza unei examinări periodice care urmăreşte să
promoveze inovaţiile tehnologice şi să analizeze factorii care pot bloca aplicarea
acestora;
d. introducerea în standarde a procedurilor interne de evaluare a conformităţii
(inclusiv eşantionarea), a încercărilor şi a criteriilor de conformitate;
e. elaborarea standardelor trebuie să fie alegerea celei mai corespunzătoare soluţii
documentate şi săserveascăca parte componentăa sistemului juridic naţional,
fiind obligatăsăia în consideraţie nivelul de industrializare şi celelalte legi de
bazădin ţările în cauză;
f. pentru un domeniu dat standardizarea trebuie săfie totală, complexă şi în
anvangardă, respectiv să ţinăcont de perspectiva dezvoltării economice;
g. activitatea de standardizare trebuie săse caracterizeze prin transparenţă, coerenţă
şi independenţă, iar standardele trebui săfie disponibile din primele faze de
elaborare, săconstituie un ansamblu coerent de documente corelate şi sănu fie
influenţate de vreun interes specific predominant.

1.1.4. Coordonarea activităţii de standardizare

Organizaţiile Naţionale de Standardizare (ONS) fac parte integrantă din sistemul de
standardizare european şi internaţional. Ele joacă un rol cheie în costruirea sistemului european
şi internaţional de standardizare. Sunt formate din:
- Comitetele Tehnice, care reunesc experţi pe probleme, din programul de lucru pentru
pregătirea proiectelor de standarde;

6
STANDARDIZARE ŞI LEGISLAŢIE ÎN CALITATE ŞI SIGURANŢĂ ÎN FUNCŢIONARE

- Structuri de sprijin, care realizează circulaţia documentelor pentru observaţii publice,

cu scopul de a asigura ajungerea la un consens;
- Conectarea la servicii, care asigură publicarea şi distribuirea pe baze comerciale a
standardelor adoptate; sau la alte servicii (seminarii, certificare, manuale etc) care
garantează publicarea standardelor.
Partea principală a activităţii acestora o constituie contribuţia lor la standardizarea
europeană:
- creează şi conduc Comitetele Tehnice naţionale, care corespund întocmai celor
europene/internaţionale;
- asigură informarea, motivarea şi delegarea experţilor însărcinaţi cu activitatea de
standardizare;
- asigură formularea de poziţii naţionale coerente în prima etapă de atingere a consensului;
- răspund de efectuarea anchetei publice asupra proiectului de standard (naţional,
european/internaţional) şi de traducerea acestor proiecte în limba lor naţională;
- asigură integrarea (implementarea) standardelor europene în patrimoniul de standarde
naţionale;
- preiau administrarea Secretariatelor Comitetelor Tehnice Europene/Internaţionale.
Organizaţiile Naţionale de Standardizare variază ca mărime, grad de (des)centralizare,
structuri de finanţare şi relaţie cu guvernul propriei ţări.
Relaţia dintre ONS şi autorităţile naţionale poate varia de la independenţă (formală)
completă (legală şi financiară, de exemplu SNV/Elveţia), până la integrarea într-un minister
(de exemplu IPQ/Portugalia). Baza de cooperare şi de contribuţii financiare poate fi o lege, un
decret sau un contract.
Rolul unui ONS într-o economie de piaţă:
Indiferent de dimensiunea, centralizarea, finanţarea şi relaţia cu guvernul, ONS-urile
trebuie:
- să stabilească şi să promoveze comunicare şi relaţii stabile cu părţile interesante;
- să ofere infrastructura procedurală pentru procesele de standardizare;
- să stabilească şi să întreţină infrastructura adecvată în ceea ce privesc organismale
tehnice;
- să producă şi să distribuie standarde şi documente înrudite;
- să ofere servicii suplimentere, cum ar fi informare, certificare.
Nu este rolul acestora de:
- a defini subiectele ce trebuie standardizate (acesta este rolul părţilor interesate);

7
STANDARDIZARE ŞI LEGISLAŢIE ÎN CALITATE ŞI SIGURANŢĂ ÎN FUNCŢIONARE

- a elabora standarde (acesta este rolul părţilor interesate reprezentate în comitetele

tehnice)

1.1.5. Metodologia de elaborare a standardelor

Modelul de elaborare a unui standard porneşte de la necesitatea acestuia pentru un domeniu
ca factor de optimizare a performanţelor uneia sau a mai multor unităţi economie.
Activitatea de elaborare a standardelor se desfăşoarăîn cadrul Comitetelor Tehnice (sau
în legătură cu acestea), cuprinzând următoarele etape:
a. Documentarea preliminară care nu are caracter limitativ şi trebuie:
- să studieze: banca de date existente, fişa tematică, fişa programului de standardizare,
documentele normative interne şi internaţionale din/sau în legăturăcu domeniul
respectiv;
- să stabilească organele şi unităţile interesate, care trebuie săfie consultate în mod
obligatoriu.
b. Documentarea completă- teoretică şi practică– se face pentru un domeniu, când se
consultă:
- noutăţile în ştiinţă şi tehnologie, pe plan naţional şi internaţional;
- legislaţia în vigoare;
- standardele în vigoare, modificările acestora şi standardele conexe;
- prescripţiile de tipizare existente;
- invenţii, inovaţii, licenţe – existente la momentul documentării;
- contracte externe şi cooperări care obligăla păstrarea unor secrete;
- experienţa unităţilor producătoare sau de profil asemănător, concretizatăprin
programele de retehnologizare, de creştere a productivităţii, de îmbunătăţire a nivelului tehnic
şi calitativ, de valorificare a materiilor prime şi materiale, de reducere a consumurilor etc;
- sarcinile economiei naţionale pentru perioada în care urmeazăsăse aplice prevederile
standardului;
- lucrări teoretice fundamentale, comunicări ştiinţifice, articole.
Comitetul Tehnic pe domeniu întocmeşte o sintezăa informaţiilor ce trebuie reţinute, respectând
rigorile unei cercetări, sintezăcare va fi pusăla dispoziţia factorilor interesaţi pentru consultare.
c. Elaborarea proiectului de standard– în prima redactare:
- concis, fărăechivocuri, cu desene, scheme conform normelor grafice; săcorespundă
modelelor stabilite pentru diferite pagini;

