Organizarea spaţiului agricol presupune o folosire cât mai raţională a terenurilor cu

destinaţie agricolă şi are în vedere introducerea în circuitul agricol a tuturor suprafeţelor

neutilizate. Obiectul organizării spaţiului agricol este de fapt teritoriul, organizarea şi
amenajarea lui sau mai exact exploataţia agricolă.

În conformitate cu prevederile Legii Fondului Funciar, organizarea si amenajarea

teritoriului agricol are ca sarcină crearea condiţiilor pentru o mai bună folosire a terenului, în
scopul creşterii producţiei agricole. Ea se execută pe bază de studii şi proiecte la cererea
proprietarului, rezolvând următoarele probleme:

- corelarea dezvoltării agriculturii din spaţiul analizat cu celelalte activităţi economice şi

sociale, stabilind măsuri pentru creşterea producţiei agricole;
- elaborarea de studii şi proiecte de organizare şi amenajare a exploataţiilor agricole;
- stabilirea reţelelor de drumuri agricole,
ca o completare a reţelei de drumuri în general, integrate în organizarea ºi amenajarea de
ansamblu a teritoriului, în scopul transportului producţiei ºi accesul maºinilor agricole
necesarea procesului de producţie.

În condiţiile diversificării formelor de proprietate, problemele organizării teritoriului

agricol sunt mai actuale ca oricand şi trebuie abordate de la general la particular, de la
organizarea teritoriului naţional, judeţean, la cel local – comunal şi organizarea proprietăţii, a
exploataţiilor agricole, încheind cu organizarea şi amenajarea categoriilor de folosinţă. Ea are
rolul de a asigura concordanţa între resursele financiare, cerinţele ecologice şi dezvoltarea
agricolă preconizată.

1. Amenajarea teritoriului – instrument principal în organizarea spaţiului agricol

Amenajarea teritoriului reprezintă ansamblul acţiunilor de pregătire a unui teritoriu, prin

executarea lucrărilor de echipare, asanare, nivelare, defrişare, etc. , pentru a-l face
corespunzător unor destinaţii şi funcţiuni stabilite prin studiile de organizare a teritoriului
respectiv.

1.1. Amenajările antierozionale

În condiţiile geoografice specifice României, circa 69% din terenurile agricole sunt
terenuri aflate în pantă, supuse procesului de degradare a solului prin eroziune. La
declanşarea acestui proces distructiv participă mai mulţi factori, dintre care cei mai importanţi
sunt : structura litologică, panta şi intervenţiile antropice nechibzuite (defrişările). Prin
variatele sale forme de manifestare, în suprafaţă şi în adâncime, eroziunea a afectat o
suprafaţă considerabilă – 7,3 milioane de hectare – din care circa 4 milioane de hectare
puternic si foarte puternic erodate, prezente în Subcarpaţi, Podişul Bârladului, Podişul Getic,
Podişul Transilvaniei.

2
 Combaterea efectelor distructive ale eroziunii solului necesită efectuarea unor complexe
lucrări de îmbunătăţiri funciare, care au modificat si modifică configuraţia iniţială ale
terenurilor agricole. Amenajarea antierozională a terenurilor agricole din zonele colinare şi
montane trebuie sa vizeze: stăvilirea proceselor de eroziune în limite tolerabile; să reducă
scurgerea apelor de suprafaţă; să asigure înmagazinarea lor în sol pentru a fi folosite eficient
de către plante; să creeze condiţii optime pentru mecanizarea lucrărilor agricole.

La alegerea schemelor de amnajare a terenurilor arabile din aceste zone trebuie să se ţină
seama de anumite criterii:
- solele şi parcelele să fie orientate şi dimensionate în concordanţă cu înclinarea, lungimea,
forma şi expoziţia versanţilor, cu condiţiile pedo-litologice specifice;
- structura culturilor si rotaţia acestora trebuie să asigure capacitatea maximă de fixare şi de
protejare a solului, mai ales în perioada ploilor erozive;
- lăţimea culturilor în fâşii şi distanţa între
lucrările antierozionale trebuie să reducă eroziunea sub limitele tolerabile. Principalele
sisteme şi amenajăriantierozionale practicate sunt:
A. Sistemul de lucrări în direcţia curbelor de nivel – care se aplică în pante cu o
înclinare mai mare de 3 grade, dar prezintă eficacitate numai pe versanţii cu înclinări de până
la 10 grade. Pe pantele mai mari trebuie completat cu alte lucrări sau măsuri antierozionale.
B. Sistemul de organizare antiero-zională în fâşii – reprezintă o alternare, pe acelaşi
versant, a unor fâşii formate din culturi ce oferă solului protecţie antierozională diferită.
Aceste fâşii se organizează ţinând cont de curbele de nivel şi au în vedere încadrarea
culturilor slab protectoare între culturi bune protectoare pentru sol. Sistemul în fâşii se aplica
pe pantele de 8 – 16 grade înclinare. Stabilirea lăţimii fâşiilor de culturi se poate face tinând
cont de criteriul eroziunii anuale admisibile.
C. Sistemul antierozional cu benzi înierbate constă în crearea, pe direcţia generală a
curbelor de nivel, a unor benzi înierbate, semănate cu plante bune protectoare pentru sol – ce
limitează fâşiile cultivate (benzile înierbate se înfiinţează în general pe pante de 12 – 25 grade
înclinare). Ele au rolul de a dispersa scurgerile de pe versanţi şi de a reţine o parte din
materialul în suspensie, transportat de ape. Amplasarea benzilor înierbate se face la distanţe ce
depinde de panta:
- pe terenuri cu pantă de 8-12 grade, distanţa între benzi este150-200 m;
- pe cele cu pante de 12 – 16 grade, de 50 -150 m.

In funcţie de forma versanţilor, benzile înierbate pot fi amplasate la diferite distanţe:

- pe versanţii cu profil drept benzile se amplasează la distanţe egale;
- pe cele cu profil concav la distanţe mai mici în partea superioară a versantului.
- pe cele cu profil convex benzile se amplasează la distanţe mai mici în partea inferioară a
versantului.

D. Terasarea versanţilor s-a efectuat din cele mai vechi timpuri, în toate zonele
geografice, căpătând o diversitate de forme şi denumiri. În antichitate terasarea s-a realizat, în
principal pentru extinderea suprafeţelor cultivate, ulterior avandu-se în vedere si limitarea
proceselor de eroziune.

3
 Acest tip de amenajare a versanţilor are o serie de avantaje tehnice, organizatorice şi chiar
hidrologice, precum şi multiple efecte pozitive:

- se asigură controlul scurgerii de suprafaţă şi se reduc vitezele de scurgere;

- prin reducerea înclinării naturale a terenurilor se îmbunătăţeşte bilanţul apei

din sol şi se asigură un control al apelor în exces;
- se valorifică terenurile cu pante foarte mari prin culturi intensive;
- permite extinderea mecanizării.
Doar pe terenuri predispuse la alunecare prezintă dezavantaje, deoarece terasele accentuează
acest fenomen, prin crearea unor rupturi în profilul versanţilor. Dintre principalele tipuri de
terase avem:
Terasele trepte sau terasele banci, care se realizează mai ales pe terenurile cu pante mai
mari de 15%, fie în zonele aride, fie în zonele cu o populaţie densă, unde a fost necesar să
se ia în cultură şi suprafeţele cu pante mari. După înclinarea pe care o are platforma terasei
faţă de panta versantului, terasele în trepte pot fi:
- terase trepte – cu platformă orizontală;
- terase trepte – cu platformă înclinată în sensul pantei generale a versantului;
- terase trepte – cu înclinarea platformei în sens invers pantei generale a versanţilor;
- terase trepte – pentru irigaţii, cu apă în cădere liberă, în zonele unde s-a
introdus irigarea orezului (China, Japonia, Filipine, Indonezia, Malaiezia).

Terase valuri (terase creastă) se amenajează pe terenurile cu pante reduse, pana la 12%,
fiind cele mai răspândite în S.U.A.

În ţara noastră, terasele realizate în trecut, prin intermediul arăturilor repetate, rasturnate în
„jos”, numite si „agroterase”, reprezintă un element elocvent al continuităţii activităţilor
agricole stabile, practicate de români în zona montană, fiind întâlnite şi azi în zona munţilor
Poiana Ruscă, Metaliferi, latura nordică a Munţilor Apuseni, în Munţii Retezat, Şureanu,
Cândrel, Rodnei, Călimani, etc.

E. Canalele

Canalele de nivel pe versanţi asigură reţinerea afluxului meteoric provenit de pe suprafaţa de

recepţie dintre doua canale. Ele se amplasează cu precădere pe versanţii sau sectoarele de
versanţi din preajma obârşiilor formaţiunilor torenţiale, pentru a opri înaintarea acestora, prin
reţinerea debitelor lichide.

Canalele înclinate pe versanţi servesc pentru controlul şi conducerea apelor în exces şi

asigură evacuarea dirijată a acestor ape de pe terenurile cu pante neuniforme, cu alunecări sau
predispuse la alunecări. Au o eficienţă maximă în cazul terenurilor cu permeabilitate redusă.

F. Sistemele de culturi şi economia conservării solului. De-a lungul mileniilor, pe

măsură ce cererea de alimente îşi sporea presiunea asupra posibilităţilor de aprovizionare,
agricultorii au pus la punct tehnici ingenioase pentru extinderea culturilor pe terenuri care

4
fuseseră considerate nepro-ductive, evitând în acelaşi timp şi eroziunea şi menţinând
productivitatea solului.

Printre aceste tehnici se numără terasarea, irigaţiile şi aplicarea unor sisteme de culturi
specifice: asolamete, lăsarea ogorului în pârloagă, lucrarea „minimă” a pământului.

Prin alternarea culturilor prăşitoare cu cele dense (plante leguminoase pentru fân) ritmul
mediu anual de eroziune a solului poate fi menţinut la un nivel tolerabil.
Lăsarea pământului în prloagă, şi cultivarea lui din doi in doi ani a dat posibilitatea
agricultorilor sa cultive pământul atât în zonele semiaride, cât şi la tropice, pe terenuri sărace
în substanţe nutritive. De cele mai multe ori, pentru a limita eroziunea prin efectul vântului,
sistemul lăsării pământului în pârloagă se practică simultan cu sitemul de culturiîn fâşii.
Fâşiile intermitente cultivate în fiecare an slujesc drept paravane de vânt pentru protejarea
zonelor lăsate în pârloagă.

Sistemul lucrării minime a pământului cunoaşte o expansiune constantă mai ales în nordul
S.U.A., în zona cultivată de porumb. Prin aplicarea acestui sistem pământul nu mai este arat,
solul fiind protejat de ploaie si vânt de resturile recoltei anterioare rămase la suprafaţă.

1.2. Irigaţiile
Necesitatea aplicării irigaţiei

Prin irigaţie se înţelege aprovizionarea controlată a solului cu cantităţi de apă

suplimentare, faţă de cele primite în condiţii naturale, în scopul asigurării stabilităţii
producţiei agricole la un nivel ridicat.
Necesitatea aplicării irigaţiei este determinată de factori naturali şi social-economici.
Irigaţiile înlătură efectele păgubitoare ale secetelor, corectează în mare măsură
climatul unei zone naturale şi reglementează totodată, regimul hidric al solului asigurând
necesarul de apă al plantelor.
Seceta se poate prezenta sub diferite forme, cele mai cunoscute fiind cea atmosferică
şi pedologică.
Prin seceta atmosferică se înţelege perioada de timp de peste 10 zile în timpul
vegetaţiei în care nu cad ploi mai mari de 5 mm, temperaturile sunt ridicate, vânturile foarte
calde, iar umiditatea relativă a aerului scăzută (30-40 %). În aceste condiţii apare un
dezechilibru între absorbţia radiculară şi transpiraţie. Această formă a secetei se mai numeşte
şi seceta fiziologică.
Seceta pedologică se manifestă atunci când umiditatea scade sub aşa numitul plafon
minim al umidităţii, apropiindu-se de coeficientul de ofilire.
Seceta pedologică este mai dăunătoare pentru plante decât atmosferică, deoarece
plantele îşi iau din sol cea mai mare parte din necesarul de apă.
Plantele au nevoie de apă în toate fazele de vegetaţie, de la germinare şi plantare până
la maturitate. Prezenţa apei în cantităţi optime determină, împreună cu ceilalţi factori de
vegetaţie, dezvoltarea normală şi economic rentabilă a culturilor agricole.

