fISTORIC ATLETISM

Cu un nume derivat din grecescul athos, care înseamnă competiție,

atletismul a evoluat din preistorie până astăzi diversificându-și provocările sportive
pentru atleți și atlete de toate vârstele. Totuți, spiritul atletismului a rămas
nemodificat, dând formă și valoare performanței.

Manifestările sportive atletice în formă organizată datează din anul 776 î.Hr.,
când au loc primele Jocuri Olimpice la Atena, având ca probă principală alergările
pe pistă. Cu timpul, sunt adăugate mai multe probe: alergări pe distanțe lungi,
aruncări cu discul, cu sulița, sărituri etc. După modelul Jocurilor Olimpice, mai
târziu, în Europa, se desfășoară Jocurile Panelenice si Jocurile Romane.

Totuși, romanii nu sunt pasionați de atletism, competițiile lor fiind axate mai
ales pe luptele între gladiatori. Tocmai de aceea, ei vor interzice Jocurile Olimpice
în 394 și le vor înlocui cu propriile concursuri.

Spiritul olimpic va renaște însă în Marea Britanie. Regina Victoria, fană a

festivalurilor sportive, va readuce Olimpiada în peisaj, o dată cu urcarea pe tron, în
1837. Vestea și pasiunea pentru această competiție se vor raspândi repede.

Jocurile Olimpice moderne, cu participanți din 14 țări la prima ediție, în

1896, vor reprezenta împlinirea visului lui Pierre de Coubertin. Acesta consideră că
prin competițiile internaționale între atleții amatori se îmbunătățește relația de
prietenie între diferite țări. Tot Atena va fi orașul-martor al renașterii spiritului
olimpic.

1
Femeile au posibilitatea de a participa la Jocurile Olimpice începând cu ediția
din anul 1928, când a luat nastere IAAF (International Association of Athletics
Federation). Noua asociație atletică de nivel internațional organizează, din 1983,
Campionatele Mondiale.

Atletismul apare în România la sfârșitul secolului XIX, la inițiativa

studenților care studiau in țările occidentale. În timpul vacanțelor, aceștia
promovau atletismul organizând competiții de alergări, sărituri și aruncări.

Primul concurs organizat de atletism are loc în 1882 la București, cu

participarea elevilor de la liceele Sf. Sava și Matei Basarab. Treptat, crește interesul
pentru activitatea sportivă, în general, și atletism, în particular. Se organizează curse
care atrag un număr mare de concurenți, se conturează o literatură de specialitate și
sunt organizate competiții pe criterii de vârstă. Mai mult, cu prilejul serbărilor
școlare sunt introduse întreceri la alergări și sărituri la mai multe licee din diverse
orașe.

In 1912, se infiinteaza Comisia de atletism, alergari pe jos si concursuri,

parte din Federatia Romana a Societatilor Sportive. Acea comisie este de fapt
precursoarea Federatiei Romane de Atletism (FRA), a 19-a federatie pe lista
mondiala, care in 1923 se afiliaza la IAAF.

Primele Campionate Naționale ale României sunt organizate în 1914, la 16

probe și se adresează doar bărbaților. Un an mai târziu, în 1915, se inaugurează la
București primul teren de atletism, pe locul care devine ulterior Stadionul
Tineretului.

2
Abia din 1922, femeile vor avea propriile competiții, iar trei ani mai târziu
vor fi organizate primele Campionate Naționale feminine, precum și primele
Campionate pentru juniori.

In 1928, la Jocurile Olimpice de la Amsterdam, o delegație a României

formată din 10 atleți și 2 atlete participă pentru prima dată la o astfel de competiție,
iar în același an debutează Campionatele Universitare din România.

In 1930, la Atena, atleții români se clasează pe locul al doilea, la prima ediție

oficială a Jocurilor Balcanice, iar în 1934, la ediția inaugurală a Campionatelor
Europene, participă 4 atleți români.

În 1937, FRA organizează, pentru prima dată în România, Jocurile

Balcanice, iar în 1948 debutează seria Campionatelor Internaționale ale
României, nelipsite din Calendarele Anuale ale FRA.

Începând cu anul 1952, atleții români participă cu regularitate la toate marile

competiții mondiale și europene și scriu, cu fiecare medalie, istoria atletismului
românesc.

3
PĂTRUNDEREA ATLETISMULUI ÎN ȚARĂ SE DATOREAZĂ, ÎN
MĂSURĂ COVÂRȘITOARE, ȘCOLII. MULȚI STUDENȚI ȘI ELEVI, CU
PĂRINȚI ÎNSTĂRIȚI, AU AJUNS LA STUDII ÎN VEST, ÎN SPECIAL ÎN
FRANȚA, ANGLIA, ȘI, ÎN MAI MICĂ MĂSURĂ, ÎN SUA. DE ACOLO, AU
VENIT CU IDEILE DE CONCURS, DE ÎNTRECERE, CU NOȚIUNEA DE
ANTRENAMENT.

Cea mai mare influență a avut-o Anglia, patria atletismului, cea care deține
“brevetul de invenție” a acestui sport, primele concursuri organizându-se în anii
1100. Este țara care a stabilit regulile, criteriile, normele, modul de desfășurare,
preluate, ulterior, de către francezi, dar și de către americani, care, având în sânge
întrecerea, au preluat inițiativa, dezvoltând la maximum conceptul de învingător.
Reveniți acasă, elevii, studenții și alții, constată interesul tot mai mare pentru
întreceri. Așa apar primele concursuri, fără prea multe reguli, desfășurate în locuri
care presupuneau spații libere darnice (Hipodrom, Cișmigiu, Parcul Carol, Kiseleff
etc.).

Francezii dau lovitura, publicând un Larousse sportiv, în anul 1905, în

condiții grafice care i-ar face și astăzi geloși pe tipografi. Acesta cuprindea tot ce
era mai important în domeniul atletismului, dar și în alte ramuri sportive, de la
regulamente, organizare competiții, arbitri, sistem de concurs, reguli de pregătire
etc, până la “formule” de alimentație specifice efortului fizic.

4
În acest context, în spațiul carpato-dunăreano-pontic, apar tot mai mulți
amatori de a-și măsura forțele, dar și oameni cu viziuni progresiste, cu posibilități
de a sprijini și premia acest gen de manifestări, cel mai important fiind Ion
Cămărășescu.

Numai că, interesul crescut pentru evenimentele sportive se izbește de lipsa

unui teren dedicat practicării probelor atletice, dar și a unei formațiuni
organizatorice. În luna iulie 1911, în revista Automobilă, un ziarist celebru, George
Costescu, pune degetul pe rană:
 Nimeni nu se poate aștepta ca publicul să se entuziasmeze pentru aceste
concursuri sportive, câtă vreme la noi nu există organizarea campionatelor
oficiale. Și cum să se poată organiza la noi asemenea campionate, când nu avem
încă elementele necesare pentru așa ceva. Ne trebuie un stadiu (n.n. stadion) solid
construit și destul de încăpător, pentru a se întrece cel puțin o sută de concurenți și
care să poată fi urmăriți de două până la trei mii de spectatori.

Presiunile sunt mari, și nu rămân fără rezultat. După multe întâlniri, la

influența presei și a Principelui Carol, edilii Bucureștilor fac un pas înapoi. Asta din
cauza faptului că, inițial, nu erau prea încântați de proiect.

5
În octombrie 1912, Consiliul Comunal al Capitalei semnează decizia prin
care porțiunea de teren din stânga Șoselei Kiseleff, cuprinsă între Rondul 11 și
Hipodromul Băneasa, până la clădirea școlii de agricultură, urma să fie cedată celor
care vor conduce și vor controla activitatea cluburilor, asociațiilor, societăților
sportive, în scopul de a creea un Parc al Sporturilor. Miercuri, 12 noiembrie 1912,
în urma convocărilor lansate de către ASR Principele Carol, de Dr. Costinescu, Ion
Cămărășescu, prof. G. Munteanu Murgoci, un grup de personalități sportive și
delegați ale unor societăți române de sport se adună într-o discuție epocală.

La această consfătuire, care a avut loc în saloanele Automobil Clubului

Român, delegații au luat cunoștiință de dobândirea terenului din Parcul Național, le
a fost prezentată schița planului, executată de domnul Pinard, horticultorul șef al
Capitalei, și au pus bazele creării unei Federațiuni a tuturor Societăților de Sport
din țară. Ședința a fost prezidată de ASR Principele Carol. Dr. Costinescu
sesizează adunarea că dezvoltarea noastră sportivă suferă din cauza lipsei unei
propagande active și a unor legături mai strânse între adepții sporturilor, în timp ce
Prof. G. Murgoci arată că în Anglia și Franța s-au pus în practică astfel de
demersuri.

Principele Carol propune denumirea de cercetași și, în același timp,

sugerează ca viitoarea federațiune să organizeze asemenea asociațiuni, dându-le un
caracter național. Ing. Giullini, din partea Primăriei București, expune planul
viitorului parc comunal de la șosea, delimitează partea rezervată sportului,
încredințând organizarea și utilizarea ei viitoarei asociațiuni.

6
În sfârșit, la 01 decembrie 1912, s-a desfășurat, în saloanele Automobil
Clubului Regal Român din București ([Link], nr.7), ȘEDINȚA DE
ÎNTEMEIERE A FEDERAȚIUNII SOCIETĂȚILOR DE SPORT DIN ROMÂNIA
(F.S.S.R.)

omnul Ministru Dissescu, mulțumind pentru cinstea ce i se face

încredințându-i ocrotirea noii instituții de educațiune a poporului român, arată cât
de mult apreciază însemnătatea acestei Federațiuni și promite concursul său
efectiv. Exprimă apoi dorința de a vedea cât mai curând o manifestare puternică a
acestui nou curent cultural și îi urează succes desăvârșit.

Domnul Dr. Ion Costinescu face o amplă expunere a programului și a menirii

acestei asociațiuni, pentru acei care luau parte pentru prima oară la dezbateri. Dl.
Ion Cămărăsescu dă citire statutelor FSSR, care au fost aprobate fără nici o
discuție.
 După aprobarea statutelor s-a procedat la constituirea primului comitet
dirijuitor al instituției, după cum urmează:

PRINCIPELE MOȘTENITOR FERDINAND

PRINCIPELE CAROL – SECRETAR GENERAL

DELEGAȚI AI FSSR – ION CĂMĂRĂSESCU

ION COSTINESCU

MEMBRI – 22 DE PERSOANE
7
FSSR a fost prima organizație sportivă centrală care a cuprins aproape toate
ramurile de sport practicate în țară.

Rolul FSSR a fost esențial pentru mișcarea sportivă din România: a organizat
activitatea în diferite ramuri de sport, a pus în aplicare statutul aprobat, a introdus
legitimările, afilierile, a organizat competiții inclusiv campionate naționale, a
alcătuit calendare sportive, regulamente de competiții, s-a format corp de arbitri și
oficiali pe ramură de sport. Președintele comisiunii de atletism, Ion Cămărășescu, în
același timp unul din principalii conducători al FSSR, a ajutat foarte mult atletismul
în acei ani înaintea și imediat după Primul Război Mondial. Pentru a da o notă de
distincție nou înființatei federații, prima măsură a vizat realizarea costumului oficial
al concurenților federali (atleți și oficiali) la manisfestările sportive publice, din țară
și străinătate. Această ținută prevedea un tricou azuriu, alternând cu negru, iar în
partea stângă a pieptului un scut în culorile României, roșu, galben, albastru, în
diagonală, pantaloni albi, la manșetă cu dungi verticale azurii și negre și ciorapi
negri.

Comitetul a proclamat, apoi, ca înalt protector, pe domnul ministru

Constantin Dissescu și ca membrii de onoare, pe dl. Gen. N. Hirjeu, ministru de
Război, pe primarul și prefectul Capitalei.

Secretari ai comitetului FSSR au fost numiții domnii George Costescu, Ioan

Nicolaescu, Ing. [Link] Brinceni.

8
Comitetul FSSR a procedat apoi la alegerea și numirea tuturor comisiilor
statutare și la organizarea și punerea în funcțiune a biroului central al FSSR,
conform prevederilor din statute.