8
STANDARDIZARE ŞI LEGISLAŢIE ÎN CALITATE ŞI SIGURANŢĂ ÎN FUNCŢIONARE

- conţinutul este explicitat printr-o notăde fundamentare cuprinzând: motivarea

necesităţii standardului, interpretarea datelor de sinteză, corespondenţa cu standardele
în vigoare, influenţa asupra preţului, a consumului de manoperă, de materiale, sau de
energie;
- justificarea soluţiei din proiect şi avantajele obţinute faţăde situaţia existentă.
d. Consultarea factorilor interesaţi prin corespondenţă, în ancheta de proiect – însoţită
de o notă de fundamentare, de materiale de sinteză şi de lista tuturor factorilor interesaţi.
Punctele de vedere ale factorilor interesaţi sunt formulate şi trimise comitetelor tehnice în
termen de 30 de zile; vor fi formulări corecte la obiectul supus anchetei, precum şi aspecte noi
ce pot completa standardul.
e. Redactarea proiectului de standard pune de acord poziţiile contradictorii ale
factorilor interesaţi, motivând neacceptările şi îmbunătăţind conţinutul cu propuneri
suplimentare acceptabile.
Pentru soluţionarea propunerilor se expedieazăproiectul de standard sub formăde
„redactarea îmbunătăţită” către toţi factorii interesaţi, pe care-i convoacăla discutarea şi punerea
de acord a conţinutului documentului, într-o şedinţăde colectiv.
f. Şedinţa de colectiv pentru punerea de acord a opiniilor divergente, cu participarea
delegaţilor permanenţi ai părţilor interesate, delegaţi care au împuternicirea
necesarăpentru a susţine punctul de vedere al întreprinderii şi a-şi da acordul pentru
soluţii mai bune, mai argumentate. Lucrările şedinţei sunt consemnate într-un proces
verbal, care cuprinde hotărârile luate pentru îmbunătăţirea proiectului de standard şi
eventualele opinii diferite, care trebuie datat şi semnat de toţi delegaţii prezenţi.
Pentru o mai bunăacurateţe a proiectului de standard se poate elabora o nouăredactare
(„redactarea II”) şi dacăeste cazul se convoacăo nouă şedinţăde cociliere a divergenţelor
nerezolvate în şedinţa de colectiv şi punerea de acord a noii redactări (redactarea a II-a).
g. Întocmirea dosarului standard, cuprinde: borderoul actelor din dosar; nota de
fundamentare; proiectul de standard, redactarea a II-a; procesul verbal de omologare a
produsului (dacăeste cazul); comunicările ulterioare ale factorilor interesaţi; procesul
verbal al şedinţei de conciliere; procesul verbal al şedinţei de colectiv; împuternicirile
delegaţilor prezenţi la şedinţă; lista factorilor interesaţi convocaţi; adresa de convocare
a şedinţei de colectiv şi/sau conciliere; proiectul de standard modificat (redactarea I
îmbunătăţită); sinteza observaţiilor; observaţiile; adresa de trimitere în anchetă; lista
factorilor interesaţi la care s-a trimis proiectul de anchetă; nota de fundamentare a
proiectului în redactarea I; materialul sintetic comparativ; fişa sintetică.

9
STANDARDIZARE ŞI LEGISLAŢIE ÎN CALITATE ŞI SIGURANŢĂ ÎN FUNCŢIONARE

h. Trimiterea dosarului la ASRO pentru examinarea în Comitetul de Orientare şi

Programe, care hotăreşte, dupăcaz: avizarea, amânarea avizării, sistarea lucrărilor;
restituirea proiectului în vederea unei noi redactări; acceptarea standardului; analiza
planului de măsuri tehnico-organizatorice (MTO) pentru aplicarea standardelor;
stabilirea termenului de intrare în vigoare.
i. Aprobarea standardelor se face în funcţie de importanţa lor. Astfel:
- standardele importante sunt aprobate prin decret prezidenţial/hotărâre de guvern;
- standardele obişnuite sunt aprobate de Directorul General sau de Consiliul de
administraţie ASRO.
După aprobare standardul se numerotează, multiplică şi difuzează.

10
 Standardizarea în procesul de Integrare Europeană
În condiţiile economiei de piaţă standardele sunt documente integral sau parţial facultative
(voluntare), caracteristică ce decurge atât din modul de elaborare, adoptare cât şi din principiul
de bază al pieţei libere. Ele permit agenţilor economici o libertate maximă în elaborarea
soluţiilor tehnologice şi a raportului preţ/calitate practicate pe piaţa concurenţială.
Integrarea europeană înseamnă, de fapt, libera circulaţie a produselor, serviciilor,
capitalurilor şi persoanelor în cadrul unei pieţe unice. Această integrare necesită armonizarea
reglementărilor naţionale şi eliminarea barierelor tehnice, fiind prin aceasta un element
important de îmbunătăţire a competitivităţii pe piaţa mondială, dar şi de consolidare a pieţelor
interne.
În România activitatea de aderare la Comunitatea Europeană are în vedere următoarele
direcţii:
- alinierea standardelor la normele EN şi/sau ISO;
- aliniera producătorilor la normele asociaţiilor profesionale, precum şi a reglementărilor
obligatorii pentru reducerea poluării mediului înconjurător;
- reactualizarea standardelor de firmă şi alinierea lor la cerinţele clienţilor primari şi
secundari;
- îmbunătăţirea dotării producătorilor cu utilaje şi echipamente moderne, procese
tehnologice din ultima generaţie, materii prime de cea mai bună calitate - pentru ca standardul
de calitate săfie adaptat cerinţelor specifice diverselor fabrici;
- realizarea de noi produse de calitate superioară, prin utilizarea materiilor prime de
calitate recunoscută, a tehnologiilor de fabricaţie performante şi a controlului tehnic şi
tehnologic corect.
În ceea ce priveşte alinierea standardelor româneşti la normele internaţionale, în special
EN şi/sau ISO este necesară o scurt ăanaliză a gradului de echivalenţă dintre STAS/SR şi
ISO/EN.
Conform SR 10000/8-91care defineşte „Principiile şi metodologia standardizării –
Adoptării standardelor internaţionale la standardele româneşti”, gradele de echivalenţă a
standardelor româneşti cu cele străine sunt:
- standard român identic cu cel internaţional, atunci când conţinutul tehnic şi prezentarea
sunt aceleaşi în ambele documente – standardul român reprezentând o traducere a celui
internaţional – situaţie în care poartăsimbolul IDT ISO, iar sigla este SR ISO sau SR
EN;
 - standard român echivalent cu cel internaţional, atunci când conţinutul tehnic este
echivalent, putând exista unele abateri tehnice minore, iar structura şi/ sau redactarea
diferă fără a afecta principiul reversibilităţii; gradul de echivalenţăindicat pe copert este
EQV;
- standard român neechivalent cu cel internaţionaleste atunci când:
o conţine mai puţine date şi prevede condiţii mai puţin severe;
o conţine mai multe date şi prevede condiţii mai severe;
o standardul român se întrepătrunde cu cel internaţional şi anume:
 o parte a conţinutului acestuia fiind identic din punct de vedere tehnic;
 fiecare conţine date care nu sunt întânite în celălalt,