5
 Precipitaţiile atmosferice reprezintă principala resursă naturală de apă care
alimentează profilul de sol. Deşi precipitaţiile împreună cu temperatura aerului şi cu alţi
factori climatici din numeroase zone agricole din ţara noastră oferă, în general, condiţii bune
pentru obţinerea de producţii ridicate, sunt zone unde în anumiţi ani apa este un factor
limitativ şi aceasta datorită climatului de tip continental care se caracterizează printr-un regim
pluviometric neuniform.
Mijlocul radical de combatere a secetelor, de refacere a umidităţii pedologice şi
atmosferice utilă plantelor îl reprezintă irigaţiile.
Prin irigaţie se elimină fluctuaţiile mari de producţie de la un an la altul şi de la o zonă
la alta, influenţând favorabil atât nivelul, cât şi calitatea recoltelor. Aceste vantaje ca şi altele,
justifică eforturile care se fac astăzi în lume pentru extinderea suprafeţelor irigate.

Sistemul de irigaţie

Introducerea irigaţiilor pe o anumită suprafaţă impune realizarea unor lucrări tehnice

speciale cu ajutorul cărora se asigură captarea apei din sursă, transportul ei pe terenul irigabil
şi distribuţia la plante.
Sistemul de irigaţii este ansamblul unitar de construcţii şi amenajări împreună cu
instalaţiile şi echipamentele folosite la aplicarea udărilor, în scopul acoperirii deficitului de
umiditate din stratul activ de sol.

Clasificarea sistemelor de irigaţie

După metoda de udare folosită pot fi:

 prin scurgere la suprafaţă;

 prin submersiune (inundare);
 prin aspersiune;
 prin picurare (localizată);
 prin subirigaţie (reversibilă din drenaj).
 În funcţie de scopul urmărit sunt:

 de umectare;
 de spălare;
 fertilizantă;
 de aprovizionare;
 antigel.

Prin irigatii se inţelege aprovizionarea controlata a solului cu cantitati de apa suplimentare

fata de cele primite in conditii naturale astfel incat sa se asigure productii agricole ridicate si
constante, pe cat posibil si din punct de vedere calitativ superioare. Agricultura reclama si ea
cantitati foarte mari de apa, in functie de felul culturii, de perioadele de dezvoltare si de
situatia climatica a unei regiuni. Apa pentru diversele sisteme de irigatii (canale, bazine,
stropitori) poate fi luata din rauri, lacuri, bazine de retentie, ape subterane).

6
Inceputurile irigatiilor se pot cita inca de acum 4 000 de ani, cand se practicau in Egipt si in
China, iar mai tarziu, in Mesopotamia si India.

Irigatiile in Romania, la scara industriala, sunt destul de recente, daca avem in vedere
ca in 1938 erau irigate numai 15 000 de ha si acestea in jurul oraselor Targoviste, Ploiesti,
Bucuresti, Buzau, Focsani etc, unde se irigau culturile de legume. Pe scara larga, ele au
inceput dupa 1950, cand s-au creat conditii favorabile. Numarul sistemelor de irigatie
existente in tara noastra a crecut considerabil, printre cele mai mari remarcandu-se sistemul
Mostistea cu 240 500 de ha, Carasu cu 197 300 de ha, Giurgiu-Razmiresti cu 140 800 de ha,
Ialomita-Calmatui cu 138 000 de ha si Sadova-Corabia cu 74 300 de ha.

Parasirea sistemelor de irigatii din jurul orasului Bagdad a transformat terenurile, foarte
productive odinioara, intr-un adevarat desert. Cartagina, altadata infloritoar datorita retelei
sale de canale, a devenit astazi un centru situat in zona desertica a Saharei.

Pe de alta parte, in unele regiuni ale Pamantului, practicarea irationala a irigatiilor a dus la
degradarea solurilor prin inmlastinire. De aceea este foarte necesar sa se cunoasca aspectele
legate de structura solului si de necesarul de apa al culturii respective, atunci cand se
procedeaza la irigarea acestora.

Apa dulce reprezinta 3,5% din volumul total de apa al hidrosferei. Printre solutiile avute in
vedere pentru a satisface necesarul de apa mereu crescut, amintim: desalinizarea apei de mare,
panzele subterane si folosirea gheturilor polare.

Cel mai spectaculos experiment american in acest domeniu este instalatia pentru
desalinizarea apei marine din California, care daca se vor confirma previziunile, va fi cea mai
mare din lume si unde, pentru prima data, se foloseste pe scara larga energia atomica in dublu
scop: al desalinizarii si al producerii energiei electrice. Instalatia completa de desalinizare a
fost prevazuta a avea o capacitate finala de aproximativ 570 mil. l de apa distilata pe zi.
Proiectul a mai prevazut ca instalatia sa fie construita pe o insula artificiala in Oceanul Pacific
la o distanta de aproximativ 800 m de coasta Californiei de sud, la circa 40 km la sud de Los
Angeles, in vecinatatea plajei Bolsa Chica, deservind deci o regiune semiarida si cu una din
cele mai ridicate densitati de populatie din lume.

De mai bine de o jumatate de secol, uzinele Atlas din Bremen (Germania) construiesc
instalatii de desalinizare a apei de mare, destinate la inceput obtinerii de apa pentru
alimentarea azanelor, mai tarziu si a apei potabile la bordul vapoarelor. Prima instalatie pe
uscat a fost montata de aceasta intreprindere in Africa de SV (Namibia), in 1954. De atunci,
instalatiile Atlas s-au raspandit in toata lumea. La targul de la Hanovra, din 1972, a fost
prezentata pentru prima data o macheta a uzinei de test care va putea acoperi necesarul de apa
potabila al unui oras de 400.000 locuitori: 50 mil. l pe zi. Tot in 1972, in luna august, a fost
data in functiune prima instalatie de desalinizare a apei marine din Europa, destinata
aprovizionarii comunale cu apa potabila, in Insula Helgoland.

Dupa cum se stie, Australia este continentul unde repartizarea cu totul disproportionata
a precipitatiilor face ca 40% din suprafata lui sa aibe caracteristici de desert. De aceea,

7
expertii de la Universitatea din Adelaida au elaborat un plan potrivit caruia continentul ar
putea fi irigat cu apa obtinuta din aisbergurile provenite din Antarctica. Muntii plutitori de
gheata ar urma sa fie transportati in dreptul coastelor cu remorchere puternice si supusi unui
proces lent de topire.

Un sistem de tevi ar putea sa asigure transportul apei astfel obtinute in regiunile din
interiorul continentului. Ideea are o origine mai veche, datand de la mijlocul secolului al XIX-
lea, cand se transporta gheata din lacurile inghetate si din calota de gheata a Alaskai pana in
California. In 1899 si 1900 mici ghetari au fost remorcati din Tara de Foc, de-a lungul
coastelor chiliene, pana la Valparaiso si chiar pana la tarmurile peruviene, pe trasee depasind
4000 km distanta. Reluata in zilele noastre actiunea a fost gasita interesanta, realizabila din
punct de vedere tehnologic si rentabila economic. Este vorba de a repera acele aisberguri deja
formate, care si-au inceput deriva pe ocean, reperarea lor fiind posibila gratie satelitilor. S-a
calculat ca din calota de gheata a Antarcticii se desprind anual insule de gheata totalizand 600
km3, iar din calota de gheata a Arcticii 470 km3. Ramane sa se rezolve problema remorcarii
acestor uriase surse potentiale de apa potabila, ceea ce este o sarcina dintre cele mai dificile, a
carei rezolvare apartine viitorului.

Apele subterane, constituie rezerve apreciabile a caror exploatare este avantajoasa

datorita aproprierii de cele mai multe ori de zona in care este nevoie de ele, protectie fata de
poluare si evaporare, exploatarii esalonate si cu investitii mai mici decat cele necesare crearii
de rezervoare de suprafata. Pentru toate aceste motive utilizarea apelor subterane a crescut
mult in ultimele decenii, in Franta estimandu-se ca 60% din apele utilizate provin din panzele
subterane si numai 40% direct din cursurile de [Link] apelor subterane este
covarsitoare pentru regiuni desertice cum sunt Sahara sau Kara-Kum.

Pentru Sahara se estimeaza existenta unui bazin artezian imens cu o suprafata de

600.000 km2 inclus in orizonturi de nisip pe o grosime de 500 m, la adancimi ce variaza intre
75 m la El Golea si 1700 m langa Tonggourt. Volumul de apa al bazinului a fost evaluat la
6·1013 m3 si este alimentat azi de ploile ce cad pe ansamblul suprafetei bazinului.

Elementele componente ale sistemului de irigaţie

Părţile componente ale sistemului de irigaţie sunt următoarele: priza de apă, lucrări de
aducţiune şi de distribuţie a apei, construcţii hidrotehnice şi diverse instalaţii, echipamente şi
dispozitive de udare (fig.8.1).
Priza de apă reprezintă construcţia frontală a sistemului care asigură captarea apei din
sursă. În funcţie de configuraţia terenului şi cota apei din sursă prizele de apă pot fi
gravitaţionale sau cu ridicare mecanică.
Lucrările de aducţiune preiau apa de la priză şi o conduc în reţeaua de distribuţie. În
funcţie de tipul amenajării, aducţiunea poate fi formată dintr-un canal sau o conductă.
Canalele de aducţiune care deservesc sisteme mari de irigaţie îndeplinesc şi alte
funcţiuni (hidroenergie, alimentări cu apă potabilă, navigaţie etc.) fiind numite, canale
magistrale.

8
 Aducţiunea se poate completa cu staţii de repompare a apei, iar pe traseu sunt
prevăzute construcţii hidrotehnice (stăvilare, apeducte, vane) sau lucrări de traversare (podeţe,
sifoane etc.).
Lucrările de distribuţie au rolul de a prelua apa din lucrările de aducţiune şi a o
conduce până la suprafaţa amenajată. Aceste lucrări sunt formate din canale sau conducte de
diferite ordine de mărime, ultimele fiind canale distribuitoare de sector sau antenele.
Lucrările de amenajare interioară a terenului preiau apa de la ultimele elemente ale
reţelei de distribuţie şi o repartizează plantelor. Componenţa şi felul acestor lucrări depind de
metoda de udare folosită şi de tipul de amenajare adoptat.

Reţeaua de colectare şi evacuare a apelor conduce în afara sistemului surplusul de apă

provenit din golirea reţelei de alimentare, din precipitaţii sau din alte surse.

Fig.1– Sistemul de irigaţii

SPB–staţie de pompare de bază; SRP-staţie de repompare; CA-canal de aducţiune ;
CD–canal distribuitor; SPP-staţia de pompare şi de punere sub presiune; S-sediul
sistemului; P-punct de avertizare a udărilor; L-localitate

Lucrările anexe asigură funcţionarea corectă şi eficientă a sistemelor de irigaţii. Din

această categorie de lucrări fac parte: sedii de secţii şi sisteme, ateliere de reparaţii, depozite,
instalaţii de telecomunicaţii, reţele de puţuri hidrogeologice, instalaţii de apometre, staţii şi
puncte de avertizare a udărilor.

. Surse de apă şi calitatea apei pentru irigaţii

. Surse de apă

Sursele de apă utilizate pentru irigaţii sunt apele de suprafaţă şi cele subterane care
îndeplinesc condiţiile de calitate şi cantitate necesare.
Apele de suprafaţă cuprind: cursurile de apă, lacurile permanente, bazinele de
acumulare, canalele colectoare din sistemele de desecare. În ultimul timp sunt folosite şi apele
uzate şi cele marine desalinizate.

9
 Apele subterane (izvoarele, apa freatică şi straturile subterane adânci) se
caracterizează prin debite relativ mici, temperaturi scăzute şi mineralizare accentuată.