Secretariatul FSSR a luat sediu în București, str. C.A. Rosetti

nr.7. Comisiile pe sporturi și de administrare au fost întocmite

astfel:

COMISIUNEA DE ATLETISM

Ion Cămărăsescu – Președinte Grigore Caracostea, George Costescu, George

Iconomu, C. Chiriacescu – membru

COMISIUNEA DE FOTBAL ASOCIAȚII

5 membri

COMISIUNEA DE RUGBY

5 membri

COMISIUNEA DE TENIS

5 membri

COMISIUNEA DE SCRIMĂ

5 membri
 COMISIUNEA DE CICLISM

5 membri

COMISIUNEA DE TIR

5 membri

9
COMISIUNEA SPORTURI DE IARNĂ

5 membri

COMISIUNEA DE GIMNASTICĂ

1 membru și maiștrii ai asociațiilor școlare afiliate;

COMISIUNEA PENTRU INSTALAREA TERENURILOR

8 membri

COMISIUNEA PENTRU PROPAGANDĂ ȘCOLARĂ

8 membri

10
2011

Se introduc concursuri și campionate de sală și aer liber pentru copii de categoria a

III-a.

Se inaugurează la Cluj un stadion de 30.000 locuri cu pistă pe 8 culoare și cu toate

facilitățile pentru concursuri interne și internaționale de atletism.

Atleții români cuceresc 12 medalii din care 5 de aur la Campionatele Mondiale și

Europene de juniori și tineret.

11
2010

Elena Mirela Lavric, cucereşte al [Link] titlu de campioană mondială, consecutiv, de

junioare, unicat în atletismul nostru, în proba de 800 m.
2009

Bianca Perie, cucereşte ultimul titlu, al 4-lea de campioană mondială de junioare

consecutiv şi al [Link] de campioană europeană la aruncarea ciocanului. Este un
unicat în istoria atletismului la nivel de juniori.

Ancuța Bobocel realizează o performanță deosebită, a.12.a medalie la

Campionatele Mondiale și Europene de juniori și tineret.

2008

Cu prilejul Jocurilor Olimpice de la Beijing, Constantina Tomescu Diţă cucereşte

titlul olimpic în proba de maraton, pe care a condus-o (lucru unic) de la început
până la sfârşit.

12

2004

La Jocurile Olimpice de la Atena, Marian Oprea cucereşte medalia de argint, cea

mai bună clasare la Jocurile Olimpice în istorie pentru un atlet român.
2001

La Campionatele Mondiale de la Edmonton/Canada, cucerim două titluri supreme,

Gabriela Szabo la 1500 m, cu 4:00.57 şi Lidia Şimon la maraton cu 2h.26.01.

Violeta Szekely cucereşte marele premiu IAAF, iar premiul de la Golden League de
1 milion de dolari este împărţit cu alţi 5 atleţi.

13
2000

Se inaugurează noul sediu al Federaţiei Române de Atletism, în incinta stadionului

Iolanda Balas Söter. Lucrarea a durat doi ani şi a costat 500.000 de dolari.

Cu prilejul Jocurilor Olimpice de la Sydney, Gabriela Szabo cucereşte titlul olimpic

la 5000 m cu 14:40.79.

1999

La Campionatele Mondiale de sală de la Maebashi/Japonia, Gabriela Szabo

realizează un lucru unic pentru Campionatele Mondiale- locul 1 în probele de 1500
m, cu 4:03.23 şi 3000 m, cu 8:36.42 în 3 zile.

Gabriela Szabo, cucereşte Marele premiu IAAF Golden League, pe care îl împarte
cu danezul Wilson Kipketer (1 milion de dolari.)

xa

1998

La Campionatele Europene de la Budapesta, 3 atlete cuceresc titlul european,

Ionela Târlea, la 400 m garduri, Monica Iagăr, la înălţime şi Mihaela Melinte, la
aruncarea ciocanului.

14
1997

La Campionatele Mondiale de atletism de la Atena, Gabriela Szabo cucereşte prima

medalie de aur pentru atletismul românesc, la 5000 m, cu 14:57.68.

1996

La Jocurile Olimpice de la Atlanta, Gabriela Szabo, cucereşte prima ei medalie

olimpică – argint la 1500 m, cu 4:01.54.

1995

Cu prilejul Campionatelor Naţionale de aruncări, Mihaela Melinte realizează

primul ei record mondial (66,86 m). La Campionatele Mondiale de sală de la
Barcelona, Gabriela Szabo cucereşete primul ei titlu mondial (3000 m, cu 8:54.50).

La Cupa Mondială de maraton, desfăşurată la Atena, atletele noastre au cucerit

titlul mondial, iar individual au reuşit un lucru unic în lume: s-au clasat pe primele
trei locuri , în ordinea – Anuţa Cătuna, Lidia Şimon, Cristina Pomacu.

Se desfăşoară prima ediţie a Jocurilor Balcanice de sală la Atena.

Participând pentru prima oară la Campionatele Europene de cros, România a

cucerit titlul (Elena Fidatov, Mariana Chirilă, Margareta Keszeg).

1993

15
A luat fiinţă “Fundaţia Atletismul Românesc”. Primii conducători sunt: Mihail
Florescu – preşedinte onorific şi Iolanda Balaș Soter – preşedinte executiv. Secretar
General – Victor Firea.

La Campionatele Mondiale de semimaraton, echipa României cucereşte, pentru

prima oară, titlul mondial (Elena Murgoci, Anuţa Cătuna, Iulia Negură).

1990

În cadrul unei singure curse, în sală, desfăşurată la East Rutherford/USA, Doina

Melinte realizează pentru prima oară în istoria atletismului nostru două recorduri
mondiale cu 4:00.27, la 1500 m şi 4:17.14 la 1 milă.

La Campionatele Mondiale de alergare pe şosea, Iulia Negură cucereşte primul

titlul mondial pe 15 km, în 50:12 min.

1988

La jocurile Olimpice de la Seul, Paula Ivan cucereşte titlul olimpic la 1500 m cu

3.53.96 o performanță exceptțională și locul 2 la 3000 m, în același concurs.
1986

În Bacău au loc primele Campionate Naţionale în probe mai lungi de 60 m, datorită

pistei circulare construită cu material sintetic românesc.

16
1985

Cristieana Cojocaru cucereşte la Paris, primul titlu mondial la 800 m, în cadrul

primei ediţii a Campionatelor Mondiale de sală (2.04.22).

IAAF-ul înfiinţează la iniţiativa lui Primo Nebiolo preşedinte, Marele Premiu

Grand Prix IAAF, concurs care a revoluţionat ulterior tot atletismul mondial.

1984

Maricica Puică cucereşte în SUA, un nou titlu de campioană mondială la cros.

La Jocurile Olimpice de la Los Angeles, atletismul românesc realizează cel mai

mare succes din istorie: 3 medalii de aur, prin Doina Melinte la 800 m – 1:57.60,
Maricica Puică, la 3000 m – 8:35.96, Anişoara Cuşmir la lungime – 6,96 m. De
asemenea, au fost obţinute 3 medalii de argint şi 4 medalii de bronz.

1983

Cu prilejul Campionatelor Internaţionale de atletism ale României, Anişoara

Cuşmir realizează un excepţional record mondial, 7,43 m, la săritura în lungime.

La prima ediţie a Campionatelor Mondiale de atletism de la Helsinki, Anişoara

Cuşmir obţine medaliade argint la săritura în lungime cu 7,15 m.

1982

Maricica Puică, cucereşte titlul mondial în cadrul Campionatelor Mondiale de cros,

de la Roma.
 17
Cu prilejul Campionatului European de atletism de la Atena, Vali Ionescu cucereşte
titlul de campioană europeană la săritura în lungime.

1981

România, organizează cea mai mare competiţie din istorie. Jocurile Mondiale
Universitare pe stadionul “23 August” dotat cu pistă nouă de tip Mondo, realizată
prin intervenţia directă a lui Primo Nebiolo la Nicolae Ceauşescu.

1980

Se înfiinţează şi are loc prima ediţie a Campionatelor Naţionale de Tineret.

1978

Cu prilejul Campionatelor Mondiale de cros de la Glasgow/Scoţia, echipa feminină

de cros a României a cucerit primul titlu mondial din istoria atletismului românesc
(Natalia Mărăşescu, Maricica Puică, Georgeta Gazibara şi Antoaneta Iacob. Cu
acelaşi prilej, Natalia Mărăşescu a ocupat locul 2, la individual şi Maricica Puică,
locul 3.

1976

Cu prilejul Jocurilor Olimpice de la Montreal, Gheorghe Megelea obţine prima

medalie (de bronz) pentru atletismul masculin.

18
Se reiau campionatele internaţionale de atletism (întrerupte din 1973 până în 1975).
1972

Se dă în folosinţă sala de atletism de la “23 August” cu o pistă sintetică de

producţie românească Coritan.

Cu prilejul Jocurilor Olimpice de la Munchen, Lia Manoliu devine prima atletă din
istoria atletismului cu 6 participări la Jocurile Olimpice.

Argentina Menis realizează un nou record mondial la aruncarea discului.

1970

În cadrul primei ediţii a Campionatelor Europene de sală, Viorica Viscopoleanu

cucereşte primul titlu european la lungime.

Se organizează, la Paris, prima ediţie a Campionatelor Europene de juniori. Se

înfiinţează la Câmpulung Muscel primul Liceu Naţional cu Program de Atletism.

Se desfăşoară la Bucureşti reuniunea de calendar a IAAF, prilej cu care ia fiinţă

Asociaţia Europeană de Atletism. Primul preşedinte: Adrian Paulen, ulterior a
devenit preşedinte IAAF.

1969

Se desfăşoară prima ediţie a Campionatelor Naţionale de sală – seniori şi juniori I.

19
Prima pistă sintetică de producţie românească (Elbitex) se toarnă pe stadionul
Republicii.

1968

Viorica Viscopoleanu şi Lia Manoliu cuceresc titlurile olimpice în Mexico, în

probele de lungime şi aruncarea discului.

Ion Söter şi Gheorghe Zimbreşteanu, primii antrenori emeriţi la atletism. Se

desfăşoară prima ediţie a concursului internaţional de sală ”Cupa de Cristal”.

1966

Şerban Ciochină şi Iolanda Balaş, invigători la triplusalt respectiv înălţime, în

primul criteriu european de sală la Dortmund.

1965

Echipa naţională de atletism concurează pentru prima oară la Cupa Europei de

atletism (băieţii, la Zagreb şi fetele, la Constanţa).

1964

20
La Jocurile Olimpice de la Tokyo, Iolanda Balas şi Mihaela Peneş cuceresc titlul de
campioane olimpice.

Atletismul românesc participă la prima ediţie a Jocurilor Europene pentru juniori

(Varşovia).

În urma unei anchete internaţionale, Iolanda Balaş, este declarată cea mai bună
atletă a lumii.
1963

Se infiinţează Centrul de Medicină Sportivă.

1962

Au loc la Cluj primele Jocuri Balcanice, experimentale, pentru juniori.

Cu ocazia conferinţei pe ţară a Uniunii pentru Cultură Fizică şi Sport se

reînfiinţează federaţiile sportive pe ramură de sport.

1961

În cadrul meciului România – Bulgaria, desfăşurat la Sofia, Iolanda Balas obţine un

nou record mondial cu 1,91 m (este al 14-lea record mondial şi ultimul din cariera
sa).

1960
21
Primul titlu olimpic şi totodată primul record olimpic la Jocurile Olimpice de la
Roma obţinut de Iolanda Balas, cu 1,85 m

1959

România obţine prima victorie pe echipe la Jocurile Balcanice de atletism,

desfăşurate la Bucureşti.

1958

Iolanda Balas cucereşte primul titlu de campioană europeană la Stockholm cu 1,77

m, la săritura în înălţime.

Debutează cu ocazia Campionatelor Internaţionale aparatul de înregistrat sosirile

TELESID produs de Ing. Lazaride.

Se desfăşoară primul Campionat Naţional pentru copii (Braşov).

1956

Primul record mondial al Iolandei Balaş la săritura în înălţime (1,76 m la Bucureşti).

Congresul Balcanic adoptă la propunerea României, includerea probelor feminine

în programul Jocurilor Balcanice. Cu prilejul Crosului Balcanic desfășurat atunci
participă pentru prima oară şi atleţi români.

1954
22
Cu ocazia Campionatelor Europene de atletism de la Berna, Iolanda Balaş cucereşte
medalia de argint la săritura în înălţime, prima medalie la un Campionat European.

1953

Au loc întrecerile de atletism ale Festivalului Mondial al tineretului şi studenţilor.

Competiţia are loc pe Stadionul 23 August, dat în folosinţă cu acest prilej (80.000
de spectatori).