1.1.1. Sistemele naţionale şi internaţionale de standardizare

Standardele și alte publicații pe tema standardizării sunt orientări voluntare menite să
ofere specificații tehnice pentru produse, servicii și procese (de la căști de protecție și nivelurile
de calitate acceptate pentru cursurile de limbi până la încărcătoarele pentru aparate electronice).
Standardele sunt uneori menționate în legislație - în astfel de cazuri, ele pot deveni o
modalitate preferată sau, în anumite situații, chiar obligatorie în vederea respectării cerințelor
legislației referitoare, de exemplu, la siguranță sau interoperabilitate.
Pentru a deveni standarde europene, standardele trebuie să fie adoptate de unul dintre
organismele europene de standardizare (OES).
Standardizarea este rezultatul cooperării voluntare între industrie, autoritățile publice și
alte părți interesate (comunitățile de cercetare, organizații ale consumatorilor, părți interesate
din domeniul social sau ecologic).
La nivel național, standardizarea este gestionată de organizațiile naționale de standardizare
(ONS) care adoptă și publică standarde naționale.
La nivel european, standardizarea este coordonată de trei organizații independente,
recunoscute oficial:
 Comitetul European de Standardizare (CEN - Comite Europeen de Normalisation) -
este o asociaţie internaţională înfiinţată pentru a conduce cooperarea între organismele
naţionale de standardizare din ţările Europei, cu obiectivul de a adopta – prin consens
şi transparenţă– standarde care sunt voluntare în sensul obişnuit al cuvântului;
 Comitetul European pentru Standardizare în Electrotehnică (CENELEC - Comite
Europeen de Normalisation Electrotechnique) - este o organizaţie internaţională non-
profit sub jurisdicţie belgiană, înfiinţatăîn 1972, cu Secretariatul central la Bruxelles. Ea
 adoptăcât mai multe standarde ale IEC (Comisia ElecrotehnicăInternaţională) ca
standarde europene, cu scopul de a defini condiţiile de acces pe piaţa europeanăa
produselor şi serviciilor electrice şi electronice, care reprezintăcirca 20% din totalul
produselor industriale. Mai are ca obiectiv şi coordonarea programelor de certificare
voluntară şi de încercări în electrotehnică. În acest proces CENELEC încearcă să asigure
deschiderea pieţei europene în egalămăsurăpentru exportatorii ne-europeni ca şi pentru
fabricanţii şi producătorii autohtoni, prin adoptarea de standarde internaţionale ori de
câte ori este posibil;
 Institutul European de Standardizare în Telecomunicații (ETSI – European
Telecommunications Standards Institute) - este o organizaţie internaţională non-profit
sub jurisdicţie franceză, creat în 1988 ca urmare a adoptării „Cărţii verzi”:
 reuneşte organizaţiile europene şi globale care activeazăîn telecomunicaţii, informaţică,
radio şi televiziune;
 a preluat activitatea de standardizare în telecomunicaţii de la Conferinţa
Administraţiilor Europene de Poştă şi Telecomunicaţii (CEPT);
 are o structură diferităde celelalte două întrucât membrii săi nu sunt ONS-uri (are
acorduri cu ele), ci regii naţionale care se ocupăde telecomunicaţii, operatori ai reţelelor
publice, firme care acţioneazăpe piaţa de echipamente şi utilizatori ai serviciilor de
telecomunicaţii. Precum şi institute de cercetări, firme de consultanţă etc.
Aceste organizații lucrează în cooperare cu organismele naționale de standardizare, cu
industria și alți parteneri sau membri ai organismelor europene de standardizare.
Standardele europene sunt, de obicei, elaborate la inițiativa părților interesate care consideră
că aplicarea lor este necesară.
După adoptarea standardelor europene, organismele naționale de standardizare trebuie să
le transpună ca standarde naționale identice și să retragă eventualele standarde contradictorii.
Standardele armonizate reprezintă o categorie specifică de standarde europene care sprijină
punerea în aplicare a legislației privind produsele și serviciile. Comisia Europeană transmite o
cerere de standardizare unuia sau mai multor organisme europene în domeniu. Standardul
armonizat este elaborat ca urmare a acceptării acestei cereri de către cel puțin un organism
european de standardizare.
În cazul în care standardul armonizat este conform cu cerințele din legislația UE, se publică
ulterior o referință în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene oferind o prezumție de conformitate.
Marcajul CE indică faptul că un produs se conformează legislației europene, dar nu neapărat
și unui standard armonizat.
 În ce privesc sistemele de standardizare există trei nivele organizatorice (conform diagramei
de mai jos): naţional, european şi internaţional (mondial).

Nivelele organizatorice ale standardizării internaţionale

Organizaţiile naţionale de standardizare sunt membre ale Organizaţiei Europene,

respectiv Internaţionale. ISO (Organizaţia Internaţionalăde Standardizare) ca şi CEN sunt
organizaţii multisectoriale competente în toate domeniile, cu excepţia:
- domeniului electrotehnic, reglementat de IEC (cu sediu la Geneva) şi CENELEC (cu
sediul la Bruxelles);
- domeniul telecomunicaţiilor, reglementat de ITU (Uniunea Internaţională a
Telecomunicaţiilor (cu sediul la Geneva) şi ETSI (cu sediu la Sophia Antipolis/Franţa).

Documentele rezultate din procesul de standardizare sunt următoarele:

 EN – Standard European;
 EN ISO – Standard ISO implementat ca EN;
 HD– Docoment armonizat;
 ENV – Prestandard european;
 CR – Raport CEN/CENELEC;
 ETS – Standard European de Telecomunicaţii;
 I-ETS– ETS Interimar;
 ES – Standard ETSI

1.1.2. Certificarea şi acreditarea ISO

Odată cu acţiunea de aliniere a standardelor naţionale la cele EN/ISO a apărut şi
posibilitatea ca unele organisme de specialitate să fie acreditate conform ISO-9000.
Organismele respective sunt independente atât faţă de producători/furnizori cât şi de
beneficiari/consumatori, activând cu scopul de a dovedi existenţa unui nivel adecvat de
încredere a faptul că un produs/serviciu este conform cu un anumit standard recunoscut şi
acceptat (atât de producători/furnizori cât şi beneficiari/consumatori).
În acest sens, UE (respectiv CE) a elaborat în 1989 un document intitulat „Abordarea
globală a testării şi certificării” prin care încrederea în calitatea produselor rezultă din
încrederea în calitatea şi competenţa organismelor de certificare-testare-inspecţie-acreditare.
Ele elaborează „marca de conformitate UE”, care permite libera circulaţie a produselor pe piaţa
unică a Uniunii Europene.
Conform directivelor CEE 92/52, începând cu 1998 orice produs, fără excepţie, fabricat în
exteriorul Uniunii Europene, nu poate fi comercializat în cadrul acesteia dacă nu este realizat
de întreprinderi care au un sistem de control a calităţii certificat conform ISO-9000.
Se consideră că adoptarea ISO-9000 şi certificarea pe baza lui este folositoare
întreprinderilor în care cultul pentru calitate este slab dezvoltat sau inexistent, pe când cele cu
vechi tradiţii în acest sens (din: Japonia, SUA, Franţa, Gemania) au preferat să dezvolte şi mai
mult managementul calităţii totale, mai ales instruirea permanentă şi dezvoltarea motivaţiei
personalului din producţii şi a celui care se ocupă de controlul calităţii.
Negocierile de aderare a Românie la UE, demarate în l998, impun, în primul rând,
adaptarea standardelor româneşti la cele comunitare şi ISO.
Relaţia dintre standardele naţionale şi cele internaţionale este una ce presupune anumite
caracteristici specifice de funcţionare:
- adaptarea unui standard internaţional la un standard naţional constă în publicarea unui
standard naţional echivalent/în concordanţă cu standardul internaţional, sau care
încorporează standardul internaţional;
- aplicarea unui standard internaţional în producţie, comerţ, legislaţie etc. prin
intermediul unui standard naţional, corespunzător subiectului standardului
internaţional;
- modificarea redacţională fără schimbarea conţinutului tehnic, a unui standard naţional
faţă de standardul internaţional: corectarea greşelilor tipografice, înlocuirea unui punct
cu o virgulă, adăugarea unei explicaţii pentru a evita o eventuală interpretare greşită a
textului original, adăugarea unei informaţii sau instrucţiuni;
- principiul reversibilităţii – utilizat pentru a caracteriza situaţii în care ceea ce este
acceptabil în standardul internaţional rămâne acceptabil şi în standardul naţional şi
invers;
- abaterea tehnică a unui standard naţional faţă de un standard internaţional în ceea ce
priveşte conţinutul tehnic. Există două situaţii de abatere tehnică:
o majoră, datorită căreia principiul reversibilităţii nu este respectat, adică ceea ce
este acceptabil în standardul internaţional devine inacceptabil în standardul
naţional şi invers;
o minoră, care nu afectează principiul reversibilităţii, respectiv prin care ceea ce
este acceptabil în standardul internaţional rămâne acceptabil şi în standardul
naţional şi invers. De exemplu, completarea unui standard de metode de
încercare cu un formular tip, pentru procesul verbal de încercare, care nu este
cuprins în standardul internaţional.
 STANDARDE REFERENŢIALE PENTRU CERTIFICAREA
MANAGEMENTULUI CALITĂŢII ŞI A SECURITĂŢII