Calitatea apei pentru irigaţii

Apa folosită pentru irigaţie trebuie să corespundă unor cerinţe de calitate care să
influenţeze favorabil relaţiile complexe dintre sol – apă – plantă şi mediul ambiant.
Însuşirile apei pentru irigaţie

Principalele însuşiri fizico-chimice care se iau în considerare la aprecierea calităţii unei ape
pentru irigaţie sunt următoarele: temperatura, turbiditatea, gradul de aeraţie, reacţia,
concentraţia în elemente chimice şi în săruri solubile.
Temperatura apei trebuie să fie cât mai apropiată de temperatura optimă de vegetaţie a
plantelor, cerinţă îndeplinită de majoritatea surselor de suprafaţă. În cazul folosirii la irigaţie a
apelor subterane, temperaturile scăzute ale acestora nu ridică probleme deosebite culturilor
agricole. În urma circulaţiei pe canale, conducte, brazde şi chiar pe timpul infiltrării în sol
apele, iniţial reci, se încălzesc până la 18-200 C, apropiindu-se de limita cerută de plantele
cultivate.
Turbiditatea reprezintă cantitatea de aluviuni în suspensie transportate de apă în
unitatea de volum. Se măsoară în g/l sau în kg/m3.
Cantităţile de aluviuni sunt diferite de la sursă la sursă. În apele de suprafaţă cantităţile
sunt mai mari, iar în apele subterane cantităţile sunt foarte reduse. În apele curgătoare,
turbiditatea are şi o variaţie sezonieră depinzând de debitul şi viteza curentului de apă. Când
se analizează o sursă de apă pentru irigaţie trebuie să se studieze nu numai cantitatea, ci şi
calitatea aluviunilor, îndeosebi mărimea şi compoziţia chimică a particulelor solide
transportate, pentru a se putea prognoza influenţa acestor elemente asupra solurilor irigabile,
dar şi asupra funcţionalităţii construcţiilor, instalaţiilor şi echipamentelor de udare.
Gradul de aeraţie sau conţinutul în oxigen al apei de irigaţie are un rol important în
desfăşurarea proceselor de oxidare din sol. Se consideră o apă bună pentru irigaţii sub acest
aspect când cantitatea de oxigen dizolvat în apă este de minimum 4 mg/dm 3 şi când consumul
biochimic de oxigen pentru procesele de oxidare bacteriană în 5 zile este de maximum 12
mg/dm3.

Cursurile de apă au un grad de aeraţie satisfăcător, apele subterane,un grad mai redus,
iar lacurile, bălţile, bazinele, iazurile sunt nesatisfăcătoare din acest punct de vedere, fiind
aproape lipsite de oxigen. Pentru a putea fi folosite la irigaţii apele stătătoare necesită măsuri
speciale de aerare.
Reacţia apei sau concentraţia în hidrogen ioni, exprimată în unităţi pH, reprezintă un
alt indicator de calitate al apei pentru irigaţie.
Se admite pentru pH valori cuprinse între 5,5 şi 8,6. Trebuie făcută însă precizarea că
apele cu un pH mai mic de 6,5 sau de peste 7,5 necesită măsuri de ameliorare înainte de a fi
folosite la irigaţii întrucât majoritatea culturilor agricole preferă o reacţie apropiată de cea
neutră.

10
 Concentraţia în săruri solubile şi elemente chimice este indicele cel mai complex al
calităţii apei de irigaţie. Se poate exprima direct ca reziduu salin sau ca reziduu mineral fix, în
g/l, în mg/dm3 sau în ppm (părţi per milion) şi indirect prin conductivitatea electrică.

Conductivitatea electrică (CE) a unei soluţii este reciproca rezistivităţii electrice şi se

măsoară în unităţi siemens/cm la 250 C (unitatea siemens, simbol S, înlocuieşte unitatea
mho). Cantităţile separate ale ionilor se exprimă în miliechivalenţi la decimetru cub (me/dm3).

Indici calitativi ai apelor de irigaţie

Pentru caracterizarea apelor ce urmează a fi utilizate la irigaţii se stabilesc indici de

calitate care se bazează pe rezultatele analizelor fizice, chimice şi biologice ale apelor. Este
obligatoriu ca analizele să se facă periodic, deoarece calitatea apei se modifică în timp sub
influenţa factorilor de mediu.

indicii (indicatorii) calitativi ai apelor de irigaţie sunt următorii: indicatori salini:

reziduul salin, săruri minerale dizolvate (cloruri, sulfaţi şi sodiu), indicele CSR şi indicele
SAR; indicatori toxici şi/sau dăunători; indicatori microbiologici.
Reziduul salin se stabileşte prin calcul din însumarea conţinuturilor de sodiu,
magneziu, calciu, cloruri, sulfaţi, carbonaţi şi hidrocarbonaţi din apa pentru irigaţie. Se
exprimă în mg/dm3.
Indicele CSR (carbonatul de sodiu rezidual) se exprimă în me/dm3 şi se calculează cu
formula:

IndiceCSR HCO3  CO32  Ca 2  Mg 2 

în care: HCO3 , CO 2 , Ca 2 şi Mg 2 reprezintă conţinuturile de

hidrogenocarbonaţi, de carbonaţi, de calciu şi magneziu din apa de irigaţie.
Indicele SAR (Sodium adsorbtion ratio = raportul de adsorbţie a sodiului) se
bazează pe efectele antagonice ale sodiului pe de o parte şi ale calciului şi
magneziului pe de altă parte. Se calculează cu formula:

Na 
Indice SAR 
13,187 Ca 2  21,746 Mg 2

3
în care conţinuturile de sodiu, calciu şi magneziu se introduc în mg/dm .
În funcţie de reziduul salin, CSR şi conţinutul de cloruri şi sulfaţi, apa pentru
irigaţie se clasifică în următoarele patru clase de salinitate

 Clasa C1 (reziduu salin redus), utilizabilă la majoritatea solurilor şi plantelor de

cultură;

 Clasa C2 (reziduu salin moderat), utilizabilă pe soluri permeabile şi la plante

semitolerante la salinitate;

11
  Clasa C3 (reziduu salin ridicat), utilizabilă pe terenuri cu amenajări speciale pentru
spălare şi drenaj, pe soluri permeabile şi plante tolerante la salinitate;

 Clasa C4 (reziduu salin foarte ridicat), utilizabilă în amenajări speciale pentru

spălare şi drenaj, pe soluri permeabile şi plante foarte tolerante la salinitate.

2. Lucrări ameliorative

2.1. Lucrările agro-pedoameliorative

Afectează profilul de sol pe adâncimi ce depăşesc stratul arat, iar efectele se manifestă pe o
perioadă de 3 până la 5 ani. Cele mai importante şi tipice lucrări de acest gen sunt:
- Amendarea cu calcar – duce la optimizarea reacţiei şi a stării de saturaţie în baze a
solurilor acide.
- Amendarea cu gips - are ca scop îmbunătăţirea însuşirilor solurilor saturate prin
diminuarea conţinutuilui de sodiu, ca urmare a aplicării de material bogat în sulfat de calciu.

- Spălarea solurilor – este o măsură radicală de ameliorare a solurilor saturate, dar numai
în cazul în care acestea se află pe terenuri amenajate în acest scop. Perioada optimă a
spălărilor este toamna şi începutul iernii, când pierderile prin evapotranspiraţie sunt reduse.

- Afânarea adâncă – contribuie la sporirea spaţiului lacunar al orizontului de sol, la

ameliorarea regimului aerohidric, la diminuarea excesului de umiditate, dar si a deficitului de
umiditate. Această lucrare se execută pe suprafeţele agricole care sunt afectate succesiv de
exces si deficit de umiditate în timpul anului, dar care nu sunt afectate de alunecări de teren,
au pante mici de 12%, astfel încât să fie accesibile mecanizării şi nu sunt influenţate de
nivelul ridicat al apei freatice.

- Omogenizarea stratului de sol se executa pe solurile stratificate – atunci când apar efecte
negative asupra culturilor, determinate de stagnarea îndelungată a apei, întreruperea
aprovizionării cu apă din pânza freatică, acumularea selectivă a sarurilor solubile.

- Aportul de material pământos se execută pe terenuri amenajate special (sere, solarii), pe

crovuri de dimensiuni reduse, pe terenuri sărăturate si constă în copertarea unor soluri inapte
pentru productie.

- Fertilizarea ameliorativă este o actiune de restaurare a fertilităţii şi de creştere a fertilităţii

solurilor care au pierdut această însuşire fiind foarte slab alimentate sau lipsite de humus.
Fertilizarea ameliorativă se realizează prin fertilizare organică, fertilizare minerală cu fosfor şi
potasiu, fertilizare cu micro elemente.
Lucrări hidroameliorative

12
 Lucrările de prevenire şi combatere a inundaţiilor şi excesului de umiditate constau în
executarea unor reţele de canale pentru desecări şi de diguri pentru apărarea împotriva
deversărilor.

La nivelul României, terenurile inundabile totalizează circa 3,5 milioane hectare, cele
mai multe fiind localizate în Delta Dunării, Câmpia Română şi luncile râurilor interioare. La
acestea se adaugă întinse suprafeţe cu excesde umiditate,e stimate la peste 7 milioane hectare
şi în prezent în Delta Dunării, Câmpia Banatului, Câmpia Crişurilor, în bazinele hidrografice
ale Mureşului, Someşului, Siretului, Argeşului, Ialomiţei, Oltului, etc.

Cele mai numeroase lucrări de acest gen s-u efectuat, în primele decenii ale secolului
XX, în zona Câmpiei Timişului şi Crişurilor, unde au fost desecate vaste zone mlaştinoase şi
au fost înlocuite râurile divagante; iar ulterior în a doua jumatate a secolului, în lunca Dunarii,
unde s-au realizat sute de kilometrii de îndiguiri, au fost desecate Balta Ialomiţei şi Balta
Brăilei, precum şi intinsele arii lacustre Poteleu, Greaca – Gostinu, Boian, Călăraşi – Pietrele,
etc.

3. Organizarea terenului agricol

Organizarea terenului agricol din moşia aşezărilor omeneşti, din perimetrul fermelor sau
exploataţiilor agricole de cele mai diferite tipuri este o activitate deosebit de complexă, care
trebuie să răspundă cerinţelor unei agriculturi intensive. Dar durabile, prin crearea cadrului de
folosire raşională a terenului, de conservare şi ameliorare a solurilor, utilizarea cu eficenţă
maximă a sistemelor hidroameliorative, a utilajelor şi maşinilor agricole, în condiţiile
diversificării formelor de proprietate şi a tipurilor de exploataşie agricolă.

Organizarea terenului agricol are ca obiective:

- identificarea „surselor” de teren pentru creşterea suprafeţelor agricole şi îndeosebi a celei

arabile;
- amplasarea şi dimensionarea categoriilor de folosinţă, corespunzător profilului, dotării şi
echipării tehnice;
- organizarea terenului arabil în mod diferenţiat în funcţie de condiţiile naturale;
- amplasarea şi amenajarea terenurilor destinate plantaţiilor pomiviticole, păşunilor şi
fâneţelor naturale sau pajiştilor cultivate;
- stabilirea necesarului de lucrări antierozionale, agropedoameliorative;
- stabilirea reţelei de drumuri agricole etc.

Organizarea terenului arabil

Este o actvitate complexă de amplasare a culturilor agricole, de stabilire a asolamentelor,

solelor, parcelelor de amplasare a drumurilor de exploatare astfel încât să se creeze condiţii
optime pentru folosirea cât mai raţională şi completă a pământului, a dotării şi echipării
tehnice.

13
 Asolamentele - ca expresie a corelării condiţiilor naturale din teren cu structura culturilor
- reprezintă distribuţia culturilor agricole în spaţiu şi asigură:

- condiţii organizatorico-teritoriale optime pentru exploatarea eficentă a terenului;

- creşterea capacităţii de producţie a terenului;
- reducerea scurgerilor pe versanşi şi deci prevenirea proceselor de degradare a solului prin
eroziune;
- îmbunătăţirea însuşirilor fizico-chimice ale solului;
- armonizarea factorilor ecologici şi a particularităţilor biologice ale plantelor de cultură în
cadrul rotaşiei culturilor etc.