Primul maestru emerit al sportului la atletism este Ion Moina.

1952

România participă cu o echipă de atleţi la Jocurile Olimpice de la Helsinki. Primii

finalişti olimpici sunt, Lia Manoliu şi Ioan Söter (locul 6).
1951

Se introduc normele de clasificare sportivă, carnetul de maestru al sportului cu nr.1

este atribuit atletului Constantin Aioanei.

1950

Primul concurs cu recorduri naţionale de sală (sala Floreasca II, actuala sală de
scrimă). Ana Andreeva, URSS, realizează primul record mondial (15,02m, la
greutate) obţinut de un atlet străin în România.

1949

23
Are loc primul concurs atletic pe teren acoperit în sala Institutului Politehnic de la
fostul cămin 303, actuala sală de jocuri a ANEFS.

Primul meci de juniori, România – Ungaria.

1948

Se înfiinţează Clubul Dinamo, care a avut o foarte mare contribuţie la dezvoltarea

atletismului românesc.

Se inaugurează, la Bucureşti, prima ediţie a Campionatelor Internaţionale de

atletism.

La Conferinţa pe ţară a OSP (organul de conducere al sportului), federaţiile sportive

devin secţii ale direcţiei tehnice a OSP. Este dat în funcţiune renovat şi modernizat
Stadionul Republicii.

1947

Ia fiinţă Clubul Sportiv Central al Armatei ulterior CCA şi în prezent C.S.A.

Steaua, care a contribuit în cel mai înalt grad la performanţele atletice obținute
până în prezent, prin sportivii şi antrenorii săi.

Atleţii români participă la prima ediţie a Festivalului Mondial al Tineretului şi

studenţilor.

Se desfăşoară la Bucureşti prima ediţie a Jocurilor Balcanice şi ale Europei

centrale. Se desfăşoară primul Campionat Naţional de cros, pentru senioare şi

junioare. 1946

24
La Predal, în cadrul unui concurs atletic, Ion Moina este cronometrat în cursa de
100m în 10.4 sec., o performanţă mondială cu care în orice concurs inclusiv
Jocurile Olimpice puteai cuceri o medalie.

Se reiau Jocurile Balcanice la Tirana, în Albania, atât la bărbaţi, cât şi pentru prima
oară la femei.

1945

Cristea Dinu este al treilea atlet român care cucereşte Premiul Naţional pentru sport.

1944

Se dă din nou în folosinţă Stadionul ONEF, grav avariat de bombardamentele din

timpul celui de-al doilea război mondial.

1943

Ion Moina cucereşte Premiul Naţional pentru sport.

1942

Deşi în plin război mondial, Federaţia Română de Atletism întocmeşte, pentru

prima oară, un clasament al celor mai buni atleţi ai anului (Virgil Ludu, la bărbaţi
şi Elena Teodorescu, la femei).

1941
25
Ia ființă Atletic-Club Român reprezentat de Ion Baicu și Ion Albișor.

1938

Apare pentru prima oară Buletinul Federaţiei Române de Atletism.

1937

România organizează la Bucureşti pe Stadionul ONEF, pentru prima oară, Jocurile

Balcanice. Locul 2 pe echipe.

1936

România participă cu un lot de atleţi la Jocurile Olimpice de la Berlin.

1935

Ludovic Gall este primul atlet care cucereşte Marele premiu naţional pentru sport.
Ludovic Gall este de 3 ori campion balcanic şi de 3 ori campion naţional la
maraton.

1933

Se introduce Brevetul atletic.

Primul meci internaţional feminin România – Ungaria, la Budapesta (pierdut la 1

punct). Liga atletică Braşov tipăreşte primul anuar din istoria atletismului
românesc.

1932

26
Trandafir Rădulescu cucereşte pentru a doua oară titlul de campion mondial la 100
km marş.

1931

Apar probe feminine la Campionatele Universitare.

Trandafir Rădulescu cucereşte, la Buenos Aires (Argentina), primul titlu de

campion mondial la 100 km marş.

1930

La Atena are loc prima ediţie oficială a Jocurilor Balcanice.

1929

Se desfăşoară la Bucureşti prima ediţie a Campionatelor Naţionale Universitare.

Se desfăşoară la Atena prima ediţie, experimentală, a Jocurilor Balcanice atletice.

D. Paveliuc la 5000 m, primul campion balcanic.

Se fondează Federaţia Română de Atletism, înfiinţată în 1912 sub forma de comisie

de alergări şi concursuri, afiliată la I.A.A.F. în 1923.

1928
 27
Se organizează la Bucureşti primele Campionate Naţionale de decatlon.

O delegaţie de atleţi români (11 bărbaţi şi 2 femei participă pentru prima oară la
Jocurile Olimpice de la Amsterdam). Se organizează primul concurs feminin de
marş.

1927

Atleta româncă Ana Cicanci realizează un nou record mondial (neoficial) la 3000 m
cu 14:44,4.

1926

Se inaugurează stadionul ONEF de 40.000 locuri cu pistă de atletism devenit

ulterior Stadionul Republicii, apoi desfiinţat.

1925

Prima ediţie a Campionatelor Naţionale de Juniori (Arad). La Braşov au loc primele

Campionate Naţionale feminine.

Se organizează la Eforie primul cros pentru femei și la București apare prima carte
tehnică și metodică atletică scrisă de louis Schroder.

1924
28
Apare Gazeta Sporturilor.
1923

Comisia de atletism devine membră a Federaţiei Internaţionale de Atletism.

1922

La Braşov şi Cluj se organizează primele concursuri pentru

femei. Se înfiinţează Institutul Naţional de Educaţie Fizică.

Are loc la Belgrad primul meci de atletism la bărbaţi, România – Iugoslavia.

1921

Se omologhează primele recorduri naţionale.

1920

La Bucureşti, apare prima carte cu regulile internaţionale pentru concursuri,

intitulată ATLETISM. În acelaşi an, apare şi lucrarea “Instrucţiuni pentru
practicarea sporturilor”, (fotbal, cursele pe jos, săriturile şi aruncările). Autor:
[Link]. Justin Marinescu.

La Cluj, se organizează primele concursuri atletice inaugurale ale României Mari,

cu atleți din întreaga ţară (6000 de spectatori).

1919

29
Se desfăşoară la Paris Jocurile Sportive interaliate, la care participă şi un lot de
atleţi români, în premieră. Cu această ocazie, Ion Constantinescu este primul atlet
care aduce în ţară o pereche de pantofi cu cuie.

F.S.S.R. aprobă pentru prima oară Regulamentul de organizare a concursurilor

atletice pentru campionate, cupe şi Jocuri Olimpice (după modelul englez şi
francez).

1916

Se deschide Parcul Sportiv al F.S.S.R., primul stadion pentru antrenamente şi

concursuri atletice.

Se desfăşoară primul campionat de cros (Bucureşti).

Se desfăşoară primul concurs de copii (11 – 14 ani).

1915

Se dă în folosinţă Parcul Sportiv al F.S.S.R., leagănul atletismului românesc, cu

pistă de atletism.

1914

Au loc primele Campionate Naţionale de atletism ale României. Se decernează 15

titluri de campioni naţionali.

1913

30
Primăria Bucureşti cedează terenul Federaţiunii Societăţilor Sportive din România,
în suprafaţa totală de 25 ha. Se face prima pistă de atletism (actualul stadion
Iolanda Balaş Söter).

1912

Se pun bazele Uniunii Federaţiilor Sportive din România şi în cadrul acesteia se

înfiinţează “Comisia de alergări pe jos şi concursuri” (actuala Federaţie Română de
Atletism).

Prima ediţie a Campionatului Interşcolar. Se desfăşoară 8 probe, iar câştigătorii

sunt recunoscuţi drept primii recordmani naţionali, respectiv primele recorduri
naţionale.

1911

Primul grup de atleţi la un concurs în Italia format din 6 atleţi.

1908

Primele Campionate Şcolare numai cu elevi bucureşteni.

Atletul clujean Istvan Somodi a cucerit medalia de argint pentru Ungaria la Jocurile
Olimpice de la Londra cu 1,88 m/săritura în înălțime, în stilul foarfecă. Somodi
rămâne în istoria atletismului ca primul medaliat olimpic originar, din actualul
teritoriu.

1907

31
La Leipzig (Germania), 10000 de spectatori asistă la un concurs de atletism. Proba
de 100 m este câştigată de românul Lazăr Breyer cu 11 3/5 probabil, prima victorie
internaţională a unui cetăţean român.

1904

Revista Automobilă îşi începe apariţia, cuprinde aproape număr de număr o rubrică
de atletism.
1903

La concursul de final de an al liceului “Gh. Lazăr” are loc pentru prima oară o
competiţie pe categorii de vârstă.

1896

Primul mare concurs de alergare Bucureşti – Piteşti – Bucureşti (230 KM) cu 335
de concurenţi. Câştigător este sergentul major Ilie Gheorghe, în 41 ore şi 4 minute.

1885

În luna februarie se înfiinţează primul club atletic în Cluj cu secţie de atletism

printre alte secţii.

Primul concurs de sală la Cluj.

1883
32
Primul concurs de marş pe distanţa de circa 20 km (între Cluj şi Floreşti)

1882

În luna ianuarie se înfiinţează “Societatea de alergări pe jos”. Membrii erau elevii

liceelor “Sf. Sava” şi ”Matei Basarab”.

În iunie se organizează la Bucureşti primul concurs atletic pe teritoriul de atunci al

României. Primul câştigător Louis Schmettau învingător în 3 probe în aceeaşi zi:
100 m, 1500 m, 350 m obstacole.

1879
La Arad se organizează Societatea de gimnastică (A.T.E.) printre diferitele secţii
apare pentru, prima oara secţia, de atletism.

1875

Apare la Cluj prima lucrare de atletism intitulată „ATLETISMUL”. Cartea trata

probleme de atletism, iar după 4 ani, apare a doua lucrare intitulată “EXERCIŢII
ATLETICE”.

1815
33
Prima manifestare atletică în Bucureşti de alergare pe stradă popularizată cu un afiş
tipărit. Karolina Paukert alergătoare, din Viena, a alergat circa 35 minute pe un
traseu între Podul Mogoşoaia (Calea Victoria de azi) şi Târgul din afară (actuala
Cale a Moşilor).

Parcursul s-a realizat de 3 ori dus-întors. Alergătoarea se întrecea contra cost cu

amatori de alergare.
 34
CURSUL 2
ŞCOALA ALERGĂRII, ARUNCĂRII ŞI SĂRITURII

Tehnica - totalitatea acţiunilor motrice executate ideal din punct de vedere al eficienţei.
Totalitatea acţiunilor şi procedeelor de mişcare ce asigură posibilitatea practicării unei probe
atletice prin forma şi conţinutul lor (Tatu, Plocon, 2003).
2.1. Componentele tehnicii: element tehnic, procedeu tehnic, stil.
Elementul tehnic- structura motrică fundamentală ce stă la baza practicării unei probe din
atletism: săritura în lungime, aruncarea discului (Dragnea, Mate-Teodorescu, 2002). Procedeul
tehnic „desemnează o structură motrică concretă s-au modul particular de efectuare al
elementului tehnic”. „Mecanisml de bază al procedeului tehnic reprezintă succesiunea logică de
acte motrice, obiectiv necesare în vederea efectuării eficiente a acestuia” (Dragnea, Mate
Teodorescu, 2002).
Procedeul tehnic este o structură motrică concretă prin care se exprimă proba respectivă.
Ex: elementul tehnic sau proba de săritura în înălţime se exprimă prin procedeul răsturnare
dorsală, foarfecă, răsturnare ventrală.
Stilul - modul particular (amprenta) de efectuare a unui procedeu tehnic (Dragnea, Mate
Teodorescu, 2002), stilul "fosburry" a devenit procedeu de exprimare a săriturii în înălţime. 2.2.
Învăţarea procedeelor tehnice se realizează prin mai multe tipuri de învăţare (Ardelean,
1993)1:
1. învăţarea senzorio-motrică- modificarea comportamentului în funcţie de condiţiile
concrete de antrenament şi concursuri;
2. învăţarea motrică - formarea stereotipului dinamic pe baza comportamentelor
senzoriale, kinestezice;
3. învăţarea inteligent motrică - învăţarea prin descoperire.
Etapele învăţării tehnicii unei probe atletice:
-etapa informării şi a formării reprezentative - este învăţarea iniţială când sportivul îşi
creează imaginea tehnică pe baza informaţiilor şi acţionează în funcţie de capacitatea de efort,
nivelul calităţilor motrice şi al sistemului de deprinderi motrice;
-etapa mişcărilor grosiere - mişcările inutile şi cele greşite sunt eliminate pe baza
indicaţiilor date de profesor;
-etapa coordonării fine şi consolidării şi perfecţionării procedeelor tehnice - prin
repetarea deprinderii în condiţii îngreuiate cu viteză mare de execuţie (Ardelean, 1993)2. 2.3.
Priorităţi metodice privind învăţarea tehnicii:
- stabilirea de exerciţii pentru fiecare categorie (începători, avansaţi etc); -
să se ţină seama de înclinaţiile şi opţiunile elevului;
- tehnica să fie în strânsă legătură cu exigenţa competiţiilor;

1
Ardelean, T., 1983, Manuscris.
2
Idem 1.
- individualizarea pregătirii tehnice şi stabilirea de structuri de exerciţii specifice de către
profesor sau antrenor.
2.4. Cauzele platoului de învăţare:
- un număr mare de informaţii;
- oboseala fizică accentuată;
- informaţie incompletă;
 - lipsa motivaţiei din partea elevului;
- neconcordanţa între nivelul de aspiraţie şi capacitatea de moment a sportivului; -
utilizarea unor materiale şi aparatura necorespunzătoare.