Calitatea reprezintă expresia gradului de utilitate socială a produsului, măsura în care, prin
ansamblul caracteristicilor sale (tehnico-funcţionale, psiho-senzoriale şi al parametrilor
economici), satisface nevoia pentru care a fost creat şi respectă restricţiile impuse de interesele
generale ale societăţii, privind eficienţa social economică, precum şi protecţia mediului natural
şi social.
Conform standardului ISO 8402, calitatea reprezintă ansamblul caracteristicilor unei
entităţi - produs, activitate, proces, organizaţie, persoană - care conferă acesteia aptitudinea de
a satisface cerinţele exprimate sau implicite. Conform unor aspecte parţiale ale calităţii unui
produs sau serviciu, semnifică:
• aptitudinea de a fi utilizat sau întrebuinţat;
• satisfacerea cerinţelor clientului;
• conformitatea cu o documentaţie sau cu exigenţile beneficiarului.
Ansamblul activităţilor având ca scop obţinerea calităţii formează demersul calităţii.
Produsul privit în conformitate cu acelaşi standard (ISO8402) poate fi orice bun material
(rezultat din fabricaţie), sau imaterial (Software - programe, informaţii, date) şi/sau serviciu
(bancare, transport, etc), care apare ca rezultat al unor activităţi şi/sau procese.
Conform unor anumite orientări calitatea poate semnifica unele aspecte speciale. Astfel:
- în orientarea spre produs– calitatea este considerată o caracteristică măsurabilă;
- în orientarea spre proces – se ia în considerare punctul de vedere al producătorului, după
care produsele de calitate sunt cele care satisfac cerinţele specificate, dar utilizatorul poate
avea alt punct de vedere;
- în orientarea spre costuri (implicit preţul de comercializare) – produs este considerat de
calitate dacă oferă anumite performanţe la un nivel acceptabil de preţ. O astfel de orientare
este agreată de un segment important de consumatori (în Germania 17%);
- în orientarea spre utilizator –calitatea se defineşte ca reprezentând aptitudinea produsului
de a fi apt pentru utilizare. Reprezintă corespondenţa cu cerinţele beneficiarului privind
funcţionalitatea, siguranţa în exploatare, preţul, termenul de livrare, costurile de utilizare,
compatibilitatea cu mediul etc.
Calitatea este considerată o sumă de însuşiri cu caracter dinamic, întrucât cerinţele
progresului tehnic impun producţiei crearea şi realizarea permanentă a unor noi produse

1
moderne cu caracteristici şi performanţe superioare. Diversitatea şi îmbunătăţirea calităţii
produselor implică promovarea unor activităţi unitare, pornind de la prospectarea pieţii şi
continuând cu un ciclu industrial complet în care se realizează produsele. Acest ciclu, conform
unei evoluţii dinamice a calităţii, se poate concretiza în procesul de producţie printr-o curbă
(spirală) a calităţii ce cuprinde: studiul de marketing, cercetarea ştiinţifică, planificarea
economică şi comercială, proiectarea şi execuţia prototipului, omologarea prototipului,
planificarea procesului de fabricaţie, aprovizionarea materială, cu echipamente (utilaje, aparate
de măsură, standuri de probă), procesul tehnologic, controlul procesului tehnologic, controlul
final, verificarea fiabilităţii, desfacerea pe piaţă, asistență tehnică şi activitate “service” la
beneficiar şi ciclul se reia.

Spirala calităţii

În corespondenţă cu procesul de producţie, deci cu producătorul, calitatea produsului

poate fi:
- potenţială - proiectată;
- realizată – rezultată la capătul liniei de fabricaţie;
- livrată - asigurată produselor livrate;
- totală - care integrează gradul de utilitate, de economicitate, dar şi estetic, ergonomic,
funcţional, social etc.

2
 Calitatea unui produs în procesul de producţie se obţine în trei etape:
- în etapa de cercetare - proiectare prin calitatea concepţiei şi a documentaţiei rezultate
(tehnologia de utilizare);
- în etapa de fabricaţie prin calitatea materiei prime, a echipamentelor de execuţie şi control şi
a forţei de muncă;
- în etapa de exploatare unde este asigurată prin calitatea activităţii de asistenţă tehnică şi de
“service” post-vânzare.
Interdependenţa dintre calitatea rezultată din fiecare etapă poate fi redată sub forma
,,triunghiului calităţii”, prezentat în figura de mai jos.

Triunghiul calităţii

3
 Sistemul naţional de calitate din ţara noastră abordează,, managementul calităţii” la
nivel microeconomic şi ,,o politică naţională a calităţii” la nivel macroeconomic. Acest sistem
s-a format pe baza noilor reglementări în domeniul calităţii:
- HG nr. 167/ 1992- privind constituirea şi funcţionarea Sistemului Naţional de
Certificare a Calităţii; Ordonanţa de Guvern nr. 19/1992- privind activitatea de
standardizare în România; Ordonanţa de Guvern nr. 20/1992- privind activitatea de
metrologie; Ordonanţa de Guvern nr. 21/1992 - privind protecţia consumatorilor. Aceste
ordonanţe au fost ratificate de Parlamentul României prin legea nr. 11/1994 şi abrogă
legea nr. 4/1989- privind asigurarea şi controlul calităţii produselor şi serviciilor; HG
nr. 481/1992 - privind organizarea şi funcţonarea Biroului Român de Metrologie
Legală; HG nr. 482/ 1992 - privind organizarea şi funcţionarea Oficiului pentru
Protecţia Consumatorilor (OPC); HG nr. 483/1992 - privind funcţionarea Asociaţiei
Român de Standardizare ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale în
domeniul standardizării; HG nr. 721/1992 - privind înfiinţarea Centrului Naţional de
Formare, Consultanţă şi Management pentru Asigurarea Calităţii; HG nr. 251/1994 -
privind stabilirea componenţei, a atribuiţiilor şi a modului de organizare şi funcţionare
a Consiliului consultativ pentru protecţia consumatorilor; Legea nr. 10/1995- privind
calitatea în construcţii.
Oganismele de acreditare din cadrul Sistemului Naţional de Calitate