Factorii care determină stabilirea asolamentelor în ferme sau exploataţii agricole sunt:
specializarea unităşilor agricole; condişiile de favorabilitate a reliefului, climei, apelor;
potenţialul de producşie a solului.

Amplasarea şi dimensionarea drumu-rilor agricole. Agricultura, ca ramură de producţie

a economiei naţionale, prin natura producţiei şi a întinderii mari pe care se realizează, implică
un volum important de transporturi. Transportul îngrăşămintelor, seminşelor şi altor materiale
necesare de pregătire a terenurilor, transportul recoltelor de pe câmp spre sat sau spre centrele
de depozitare şi consum reprezintă o activitate deosebită, cu o pondere apreciabilă în structura
cheltuielilor.

Drumurile agricole sunt drumuri de exploatare, destinate satisfacerii nevoilor de transport

locale, dimensionarea lor făcându-se în raport cu intensitatea traficului şi cu caracteristicile
mijloacelor de transport, respectiv ale utilajelor şi maşinilor agricole folosite. Ele sunt grupate
în:

- drumuri de categoria I, ce deservesc terenuri agricole întinse, de peste 10.000 ha, au o

lăţime de 5,5 m, lateral fiind delimitate de zone de siguranţă de 0,75 m lăţime;

- drumuri de categoria a II-a - care asigură circulaţia în cadrul exploataţiilor de 1.000-10.000

ha agricol, cu un trafic anual de 5.000-50.000 tone; au o lăţime mai redusă, de 4 m şi o
zonă de protecţie de 0,5 m;

- drumuri de categoria a III-a - deservesc masive de terenuri agricole sub 1.000 ha sau un
trafic sub 5,000 t/an; au lăţimea de numai 2,75 m şi o zonă de siguranţă de 0,375 m
(conform actelor normative care reglementează proiectarea, aplicarea şi întreţinerea
drumurilor agricole).

Organizarea şi amenajarea păşunilor naturale şi cultivate

În organizarea şi amenajarea păşunilor proprietate publică, de stat sau individuală se au în

vedere două elemente principale: delimitarea unătătilor de exploatare care asigură iarba
pentru o grupă de animale, pentru toată perioada de păşunat, şi dimensionarea parcelelor de

14
păşunat în aşa fel încât să asigure necesarul de masă verde pentru toată grupa de animale, pe o
perioadă de 6-8 zile pentru taurine şi 9-10 zile pentru ovine.

O importanţă deosebită prezintă amplasarea locurilor de adăpat, care trebuie să profite de

prezenţa cursurilor naturale de apă, a izvoarelor, lacurilor etc. şi să se realizeze cu cheltuieli
minime.

Organizarea şi amenajarea terenurilor pomivitivole şi de hamei

Vizează, ca şi în cazul terenului arabil, amplasarea şi dimensionarea optimă a parcelelor şi

tarlalelor, corespunzător condiţiilor de relief, sol şi topoclimă, trasarea reţelei de drumuri,
amenajarea sistemelor de susţinere necesare, precum şi a unor construcţii specifice acestor
culturi (magazii, hale, platforme).

Majoritatea suprafeşelor pomiviticole fiind din zona de deal şi podiş, unde predomină
versanşii, acşiunile de organizare a teritoriului au în vedere şi măsuri şi lucrări antierozionale
(consolidarea ravenelor, stingerea ogaşelor, terasări etc.), lucrări de evacuare a excesului de
apă rezultat din ploi sau izvoare de coastă. Lucrările de amenajare trebuie să asigure, de
asemenea, cantităţile de apă necesare stropitului şi chiar irigaţiei, când plantaşiile sunt
prezente în zone cu climat arid.

Stadiul actual al agriculturii din România

În România, agricultura reprezintă una din ramurile importante ale economiei

naţionale, caracterizată printr-un potenţial agricol ridicat.
La nivel european, România se situează printre primele ţări din punct de vedere al
potenţialului agricol:
- locul 1 după structura suprafeţei agricole;
- locul 5 după suprafaţa arabilă – 9,34 mil. Ha;
- locul 6 după suprafaţa de teren arabil pe locuitor – 0,42 ha;
- locul 7 după suprafaţa ocupată cu păşuni şi fâneţe;
- fertilitatea solului ridicată – 27,4% din suprafaţa agricolă o reprezintă soluri bune şi
foarte bune;

- climatul este favorabil pentru un număr mare de culturi agricole

Problemele cu care se confruntă agricultura românească în prezent sunt următoarele:
2 producţii agricole scăzute;
3 productivitate scăzută;
4 calitate redusă a produselor primare şi secundare;
5 importurile de alimente şi materii prime mari (peste 60%);
6 autoconsum ridicat în exploataţii agricole;

7 venituri reduse în zonele rurale.

15
Cauzele nivelului scăzut al performanţei şi competitivităţii se regăsesc în:
2.2. dimensiuni mici ale exploataţiilor agricole;
2.3. neefectuarea lucrărilor agricole în perioadele agrotehnice optime datorate
nivelului redus de dotare cu tractoare şi maşini agricole;
2.4. gradul ridicat de uzură al parcului de tractoare şi maşini agricole (peste 70%);
2.5. investiţii insuficiente pentru dotarea cu echipamente tehnice datorită puterii
economice scăzute a fermierilor;
2.6. pregătirea profesională redusă a micilor fermieri având drept consecinţă directă
nerespectarea condiţiilor agrotehnice specifice;
2.7. accesul greoi pe piaţă al micilor fermieri.
Structura de folosinţă a terenurilor agricole este următoarea:

9325 mii ha terenuri arabile, reprezentând 63% din suprafaţa agricolă;

518 mii ha plantaţii pomi-viticole, adică 4% din total suprafaţă agricolă;
4904 mii ha pajişti naturale, însumând 33% din total.

Această structură nu a înregistrat modificări semnificative în perioada 1989-1998, cu excepţia

reducerii suprafeţelor ocupate de livezi cu 24%.

În prezent terenurile agricole aparţin în majoritate (84%) sectorului privat şi în

proporţie de 16% sectorului de stat.

Din analiza bazei tehnico-materiale, conform ultimului recensământ efectuat, rezultă

următoarea dotare tehnico-materială:

 tractoare 185791 bucăţi, din care 59963 cu puteri de până la 54 CP; 119355 cu puteri
cuprinse între 55 CP şi 80 CP, 2903 cu puteri cuprinse între 81 CP şi 134 CP şi 3570
cu puteri de peste 135 CP;
 motocultoare 7846 bucăţi;
 pluguri, cultivatoare, combinatoare, grape, sape rotative 234898;
 semănători cu tracţiune mecanică 66836 bucăţi;
 maşini pentru împrăştiat îngrăşăminte 15496 bucăţi;
 maşini pentru erbicidat şi executat tratamente 23758 bucăţi;
combine 25096 bucăţi;
 motocositori 24151 bucăţi;
 echipamente pentru irigat : mobile 21169 bucăţi;
fixe 12037 bucăţi.

Importanţa irigaţiilor în agricultură şi stadiul actual al irigaţiilor în România

16
 Prin irigaţie se urmăreşte aprovizionare
a dirijată a solului cu apa, în funcţie de cerinţele plantelor, în scopul obţinerii de
recolte mari şi de o calitate superioara, în contextul în care principala cale de satisfacere a
necesarului de hrană pentru populaţia globului o constituie sporirea producţiei agricole pe
unitatea de suprafaţă.

Necesitatea aprovizionării cu alimente a populaţiei în continuă creştere este un factor

de importanţă majoră. În ceea ce priveşte dinamica suprafeţelor irigate: 8 milioane ha la finele
secolului al XVII-lea, 40 milioane ha la începutul secolului al XX-lea, peste 270 milioane ha
la nivelul anilor ’80, în jur de 300 milioane ha la sfârşitul secolului al XX-lea.
După datele F.A.O., necesarul de cereale pentru populaţia globului în anul 2000 a fost
de peste 2500 milioane de tone.
Zonele irigate produc 25…40% din totalul producţiei agricole mondiale deşi se irigă
numai 15% din suprafaţa cultivată, sau 5% din cea agricolă.
Cercetările experimentale şi de producţie au demonstrat că irigaţia nu se justifică
economic numai în regiunile aride, ci şi în zonele subumede, unde se obţin însemnate sporuri
de producţie, cu cheltuieli relativ reduse, fiind necesară o normă de irigare unică, repartizată
în 2...3 udări.

România a investit un capital imens în amenajarea suprafeţei de 3,1 milioane ha pentru

irigat, din care 2,9 milioane ha, suprafaţă arabilă. Astfel, suprafaţa amenajată pentru irigat,
reprezintă 31% din suprafaţa totală arabilă a ţării.

Supradimensionarea sistemelor de îmbunătăţiri funciare a avut drept consecinţă

imposibilitatea de exploatare în condiţii de eficienţă economică a suprafeţei amenajate pentru
irigat, gradul de utilizare a irigaţiilor înregistrând nivele deosebit de scăzute

(8…25%).
România dispune de o suprafaţă mare amenajată pentru irigat, ocupând printre cele
mai însemnate suprafeţe din Europa, dar datorită gradului scăzut de utilizare şi a degradării
instalaţiilor, efectele nu se resimt în recoltele României.

Necesitatea irigaţiei

În agricultura ţării noastre, seceta constituie un factor natural deosebit de dăunător. În

regiunile de câmpie şi coline se manifestă la majoritatea culturilor agricole printr-un deficit de
umiditatea sau o repartizare nefavorabilă a precipitaţiilor în raport cu cerinţele culturilor.
Totodată temperaturile ridicate din cursul verii şi vânturile sporesc transpiraţia.

Din punct de vedere climatic se diferenţiază o zonă puternic secetoasă în sudul şi estul
ţării (Câmpia Dunării, Dobrogea şi Moldova), zonă în care anii secetoşi au o frecvenţă mai
mare de 50%. În cursul perioadei de vegetaţie se întâlnesc intervale complet lipsite de ploi de
20…30 zile, atingând în anii foarte secetoşi 3…4 luni.

17
 Înlăturarea consecinţelor dăunătoare ale secetei în zona secetoasă este posibilă prin
aplicarea irigaţiilor. Practica agricolă a arătat şi în cuprinsul zonelor subumede şi umede ale
ţării se manifestă periodic un deficit de umiditate pentru majoritatea culturilor agricole,
făcând utilă intervenţia irigaţiei mai ales în lunile iulie şi august.

Posibilităţile de irigare sub aspectul cadrului natural şi al condiţiilor social-economice

sunt relativ avantajoase în ţara noastră. Există o reţea hidrografică destul de bogată, cu
posibilităţi relativ uşoare de aducere a apei, întinse suprafeţe agricole cu soluri fertile şi relief
potrivit, precum şi o serie de alţi factori importanţi care acţionează favorabil asupra
dezvoltării irigaţiilor.

Funcţiile irigaţiei

Scopul principal al irigaţiei este completarea deficitului de umiditatea din sol, atât pe
terenurile situate în zone secetoase, cât şi în regiuni mai puţin secetoase însă cu o distribuţie
nefavorabilă a precipitaţiilor în timpul perioadei de vegetaţie, dar pot avea şi alte funcţiuni în
agricultură.

După scopul urmărit, irigaţiile pot fi:

 de umectare, care completează deficitul de umiditate al solului în timpul perioadei de

vegetaţie;
 de aprovizionare, care asigură o parte din cantitatea de apă necesară culturilor
agricole, prin înmagazinare în sol, înainte de perioada de vegetaţie ;
 de spălare, care urmăresc înlăturarea din sol a sărurilor dăunătoare dezvoltării
plantelor ;
 de fertilizare, cu ajutorul cărora se încorporează în sol îngrăşămintele
necesareculturilor agricole ;
 termoregulatoare, care au drept scop apărarea plantelor de temperaturile coborâte şi
chiar de îngheţ iar în alte cazuri încălzirea solului când acesta este prea rece ;
 de maturare a fructelor, care asigură accelerarea procesului de maturare sau irigaţia
de pigmentare care dă posibilitatea de a colora fructele, dându-le un aspect atrăgător.