2.5. Forţele care acţionează asupra corpului

După D. Donskoi, 1973, forţele care acţionează asupra corpului sunt: 1. forţe interne - care
aparţin corpului atletului şi sunt determinate de contracţia musculară. şi acţionează din interiorul
lui. Ele sunt :
a. forţe dinamice
- forţe motoare = când tensiunea musculară învinge rezistenţa care se opune; - forţe
rezistente =când tensiunea musculară este mai mică decât rezistenţa ce trebuie învinsă ;
b. forţe statice - tensiunea fibrelor musculare = rezistenţe opuse.
2. forţe externe - care nu aparţin corpului atletului şi acţionează din afara lui. Ele sunt : a. forţa
de greutate sau forţa gravitaţională este forţa prin care masa corpului este atrasă de pământ,
datorită acceleraţiei gravitaţionale: g=9,8m/s2. Mărimea ei depinde de masa corpului în acelaşi
punct - zonă - altitudine. La altitudine forţa gravitaţională este mai mică. Pentru că oriunde
m=constant, g=9,8m/sx s; g = (R/R+h)2 unde R este raza pământului, h=înâlţimea sau altitudinea.
Forţa gravitaţională acţionează ca o forţă rezistentă care trebuie învinsă cu ajutorul forţelor
interne care acţionează asupra punctelor exterioare de sprijin (reazem). Forţa gravitaţională
acţionează întotdeauna pe verticală, într-un punct virtual al corpului numit centru general de
greutate (C.G.G.).

b. forţa de inerţie
Inerţia - propietatea corpurilor de a-şi menţine starea de repaus sau de mişcare rectilinie şi
uniformă atîta timp cât asupra lor nu acţionează nici o forţă din exterior. Forţa de inerţie nu
trebuie confundată cu inerţia.
Forţa de inerţie este atunci când corpul tinde să-şi modifice starea de repaus sau de
mişcare rectilinie şi uniformă. În acest caz, apare acceleraţia F=m×A.
În sens contrar, dar egală cu forţa de inerţie, apare forţa de reacţiune, care, conform
principiului forţelor - ele acţionează tot timpul în pereche, egale, dar de sens contrar. c. forţele de
reacţie ale reazemului
Când corpul se sprijină pe sol, forţa interioară a corpului poate schimba starea de repaus.
În acest caz, la forţa interioară, reazemul acţionează (reacţionează) ca o forţă exterioară
producînd
mişcarea corpului. Această forţă acţionează ca un resort asupra corpului uman, respingându-l de
pe sol.
Între forţele interioare şi forţele reazemului în care suprafaţa de sprijin este perfect fermă,
rigidă, fără derapări, în timpul acţiunilor se stabilesc următoarele relaţii:
-dacă suprafaţa de susţinere este moale (zgură, nisip) atunci o parte din forţa interioară
este consumată pentru deformarea solului, iar forţele reazemului se vor micşora ca intensitate,
proporţională cu cota pentru deformarea solului.
 175°120°

50-55°
Fig. nr. [Link]ă C. Gevat, A. Larion, 2005

2.6. ALERGAREA
2.6.1. Tehnica alergărilor
[Link]. Structura pasului alergător (p.a.)
p.a.=unitatea ciclică a alergării.
Pasul alergător cuprinde:
1. pasul alergător dublu - totalitatea acţiunilor atletului cuprinse între două momente
identice pe acelaşi picior de sprijin.
2. pasul alergător simplu - totalitatea acţiunilor cuprinse între două sprijine succesive pe
picioare opuse.
Ciclul pasului alergător dublu cuprinde două faze:
1. perioada de sprijin
Perioada de sprijin - corpul atletului se găseşte în contact cu solul, când pe un picior când
pe celălalt.
Faza de amortizare - începe când apare acţiunea oblică asupra solului (datorită vitezei de
deplasare şi a şocului rezultat la terminarea zborului odată cu luarea contactului cu solul).
Proiecţia perpendiculară a CGG cade înapoia locului de contact. Forţa de reacţie a reazemului
orientată oblic sus înapoi exercită o acţiune negativă asupra vitezei de alergare (ca
frână).Raţiunea tehnicii în faza de amortizare constă în reducerea rezultantei tangenţiale prin
diminuarea direcţiei oblice a contactului cu solul şi, deci, micşorarea distanţei dintre punctul
proiecţiei CGG şi punctul de contact cu solul. Contactul cu solul poate fi pe pingea, pe toată
talpa, pe călcâi.
Faza momentului verticalei - este momentul când CGG al corpului se află pe aceeaşi
verticală coborâtă pe suprafaţa de sprijin; presiunea exercitată de corpul atletului pe sol va crea o
forţă de reacţie a reazemului, egală cu greutatea corpului.
Faza de impulsie - CGG descrie în plan sagital un arc de cerc ascendent; începe din
momentul depăşirii verticalei şi durează până când laba piciorului se desprinde de pe sol. Forţa
care acţionează asupra forţei reazemului, acţionează orientată oblic în sus şi înainte şi este mai
mare cu cât distanţa dintre punctul de sprijin al piciorului pe sol şi punctul în care verticala
coborâtă din CGG pe sol este mai mare.
Forţa de reacţie a reazemului este paralelă cu solul şi acţionează în direcţia alergării.
Acest fapt este singurul pozitiv în ciclul pasului alergător. Forţa tangenţială a reazemului este
mai mare cu cât micşorăm unghiul de impulsie şi prin mărirea forţei de impulsie care se
realizează prin creşterea forţei musculare.

2. Perioada de pendulare (după Tatu, Plocon, 2003)

Perioada de pendulare începe când faza de impulsie se termină şi piciorul alergătorului

părăseşte solul.
Perioada de pendulare cuprinde trei faze:
- faza de oscilaţie posterioară (faza pasului posterior), începe când piciorul de sprijin se
ridică de pe sol, se pendulează posterior pe o traiectorie care diferă în funcţie de tipul de alergător
şi de tipul de alergare, se încheie când alergătorul ajunge în momentul verticalei, corespunzător
piciorului opus;
- faza (momentul) verticalei - este momentul când se încrucişează picioarele pe traiectorii
diferite ;
- faza de oscilaţie anterioară (faza pasului anterior), durează până la următoarea perioadă
de sprijin. Coapsa piciorului pendulant se ridică până la orizontală.
După Dach, 1986, Colloque "Sprint" Paris 22-23.11.1986, citat de Ardelean, 1991,
avem: [Link] = timp de contact care depinde de:
- forţa gambei;
- tehnica de alergare (intenţia de a alerga pe gambă "avant pied" şi de a rezista la strivire).
- reprezintă 40% din timpul total al unui fuleu;
- bazinul parcurge în timpul tc o distanţă aproape egală cu lungimea piciorului. [Link] = timp
de zbor care depinde de tehnica de alergare: [piciorul liber trebuie să parcurgă cea mai scurtă
traiectorie posibilă, respectind un ciclu de picior corect]. tz = 60% din timpul total al unui fuleu.
- unghiul gama (γ) dintre cele două coapse trebuie să fie cât mai mic posibil ca să nu lase
impresia că se sare în alergare (120≈125º);
- unghiul alfa (α) dintre gambă şi coapsa piciorului de sprijin nu se deschide complet
pentru a da o impulsie la sfârşitul fazei de sprijin (170-175º);
- unghiul beta (β) dintre gambă şi laba piciorului de impulsie trebuie să cadă la 50-55º
pentru a permite ca unghiul gama să crească la 120º pentru ca genunchiul să fie mai sus. Câteva
precizări trebuie amintite pentru a înţelege mai în profunzime tehnica pasului alergător în sprint.
În studiul fazei de sprijin din sprintul cu viteza maximă, Mann şi Sprague 1980 şi Mann,
1981, descriau modelele momentelor articulare generate la şold, genunchi şi gleznă. Ei au arătat
că flexorii plantari au fost activaţi în timpul acestei faze de sprijin; are loc un schimb de acţiune a
flexorului la acţiunea extensorului genunchiului, imediat după păşire, iar extensorii şoldului
domină de la păşire până la faza de mijloc a aceleiaşi faze. Acceleraţia şi viteza maximă diferă nu
numai din cauza direcţiei de aplicare a forţei, dar şi a originii acesteia.
Studiile realizate de Mann şi Sprague, 1980, Mann, 1981, dar şi Chapinan şi alţii, 1984,
privind evaluările cinematice ale performanţei în sprint, au ajuns la concluzia că muşchii
extensori ai şoldului ca “hamstrings şi gluteals” produc forţa musculară cea mai mare, concluzie
stabilită prin analiza cinematică a mişcărilor articulaţiilor şoldului, genunchiului şi gleznei.
În urma acestor studii, autorii au emis ipoteza că realizarea de sprinturi cu rezistenţă
(încărcătură) va duce la creşterea forţei musculaturii extensoare a şoldului, musculatură care este
implicată în producerea forţei pe parcursul realizării unei alergări accelerate.
Mero, 1986, a pus în evidenţă o corelaţie (0,66 p<0.05), între producerea de forţă în faza
de propulsie şi viteza de alergare, accentuând importanţa forţei maxime pe parcursul fazei de
accelerare în sprint. Tehnica necesară maximizării acceleraţiei are un rol deosebit. Dezvoltarea
mai ales a caracteristicilor forţei nu va duce la îmbunătăţirea performanţelor în probele de sprint.
(Faccioni, A., 1992).
Acelaşi autor a demonstrat că pentru maximizarea acceleraţiei şi implicit creşterea vitezei
orizontale sunt importante următoarele aspecte:
-sportivul, ca să fie capabil să aplice forţa de extensie a şoldului pe o direcţie liniară,
trebuie să: minimalizeze contactul cu solul, în timp ce creşte producerea de forţă, să menţină o
poziţie corectă a trunchiului, scăzând rotările părţii superioare a corpului pe parcursul alergării şi
să crească forţa de extensie a şoldului realizată de muşchii ischiocrurali şi gluteal;
-o problemă comună tuturor atleţilor care se antrenează pentru sprint este o ineficientă
mişcare laterală pe tot parcursul fazei de zbor (sau păşire), în special după împingere şi pe
parcursul revenirii piciorului chiar sub şold (muşchiul gluteal); această mişcare laterală trebuie
înlăturată, deoarece de obicei conduce la o rotare excesivă a şoldului şi la o limitare a forţei
membrelor inferioare, ducând la o tehnică ineficientă şi implicit la o încetinire a fazei de
acceleraţie;
-o altă limitare tehnică a eficienţei sprintului este o blocare a conducerii directe a
extensorilor coapsei (gluteal şi ischiocrurali) când atletul accentuează ridicarea genunchiului
(flexia coapsei), în credinţa că o ridicare mai înaltă a genunchiului este importantă pentru
performanţa în sprint.
M. Ae şi alţii, 1992, într-un studiu realizat pe sprinteri, în proba de 100mp, au evidenţiat
că diferenţa majoră dintre atleţii de performanţă şi începători a fost frecvenţa vitezei de extensie a
coapsei, fără nici o diferenţă între viteza de flexie a coapsei la cele două grupe (începători şi
performeri).
Căderea centrului de greutate, determinată de o înclinare pe spate a părţii superioare a
trunchiului poate accentua o mişcare prea înaltă a genunchiului, această poziţie determinând
imposibila aplicarea forţei de extensie a coapsei la o mai mare categorie de mişcări, ceea ce
conduce la scurtarea pasului de alergare şi la o scădere a acceleraţiei.
Toate aceste greşeli tehnice au ca efect creşterea forţei de frânare, dacă piciorul ia contact
cu solul înaintea proiecţiei pe sol a centrului de greutate, producându-se astfel o creştere a
timpului de contact cu solul şi o scădere a timpului de zbor, de aici rezultând o micşorare a
vitezei orizontale. (Faccioni, 1992).
F. Urtebise, 1996, susţine că, în faza de accelerare, multe dintre forţe derivă din contracţia
muşchilor şi nu din reacţia elastică. Aceeaşi idee reiese din studiul realizat de A. Veloso şi J.
Abrantes, 2001. Ei au încercat să exemplifice rolul celor mai importanţi muşchi implicaţi în
timpul fazei de accelerare din proba de sprint. Cei doi muşchi sunt: rectus femoris (RF) şi
gastrocnemius (GAS).
Studiul a fost realizat cu 10 sportivi de elită, cu vârsta cuprinsă între 22 şi 23 ani, care au
efectuat 10 sprinturi cu start de jos. Cel de-al doilea pas de după start s-a realizat pe o platformă
de forţă, numită Kistler. Forţa de reacţie a solului a fost înregistrată la 1kHz. Simultan au fost
calculate două seturi de date cinematice ale gleznei, genunchiului, şoldului şi umărului, pentru
frecvenţa de 120Hz.
S-au constatat următoarele rezultate:
∙ după 45% din faza de sprijin în timpul alergării, muşchii gleznei şi genunchiului
generează crescător o putere mai mare, care permite o extensie explosivă a piciorului; ∙ puterea de
vârf a genunchiului a avut loc în jurul momentului de 73% din faza de sprijin; ∙ puterea de vârf a
flexorilor plantari s-a produs în jurul valorii de 85% din faza de sprijin; ∙ după 45% din faza de
sprijin, predomină extensia membrului inferior când, RF şi GAS au fost în stare să transfere
energia de la extensorii şoldului la genunchi şi de la extensorii genunchiului la articulaţia
gleznei;
∙ energia transferată de RF de la şold la genunchi a fost de 72,6 ± 14,5J, care de fapt
reprezintă 34,4 ± 5,6% din lucrul net al articulaţiei genunchiului;
∙ transferul de energie al muşchiului GAS, de la genunchi la gleznă a fost de 20,6 ± 3,6J
reprezentând 24,9 ± 7,3% din lucrul net al articulaţiei gleznei;
∙ muşchii biarticulari par a avea un rol important în transferul energiei de la articulaţia
proximală, produsă de muşchii monoarticulari la articulaţia distală; segmentele distale, cu muşchi
cu fibre mai scurte şi tendoane mai mari, se potrivesc cu contracţiile rapide de viteză.
Aceste caracteristici, asociate cu mecanismul de transfer al muşchilor biarticulari, permit
un produs eficient de mare putere la articulaţiile distale implicate în efortul de accelerare a
sportivului.
2.7. Oscilaţiile corpului
 „În timpul alergării C.G.G. al corpului şi trunchiul nu au o deplasare liniară, ci prezintă
oscilaţii care sunt determinate de contactul alternativ al picioarelor cu solul, contact care, la
trecerea de pe un picior pe celălalt, este întrerupt prin faza de zbor, precum şi datorită coordonării
inverse dintre mişcarea braţelor şi a picioarelor” (Tatu, Plocon, 2003, pag. 36). Aceeaşi autori
clasifică oscilaţiile astfel:
∙ Oscilaţiile verticale au loc în plan sagital şi sunt provocate de direcţia oblică a forţei de
impulsie. Oscilaţiile verticale sunt puse în evidenţă prin variaţiile de înălţime ale creştetului
capului. Ele sunt mai ample la pasul alergător cu viteză mai mică, media oscilaţiilor fiind de 8-12,
6-8cm, 4-6cm. Creşterea amplitudinii denotă un pas «săltăreţ».
∙ Oscilaţiile laterale au loc în plan frontal, diametrul bazinului în plan frontal e mai mare,
iar tălpile prezintă între ele o depărtare mai mare la fiecare sprijin pe sol. Ele se pot atenua prin
luarea contactului cu solul pe axa alergării.
∙ Oscilaţiile transversale au loc în plan orizontal. Se manifestă cu valoare maximă la
terminarea fazei de impulsie când unghiul dintre coapse este în cea mai mare deschidere.
Lecţia de educaţie fizică cu specific din atletism