4
 Coordonarea activităţii de certificare şi acreditare de către ASRO

În figura de mai jos urmărim certificarea calității și acreditarea organismelor de

certificare coordonate de ASRO, prin intermediul instrumentelor de acțiune, respectiv
normativelor SR EN (standarde române identice cu standarde internaționale). Conform cu
aceste normative, organismele acreditate, prin competența lor certifică un anumit nivel de
calitate produselor sau producției dintr-o întreprindere.

Întreprinderea lansează o cerere de certificare către organismele de certificare – pentru

certificare angajați, sistem de calitate, produse și servicii. Organismele, pe baza standardelor
specifice luate ca referențiale, certifică nivelul calității.

Sistemul Național de Certificare a Calității (SNCC) acreditează și notifică atât

organismele de certificare a calității cât și organismele de acreditare a laboratoarelor de
încercări în vederea stabilirii (dovedirii) nivelului de calitate.

Organismele naționale de standardizare din majoritatea țărilor industrializate sunt

implicate nemijlocit, ca sursă de finanțare, în programele de testare a produselor, de acreditare
a laboratoarelor, de certificare a calității, de formare a personalului, iar prin contractele lor cu
întreprinderile private/de stat pot fi cunoscătoarte competente ale piețelor interne și ale relațiilor
internaționale create, fiind „cei mai buni ambasadori” ai calității.

5
 LEGISLAŢIE PRIVIND STANDARDIZAREA
Legislaţie naţională

Ordonanţa de Guvern nr. 19/1992 privind activitatea de standardizare din România – fost
în vigoare de la 28 august 1992 până la 30 octombrie 1998, fiind abrogată şi înlocuită prin
Ordonanţa de Guvern nr. 39/1998. Consolidarea din data de 30 octombrie 1998 a avut la bază
publicarea din Monitorul Oficial, Partea I nr. 212 din 28 august 1992 şi a inclus modificările
aduse prin următoarele acte: Rectificare 1992; Legea nr. 11/1994; Ordonanţa de Guvern nr.
30/1998; Ordonanţa de Guvern nr. 38/1998.
Aceste acte legislative presupun existenţa, în România, a trei categorii de standarde:
- Standardele Române (prefix SR) – stabilite şi utilizate la nivel naţional;
- standardele profesionale – stabilite şi utilizate în anumite profesii sau sectoare de
activitate (de exemplu: învăţământ, turism, sănătate, administraţie publică etc.);
- standardele de firmă – stabilite şi utilizate la nivel de firmă/ întreprindere.
Coordonarea şi efectuarea activităţii de standardizare se realizează de către Institutul Român
de Standardizare, organ de specialitate al administraţiei publice centrale, în subordinea
Guvernului.
Institutul Român de Standardizare colaborează cu ministerele şi celelalte organe centrale şi
locale ale administraţiei publice, cu organele de standardizare din alte ţări şi reprezintă România
în organizaţii regionale şi internaţionale de standardizare.
Potrivit art. 2 din Ordonanţa de Guvern nr. 39/1998, în România, activitatea de
standardizare naţională se desfăşoară urmărind în principal:
a) îmbunătăţirea calităţii vieţii;
b) obţinerea unei economii globale de materiale, energie şi efort uman;
c) protecţia vieţii, sănătăţii şi securităţii persoanelor fizice, mediului şi apărarea
intereselor consumatorilor;
d) protecţia consumatorilor, printr-un nivel de calitate al produselor şi serviciilor
adaptat necesităţilor şi verificat corespunzător;
e) recunoaşterea internaţională a produselor şi serviciilor româneşti;
f) promovarea rezultatelor consolidate ale ştiinţei şi tehnologiei, ţinând seama de
gradul de dezvoltare al economiei;
g) stabilirea unui sistem unitar de cerinţe pentru certificarea conformităţii;
h) înlăturarea barierelor tehnice din calea comerţului internaţional;

1
 i) reprezentarea şi susţinerea intereselor economiei naţionale în activităţile de
standardizare internaţionale şi europene.
În sensul Ordonanţei de Guvern nr. 39/1998 sunt definiţi următorii termeni:
a) autoritate - organul de specialitate al administraţiei publice centrale ori locale sau
organismul de specialitate aflat în subordinea ori coordonarea acestuia, abilitat ca, în exerciţiul
autorităţii de stat, să ia măsuri obligatorii şi să adopte reglementări în domeniul său de
competenţă;
b) aplicare a unui standard - utilizarea standardului în producţie şi/sau servicii;
c) marcă de conformitate - marcă protejată, aplicată sau emisă pe baza unui sistem de
certificare, indicând faptul că produsul, procesul sau serviciul în cauză este conform cu un
standard sau cu un alt document normativ specific în ceea ce priveşte calitatea, materialul,
modul de fabricaţie a produsului sau de prestare a serviciului ori alte caracteristici;
d) organism naţional de standardizare - organismul cu activitate de standardizare la nivel
naţional, care are ca principală funcţie elaborarea, aprobarea sau adoptarea, după caz, de
standarde naţionale şi care este recunoscut de către o autoritate de stat;
e) program de standardizare naţională - programul de activitate al organismului naţional de
standardizare, realizat în scopul aplicării politicii naţionale de standardizare;
f) proiect de standard - standardul propus, în general disponibil pentru observaţii, vot,
aprobare sau adoptare, după caz;
g) standard - documentul stabilit prin consens şi aprobat de un organism, care stabileşte, pentru
utilizări comune şi repetate, reguli, prescripţii sau caracteristici pentru activităţi sau rezultatele
lor, în scopul obţinerii unui grad optim de ordine, într-un context dat;
h) standardizare - activitatea specifică, complexă, care are ca scop final elaborarea şi
aprobarea sau adoptarea, după caz, de standarde;
i) standard european - standardul care este adoptat de către un organism european cu activitate
de standardizare şi care este pus la dispoziţie publicului;
j) standard internaţional - standardul care este adoptat de către un organism internaţional cu
activitate de standardizare şi care este pus la dispoziţie publicului;
k) standard naţional - standardul care este elaborat şi aprobat sau adoptat, după caz, de un
organism naţional de standardizare şi care este pus la dispoziţie publicului;
l) standardizare naţională - standardizarea care se desfăşoară la nivelul unei anumite ţări;
m) organism - unitatea de drept public sau privat, care are sarcini şi competenţe bine definite;
n) reglementare - documentul care conţine reguli cu caracter obligatoriu şi care este adoptat
de către o autoritate;