Sistemul de irigaţie

Sistemul de irigaţie este complexul de lucrări şi amenajări cu ajutorul cărora se

captează debitele din sursa de apă, se transportă şi se distribuie apa pe teren ; totodată se
asigură colectarea şi evacuarea excesului de apă din terenurile amenajate.
Elementele componente ale sistemului de irigaţie sunt în principiu următoarele :

-nodul de captare(priza), care are rolul de a capta apa şi a o conduce în canalul principal de
aducţiune. În funcţie de situaţia terenurilor de irigat faţă de sursa de apă, captarea poate fi

18
gravitaţională sau prin pompare. În anumite situaţii, lucrările de captare sunt completate cu
lucrări de regularizare a debitului sau de îmbunătăţire a calităţii apei ;

-reţeaua de transport a apei, care se compune din canale, jgeaburi sau conducte cu caracter
permanent şi anume : canalul sau conducta principală de aducţiune (canalul sau conducta
magistrală în cazul sistemelor mari), care are rolul de a conduce apa de la nodul de captare în
elementele distribuitoare principale ;

-reţeaua de distribuţie formată din canale sau conducte distribuitoare principale,

distribuitoare secundare şi distribuitoare de sector, care au rolul de a conduce apa în cadrul
fiecărui sector irigat ; poate fi compusă din canale de pământ deschise, parţial sau total
impermeabilizate, din jgeaburi de beton, sau din conducte îngropate (beton, azbociment,
P.V.C., metalice). În cazul unor terenuri denivelate pentru conducerea apei se prevăd staţii de
repompare, iar în situaţia irigaţiilor prin conducte îngropate se folosesc staţii de pompare de
punere sub presiune reţeaua de colectare şi evacuare a apei în surplus, care se compune
din canale colectoare de sector, canale colectoare secundare, canale colectoare principale.
Densitatea acestei reţele este diferită de la un sistem de irigaţii la altul, în funcţie de mărimea
surplusului de apă ce trebuie evacuat ;

-construcţii şi instalaţii anexe ca : stăvilare, poduri şi podeţe, sifoane, apeducte şi căderi,

amplasate pe reţeaua de aducţiune şi de evacuare, instalaţii pentru măsurarea debitelor şi
lucrări pentru întreţinerea şi exploatarea sistemelor de irigaţie, ca de exemplu drumurile de
acces, instalaţii pentru telecomunicaţie, sedii şi cantoane pentru supraveghere, etc.

Tipuri de amenajări pentru irigaţii

Vehicularea controlată a apei de la sursă la plante este asigurată prin amenajarea unui
ansamblu de lucrări hidroameliorative cu funcţionare corelată şi interdependentă, care
constituie sistemul de irigaţii.

Lucrările din cadrul sistemului de irigaţii sunt concepute astfel încât să asigure
captarea, transportul şi distribuţia apei până la ultimul element permanent al reţelei, din care,
prin intermediul unor dispozitive şi instalaţii fixe şi mobile, apa este preluată şi distribuită la
plante.
După Cazacu, tipurile de amenajare se pot clasifica în funcţie de:
o caracteristicile reţelei de alimentare şi de distribuţie;
o metodele de irigaţie folosite;
o evoluţia tehnicii de amenajare;

o poziţia suprafeţei în raport cu sursa de apă principală.

În funcţie de metoda de udare, suprafaţa terenului se modelează şi se nivelează pentru

a permite aplicarea udărilor cu pierderi de apă minime.
În funcţie de caracteristicile reţelei, principalele tipuri de amenajare sunt:

19
 o amenajări cu reţele deschise, constituite din canale şi jgheaburi;
o amenajări cu reţele închise, constituite din conducte îngropate;
o amenajări mixte, ce folosesc de regulă reţele deschise pentru alimentare şi închise
pentru distribuţie, acest tip de amenajare fiind cel mai des folosit pe plan mondial,

reducând substanţial pierderile de apă pe traseul reţelei de distribuţie.

Referitor la evoluţia tehnicii de amenajare, tipurile de amenajare se impart în clasice şi
modeme.

METODE DE UDARE

Metodele de udare diferă după modul de introducere a apei în sol ; toate trebuie să
îndeplinescă condiţia repartiţiei uniforme a apei pe teren, la norma de udare necesară.

În prezent se folosesc patru metode de udare : submersiunea, scurgerea la suprafaţă

(pe brazde sau fâşii), aspersiunea şi irigaţia subterană. Dacă irigaţia prin submersiune este
specific legată de biologia orezului şi este metoda exclusiv indicată pentru irigarea acestei
culturi, celelate trei metode pot fi folosite la irigarea oricărei alte culturi.
Domeniul de aplicare al acestor trei metode este delimitat de factorii naturali (pantă,
mezorelief, sol, hidrogeologie, climă). La alegerea lor intră în considerare cu precădere şi
următoarele trei criterii tehnice şi de productivitate :

o economia de apă (faţă de pierderile prin evaporare şi infiltrare) ;

o economia de teren (faţă de terenul acoperit cu lucrările de amenajare) ;

o consumul de forţă de muncă, consumul de energie mecanică şi posibilităţile de

mecanizare a lucrărilor agricole.

Regimul de irigare al culturilor agricole

Regimul de irigare este o noţiune complexă care caracterizează cantitativ şi în

dinamică modul de aplicare a udărilor pe un teren amenajat.
Elementele regimului de irigare sunt:

 norma de irigare;
 norma de udare;
 numărul şi schema udărilor;
 momentul aplicării udărilor;
 intervalul dintre udări;
 durata udărilor

20
 Regimul de irigare este influenţat de factori naturali, tehnici şi agrotehnici. Factorii
naturali se referă la cei de ordin climatic (precipitaţii, temperatura
aerului, umiditatea relativă şi vânturile), de ordin pedologic (solul) şi de ordin hidrogeologic
(apa freatică).
Precipitaţiile atmosferice influenţează regimul de irigare prin volumul lor, elementele
influenţate fiind norma de irigare şi numărul de udări şi prin eşalonarea în timp, elementele
influenţate fiind momentul aplicării udării şi intervalul dintre udări.
Temperatura, umiditatea aerului, vântul influenţează regimul de irigare prin
modificările pe care le aduc consumului de apă.
Elementele influenţate sunt: norma de irigare, numărul de udări, momentul aplicării
udărilor şi intervalul dintre udări.
Solul influenţează îndeosebi prin proprietăţile lui hidrofizice, norma de udare (prin
mărimea IUA) momentul aplicării udărilor (prin poziţia PM şi IUA), apoi numărul de udări şi
intervalul dintre udări.
Apa freatică influenţează regimul de irigare în măsura în care franjul capilar se află în
zona rădăcinilor plantelor.
Elementele influenţate sunt în acest caz: norma de udare (prin cuantumul aportului
freatic) şi norma de udare care se micşorează ca urmare a reducerii stratului umezit pentru a
se evita contactul dintre apa suspendată şi apa sprijinită.
Factorul tehnic care influenţează regimul de irigare este metoda folosită care
determină o anumită normă de udare.
Factorii agrofitotehnici influenţează regimul de irigare potrivit uneia dintre legile
fertilităţii solului (legea proporţiilor armonice) în sensul că o dată cu sporirea cantităţilor de
fertilizanţi sau cu folosirea unor soiuri şi hibrizi mai productivi este necesar să sporească şi
cantitatea de apă administrată solului. Deci aceşti factori influenţează norma de irigare.

Norma de irigare
Reprezintă cantitatea totală de apă care se aplică unui teren în suprafaţă de un ha
cultivat cu o anumită plantă.
Se notează cu mt sau Mt şi se exprimă în m3/ha sau în mm.c.a.
Norma de irigare cuprinde cantităţile de apă, aplicate atât în perioada de
vegetaţie cât şi în afara ei:
 mt  m  a  s
în care:
m este norma de irigare din perioada de vegetaţie;
a – norma udărilor din afara perioadei de vegetaţie, udările de aprovizionare
sau de răsărire.
s – norma de spălare a sărăturilor din profilul solului.

Norma de irigare din perioada de vegetaţie se determină pe baza bilanţului

apei din sol stabilit pentru perioada caldă a anului ([Link] – 1.X).
În cazul bilanţului în circuit închis ecuaţia este următoarea:
Ri  Pv  m  e  t  R f

21
 de unde: m  e  t  RI  R f  Pv
În cazul bilanţului în circuit deschis:
Ri  Pv  m  AF  e  t  R f

de unde: m  e  t  Ri  R f  Pv  AF

în care:
(e+t) este consumul de apă;
Ri – rezerva de apă din sol la [Link], numită şi rezerva iniţială;
3
Valori: la bilanţ închis sub CC cu 500-700 m /ha;
la bilanţ deschis egal cu CC.
Rf – rezerva de apă din sol la l.X (rezerva finală are valori peste CO cu 500-
3
1000 m /ha);
Pv - precipitaţiile utile din perioada caldă a anului. Se însumează valori de
peste 5 mm, dar şi cele sub 5 mm dacă sunt intercalate într-un şir de zile ploioase;
AF – aportul freatic;
Norma de irigare rezultată din aceste formule constituie norma netă.

Norma de udare

Reprezintă cantitatea de apă ce se administrează solului la o singură udare.

Norma de udare poate fi:

 din perioada de vegetaţie;

 din afara perioadei de vegetaţie.
Norma de udare din perioada de vegetaţie se notează cu m şi se măsoară în m 3/ha sau
în mm.c.a. Este numită obişnuit, normă de udare şi se defineşte, drept cantitatea de apă ce se
administrează solului pentru a-i ridica umiditatea actuală la nivelul capacităţii de câmp.

Umiditatea actuală, cunoscută şi sub denumirea de provizie momentană de apă a

solului, determină mărimea normei de udare. Dacă umiditatea actuală este redusă, deci solul
este uscat, acesta necesită o normă de udare mărită; dimpotrivă, dacă solul este umed, norma
de udare este mai mică.

Din punct de vedere al umidităţii actuale norma de udare poate fi:

 reală, când umiditatea actuală este oarecare;

 optimă, când umiditatea actuală este la plafonul minim PM.
În condiţiile aplicării unui regim de irigare corect interesează norma optimă de udare.
De aici rezultă o altă definiţie dată normei de udare şi anume:
Norma de udare reprezintă cantitatea de apă ce se administrează unui sol pentru a-i
ridica umiditatea actuală de la plafonul minim la capacitatea de câmp.
Conform acestei definiţii norma de udare se determină cu formula:
m  CC  PM
în care:
CC este capacitatea de câmp pentru apă a
solului; PM – plafonul minim al umidităţii optime.

22
 Dacă PM şi CC se dau în % ms, transformarea lor în m3/ha se face conform
relaţiilor cunoscute:
CC m3 / ha   100  H  DA  CC%ms 
PM m3 / ha   100  H  DA  PM %ms 
în care:
H este grosimea stratului de sol care se umectează, în m;
DA – densitatea aparentă a solului, în t/m3.
Introducând aceste relaţii în formula iniţială a normei de udare rezultă:
m  100  H  DA  CC 100  H  DA  PM
de unde: m  100  H  DACC  PM 
Această relaţie reprezintă norma netă de udare.
În timpul udărilor, indiferent de metoda de udare se înregistrează pierderi de
apă, chiar dacă se aplică un regim de irigare corect.
Pentru condiţiile naturale ale ţării noastre aceste pierderi pot fi considerate, în
medie, de 10 % din volumul de apă utilizat la irigaţie.
în care:
m 100  H  DACC  PM 
  110  H  DACC  PM 
br0,90

Din această relaţie se observă că norma de udare depinde de însuşirile fizice şi

hidrofizice ale solului (DA, CO, CC), de grosimea stratului de sol ce se umectează
1e provizia momentană a solului, respectiv de plafonul minim al umidităţii optime (PM).
Norma de udare mai poate fi pedologică şi tehnologică.
Norma de udare pedologică este acea mărime calculată după indicii hidrofizici ai
solului, iar norma de udare tehnologică este acea normă care ţine seama de caracteristicile
instalaţiilor de udare.
În ceea ce priveşte mărimea H care se ia în considerare la calcularea normei de udare,
aceasta se stabileşte în funcţie de sistemul radicular al plantelor, adică de grosimea stratului
de sol unde este cuprinsă masa principală a rădăcinilor.
Mărimea H depinde de faza de vegetaţie a culturii. La începutul vegetaţiei plantele au
o înrădăcinare superficială, din care cauză necesită o normă de udare redusă. Pe măsură ce
plantele cresc şi se dezvoltă sistemul radicular, norma de udare trebuie să fie mai mare.
În practică de cele mai multe ori se folosesc valorile medii ale grosimii stratului de sol
unde se dezvoltă rădăcinile plantelor, numit şi strat activ, oscilează între 0,50 m la fasole, spre
exemplu, şi 1,25 la pomi şi viţă de vie.
Obişnuit, norma de udare oscilează între 200 şi 1000 m3/ha.
Normele de udare pot fi reduse şi variabile.
Uneori apar unele dificultăţi în aplicarea normelor de udare rezultate din calcul, mai ales la
udarea prin scurgere la suprafaţă unde normele sunt mari, sau pe solurile cu însuşiri
hidrofizice extreme.
În acest sens s-au efectuat experienţe cu norme de udare reduse, de aproximativ 60 %
din cea calculată (de exemplu: 450 m3/ha) şi s-a constatat că astfel de norme creează în sol o
zonă cu umiditate mai scăzută, capabilă să înmagazineze eventualele precipitaţii căzute.