Lecţia cu teme de atletism constituie principala formă de transmitere a cunoştinţelor specifice, de

formare, consolidare şi perfecţionare a deprinderilor şi priceperilor specifice, de însuşire a
competenţelor specifice acestei ramuri sportive.
Adaptând diferitele criterii de clasificare prezentate în literatura de specialitate privind tipologia
lecţiei şi ţinând cont de existenţa învăţământului sportiv integrat (la unităţile şcolare cu profil
vocaţional sportiv) evidenţiem următoarele tipuri de lecţii de educaţie fizică cu specific de
atletism:

lecţia de introducere (acomodare) cu teme din atletism este lecţia care pregăteşte elevii din
punct de vedere informaţional asupra noţiunilor de bază la disciplina atletism: cerinţe privind
echipamentul, regulile de protecţie individuală şi de grup (acolo unde este cazul), baza sportivă,
instalaţiile şi materialele specifice practicării atletismului. De asemenea, în cadrul acestor lecţii se
acordă o atenţie mai mare obişnuirii elevilor cu realizarea unei pregătiri optime a organismului
pentru efort (a încălzirii), necesare ulterior pentru parcurgerea conţinuturilor complexe din
atletism;
lecţia de atletism de învăţare a deprinderilor motrice specifice este lecţia în care se predau
spre însuşire deprinderi motrice noi din atletism. Apare de regulă la începutul sistemelor de lecţii
cu teme specifice atletismului şi tratează însuşirea mecanismului de bază;
lecţia de atletism de consolidare a deprinderilor motrice specifice urmăreşte repetarea
deprinderilor însuşite, în scopul stabilizării şi automatizării acestora;

lecţia de atletism de formare a priceperilor motrice noi – include structuri de exerciţii

destinate automatizării deprinderilor, execuţiei lor în condiţii diversificate, schimbătoare.
Specific acestor lecţii este folosirea ştafetelor şi a jocurilor de mişcare cu specific de atletism;
lecţia de atletism de dezvoltare/educare a aptitudinilor psihomotrice vizează creşterea
indicilor de manifestare a aptitudinilor de viteză, forţă, rezistenţă, coordonare, supleţe şi
mobilitate;

lecţia de atletism de evaluare (apreciere şi notare) este forma de organizare în care se

apreciază nivelul de însuşire a conţinuturilor din atletism predate pe parcursul ciclurilor
(sistemelor) de lecţii. Este planificată la finalul sistemului tematic ce a vizat însuşirea unui
conţinut specific disciplinei Atletism;
 lecţia de atletism de bilanţ (încheiere, demonstrative) prezintă bilanţul activităţilor realizate, a
rezultatelor din competiţiile de atletism. De asemenea, prezintă şi nerealizările, precum şi
propunerile de îmbunătăţire pe viitor;
lecţia de atletism mixtă – cu două teme, una de iniţiere, alta de consolidare (sau consolidare
cu evaluare etc);

lecţia de atletism din aer liber, în condiţii atmosferice şi climaterice normale – specifice
structurii anului şcolar şi dispuse în lunile septembrie octombrie, aprilie, mai ale fiecărui an;
lecţia de atletism din aer liber, pe timp friguros – lecţii specifice cu mijloace mai mult din
şcoala alergării şi uneori şi din şcoala săriturii;

lecţia de atletism din interior, în condiţii normale;

lecţia de atletism din interior, în condiţii improvizate – lecţie ce poate fi desfăşurată în lipsa
condiţiilor specifice atletismului (exemplu: pe culoar, sală de clasă) şi unde se pot exersa numai
anumite conţinuturi;
lecţia de atletism cu caracter competiţional – lecţiile în care se pot desfăşura etapele de
selecţie pentru O.N.S.Ş.

Lecţia de educaţie fizică cu teme de atletism poate fi întâlnită în învăţământul gimnazial din
şcolile generale sau din licee. Lecţia numai de atletism este specifică numai secţiilor din cadrul
cluburilor sportive şcolare sau a liceelor cu clase de atletism.
Conţinutul unei lecţii de atletism este influenţat de anumiţi factori:
- perioada din cadrul structurii anului şcolar;
- tema aleasă dintre probele atletice existente în program;
- obiectivele efective (iniţiere, consolidare, perfecţionare sau verificarea unui anume element de
tehnică sau educarea unei anumite calităţi motrice);
- numărul de ore/ lecţii destinate temelor din atletism;
- particularităţile colectivului (vârsta, sex, grad de pregătire);
- condiţii atmosferice şi materiale;
- intervalul de timp până la competiţia şcolară din calendar etc.
Pentru a avea eficienţa dorită, fiecare lecţie de educaţie fizică cu teme din atletism trebuie să se
sprijine, în opinia specialiştilor din aria curriculară educaţie fizică şi sport, pe lecţiile precedente
şi trebuie să pregătească lecţiile următoare.
De asemenea, lecţia de atletism „constituie principala formă însuşire a tehnicii de atletism şi de
îmbunătăţire a indicilor funcţionali şi a gradului de pregătire fizică

Competenţe urmărite prin predarea atletismului în gimnaziu

Noţiunea de „competenţă(e)” raportată la specificul şi conţinutul învăţământului, încă nu este clar
delimitată în literatura de specialitate. În opinia lui G. Landsheere (1995, citat de Gh. Dimitriu,
2004) cuvântul competenţă îmbracă un sens foarte larg, fiindcă acoperă la fel de bine cunoştinţe,
cât şi deprinderi şi atitudini. Analizând relaţia dintre competenţa unui profesor şi performanţa
acelui profesor, doi termeni des asociaţi de specialişti, V. Belous (1992) susţine faptul că o
competenţă reprezintă posibilul comportamental, în timp ce performanţa dezvăluie realul
comportamental.
Analizând diferite puncte de vedere asupra „competenţei” ca noţiune utilizată în documentele
şcolare, prezentăm câteva delimitări asupra noţiunii aşa cum sunt ele prezentate de anumiţi autori.
Astfel:
competenţa este „un ansamblu integrat şi funcţional de cunoştinţe, deprinderi, savoir-être şi
savoir-devenir care permit persoanei să facă faţă unei categorii de situaţii, de a se adapta, de a
rezolva probleme şi de a realiza proiecte" (Bernaerdt, Delory, Genard, Leroy, Paquay, Rey,
Romainville, Wolfs, 1997 citaţi de Gh. Dumitriu17 2004);
competenţa ar reprezenta capacitatea unui individ de a improviza şi inventa continuu noul,
fără utilizarea unei liste prestabilite. Din această perspectivă, competenţa ar fi o caracteristică a
speciei umane, capacitatea de a crea răspunsuri fără a le prelua dintr-un repertoriu (Chomsky,
citat de de [Link], 2004);
competenţele nu ar fi virtuţi ale speciei umane, ele reprezintă, în opinia lui Ph. Perrenoud,
(1997), achiziţii, „învăţări construite";