2
o) reglementare tehnică - reglementarea care prevede condiţii tehnice, fie în mod direct, fie
prin referire la un standard, la o specificaţie tehnică, la un cod de bună practică sau care preia
integral conţinutul acestora.
Conform articolului 4 din O.G. nr. 39/1998, în standardizarea naţională trebuie aplicate
următoarele principii de bază:
a) elaborarea şi aprobarea standardelor naţionale pe baza consensului părţilor interesate;
b) transparenţă şi disponibilitate publică;
c) reprezentarea intereselor publice;
d) caracterul voluntar al participării la activitatea de standardizare naţională şi al aplicării
standardelor naţionale;
e) accesul liber la elaborarea standardelor naţionale pentru toate părţile interesate;
f) independenţa faţă de orice posibil interes specific predominant;
g) respectarea regulilor standardizării europene şi internaţionale;
h) «abrogat» caracterul fără scop lucrativ al organismului naţional de standardizare;
i) dezvoltarea standardizării naţionale în corelare cu evoluţia legislaţiei.
Organismul Naţional de Standardizare îndeplineşte următoarele condiţii:
a) este o persoană juridică de drept privat, de interes public, având statut juridic de asociaţie
fără scop patrimonial, care a fost creată sau înfiinţată în baza Ordonanţei Guvernului nr.
26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii;
b) are evaluarea favorabilă a autorităţii de stat care coordonează domeniul infrastructurii
calităţii şi evaluarea conformităţii;
c) aplică principiile standardizării naţionale prevăzute la art. 4;
d) aplică, în domeniul standardizării naţionale, politicile aprobate de Guvern.
Organismul naţional de standardizare are următoarele atribuţii principale:
a) acordarea dreptului de utilizare a mărcilor de conformitate cu standardele naţionale, la
cerere, pentru produsele şi serviciile conforme cu standardele naţionale, pe baza procedurilor
proprii organismului naţional de standardizare;
b) adoptarea standardelor internaţionale, regionale şi a standardelor europene, ca standarde
naţionale;
c) asigurarea funcţionării punctului de informare pentru standarde şi reglementări tehnice şi
punerii la dispoziţie oricăror persoane interesate a informaţiilor din baza de date a acestuia,
conform Acordului referitor la barierele tehnice din calea comerţului al Organizaţiei Mondiale
a Comerţului, la care România este parte;
d) asigurarea informării publice prin editarea, publicarea şi difuzarea:

3
 - standardelor naţionale;
- programului de standardizare naţională;
- listei cuprinzând proiectele de standarde naţionale supuse anchetei publice;
- listei cuprinzând standardele naţionale în vigoare;
- listei cuprinzând standardele naţionale anulate sau modificate;
- altor informaţii şi publicaţii relevante privind standardizarea naţională;
e) colaborarea în domeniul standardizării naţionale cu organisme similare din alte ţări;
f) colectarea, prelucrarea, stocarea şi diseminarea de informaţii şi documente din domeniul
standardizării naţionale;
g) crearea unui climat favorabil aplicării standardelor naţionale în economie şi dezvoltării
standardizării;
h) efectuarea de operaţiuni de import-export şi comercializare de standarde, documentaţii şi
literatură de standardizare, cu respectarea prevederilor din convenţiile internaţionale sau
bilaterale încheiate de organismul naţional de standardizare în acest sens;
i) elaborarea, aprobarea, reconfirmarea, modificarea şi/sau anularea standardelor naţionale;
j) elaborarea şi implementarea programului de standardizare naţională;
k) îndeplinirea oricăror alte atribuţii prevăzute în acte normative în legătură cu scopul său
principal;
l) înregistrarea standardelor naţionale;
m) prestarea de servicii de consultanţă, expertiză, instruire, transfer de cunoştinţe, asistenţă
tehnică şi altele asemenea în domeniul standardizării;
n) publicarea şi urmărirea modului de implementare a regulilor privind aplicarea mărcilor de
conformitate cu standardele naţionale;
o) reprezentarea României şi participarea în organismele neguvernamentale internaţionale,
regionale şi europene de standardizare;
p) stabilirea principiilor şi a metodologiei standardizării naţionale, în conformitate cu
prevederile prezentei ordonanţe şi cu regulile standardizării europene şi internaţionale, precum
şi asigurarea reprezentării părţilor interesate în activitatea de standardizare naţională;
q) stabilirea şi publicarea regulilor de procedură privind realizarea atribuţiilor şi rezolvarea
contestaţiilor;
r) gestionarea fondului documentar naţional de standardizare.
Art. 8. a fost modificat prin Lege 355/2002 la 26/06/2002
(1) Prevederile art. 71 trebuie să fie cuprinse în statutul-cadru al organismului naţional de
standardizare.

4
 (2) Statutul organismului naţional de standardizare trebuie să respecte prevederile statutului-
cadru, prevederile prezentei ordonanţe, precum şi orice alte dispoziţii, potrivit reglementărilor
în vigoare, şi să prevadă următoarele:
A. Poate fi membru al organismului naţional de standardizare, cu aprobarea adunării generale,
orice persoană juridică care este de acord cu statutul şi doreşte să susţină realizarea scopului
acestuia.
B. Adunarea generală a membrilor organismului naţional de standardizare este structurată în
colegii, după cum urmează:
a) Colegiul organismelor acreditate, care cuprinde reprezentanţi ai laboratoarelor şi
organismelor acreditate, precum şi ai organizaţiilor fără scop patrimonial ale acestora;
b) Colegiul beneficiarilor, care cuprinde reprezentanţi ai persoanelor juridice care sunt
interesate în standardizarea naţională, cum sunt: agenţi economici, inclusiv întreprinderi mici
şi mijlocii, organizaţii patronale, camere de comerţ şi industrie, organizaţii financiar-bancare şi
de asigurări, asociaţii profesionale, federaţii şi confederaţii sindicale, precum şi altele
asemenea;
c) Colegiul consumatorilor, care cuprinde reprezentanţi ai organizaţiilor fără scop patrimonial
de apărare a intereselor consumatorilor, ale persoanelor cu handicap, ale apărării drepturilor
omului, din domeniul protecţiei mediului şi altele asemenea;
d) Colegiul autorităţilor, care cuprinde reprezentanţi ai autorităţilor publice de reglementare,
interesate în dezvoltarea activităţii de standardizare naţională, europeană, regională şi
internaţională;
e) Colegiul cercetării-dezvoltării şi inovării, care cuprinde reprezentanţi ai instituţiilor de
învăţământ, ai persoanelor juridice care au activitate preponderentă de cercetare-dezvoltare, ai
centrelor de transfer tehnologic, de incubare şi de inovare, ai experţilor şi consultanţilor în
domeniul calităţii şi/sau în domeniul protecţiei mediului.
C. Structura organelor de conducere şi administrare ale organismului naţional de
standardizare trebuie să asigure reprezentarea echilibrată a fiecărui colegiu, respectiv a
intereselor reprezentate în acestea.
D. Organismul naţional de acreditare este membru al organismului naţional de standardizare,
precum şi al consiliului director al acestuia.
E. Autoritatea de stat care coordonează domeniul infrastructurii calităţii şi evaluării
conformităţii numeşte reprezentantul său din Colegiul autorităţilor în Consiliul director; acesta
este vicepreşedinte al organismului naţional de standardizare şi are drept de veto nominal în
luarea deciziilor contrare cu politica naţională în domeniul standardizării naţionale.