23
 Se elimină astfel riscul suprasaturării cu apă a solului în situaţia survenirii ploilor în
următoarele 3-5 zile de la aplicarea udării.
Reducerea raţională a normei de udare nu determină scăderi semnificative de
producţie.
Un singur dezavantaj: mutări ale conductelor de udare mai multe şi mai dese.
Alte experienţe s-au efectuat cu aplicarea de norme de udare variabile.
În acest caz s-a luat în calcul adâncimea de umezire (H) crescândă, în funcţie de
dezvoltarea sistemului radicular.
Aplicarea acestui mod de irigare a determinat sporuri de producţie de 15-20 % datorat
unui regim aerohidric al solului favorabil plantelor, în condiţiile unui număr redus de udări şi
a unei norme de irigare mai scăzute.

Clasificarea metodelor de udare

Ţinând seama de scopul lor principal, irigaţiile se împart în următoarele categorii:

Irigaţia de umezire (arozantă), care are scopul direct de a completa umiditatea solului pentru
a-i crea un regim de apă şi aer corespunzător regimului optim de hrană al plantelor. Acesta
este scopul majorităţii absolute a irigaţiilor.

Irigaţia fertilizantă, având scopul principal de a procura solului

îngrăşămintele necesare prin intermediul apei, printr-o distribuţie mai uşoară şi mai uniformă.
Pentru fertilizarea solului pot servi apele mâloase ale viiturilor cursurilor de apă, apele
uzate ale canalizării oraşelor, apelor centrelor zootehnice conţinând must de bălegar, apele
conţinând îngrăşăminte minerale artificiale sau apele bogate în oxigen.

Irigaţia de spălare, având scopul de a spăla la suprafaţa solului sau de a introduce în

orizonturile inferioare ale solului, prin procesul de levigare, sărurile în exces nocive. Acest fel
de irigaţie se întrebuinţează şi pentru distrugerea dăunătorilor cum ar fi şoarecii de câmp,
larvele de cărăbuş, filoxfera etc.
Irigaţia de încălzire cu apă mai caldă decât solul, utilizând apa caldă
evacuată de fabrici şi uzine sau ape termale subterane. Are scopul de a combate gerurile slabe
de scurtă durată din timpul primăverii sau de a prelungi perioada de vegetaţie din timpul
toamnei.

După modul în care se introduce apa în sol, deosebim următorele metode de irigaţie:

I. Irigaţia de suprafaţă sau gravitaţională este cea mai răspândită metodă. Se aplică în
următoarele variante de udare:
 Irigaţia prin inundare sau submersiune, prin care parcelele se acoperă cu
un strat de apă care se infiltrează treptat în adâncime. Se utilizează atât prin
fertilizarea solului prin colmatare, în perioada stagnării vegetaţiei, cât şi pentru

24
 umezirea solului în timpul perioadei de vegetaţie. Este metoda specifică a
orezului.

 Udarea prin revărsare sau circulaţie, constând din circulaţia pe suprafaţa în pantă a
terenului a unui strat subţire de apă, care în timpul scurgerii se infiltrează pe verticală.
Se aplică mai ales culturilor de ierburi şi cereale.

 Udarea pe brazde. Apa curge în brazde înclinate sau stagnează în brazde

orizontale, între şirurile de plante, îmbibă solul în profunzime şi lateral, prin
gravitaţie şi capilaritate. Această metodă se utilizează mai ales pentru irigarea
prăşitoarelor.

II. Irigarea subterană, la care apa este introdusă în sol prin tuburi, jgeaburi sau galerii –
cârtiţă subterane, umezind solul în toate sensurile, prin gravitaţie şi capilaritate.

III. Irigaţia prin aspersiune, ploaie artificială sau stropire. Dispersarea apei în picături,
imitând ploaia naturală, se face utilizând instalaţii de energie şi aparate de ploie (aspersoare).
Este metoda cu cea mai mare răspândire, alicată la orice culturi.

Criterii care stau la baza alegerii metodelor de udare

Pe baza criteriului pedoclimatic, în zona subumedă din România unde, în anii normali,
irigarea este necesară numai în lunile iulie şi august având un caracter net de suplimentare cu
norme mici de udare, este indicată mai ales aspersiunea. În zona semiaridă, unde este nevoie
de irigare la toate culturile, în general de la finele lunei mai la începutul lunei septembrie, cu
norme de udare mari şi udări de aprovizionare, metoda de udare cea mai indicată este
scurgerea la suprafaţă pe brazde sau fâşii.

Vântul limitează folosirea aspersiunii, prin reducerea uniformităţii distribuţiei apei şi

prin sporirea pierderilor prin evaporaţie, în timpul udării.

Deşi există măsuri tehnice de atenuare a acţiunii vântului (utilizarea presiunilor joase şi a
unghiurilor mici la aspersor), totuşi aspersiunea se exclude la viteze ale vântului de peste 3,50
m/s (contându-se pe o eficienţă a aspersiunii de numai 70...75% la viteza vântului de 2,80 m/s
şi de 65 ... 70% la viteza de 4,40 m/s).

Solul, prin proprietăţile sale hidrofizice diferite cu textura, contribuie la alegerea

metodei de udare, indirect prin mărimea normei de udare din perioada de vegetaţie şi direct
prin permeabilitate.

Asfel, în linii mari, aspersiunea se consideră o metodă de udare specifică pentru norme
de udare mai mici, corespunzând de regulă solurilor grele din zonele subumede şi umede.

25
 Udarea prin aspersiune. Caracteristicile udării prin aspersiune

Metoda de udare prin aspersiune

Aspersiunea a cunoscut o dezvoltare foarte rapidă în ultimele decenii. Aspersiunea

este metoda prin care apa pulverizată cu ajutorul unor instalaţii şi dispozitive speciale, cade
pe plante şi sol, asemenea unei ploi naturale.
Avantaje:

 permite controlul riguros al apei distribuite;

 se poate aplica pe terenuri inaccesibile altor metode (microrelief frământat,
cu nivel foarte ridicat, pe soluri nisipoase sau şi argiloase);
 nu necesită lucrări costisitoare de nivelare;
 poate fi folosită multilateral la distribuirea îngrăşămintelor, pesticidelor,
combaterea îngheţurilor târzii, la spălarea solurilor etc.;
 nu necesită un grad ridicat de calificare din partea udătorilor.
Dezavantaje:

 cheltuieli mari de exploatare, prin costul energiei şi al echipamentului de

udare;
 nu se asigură o uniformitate de udare satisfăcătoare la viteze ale vântului
mai mari de 3,5 m/s;
 favorizează atacul unor boli;
 tasează solul;
 este greu de realizat fără echipamente de udare moderne.
Pentru a se asigura distribuţia apei prin aspersiune este necesar să se transporte de la
sursă până la instalaţiile de udare şi să se realizeze presiunea necesară de funcţionare a
aspersoarelor.

Echipamente de udare

Echipamentul de udare are rolul de a asigura distribuirea apei în cadrul sectorului de

irigaţie şi poate fi clasificat în:

I. Aripi mobile de udare – părţile componente (conducte, aspersoare, accesorii) se

cuplează între ele numai în perioada de funcţionare (I.I.A.M., I.I.A.);
II. Instalaţii speciale de udare în care părţile componente, de la pompă la aspersor,
formează un tot constructiv şi funcţional mobil (I.A.T.L., I.A.T. – 300,I.A.D.F. 400, I.A.P
450)
Acestea se împart în două grupe:

a. Instalaţii de aspersiune staţionare pe durata udării:

 instalaţii de aspersiune cu cărucioare sau tălpi tractate longitudinal (TOWE –

line în S.U.A. şi Israel, I.A.T.L. în România);

26
 instalaţii de aspersiune autodeplasabile transversal pentru culturi joase şi înalte
(Perrot în Germania, Voljanka în Rusia, Whell-line în Australia, IAT 300 în România, Tri-
matic în Franţa, Husky în Anglia, Nipru în Rusia, IADF în România);
 instalaţii cu aripi de aspersiune remorcate după udare (Sigma în Cehia).
b. Instalaţii de aspersiune în mişcare pe durata udării:

 instalaţii de aspersiune autodeplasabile în consolă

 (Vermee, Miller în SUA, Perrotfrance în Franţa);
 instalaţii de aspersiune autodeplasabile cu pivot central (de tip Rainger 7 SPP
în Anglia, Irrifrance în Franţa, Fregata în Rusia, Gifford în SUA, IAP 400 în România);

 instalaţii de aspersiune autodeplasabile transversal (Square-Matic, Zimmatic în

SUA, DDA-100 în Rusia);

 instalaţii cu aspersor gigant (Typhon în Franţa, Bauer în Austria, Rollomat

Perrot în Germania, Rain Bird în SUA, IATF-300 în România).
III. Agregate de pompare şi udare, care preiau apa din canalele de irigaţie şi o
refulează în aripi de udare prin aspersoare gigant.
Caracteristici tehnico-funcţionale:
a. Instalaţii de aspersiune staţionare pe durata udării

1. Instalaţii de aspersiune cu cărucioare sau tălpi tractate longitudinal (IATL

400).
Această instalaţie se compune dintr-o conductă de legătură în lungime de 54 m şi aripa
de aspersiune (de ploaie) formată din tronsoane de Al de 6 m, cu sau fără priză racord rapid
pentru aspersor.
Tronsoanele se prind între ele prin cuplaje rapide.
Conducta de legătura permite alimentarea cu apă a mai multor poziţii de lucru ale
aripii.
Aripile de aspersiune au o lungime de 200-400 m şi sunt dotate cu aspersoare
(dispozitive care realizează pulverizarea apei).
Instalaţiile IATL se alimentează cu apă din reţeaua de canale sau din conducte.
Din canale agregatele de pompare de tip APT preiau apa, generând totodată şi
presiunea de lucru.
Din conductele de joasă presiune instalaţia se alimentează de asemenea cu ajutorul
agregatelor APT care se branşează la hidrantul antenei.
1Dacă conductele sunt de înaltă presiune instalaţiile se branşează direct la hidrantul antenei.
O variantă a acestei instalaţii este IATL RTF (reţea tuburi flexibile).
La priza tronsoanelor aripii nu se instalează direct aspersoare, ci furtunuri de diferite
diametre şi lungimi. La capetele furtunului se montează aspersoarele. Se măreşte durata de
staţionare a aripii într-o poziţie de lucru.

27
 2. Instalaţii de aspersiune autodeplasabile transversal pentru culturi
joase.

Aripa propriu-zisă constituie şi osia de rulare. Deplasarea pe o nouă poziţie de udare

se face transversal şi este asigurată de un motor termic propriu montat la mijlocul aripei.
IAT-300 este fabricată în două variante de lungimi 300 m şi 400 m, echipată cu
aspersoare ASJ1-M sau ASM 6 pentru schema de lucru 18x24 m.