U. Şchiopu (1997) defineşte competenţa ca fiind capacitatea remarcabilă profesională, având

la bază cunoştinţe şi practică (în urma cercetării inteligente, sistematice a unor activităţi relativ
dificile);
Anne de Blianieres (citată de M. Hadârcă, 2003) defineşte competenţa drept „ştiinţa de a face
faţă unei situaţii anume, când se integrează concomitent cunoştinţele, capacităţile, atitudinile şi
motivaţiile unui subiect”
Conform dicţionarelor explicative, termenul provine din limba franceză (compétence) şi
delimitează capacitatea sau priceperea unei persoane de a se pronunţa asupra unei situaţii având
la bază o cunoaştere bună a respectivei situaţii.
În literatura din domeniul psihopedagogiei şcolare, noţiunea de competenţă este pusă în antiteză
cu cea de performanţă. Performanţa este, în opinia unor autori, un indicator mai mult sau mai
puţin relevant al unei competenţe, în timp de competenţa este mai stabilă şi nu poate fi măsurată
decât indirect. Conform notei de prezentare a programei şcolare competenţele sunt definite ca
„ansambluri de cunoştinţe, deprinderi şi atitudini care urmează să fie formate până la finele
şcolarităţii obligatorii, de care are nevoie fiecare individ pentru împlinirea şi dezvoltarea
personală, pentru cetăţenia activă, pentru incluziune socială şi pentru angajare pe piaţa muncii”
([Link]).
Predarea atletismului la ciclul gimnazial îşi propune formarea sau consolidarea capacităţii elevilor
de a practica mijloace şi probe atletice, bazându-se pe deprinderile şi priceperile specifice
atletismului, însuşite în timpul lecţiilor de educaţie fizică cu teme din atletism. Adaptând
conţinutul competenţelor propuse de programa şcolară, putem spune că, în învăţământul
gimnazial, prin predarea atletismului, ca disciplină sportivă obligatorie, urmărim ca elevii să-şi
dobândească următoarele:
-competenţe generale:
integrarea cunoştinţelor şi a tehnicilor specifice atletismului în acţiuni de optimizare a
dezvoltării fizice şi a capacităţii motrice proprii;

valorificarea cunoştinţelor şi a deprinderilor dobândite din atletism, în organizarea şi în

practicarea competiţională şi/sau necompetiţională a probelor din atletism;

adoptarea unui comportament adecvat în cadrul relaţiilor interpersonale şi de

grup; analiza şi evaluarea concursurilor din atletism, din perspectiva
spectatorului. -competenţe specifice:
 utilizarea limbajului specific atletismului în anumite situaţii specifice de comunicare din
timpul orelor de atletism;

valorificarea sistemului de metode şi mijloace specifice dezvoltării fizice, corespunzător

intereselor şi posibilităţilor proprii;

ameliorarea sau, după caz, corectarea propriei dezvoltări fizice, valorificând sistemul metode
şi mijloace specifice;
selectarea adecvată a deprinderilor şi a aptitudinilor psihomotrice de bază, corespunzătoare
specificului unor activităţi motrice variate şi complexe;

adaptarea mijloacelor şi a procedeele de dezvoltare a aptitudinilor psihomotrice proprii;

aplicarea în cadrul concursurilor/întrecerilor atletice a noţiunilor de tehnică însuşite pe
parcursul lecţiilor de atletism;

respectarea prevederilor regulamentare ale probelor atletice practicate.

În urma analizei literaturii de specialitate, putem evidenţia câteva din trăsăturile fundamentale ale
competenţei specifice predării atletismului. Acestea se referă la:
scopul unei competenţe: rezolvarea de probleme şi sarcini pe care practicarea probelor din
atletism le impune;

elementele componente ale competenţei: cunoştinţe specifice din atletism, ştiinţa de a efectua
un minim de mişcări sau structure motrice specifice atletismului, capacitatea de a-şi însuşi o
atitudine constructivă şi/sau afectivă pozitivă în situaţii competitive determinate de întrecerile
specifice atletismului;
utilizarea optimă a competenţelor specifice atletismului în vederea adaptării sau transferului
la situaţii diverse din alte discipline sportive sau din viaţa de zi cu zi;

perfecţionarea, îmbunătăţirea şi dezvoltarea competenţelor-produse (finale) şi a

competenţelor metodologice (procese).
Evaluarea competenţei specifice atletismului ar trebui efectuată la elevi nu numai după volumul
de informaţii asimilate într-un timp dat, ci şi după gradul de înţelegere a acestora, după uşurinţa
cu care elevii operează cu aceste
informaţii în practicarea atletismului şcolar.
Factorii determinanţi în predarea eficientă a atletismului
Unii dintre aceşti factori pot fi:
de natură subiectivă (comportamentul celui care predă, interesul şi angajarea sa în actul
predării, personalitatea celui care predă, mediul psihosocial în care are loc predarea, persoana sau
grupul căruia i se predă);

de natură obiectivă (condiţii meteo, resurse financiare şi materiale, legislaţie etc).

Studiind diferite lucrări, analizând schimbările petrecute în învăţământul românesc de-a lungul
timpului, practicând atletismul de performanţă mai mult de un deceniu, lucrând în învăţământul
superior de educaţie fizică şi sport şi trăind, practic, încercările constante ale oficialităţilor de a
adapta procesul de învăţământ la specificul societăţii actuale (adaptare influenţată ca urmare a
rezultatelor diferitelor cercetări psiho-sociale, a diferitelor curente şi sisteme politice şi de
învăţământ din Europa sau din lume), putem astăzi să susţinem ideea conform căreia predarea
noţiunilor şi conceptelor specifice atletismului şcolar este permanent influenţată de o
complexitate de factori, dintre care cei mai importanţi sunt:
 personalitatea profesorului de educaţie fizică în timpul lecţiilor cu teme de
atletism; competenţa „profesional-didactică” a profesorului de educaţie fizică;
concepţia proprie a profesorului asupra predării atletismului în şcoală;
ambianţa în care se desfăşoară predarea atletismului.

A memora nu înseamnă a învăţa !

Nici a înţelege nu înseamnă a învăţa !
A învăţa înseamnă : a înţelege + a memora + a te antrena (a aplica + a verifica dacă ai
aplicat corect + a aplica din nou, evitând greşelile + a verifica din nou ş.a.m.d.) !
Dacă nu te-ai antrenat, înţelegerea şi memorarea nu te ajută să devii performant !

Învăţarea, delimitată în 1997 de U.Şchiopu şi [Link] ca fiind acumularea de experienţă (nouă)

socială şi individuală, reprezintă în opinia majorităţii teoreticienilor care au analizat-o, una dintre
formele fundamentale ale activităţii umane în interacţiunea sa cu mediu.
[Link] (1982, p.162) rezumă învăţarea la procesul sau activitatea de „schimbare produsă în
comportamentul elevului”, în timp ce [Link] (2010) subliniază ideea conform căreia „învăţarea
reprezintă însuşirea unor forme de comportament, ca urmare a exersării”.
Învăţarea, ca fenomen psiho-comportamental, de ameliorare a adaptării individului la situaţiile
vieţii ([Link], 1976), a permis şi permite încă să i se determine o tipologie vastă a formelor
sale: învăţarea verbală, inteligentă, spontană, sistematică, asociativă, discriminatorie, prin
cooperare, învăţare creativă, prin descoperire, operaţională, deductivă, prin identificare, afectivă,
învăţare perceptivă, senzori-motrică, învăţare motrică, etc

Învăţarea motrică
Învăţarea motrică este o învăţare complexă (activată, conform psihologiei, de stimulii din mediu),
în care modificările comportamentului se realizează în plan motric, prin corelarea reprezentărilor
cu cele intelectuale.

Ea reprezintă:
proces psihocomportamental care conduce la dobândirea unor noi comportamente (conduite),
ca urmare a repetării situaţiilor şi a exersării"

un proces activ, care implică exersarea a numeroase acte, acţiuni şi activităţi motrice în
condiţii variate;

„însuşirea de noi forme de comportament motor, diferite de cele achiziţionate pe cale

naturală, sau perfecţionarea şi adaptarea unor achiziţii la noi exigenţe" (Ardelean, 1997, citat I.
Neacşu, 2010, p.257);
Conform opiniilor din domeniul psihologiei generale şi a celei sportive, învăţarea motrică se
diferenţiază de celelalte tipuri de învăţare, prin aceea că fiecare gest motric care compune
„bagajul” nostru motric a făcut obiectul unei învăţări rezultată din exersarea altor gesturi
achiziţionate anterior, deoarece oamenii învaţă motric numai prin ceea ce ei experimentează, prin
ceea ce rezultă dintr-o experienţă motrică activă, care conduce la formarea unor abilităţi motrice
individuale, personalizate.
De aceea, astăzi este susţinută ideea conform căreia oamenii învaţă motric noi forme de
comportament, diferite de cele achiziţionate pe cale naturală, reflexă.
Studierea surselor din psihologia sportului, care fac trimitere la abordarea învăţării din punct de
vedere motric, ne-a evidenţiat faptul că în psihologia generală problema învăţării motrice vizează
rolul proceselor intelectuale în dobândirea performanţelor motorii. De aceea, sunt des întâlnite în
clasificările diferiţilor specialişti (J.B. Cratty, [Link], [Link],
R.A. Schmit, [Link], B. Knapp, [Link], P.J.K. Thomson, [Link], [Link],
[Link], [Link], [Link], R. Manno, R.K. Arnold, etc)
analogii ca:

învăţarea motrică ≈ învăţare inteligentă,

învăţarea motrică ≈ învăţare motrică cognitivă,
învăţarea motrică ≈ învăţare inteligent-motrică (M. Epuran).
Învăţarea motrică presupune „realizarea, prin repetări multiple, a acţiunilor motrice la un nivelul
înalt de corectitudine prin menţinerea condiţiilor de exersare [..] Apariţia unei schimbări necesită
acordarea unei perioade de acomodare. Durata acestei perioade de acomodare este mai mica la
elevii cu o inteligenţă motrică bună şi mai mare la elevii cu capacitate de învăţare scăzută”.
Din punct de vedere al reperelor educaţionale, învăţarea motrică, spre deosebire de celelalte tipuri
de învăţare, poate fi abordată prin „identificarea a cel puţin patru condiţii de realizare:

timp: viteza acţiunilor, modelul ritmicităţii secvenţiale;

spaţiu: direcţia, nivelul, întinderea câmpului de manifestare;
mărime: gradul tensiunii musculare antrenate;
fluenţa/fluxul: abilitatea de a se opri şi de a continua fluxul / combinaţiile
acţiunii. Învăţarea motrică în atletism
În opinia specialiştilor din educaţie fizică şi sport, iniţierea şi
perfecţionarea motrică în atletism nu constituie un scop în sine, finalitatea
fiind creşterea performanţelor.
După T. Ardelean (1990), învăţarea motrică în atletism reprezintă: procesul organizat de
perfecţionare a comportamentului motric, achiziţionat pe cale naturala, din domeniul alergării,
săriturii şi aruncării, cu scopul adaptării la noi exigente, ca si învăţarea şi perfecţionarea unor
componente motrice specifice - tehnica exerciţiilor de atletism
Raportând la caracterul natural al mişcărilor specifice alergărilor, săriturilor şi aruncărilor (toate
fiind componente de bază ale motricităţii omului normal), M. Stoica (2005, p.40) susţine că
învăţarea motrică în atletism se referă tocmai la perfecţionarea acestor componente motrice de
bază, rezultând un comportament motor specializat.
Învăţarea motrică în atletism evidenţiază următoarele situaţii:
a) consolidarea, evaluarea şi perfecţionarea comportamentelor motorii achiziţionate pe cale
naturală ca alergarea, săritura, aruncarea;
b) iniţierea, consolidarea, evaluarea şi perfecţionarea unor comportamente motrice specializate;
Adaptând opinia R. Rigal (citat de [Link], 2000) la specificul psihomotricităţii din atletism,
evidenţiem cinci etape succesive în învăţarea
unei sarcini motrice:
etapa cognitivă – diminuează incertitudinea (exemplu: pentru ca elevul să înţeleagă ce i se
solicită, să prelucreze informaţiile primite şi ulterior să aplice în practică, profesorul de EFS
explică săritura în lungime de pe loc, demonstrează clar reperele tehnice de reţinut pentru
execuţie, organizează sectorul cu nisip, iarbă sau alt material etc);
etapa preparatorie – solicită elevilor „ce fază a săriturii să execute” şi „cum să execute”
săritura în ansamblu;

etapa activă – este etapa când copilul/elevul execută mijlocul atletic solicitat de profesor
(exemplu:săritura în lungime). Iniţial, execuţia este una grosieră implicând consum energetic mai
mare; ulterior, prin repetare pe baza corecţiei date de feedback-ul provenit de la segmentele
corpului (impulsia la nivelul membrelor inferioare, lucrul amplu al braţelor, aplecarea trunchiului
şi a umerilor spre înainte, aterizarea ghemuită şi amortizată), execuţia se modifică, devenind mai
eficientă. În această fază, elevul învaţă prin conştientizarea senzaţiilor produse de poziţia
segmentelor şi a corpului atât la desprinderea de pe sol cât şi la aterizarea în sector.
etapa evolutivă - pe baza feedback–ului primit, profesorul apreciază performanţa tehnică
şi/sau sportivă a elevului (cum a sărit, cât a sărit);

etapa mnemonica – prin repetare şi corectare, mişcările specifice atletismului se consolidează

şi se automatizează.