5
 (3) Autoritatea de stat care coordonează domeniul infrastructurii calităţii şi evaluării
conformităţii elaborează statutul-cadru al organismului naţional de standardizare.

1.1.1. Legislaţie internaţională

Decizia nr. 1673/2006/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 24 octombrie

2006 privind finanţarea standardizării europene
Potrivit acestei decizii, standardizarea europeană este o activitate voluntară realizată de şi
în numele părţilor interesate de stabilirea standardelor şi a altor produse de standardizare ca
răspuns la nevoile acestora. Aceste produse de standardizare sunt stabilite de Comitetul
European pentru Standardizare (CEN), de Comitetul european pentru standardizare
electrotehnică (Cenelec) şi de Institutul European de Standarde în Telecomunicaţii (ETSI),
organisme enumerate în anexa I la Directiva 98/34/CE a Parlamentului European şi a
Consiliului din 22 iunie 1998 de stabilire a unei proceduri pentru furnizarea de informaţii în
domeniul standardelor şi reglementărilor tehnice şi al normelor privind serviciile societăţii
informaţionale3 (denumite în continuare "organisme europene de standardizare").
Directiva 98/34/CE permite Comisiei, după consultarea comitetului instituit de directivă, să
prezinte cereri de standardizare organismelor europene de standardizare. Orientările generale
pentru cooperarea între CEN, Cenelec şi ETSI şi Comisia Europeană şi Asociaţia Europeană a
Liberului Schimb din 28 martie 2003 stabilesc relaţiile de parteneriat între organismele
europene de standardizare şi Comunitate şi Asociaţia Europeană a Liberului Schimb, care
intervine, de asemenea, în susţinerea standardizării europene.
Este necesar pentru Comunitate să contribuie la finanţarea standardizării europene, ţinând
seama de rolul util al acesteia din urmă în sprijinirea legislaţiei şi a politicilor comunitare. Pe
de o parte, standardizarea europeană contribuie la funcţionarea şi consolidarea pieţii interne, în
special datorită directivelor "noua abordare" în domeniile sănătăţii, siguranţei, protecţiei
mediului şi a consumatorilor, şi la asigurarea interoperabilităţii în domenii precum transportul.
Pe de altă parte, standardizarea europeană ajută la ameliorarea competitivităţii întreprinderilor
prin facilitarea, în special, a liberei circulaţii a mărfurilor şi a serviciilor, a interoperabilităţii
reţelelor şi a mijloacelor de comunicaţii, a dezvoltării tehnologice şi a inovaţiei în activităţi
precum tehnologia informaţiei. Prin urmare, este necesar să se includă în prezenta decizie
finanţarea activităţilor de standardizare europeană în domeniul tehnologiei informaţiei şi
telecomunicaţiilor, care este, de asemenea, reglementată, în special, de Decizia 87/95/CEE a

6
Consiliului din 22 decembrie 1986 privind standardizarea în domeniul tehnologiei informaţiei
şi telecomunicaţiilor.
Activităţi de standardizare eligibile pentru finanţarea comunitară:
1. Comunitatea poate finanţa următoarele activităţi de standardizare europeană:
(a) elaborarea şi revizuirea standardelor europene sau ale oricărui alt produs de standardizare
necesar şi adecvat pentru punerea în aplicare a politicilor şi a legislaţiei comunitare;
(b) realizarea de lucrări premergătoare sau auxiliare standardizării europene, precum studii,
programe, evaluări, analize comparative, activităţi de cercetare, lucrări de laborator, teste
interlaboratoare şi lucrări de evaluare a conformităţii;
(c) activităţile secretariatelor centrale ale organismelor europene de standardizare, precum
dezvoltarea politicilor, coordonarea activităţilor de standardizare, realizarea de lucrări tehnice
şi furnizarea de informaţii părţilor interesate;
(d) verificarea calităţii şi a conformităţii cu legislaţia şi politicile comunitare corespunzătoare
a standardelor europene sau a oricărui alt produs de standardizare;
(e) traducerea, după caz, a standardelor europene sau a oricărui alt produs de standardizare
european utilizat pentru sprijinirea politicilor şi a legislaţiei comunitare în limbile oficiale ale
Comunităţii, altele decât limbile de lucru ale organismelor europene de standardizare,
elaborarea de documente de explicare, de interpretare şi de simplificare a standardelor, precum
şi elaborarea de ghiduri de utilizare şi de bună practică;
(f) activităţile care urmăresc realizarea de programe de asistenţă tehnică, cooperarea cu ţări
terţe şi promovarea şi valorificarea sistemului european de standardizare şi ale standardelor
europene între părţile interesate în Comunitate şi la nivel internaţional.

Rezoluţia Consiliului Comunităţilor Europene privind o nouă abordare a armonizării

tehnice şi a standardizării (85/C 136/01)
Consiliul consideră că standardizarea aduce o contribuţie importantă la asigurarea
liberei comercializări a produselor industriale şi la crearea unui mediu tehnic standardizat
pentru întreprinderile din toate ţările, ceea ce îmbunătăţeşte competitivitatea nu numai pe piaţa
comunitară, ci şi pe pieţele externe, mai ales în domeniul noilor tehnologii.
Recunoaşte că obiectivele care sunt urmărite de către statele membre în vederea protecţiei
securităţii şi sănătăţii cetăţenilor lor, precum şi a protecţiei consumatorului sunt echivalente în
principiu, chiar dacă se folosesc mijloace tehnice diferite pentru atingerea lor.
În consecinţă, Consiliul adoptă următoarele principii pentru o politică europeană de
standardizare:

7
 - acordul statelor membre de a exercita un control permanent asupra reglementărilor tehnice
care sunt aplicate - atât de jure, cât şi de facto - pe teritoriul lor, în aşa fel încât să le retragă pe
cele care sunt depăşite sau inutile;
- acordul statelor membre cu privire la asigurarea recunoaşterii reciproce a rezultatelor
testelor şi la stabilirea, dacă este cazul, a unor reguli armonizate în ceea ce priveşte funcţionarea
organismelor de certificare;
- acordul asupra unei consultări comunitare rapide la un nivel corespunzător, în conformitate
cu obiectivele Directivei 189/83/CEE, atunci când iniţiativele sau procedurile naţionale majore
de reglementare ar putea avea consecinţe nefavorabile asupra funcţionării pieţei interne;
- extinderea practicii comunitare în domeniul armonizării tehnice de a încredinţa standardelor,
preferabil celor europene, dar şi celor naţionale, dacă este necesar, sarcina definirii
caracteristicilor tehnice ale produselor acolo unde sunt îndeplinite condiţiile pentru aceasta, mai
ales în ceea ce priveşte protecţia sănătăţii şi a securităţii;
- o consolidare foarte rapidă a capacităţii de standardizare, de preferinţă la nivel european, în
vederea înlesnirii, pe de o parte, a armonizării legislaţiei de către Comunitate şi, pe de alta, a
dezvoltării industriale, mai ales în domeniul noilor tehnologii, deoarece, în anumite împrejurări,
acest fapt ar putea implica Comunitatea în introducerea unor noi proceduri de îmbunătăţire a
elaborării standardelor (de exemplu, birouri de standardizare, comitete ad hoc). Adoptarea
standardelor europene ar fi în acest caz supusă aprobării organismelor europene de
standardizare.
În special în sectoarele de înaltă tehnologie, ar trebui identificate acele subiecte unde
specificaţiile şi standardele comune pot duce la exploatarea eficientă a dimensiunii comunitare
şi a deschiderii pieţei lucrărilor publice şi contractelor publice de furnizare, în aşa fel încât să
poată fi luate deciziile necesare în această privinţă.
Potrivit Anexei II a Rezoluíei, Linii directoare cu privire la o nouă abordare a
armonizării tehnice şi a standardizării, cele patru principii fundamentale pe care se bazează
noua abordare sunt următoarele:
- armonizarea legislativă se limitează la adoptarea, prin intermediul directivelor întemeiate pe
art. 100 din Tratatul CEE, a cerinţelor esenţiale de siguranţă (sau a altor cerinţe care vizează
interesul general) cărora trebuie să li se conformeze produsele puse pe piaţă, produse care, în
consecinţă, ar trebui să beneficieze de libera circulaţie în întreaga Comunitate,
- sarcina elaborării specificaţiilor tehnice necesare pentru producerea şi plasarea pe piaţă a
produselor conforme cu cerinţele esenţiale stabilite de directive, ţinându-se cont de stadiul
actual al tehnologiei, este încredinţată organizaţiilor competente în domeniul standardizării,

8
 - aceste specificaţii tehnice nu sunt obligatorii şi îşi menţin statutul de standarde voluntare,
- dar în acelaşi timp autorităţile naţionale sunt obligate să recunoască faptul că produselor
fabricate în conformitate cu standardele armonizate (sau, în mod provizoriu, cu standardele
naţionale) li se acordă prezumţia de conformitate cu "cerinţele esenţiale" stabilite de directivă.
(Aceasta înseamnă că producătorul are opţiunea de a nu produce în conformitate cu standardele,
dar, în acest caz, are obligaţia de a dovedi că produsele sale se conformează cu cerinţelor
esenţiale ale directivei).
Pentru ca acest sistem să poată funcţiona este necesar:
- pe de o parte, ca standardele să ofere o garanţie de calitate în privinţa "cerinţelor esenţiale"
stabilite de directive,
- pe de altă parte, ca autorităţile publice să-şi menţină intactă responsabilitatea în domeniul
protecţiei securităţii (sau a altor cerinţe avute în vedere) pe teritoriul lor.
Calitatea standardelor armonizate trebuie să fie asigurată prin mandate de standardizare
conferite de către Comisie, a căror executare trebuie să fie conformă cu liniile directoare
generale care au făcut obiectul acordului dintre Comisie şi organizaţiile europene de
standardizare. În ceea ce priveşte standardele naţionale, calitatea acestora trebuie verificată
printr-o procedură la nivel comunitar condusă de către Comisie, asistată de un comitet
permanent compus din reprezentanţi oficiali ai administraţiilor naţionale.
În acelaşi timp, trebuie să se asigure proceduri de protecţie sub conducerea Comisiei, asistată
de acelaşi comitet, pentru a da autorităţilor publice posibilitatea de a contesta conformitatea
unui produs, valabilitatea unui certificat sau calitatea unui standard.
Urmând acest sistem de armonizare legislativă în fiecare domeniu în care acest lucru poate
fi realizat, Comisia intenţionează să poată opri proliferarea directivelor excesiv de tehnice
separate pentru fiecare produs în parte. Domeniul de aplicare a directivelor, în conformitate cu
formula "trimitere generală la standarde" ar trebui să cuprindă categorii largi de produse şi tipuri
de risc.
Comunitatea ar putea deci, pe de o parte, să finalizeze sarcina extrem de complexă a
armonizării legislaţiei tehnice şi, pe de altă parte, să promoveze dezvoltarea şi aplicarea
standardelor europene. Acestea sunt condiţiile esenţiale pentru a îmbunătăţi competitivitatea
sectorului respectiv
Tema 1.
Directiva Consiliului Comunităţilor Europene nr. 692/1991 de standardizare şi
raţionalizare a rapoartelor privind aplicarea anumitor directive referitoare la mediu vizează
raţionalizarea şi îmbunătăţirea pe o bază sectorială a dispoziţiilor privind transmiterea de

9
informaţii şi publicarea rapoartelor privind anumite directive comunitare din domeniul
protecţiei mediului.

10
 RELAŢII CONCEPTUALE ŞI REPREZENTAREA GRAFICĂ A TERMENILOR DIN ISO 9001

Conceptele nu sunt independente unul de celălalt şi o analiză a relaţiilor între concepte în domeniul sistemelor de
managementul calităţii şi aranjarea lor în sisteme conceptuale este o condiţie a unui vocabular coerent. O astfel de
analiză a fost utilizată în dezvoltarea vocabularului specificat în standardul ISO 9001.
În domeniul terminologiei, relaţiile între concepte sunt bazate pe formarea ierarhică a caracteristicilor speciilor
astfel că cea mai eficientă descriere a conceptului este formată prin stabilirea speciilor şi descrierea caracteristicilor
care îl disting de conceptele superioare (părinte) sau aflate pe acelaşi nivel.
ISO 9001 utilizează trei forme de relaţii conceptuale: generice, partitive şi asociative.
Relaţie generică. Conceptele subordonate în cadrul ierarhiei moştenesc toate caracteristicile conceptului superior
şi conţin descrieri ale acestor caracteristici care le disting de conceptul superior (părinte) sau aflate pe acelaşi nivel.
Relaţiile generice vor fi descrise printr-o diagramă arbore, fără săgeţi.
Relaţie partitivă. Conceptele subordonate în cadrul ierarhiei formează părţile componente ale conceptului
superior. Relaţiile partitive sunt descrise prin diagrame compuse din linii orizontale şi verticale fără săgeţi.
Relaţie asociativă. Aceste relaţii sunt utile în identificarea naturii relaţiei între concepte în cadrul sistemului
conceptual, cum ar fi cauză– efect, activitate şi localizare, activitate şi rezultat, instrument şi funcţie, material şi
produs. Relaţiile asociative sunt descrise printr-o linie cu săgeţi la ambele capete.
Diagramele conceptuale care au stat la baza dezvoltării
standardului ISO 9001
Concepte specifice managementului

Concepte specifice organizației

Concepte specifice procesului și produsului
Concepte specifice caracteristicilor
Concepte specifice conformității
 Concepte specifice examinării
Concepte specifice documentației
Concepte specifice auditului
Concepte specifice asigurării calităţii pentru procesele de măsurare
Modelul unui sistem de managementul calităţii bazat pe proces