3. Instalaţii de aspersiune autodeplasabile transversale pentru culturi

înalte.

Aripa propriu-zisă este suspendată la înălţime, pe cadre de susţinere prevăzute cu roţi.

Instalaţia IADF are lungimea de 400 m şi diametrul de 125 mm şi este susţinută de 17
cadre cu roţi. Roţile sunt acţionate electric.
Pe aripă, în dreptul cadrelor cu roţi, sunt amplasate conducte secundare dispuse
transversal cu lungimea de 12,5 m, la extremităţi fiind aspersoarele.
Suprafaţa udată într-o poziţie  2 ha.

b. Instalaţii de aspersiune în mişcare pe durata udării

1. Instalaţii de aspersiune autodeplasabile în consolă. Cu aceste instalaţii se face

trecerea la aripile în mişcare continuă pe timpul udării, folosind energia hidraulică.
În general, o instalaţie de acest fel se compune din două conducte suspendate (2 console)
montate pe un cadru cu roţi care ajută la deplasare şi care foloseşte şi pentru susţinerea
conductelor.
Consolele se rotesc în jurul unui ax.
O aripă are la extremitate un ajutaj cu duză mare, iar cealaltă aripă este prevăzută cu
mai multe duze de diametru redus.
Orientarea jeturilor este astfel concepută încât să poată realiza rotirea hidraulic.
Cele 2 conducte sunt puse sub presiune prin cuplarea la un hidrant.
2. Instalaţii autodeplasabile cu pivot central

Suprafaţa udată de o aripă este un cerc cu raza cuprinsă între 150-700 m, respectiv 7-
180 ha.
În centrul cercului apa este refulată într-o conductă (aripa propriu-zisă) cu lungime
egală cu raza suprafeţei de udat.
Aripa propriu-zisă este echipată cu aspersoare ale căror caracteristici şi densitate se
măresc de la pivot către extremitate sau echidistante dar cu caracteristici corespunzătoare.
Alimentarea instalaţiei se poate face de la un hidrant care realizează presiunea
necesară, de la un puţ forat sau altă sursă de apă pompată.
La noi în ţară se fabrică instalaţia I.A.P. 400.
Părţi componente: pivotul, conducta de udare (aripa) cu aspersoarele, cadrele cu roţi,
instalaţia electrică şi de automatizare.

28
Pivotul este format dintr-o conductă de oţel zincat, un cot şi un sistem de susţinere realizat din
4 picioare.
Conducta de udare este montată pe un schelet metalic alcătuit din ferme şi
contravânturi.
Distanţa conductei faţă de teren este de 2,5 m.
Instalaţia lucrează la o presiune de 4,5 bari.
3. Instalaţii de aspersiune autodeplasabile transversal

Aceste instalaţii au aripa de aspersiune propriu-zisă suspendată pe cadre cu roţi şi se

deplasează transversal, lăsând în urmă suprafeţe udate de formă rectangulară.
Lungimea aripii – 400-800 m.
Suprafaţa udată poate ajunge la 135-150 ha.
4. Instalaţii cu aspersor gigant

Aspersoarele gigant sunt acţionate de diferite tipuri de instalaţii, care după aplicarea
udării într-o poziţie intră în acţiune şi se autodeplasează.
IATF-300 – Instalaţii de aspersiune cu tambur şi furtun.
Lungimea conductei de udare (furtunului) este de 300 m.
Tamburul este situat pe un şasiu, pe tambur se înfăşoară furtunul în timpul udării şi pe
timpul transportului.
Dispozitivul de udare este alcătuit dintr -un cărucior cu 4 roţi pe care se găseşte
aspersorul ARS-2 (aspersor reactiv care udă în sector de cerc) cu 2 ajutaje.
La fiecare punct de lucru maşina de bază se branşează la hidrant, apoi furtunul de pe
tambur este derulat spre interiorul parcelei pe un culoar de 2,1 m lăţime, trasat special.
Derularea se face prin tractarea cu tractorul, operaţia se încheie atunci când pe tambur
mai rămân înfăşurate 2 spire.
În acest moment se declanşează udarea.
În acelaşi timp cu udarea tamburul începe să se rotească datorită unui motor hidraulic
situat pe maşina de bază. Prin rotire furtunul se înfăşoară pe tambur trăgând aspersorul aflat în
funcţiune spre el.
În acest fel udarea se efectuează din mers, pe o fâşie cu lăţimea de 54 m şi lungimea
de 306 m (≈ 1,65 ha).
Agregatele de pompare utilizate la realizarea presiunii necesare funcţionării
aspersoarelor în sistemele de irigaţie sunt APT4-M, APT 50/60 şi RDN 150-250.
Alte tehnici ale irigaţiei prin aspersoare:

o aripi de aspersiune cu funcţionare alternă;

o aripi de aspersiune cu funcţionare în baterie;
o aspersiune cu acoperire totală;
o aspersiune în sistem fin;
o aspersiune în sistem fin telescopic.

29
 Primele trei tehnici ale aspersiunii folosesc aripi obişnuite de tip IIA, echipamentul
fiind semifix, montându-se la începutul sezonului de irigaţie, iar la sfârşitul sezonului se trece
în conservare şi reparaţ[Link] ultimele două tehnici întreaga reţea este în subteran.
Acestea se utilizează limitat, pe suprafeţe ocupate de culturi valoroase.

Părţile componente ale aripilor şi instalaţiilor de udare

Aspersorul – reprezintă piesa cea mai importantă a unei aripi sau instalaţii de
aspersiune deoarece influenţează în cea mai mare măsură indicii calificativi – funcţionali ai
aspersiunii (intensitatea de udare, uniformitatea udării şi fineţea ploii).
În prezent la noi în ţară se fabrică următoarele aspersoare: ASJ-1M, AJR 1, ASM-1, ASM2M,
ASM 3, ARS-2, ASM-6, ASS-1M.
Aspersorul ASJ-1M este un aspersor cu şoc de joasă presiune cu un singur jet
cu duze de 5,6 şi 7 mm. Funcţionează în cerc complet, la presiuni cuprinse între 2 şi 4
daN/cm2.
Schema optimă de udare 18x18 m se foloseşte la aripile IIA şi [Link] compusă din trei
subansamble:
o corp inferior format din: corp inferior, pivot, garnituri, arcul de distanţare, şaiba şi
manşonul de protecţie;
o subansamblul corp superior format din: corp superior, duze, ax, ştift, garnitură;
o subansamblul braţ oscilant format din: braţ oscilant, resort de revenire şi inel de
reglare.

Aspersorul AJR-1 este prevăzut cu duze de 4,5 şi 6 mm, are jet razant pentru a se
putea folosi la irigarea sub coroana plantaţiilor de pomi.
Aspersorul ASM-1 este cu şoc de presiune mediu, este prevăzut cu duze de 8,5; 10 şi
11,5 mm. Se foloseşte la irigarea solurilor cu textură medie sau grosieră (fig.8.7).

Fig. 2 - Aspersorul ASM-1

30
 1-capul superior; 2-duză; 3-consolă; 4-braţ oscilant; 5-ax; 6-resort; 7-inel de
reglare; 8-pivot; 9-corpul inferior; 10-arc de distanţare

Aspersorul ASM-2 este un aspersor cu şoc, de medie presiune cu două jeturi prevăzut
cu duze de 11+6,3; 13+6,3; 14,5+6,3 mm.
Se foloseşte la aripile IIAM-Dn40 pe solurile cu textură mai grosieră (fig.8.8).

Fig.3 - Aspersorul ASM-2

1-cap fix; 2-corp mobil; 3-duză; 4-pârghie oscilantă; 5-deflector

Aspersorul ASM-3 este de tipul aspersoarelor cu şoc realizat în două variante cu

funcţionare în cerc ASM-3 şi în sector de cerc ASM-3S. Este cu 3 jeturi prevăzut cu duze de
8+7+4 şi 9+7+4.
Se poate folosi pe instalaţia I.A.T. – 300 în schema 54x27 m, urmând ca instalaţia să
funcţioneze pe aceeaşi parte a antenei la dus cu aspersoare fără soţ şi la întors cu cele cu soţ.
Aspersorul ARS-2 de tip reactiv, poate funcţiona atât pe cerc cât şi pe sector de cerc.
Durata de rotire variază între 40-100 secunde. Aspersorul poate fi echipat cu duze de 16,18
sau 20 mm şi folosit la instalaţiile IATF şi IIAM-306/101 mm (fig. 8.9).

Fig.4 - Aspersorul reactiv ARS-2

31
 1-cot; 2-ţeavă de lansare; 3-laminator de jet; 4-duză; 5-paletă de deviere; 6-braţ
oscilant; 7-frână cu resort; 8-furcă cu rolă; 9-pârghie de revenire; 10,11-came

Aspersorul ASM -6 funcţionează în cerc complet la presiuni de lucru de 2-4 bari, cu

duze de la 4, 5, 6 şi 7 mm sau seturi de 4+3; 5+3; 6+3 şi 7+3 mm.
Este destinat aplicării udării la culturile de câmp pe instalaţii de aspersiune cu mutare
manuală sau mecanizată, având lungimi de udare de până la 400 m.
Aspersorul ASS 1-M face parte din categoria aspersoarelor cu rază medie de acţiune,
cu funcţionare pe cerc sau sector de cerc.
Sectorul de udare poate fi reglat la valori între 450 – 3600.
Se foloseşte în combinaţie cu aspersorul ASJ 1M sau ASM 6.
Calitatea ploii aspersate se apreciază cu ajutorul următorilor indici:
uniformitatea de udare, intensitatea ploii şi fineţea ploii.
Uniformitatea de udare se poate determina prin măsurarea volumelor de apă colectate
în cutii pluviometrice, cutii care se aşează în caroiaj pe suprafaţa udată de aspersor.

Metoda de udare prin picurare

Udarea prin picurare constă din distribuirea apei pe teren în mod lent picătură cu
picătură. Metoda foloseşte instalaţii speciale, alcătuite din conducte prevăzute din loc în loc
cu dispozitive de picurare (picurătoare).
Metoda de udare prin picurare este relativ nouă, de aproape jumătate de secol, fiind
folosită iniţial în case de vegetaţie, apoi în sere şi, mai târziu, în câmp.
Extinderea metodei este strâns legată de dezvoltarea industriei de mase plastice şi mai
ales de reducerea costului de producţie al tuburilor şi conductelor.
Metoda picurării are o largă răspândire în Israel, Anglia, SUA, Italia, Franţa şi în
multe alte ţări.
În România suprafeţele sunt relativ mici, de ordinul sutelor de hectare. Metoda
prezintă interes pe nisipurile Olteniei, în Dobrogea şi în alte zone ale ţării, pentru irigarea
plantaţiilor vitipomicole, în primul rând, dar şi pentru irigarea legumelor, florilor etc.
Irigarea prin picurare face parte din categoria irigaţiei localizate, numită astfel prin
faptul că apa distribuită pe teren nu ocupă întreaga suprafaţă amenajată (ca la brazde şi
aspersiune), ci numai o parte din aceasta, rămânând în intervalul dintre plante porţiuni
neumezite.