Etapele învăţării motrice în atletism

În predarea/învăţarea deprinderilor complexe din atletism, există, în opinia autorilor [Link]ăilescu
şi [Link]ăilescu (2006), două posibilităţi de abordare metodologică: formarea si asamblarea.
Conform autorilor menţionaţi anterior, învăţarea motrică în atletism urmează o cale metodică în
trei etape:
1) etapa I - se planifică explicaţia şi demonstraţia;
2) etapa a II a - se planifica modul în care elevii vor practica deprinderea;
3) etapa a III a - se face exersarea si se realizează feedback- ul.
Tot trei etape specifice învăţării motrice în atletism propune şi M. Stoica (2010), numai că acest
autor le denumeşte: pregătitoare, fundamentală şi finală, fiecare având obiective, conţinut şi
indicaţii specifice.
I. Etapa pregătitoare:
- se caracterizează prin iniţierea elevului în înţelegerea tehnicii exerciţiului de atletism ce trebuie
însuşit;
- are ca obiectiv: formarea reprezentării corecte a exerciţiului supus învăţării;
- implică ca şi conţinut: explicarea şi demonstrarea exerciţiului, stabilirea principalelor mijloace
ce vor fi folosite, obişnuirea elevului cu terminologia specifică, stabilirea reperelor de execuţie
II. Etapa fundamentală:
- se caracterizează prin învăţarea tehnicii exerciţiului sau probei atletice;
- are ca obiective: însuşirea mecanismului de bază şi creşterea gradată a dificultăţii condiţiilor de
execuţie;
- implică ca şi conţinut: execuţii globale simplificate, apoi din ce în ce mai dificile (se dau detalii
tehnice mai multe), utilizarea altor mijloace ajutătoare şi verificarea nivelului de însuşire
III. Etapa finală:
- se caracterizează prin consolidarea şi perfecţionarea tehnicii exerciţiului/ probei atletice ce
trebuia învăţată;
- are ca obiective: stabilirea particularităţilor individuale şi stabilirea mijloacelor;
- implică ca şi conţinut: repetări ale exerciţiului/ probei atletice în întregime, cu toate detaliile
tehnice, efectuarea de exerciţii suplimentare, aprecierea gradului de însuşire şi obţinerea unui
rezultat / performanţe optime în execuţie.

Formarea reprezentărilor motorii în învăţarea exerciţiilor de atletism

Reprezentarea este în opinia psihologilor un „proces cognitiv-senzorial de semnalizare, de
formare a unor imagini unitare, dar schematice, a însuşirilor concrete şi caracteristice ale
obiectelor şi fenomenelor, în absenţa acţiunii directe a acestora asupra analizatorilor”.
Transformarea imaginilor perceptive primare în imagini secundare, adică în reprezentări, nu este
un act mecanic de simplă acumulare. Ea se desfăşoară, în opinia psihofiziologilor, sub forma unui
proces activ de prelucrare a informaţiei primare, proces în care sunt implicate operaţiile gândirii
şi ale imaginaţiei, limbajul şi, de asemenea, memoria. Reprezentările sau crearea imaginii
motrice a exerciţiului care urmează a fi însuşit, au ca efect angrenarea într-o succesiune logică,
conformă cu modelul tehnicii, asigurând nu numai o mai bună şi mai rapidă însuşire a structurii
exerciţiului, ci şi o mai raţională cheltuială de energie prin impulsurile motorii determinând
forma, amplitudinea, direcţia, viteza, forţa, deci coordonarea mişcărilor necesare realizării
modelului tehnic propus învăţării
Conform surselor din domeniul psihologiei copilului, caracterul mai mult sau mai puţin
cuprinzător al reprezentărilor, bogăţia sau sărăcia lor, la un copil sau altul depind, în mare
măsură, de calităţile activităţii perceptive în contextul căreia s-au format, de experienţa
perceptivă a copilului (reprezentările existente deja influenţează calitatea desfăşurării activităţii
perceptive necesare formării reprezentărilor noi).
Datorită complexităţii şi varietăţii mişcărilor specifice execuţiei unui mijloc sau unei probe din
atletism, considerăm că formarea unei reprezentări corecte şi precise la nivelul copiilor din
gimnaziu impune utilizarea descrierilor detaliate (însă nu excesiv), a explicaţiilor argumentate
logic şi a materialelor iconografice (filme, chinograme, fotografii, desene, scheme, postere, etc),
dar şi a demonstraţiilor corect efectuate (fie de profesor, fie de un elev cu calităţi şi aptitudini care
îi permit să fie luat ca model de ceilalţi).

Analizatorii şi învăţarea exerciţiilor de atletism

Rolul factorilor senzoriali şi perceptivi în învăţarea exerciţiilor din atletism este pus în evidenţă
de concepţia conform căreia însuşirea unei mişcări urmează calea integrării de la exterior la
interior, de la exteroceptori la interoceptori, respectiv proprioceptori.
În învăţarea motrică elementele exteroceptive, proprioceptive sau raţionale sunt implicate în
proporţii diferite, în funcţie de natura activităţii şi acţiunilor care le compun. Din momentul în
care învăţarea unei mişcări se realizează la niveluri superioare, stimulii senzoriali care dirijau
acţiunea îşi pierd din intensitate. Datele prezentate de cercetări variate ne evidenţiază că, în
învăţarea exerciţiilor din atletism, sunt implicaţi majoritatea analizatorilor, importanţa lor fiind
diferită în raport cu stadiul învăţării, cu particularităţile individuale ale copilului care „învaţă”, cu
particularităţile exerciţiului supus învăţării etc.
Analizatorul vizual
Este cunoscut deja că la baza însuşirii exerciţiilor din atletism stă imitaţia (a ceea ce elevul,
copilul vede în demonstraţia altei persoane, în reperele spaţiale din mediu sau din imagini
educative etc). Deci primul analizator implicat este analizatorul vizual, a cărui importanţă este
vitală în special în prima fază de învăţare a mişcărilor.
Analizatorul auditiv
Operează cu informaţii sonore, fiind implicat în învăţarea exerciţiilor de atletism în toate cazurile
în care apar zgomote caracteristice legate în special de intervale sau microintervale temporale
(exemplu: alergarea de garduri, triplusalt, elanul la săritura în înălţime etc).
Analizatorul vestibular informează asupra poziţiei şi mişcărilor corpului în spaţiu în raport cu
gravitaţia, precum şi asupra direcţiei şi acceleraţiei în raport cu capul. Senzaţiile cu care operează
sunt: de verticalitate şi de înclinare a corpului, de mişcare rectilinie şi de rotaţie. Acest analizator
condiţionează învăţarea acelor exerciţii care se desfăşoară într-o stare de echilibru/ stabilitate
precară (zborul la săritura cu prăjina, cele 4 faze successive de zbor la triplusalt, răsturnarea
dorsală la înălţime, piruetele la aruncarea discului sau poziţiile instabile pe ultima parte a
efortului final la aruncarea mingii de oină etc).
Analizatorul tactil
Acest analizator prezintă importanţă pentru învăţarea exerciţiilor din atletism datorită rolului pe
care senzaţiile tactile îl deţin în transmiterea către cortex a informaţiilor esenţiale legate de
consistenţa materialelor, a aparaturii sau suprafeţei cu care se intră în contact (exemplu:
diferenţierea materialelor de aruncat, determinarea calităţii pistei de elan, a pragului şi a
sectorului
de aterizare la săritura în lungime etc). Analizatorul kinestezic este cel mai important pentru
învăţarea motrică, datorită complexităţii senzaţiilor primite, transmise către centrii nervoşi
superiori şi a comenzilor primite şi aplicate la nivel osteo-ligamentar şi muscular. Conform
fiziologiei, informaţiile senzoriale îşi au originea în muşchii şi structurile articulaţiilor şi privesc
întinderea, tensiunea, presiunea, mişcarea şi extinderea mişcării în articulaţii.

Şcoala atletismului – parte esenţială în predarea conţinuturilor obligatorii

Atletismul poate fi practicat, cu unele excepţii, fără prea mari dificultăţi, la toate vârstele,
fiind caracterizat printr-o mare varietate de exerciţii naturale, atractive, utile şi accesibile tuturor.
La nivel şcolar, rolul educativ şi formator dat de practicarea atletismului, conform prevederilor
programelor, este facilitate de uşurinţa îndeplinirii condiţiilor de bază pentru a putea fi aplicat.
Denumire generică şi pur metodică, şcoala atletismului urmăreşte învăţarea principalelor tipuri de
mişcări şi structuri de mişcări necesare însuşirii celor trei mari grupe de probe atletice: probe de
alergări, probe de sărituri şi probe de aruncări („mecanismul de bază la multe probe se
completează şi se consolidează prin intermediul exerciţiilor din şcoala atletismului”31).
Şcoala atletismului include astfel 3 „şcoli”: şcoala alergării, şcoala săriturii şi şcoala aruncării.
Conform literaturii de specialitate din atletism, procesul învăţării tehnicii mijloacelor din şcoala
atletismului, poate determina apariţia şi consolidarea de efecte formative, cum ar fi:
 formarea priceperii de apreciere şi coordonare a mişcărilor corpului şi segmentelor lui, în
raport cu cei doi parametri de bază: timp şi spaţiu;

dezvoltarea percepţiilor şi senzaţiilor specializate;

iniţierea relaţiilor de interdependenţă între mişcărilor proprii şi mediul exterior
specific; dezvoltarea capacităţii de concentrare a atenţiei şi voinţei;
dezvoltarea şi educarea aptitudinilor psihomotrice;
utilizarea mijloacelor însuşite în iniţierea, execuţia şi controlul altor structuri
motrice; formarea capacităţii de autoevaluare etc
Ca o indicaţie metodică generală, înainte de a trece la detalierea şi exemplificarea mijloacelor
utilizate pentru cele trei şcoli ale atletismului, propunem celor care se inspiră din această lucrare,
să nu intervină strict în efectuarea corectărilor din timpul predării încă de la primele execuţii,
deoarece majoritatea elevilor, când sunt puşi să demonstreze nivelul deţinut, vor căuta în mod
firesc să execute cât mai „corect” după reperele avute de ei şi astfel nu vor fi relaxaţi, degajaţi şi
nu vor executa aşa cum o fac în condiţii normale, încercând de multe ori să ascundă anumite
greşeli.
Profesorul de educaţie fizică, pentru a-şi face o evaluare orientativă asupra posibilităţilor elevilor
de a practica atletismul, va trebui să observe execuţiile mişcărilor specifice atletismului şi în alte
condiţii (exemplu: jocuri ale elevilor, execuţii în cadrul altor ramuri sportive etc).
Considerăm că, pentru o înţelegere optimă a aspectelor metodice ale diferitelor mijloace din cele
trei „şcoli” pe care le vom aborda, cititorului îi sunt necesare şi câteva noţiuni privind aspectele
de tehnică a respectivelor mijloace.
De aceea, vom prezenta, pentru fiecare mijloc:

aspecte tehnice şi biomecanice generale;

una sau câteva succesiuni de exerciţii destinate învăţării;
principalele greşeli de execuţie (pot apărea atât în etapa de învăţare propriu-zisă, cât şi în
etapa de consolidare);

indicaţii metodice utile.

Notă
Pentru a fi utilă atât studenţilor, cât şi candidaţilor la concursurile naţionale de titularizare în
învăţământul preuniversitar în vederea practicării meseriei de cadru didactic în şcoală,
succesiunile metodice vor fi prezentate în grupuri de câte 8 exerciţii.
Notă
În cazul predării şcolii atletismului la elevii de la unităţile cu învăţământ vocaţional sportiv –
clase de atletism, o mare parte a exerciţiilor (incluse în succesiunile metodice prezentate), pot fi
executate şi în pantofi speciali de atletism („cu cuie”) – în lecţiile de consolidare sau
perfecţionare.