Avantaje

 economie de apă: consumul este mai redus cu aproape 50 % decât la metodele

tradiţionale, deoarece pierderile prin evaporaţie şi infiltraţie sunt mai mici, iar umezirea
solului are loc numai pe o anumită porţiune a suprafeţei amenajate;
 economie de energie: cu 30-40 % faţă de aspersiune;
 economie de forţă de muncă: se folosesc instalaţii semifixe şi chiar fixe, iar
distribuţia apei poate fi automatizată;

32
 permite aplicarea îngrăşămintelor odată cu apa de irigaţie şi chiar a
tratamentelor fitosanitare;
 poate fi folosită pe terenuri cu pante mari şi cu texturi extreme;
 poate folosi la irigare apă cu un grad ridicat de mineralizare.
Dezavantaje

 investiţii mari pentru conducte şi picurătoare;

 dificultăţi în exploatare datorită înfundării picurătoarelor;
 fragilitatea instalaţiei;
 pericolul apariţiei sub picurător a excesului de apă.
O instalaţie de irigare prin picurare se compune din următoarele părţi: ansamblul
frontal, conducta de transport, conducte de udare şi dispozitive de picurare.
Ansamblul frontal asigură calitatea apei, fertilizarea, măsurarea distribuţiei apei şi
reglarea presiunii de lucru şi a debitului de apă.
Este alcătuit dintr-un racord cu vană la antena amenajării, un apometru, manometru,
limitator de presiune şi debit, rezervorul cu îngrăşăminte şi filtrul.
Conducta de transport este confecţionată din material plastic: pvc rigid pentru
conductele îngropate şi pvc plastifiat pentru cele de suprafaţă. Are diametrul cuprind între 30
şi 90 mm.
Alimentează conductele de udare, fie direct, fie prin intermediul unei conducte de
distribuţie.
Conductele de udare reprezintă elementele active ale instalaţiei, pentru că au pe ele montate
(amplasate) dispozitivele de picurare. Sunt confecţionate din material plastic şi au diametre de
12-16 sau 20 mm.
Dispozitivele de picurare preiau apa din conducta de udare şi o distribuie plantelor. Au
rolul de a reduce presiunea apei de la aproximativ un bar, la fenomenul de picurare.
Dispozitivele sunt confecţionate din material plastic sau din metal.
Sunt de mai multe tipuri constructive: cu traseu lung, cu traseu scurt, cu şicane
ciclonice, cu impuls etc. Cele mai folosite pe plan mondial, sunt picurătoarele cu traseu lung
(tip TRICKLON) care realizează o bună uniformitate de udare şi au o rezistenţă mare la
înfundare. Sunt însă sensibile la variaţiile de temperatură, fapt de care trebuie să se ţină seama
la programarea udărilor.
În ultimul timp se folosesc picurătoare înglobate în conductele de udare de tip RAM,
TIRAN, TYPHOON, STREAMLINE, DRIPLINE, IN-LINE şi altele.
Pentru a realiza udări de calitate, picurătoarele trebuie să îndeplinească cel puţin două
condiţii:
o să realizeze debite mici, continui şi constante;
o să fie rezistente la înfundare.
Amenajările pentru irigaţii prin picurare sunt de două feluri (fig.8.11):
o fixe, când conductele de udare rămân pe poziţie mai mulţi ani;
o mobile sau semifixe, când conductele de udare sunt strânse şi aşezate pe alte poziţii de
lucru de mai multe ori pe an.

33
Fig.5 – Tipuri de amenajări pentru irigaţii prin picurare a-fixe; b-mobile; 1-antenă; 2-
ansamblu frontal; 3-conducta de transport; 4-robinet; 5-conducta de udare

Picurătoarele

Componenta importantă a instalatiei de udare prin picurare, picurătorul preia apa din conducta
de udare şi o distribuie la plantă.

Cerinte functionale

Debitul minim necesar pentru o cultură, considerând o udare continuă în perioada (luna) de
consum maxim, este de cca.0,4 l/h şi m2 la valoarea consumuluimediu zilnic de 7 mm şi de
aproximativ 1 l/h şi m2 ,considerând variatia diurnă corespunzătoare variatiei acestui consum
mediu.

Debitul maxim (limită) se stabileşte în conditia unei bune circulatii a apei în sol. Băltirea
poate conduce la o circulatie a apei în sol cu pondere gravitatională.Mărind valorile debitului
se produce o şiroire care trebuie controlată pentru a evita distributia defectuoasă. Veschambre
şi Vaysse prezintă valori ale debitelor limită în cadrul cărora nu se produce băltirea iar
Drăgănescu valori limită pentru evitarea şiroirii.

Presiunea de lucru minimăeste impusă de cerintele de uniformitate ale udării (3-10 mCA), în
functie de dimensiunile amenajării. Valoarea maximă se limitează tinând seama de rezistenta
materialelor şi eficienta economică.Relatia dintre debit şi presiune se exprimă printr-o ecuatie
de forma:

q = KHx

q – debitul picurătorului (l/h);

34
H – presiunea de lucru (m)

;x – parametru caracterizând regimul de functionare al picurătorului;

K – parametru depinzând de caracteristicile constructive ale produsului.

Tipuri constructive de picurătoare.

Tinând seama de lungimea trasului de curgere şi de valoarea parametrului x picurătoarele se

împart în următoarele clase:

Picurătoare cu traseu lung şi 1>x>0,5.

35
 Fig.6 Tipuri constructive de picuratori

În cazul acestui tip de picurătoare, pierderea de sarcină necesară asigurării distributiei unui
debit cât mai redus apare în procesul transportului pe o sectiune de 0,7-1,2 mm2 şi pe o
lungime reprezentând cel putin de 50 ori diametrul sectiunii. Fac parte din această clasă
microtuburile, picurătoarele cu transport pe traseu elicoidal(cilindrice sau plate) precum şi
cele cu traseu şicanat. Regimul de curgere este îngeneral laminar, valoarea exponentului de
debit fiind de 0,65÷ 0,9, în functie de valoarea numărului Reynolds. Fac exceptie

36
picurătoarele cu traseu şicanat al căror parametru exponential este cuprins între 0,5÷ 0,65
întrucât prin şicanare mişcarea laminară se transformă în mişcare turbulentă.

Picurătoare cu traseu scurt şi x= 0,5 (fig. 3.3).Pierderea de sarcină necesară asigurării unui
debit mic se realizează prin trecerea printr-o sectiune foarte redusă (mai mică de 0,2 mm 2) la
picurătoare şi moderată (1,0÷ 2,5 mm2)la tuburi perforate. Curgerea se face în regim partial
turbulent.

Picurătoare cu autoreglare (x < 0,3). Din punct de vedere al lungimiitraseului, acestea pot fi
atât cu traseu lung, cât şi scurt, (orificii). Până la presiunea nominală relatia debit-presiune
este aceea a picurătorului de bază. Pentru presiuni mai mari decât minima domeniului de
reglare, auto-reglarea debitului poate fi asigurată prin:

a) modificarea formei şi mărimii orificiului, datorită diferentei de presiune amonte-aval;

b) presarea traseului imprimat (elicoidal sau şicanat) pe o membrană clasică;

c) astuparea temporară a orificiului de ieşire, durata închiderii fiind proportională cu durata de

anulare a diferentei de presiune dintre intrarea în picurător(care provoacădeformarea unei
membrane de cauciuc şi închiderea orificiului de ieşire);

d) presarea pe orificiul de ieşire elastic a unei bile (tip ventil cu bilă) având la bază tipul de
picurător cu traseu scurt.

Picurătoare ciclonice. La acest tip de picurătoare parametru exponential ( x)este aproximativ

0,4.

Picurătoarele cu impuls. Realizarea picurătoarelor cu impuls (caracterizateprin curgere în

regim nepermanent) s-a făcut prin aplicarea la acestea, a principiilor irigatiei prin aspersiune
cu impuls, fundamentată de Callestre. Se porneşte de laconsiderentul de functionare şi durata
de acumulare trebuie să fie egal cu raportul dintre debitul specific al picurătorului (raportat la
unitatea de suprafată) şi consumulspecific al plantei.

Tuburi de udare pentru picurare.

Tuburile de udare au functie dublăde transport şi udare. Distributia încâmp se realizează prin
pori ai peretelui tevii, executată din ceramică, material plastic expandat, sau printr-un sistem
de orificii realizate prin perforarea după anumite reguli a unor tuburi cu pereti dubli.

37
 Fig.7-Tuburi picurătoare:a – concentrice, model “Agrodrip”; b –excentrice model
“Chapin”şi“Biwall”; c, d – grafice de calcul.

Tuburi concentrice, având peretele interior riflat şi spiralat iar cel exteriorneted, se poate
executa din PVC sau PE jd . Principiile de dimensionare şi functionare sunt asemănătoare
picurătoarelor cu traseu lung.

Tuburi duble [Link] execută din folie de PE sau PVC plastifiat cugrosimea de 0,3÷ 0,4
mm.

Tuburi [Link] folosesc de obicei îngropate. Functionând în aer şi cu apă calcaroasă se

înfundă repede.

La această tehnică de irigare udările se pot aplica în două moduri:

 continuu, zi de zi – mod neavantajos deoarece măresc costul exploatării;
 sub forma normelor de udare, adică aplicate la intervale de câteva zile. La calculul
normei de udare (m) trebuie să se ţină seama de faptul că irigarea

prin picurare este localizată, adică udă porţiuni de teren şi nu întreaga suprafaţă.
m  100  H  DACC  PM 

care:

38
 H este stratul umezit;
DA – densitatea aparentă a solului;
CC – capacitatea de câmp pentru apă a solului; PM
– plafonul minim al umidităţii optime;

φ – fracţiunea de sol umezit. Depinde de textură, de distanţa dintre conductele

de udare, de distanţa dintre picurătoare şi de debitul picurătorului.
Cu cât debitul picurătorului este mai mare, textura solului mai fină şi distanţele dintre
conducte de udare şi dintre picurătoare, mai mici, cu atât φ se apropie de 1,00.
De obicei φ = 0,20 – 0,40, de aceea norma de udare (m) este de 100 – 300 m 3/ha, mai
mare la culturile semănate în rânduri dese şi mai mică la pomi şi viţa de vie.

Elementele tehnice ale udării prin picurare

Distanţa dintre picurătoare (dp) oscilează între 0,20 şi 2,00 m.

- Pentru umezirea unei fâşii continui, distanţa dp depinde de raza de acţiune a
picurătoarelor, care la rândul ei este în funcţie de mărimea debitului şi de textura solului.
- Pentru umezirea la plantă (în cazul pomilor fructiferi şi viţei de vie) distanţa dintre
picurătoare se ia egală cu distanţa dintre plante pe rând.
Numărul de picurătoare la o plantă (Np) se stabileşte în funcţie de consumul de apă al
plantelor, de densitatea de plantare şi de felul culturii:
 pentru viţa de vie ... 1 – 4 picurătoare (frecvent 2) la fiecare butuc;
 pentru pomi ... 1 – 10 picurătoare (frecvent 4) la fiecare pom. Picurătorul
trebuie să fie amplasat la o distanţă egală cu raza de umectare a

lui faţă de tulpina pomului. Distanţa mai mică de 50 % din această rază provoacă dereglări în
dezvoltarea rădăcinilor plantelor.
Pentru culturile semănate în rânduri dese, trebuie evitată amplasarea picurătorului
lângă plantă, deoarece zona saturată ce se formează în imediata apropiere a picurătorului este
dăunătoare rădăcinilor care îşi pierd în acest mediu funcţia de absorbţie .
Debitul unui picurător (qp) este în funcţie de tipul picurătorului şi de presiunea apei.
Debitul se alege după textura solului pentru a se evita băltirea apei.
Debitul unui picurător este cuprins între 1 – 8 l/h, putând ajunge la 12 l/h.
Solurile uşoare admit un debit mai mare, iar solurile grele un debit mai mic.
Distanţa dintre conductele de udare (dcu) la viţa de vie şi la pomii fructiferi distanţa
dintre conductele de udare este, de obicei, egală cu distanţa dintre rânduri.
La legume distanţa dintre conductele de udare poate să fie de 1,4 – 3 m la castraveţi,
tomate, fasole, varză şi de 1,6 – 1,8 m la salată, ridichi, ceapă, verdeţuri etc.
Lungimea conductei de udare (lcu) se stabileşte în funcţie de lungimea parcelei
cultivate şi de condiţiile încadrării în pierderile de presiune admise (respectarea criteriului
CHRISTIANSEN, după care pierderile de presiune să nu ducă la o depăşire a diferenţei de 10
% între debitele amonte şi aval).
Durata udării prin picurare (tp) se determină cu formula:

39
 m  d cu  d p
tp
q
p

în care:
m este norma de udare prin picurare;

143 – distanţa dintre conductele de udare;

dp – distanţa dintre picurătoare;
qp – debitul picurătorului.

Bibliografie

40
1-[Link]
Picurare-Si-Tipuri-de-Instalatii

[Link]

[Link]/

[Link]

[Link]

[Link]

41