Şcoala alergării
Alergarea reprezintă o mişcare de locomoţie ciclică în care membrele inferioare (segmente
efectoare) produc deplasarea spre înainte, înapoi sau lateral a corpului printr-o acţiune alternativă.
ALERGAREA este utilizată ca:

element de legătură între diferite acte motrice în majoritatea ramurilor

sportive; ca probă de concurs (alergarea de viteză pe 100m);
ca parte a unei probe în atletism (alergarea pe elan la probele de
sărituri), exerciţiu destinat dezvoltării/educării aptitudinilor
psihomotrice;
exerciţiu destinat creşterii capacităţii de efort.
Învăţarea alergării sub toate formele ei de execuţie presupune, în opinia noastră, însuşirea unei
suite de exerciţii care fac parte din "şcoala alergării” - exerciţii care pot constitui, mai mult sau
mai puţin, părţi componente ale fazelor alergării la diferite probe (exemplu: alergarea cu
pendularea gambei înapoi, alergarea cu genunchii sus şi alergarea cu pendularea gambei înainte
„construiesc” faza tehnică de atac în proba de alergare de garduri).
MIJLOACELE ŞCOLII ALERGĂRII :
1. alergarea uşoară (a.u.);
2. alergarea cu joc de gleznă (a.J.g.);
3. alergarea cu genunchii sus (a.G.s.);
4. alergarea cu pendularea gambei înapoi (a.P.G.înapoi);
5. alergarea cu pendularea gambei înainte (a.P.G.înainte);
6. alergarea laterală cu paşi încrucişaţi (a.l.p.în);
7. alergarea laterală cu paşi adăugaţi ([Link].);
8. alergarea accelerată (a.A.);
9. alergarea lansată (a.L.)
10. alergarea în tempo moderat (a.T.m.);
11. alergarea pe teren variat (a.t.v.);
12. alergarea peste obstacole ([Link].)
1. ALERGAREA UŞOARĂ (a.u.)
Alergarea uşoară, pe lângă faptul că este unul dintre mijloacele cele mai eficiente în obţinerea
unor efecte fiziologice pozitive asupra sănătăţii omului (reglarea tensiunii arteriale, creşterea
capacităţii pulmonare, eliminarea excesului de ţesut adipos etc) este şi principalul exerciţiu care
stă la baza însuşirii probelor de alergare. Se caracterizează prin relaxare, economicitate, uşurinţă,
ritm uniform şi tempo lent.

În desfăşurarea unei lecţii de atletism la nivelul ciclului gimnazial, ea poate fi întâlnită ca element
de sine stătător sau ca element de legătură în cadrul diferitelor complexe de exerciţii.
Aspecte tehnice şi biomecanice generale

prezintă o fază de zbor, alternată cu o fază de sprijin;

 Paşii de alergare sunt însoţiţi de mişcarea continuă şi coordonată a braţelor înainte şi înapoi -
braţ şi picior opus;

trunchiul este drept, sau puţin înclinat înainte;

capul în prelungirea trunchiului, privirea înainte;
contactul cu solul pe pingea (jumătatea anterioară a tălpii)
Din punct de vedere biomecanic, deplasarea este determinată de impulsia uşoară a piciorului de
sprijin, ca efect al întinderii celor trei articulaţii de bază (gleznă, genunchi, şold) şi de desprindere
a tălpii de pe sol. Paşii de alergare se succed identic, diferă ritmul de execuţie a lor.
Succesiuni de exerciţii metodice
Înainte de a trece la iniţierea elevilor în tehnica alergării, considerăm util ca, în lecţiile de început,
profesorul să propună elevilor să alerge de bună voie, cu deplasare normală, aşa cum consideră ei.
Acest lucru va permite profesorului de educaţie fizică şi sport să observe principalele greşeli de
execuţie ale elevilor şi astfel, înainte de a trece la explicarea şi demonstrarea exerciţiilor
metodice, el să deţină repere obiective despre greşelile efectuate.
Succesiunea de exerciţii I
1. mers cu aşezarea labei piciorului pe direcţie şi cu rularea tălpii călcâitalpă- vârf, cu mişcări
coordonate ale braţelor, înainte şi înapoi, pumnii spre interior - coatele puţin spre exterior;
2. mers uşor, alternat cu mers vioi, pe diferite distanţe;
3. mers rapid cu trecere în alergare uşoară pe distanţa de 40-100 m;
4. alternări de mers în tempo lent, mers în tempo rapid şi alergare, pe diferite
distanţe; 5. alergare uşoară pe distanţe crescătoare, alternată cu pauze de mers.
Treptat, se vor creşte distanţele de alergare şi se vor micşora distanţele de mers (ex. 200m a.u. –
100m mers – 250m a.u. – 50 m mers – 300m a.u. – 30m etc);
6. alergare uşoară în ritm uniform, pe diferite distanţe;
7. alergare uşoară pe o anumită durată de timp;
8. întrecere: cine execută cel mai corect alergarea uşoară ?
Succesiunea de exerciţii II
1. alternări de mers în tempo lent, mers în tempo rapid şi alergare, pe diferite
distanţe; 2. alergare uşoară în ritm uniform, pe diferite distanţe;
3. alergare uşoară şerpuită, cu schimbarea direcţiei de alergare fie la semnal, fie la anumite semne
(jaloane);
4. alergarea uşoară în interiorul unui cerc cu diametrul de 20m, la început într-o direcţie, apoi în
direcţie opusă;
5. alergare uşoară cu faţa pe direcţie, apoi cu spatele pe direcţie (distanţele care se execută cu
spatele pe direcţie vor fi efectuate dacă spaţiu şi condiţiile materiale permit prevenirea
accidentelor);
6. alergare uşoară uniformă cu accent pe reglarea mişcărilor respiratorii (inspiraţie şi expiraţie);
7. alergare uşoară pe teren variat, pe plan înclinat, la deal, apoi la vale;
8. întrecere: cine execută cel mai corect mişcarea braţelor în timpul
alergării?
Succesiunea de exerciţii III
1. mers rapid cu trecere în alergare uşoară pe distanţa de 80-100 m;
2. alergare uşoară în ritm uniform, pe diferite distanţe;
3. alergare uşoară în grup (pluton) pe o anumită durată de timp;
4. alergare uşoară pe teren variat, pe suprafeţe diferite: pe iarbă, pe pistă
sintetică, pe nisip etc.
5. alergare uşoară pe teren variat, în şir indian;
6. alergare uşoară cu păşire peste obstacole joase (linii trasate pe sol, bastoane – exerciţiu pentru
însuşirea unui pas optim de alergare. În execuţia sa, se va urmări ca distanţa dintre elevi să fie una
optimă pentru a preveni aglomerarea şi posibilele accidentări);
7. alergarea uşoară pe loc;
8. întrecere: cine execută cel mai corect alergarea uşoară ?
Greşeli de execuţie:
- contactul cu solul se ia prea mult pe pingea sau pe călcâi;
- la contactul cu solul, nu are loc rularea călcâi- talpă- vârf;
- umerii sunt ridicați, rigizi, crispaţi;
- paşii de alergare sunt prea lungi;
- braţele nu sunt îndoite din articulaţia cotului şi nu se mişcă în ritm cu
picioarele; - mişcarea incoordonată a braţelor;
- trunchiul nu are o poziţie verticală şi oscilează mult în plan lateral şi
transversal; - privirea în jos („în pământ”).
Indicaţii metodice:
- se va urmări o atitudine de relaxare în alergare;
- accent pe coordonarea mişcărilor braţ şi picior opus, fără oscilaţii mari ale
trunchiului; - accent pe aşezarea labei piciorului pe toată talpa, orientată pe direcţia de
alergare;
- cum majoritatea terenurilor şcolare sunt din suprafeţe dure, pentru protecţia membrelor
inferioare se va evita execuţia unor distanţe mari fără pauze de mers, destinate relaxării;
- indicam, pentru o eficienţă crescută şi o densitate motrică bună, alergarea în grup;
- la început, execuţia alergării va fi într-un tempo lent, pentru a permite elevilor să simtă alergarea
şi să se corecteze;
- pauza dintre execuţii şi dozarea (număr repetări, distanţe) se vor aplica în funcţie de condiţia
fizică, nivelul experienţei motrice a elevului, vârstă, sex şi timpul din lecţie alocat învăţării
acestui mijloc.

2. ALERGAREA CU JOC DE GLEZNĂ (a.J.g.)

Dezvoltă musculatura extensoare e membrelor inferioare, coordonarea mişcărilor, capacitatea de
concentrare a atenţiei asupra mişcărilor proprii şi educă supleţea mişcărilor la nivelul membrelor
inferioare.
Aspecte tehnice şi biomecanice generale
mişcare de rulare a tălpii pe sol de la vârf spre călcâi şi invers (călcâi-talpă-vârf / vârf-talpă
călcâi);

trunchiul este drept, axa umerilor perpendiculară pe direcţia de

deplasare; bazinul proiectat spre înainte;
braţele, îndoite din cot, se mişcă relaxat pe lângă trunchi (braţ şi picior
opus); capul în prelungirea trunchiului, privirea înainte;
Datorită necesităţii de a coordona mişcările braţelor cu cele ale picioarelor într-un timp şi spaţiu
limitate, a.J.g se dovedeşte a fi un exerciţiu simplu dar complex, punând de multe ori probleme
elevilor care încearcă să-l execute.
Succesiuni de exerciţii metodice
Exerciţiile metodice pentru învăţarea acestui tip de alergare pot fi împărţite în două categorii:
►exerciţii de pe loc ►exerciţii din deplasare
Succesiunea de exerciţii I
1. din stând, înclinat cu sprijin pe palme la un perete sau pe umerii unui partener care opune
rezistenţă (câte doi, faţă în faţă) flexia articulaţiilor piciorului drept cu trecerea greutăţii pe
piciorul stâng. Din această poziţie, urmează extinderea articulaţiilor piciorului drept, derularea
tălpii vârf talpă-călcâi cu trecerea greutăţii pe acest picior şi îndoirea articulaţiilor piciorului stâng
printr-o rulare călcâi-talpă-vârf. Se continuă această succesiune de flexii cu descărcarea greutăţii
şi extensii cu încărcarea greutăţii, de pe un picior pe altul;
2. exerciţiul nr.1, cu creşterea vitezei de execuţie;
3. alergare cu joc de gleznă pe loc, fără lucrul braţelor;
4. alergare cu joc de gleznă pe loc, cu introducerea lucrului de braţe;
5. alergare cu joc de gleznă pe loc, cu introducerea lucrului de braţe şi creşterea vitezei de execuţie.;
6. alergare cu joc de gleznă cu deplasare lentă spre înainte, cu accent pe ridicarea uşoară a
coapsei şi a labei piciorului. Braţelor vor fi menţinute pe lângă corp;
7. exerciţiu nr.4, cu introducerea lucrului de braţe, pentru educarea coordonării braţ şi picior
opus; 8. concurs: cine execută cel mai corect alergarea cu joc de gleznă pe loc?
Succesiunea de exerciţii II
1. din stând cu sprijin la perete sau pe un spalier, imitarea alergării cu joc de gleznă;
2. alergare cu joc de gleznă pe loc, fără lucru de braţe, cu schimbări de ritm (mai lent, mai rapid).
Se urmăreşte rularea completă a labei piciorului şi trecerea greutăţii de pe un picior pe celălalt;
3. alergare cu joc de gleznă pe loc, cu lucrul braţelor şi creşterea treptată a vitezei de execuţie
pentru a educa coordonarea braţ şi picior opus;
4. alergare cu joc de gleznă din deplasare fără lucrul braţelor pe un plan uşor înclinat 5.
alergare cu joc de gleznă din deplasare cu lucrul braţelor pe un plan uşor înclinat (în rampă);
6. alergare cu joc de gleznă pe o linie marcată pe sol (la început execuţia va fi lentă şi va urmări
aşezarea paralelă a tălpilor cu un decalaj lateral minim faţă de linia de pe sol, apoi se va creşte
viteza de execuţie cu menţinerea aceluiaşi minim decalaj lateral faţă de linie);
7. exerciţiu nr.6, executat fie pe plan înclinat fie printr-un sector cu nisip;
8. concurs: cine execută cel mai corect alergarea cu joc de gleznă din
deplasare? Succesiunea de exerciţii III
1. stând, cu sprijin la scara fixă (spalier), ridicat pe o treaptă, rulări ale tălpilor vârf-talpă-călcâi şi
călcâi-talpă vârf, cu trecerea greutăţii de pe un picior pe altul (după câteva serii sau repetări se va
creşte viteza de execuţie);
2. alergare cu joc de gleznă pe loc, cu creşterea vitezei de execuţie;
3. alergare cu joc de gleznă pe loc, pe un plan uşor înclinat (în rampă), fără lucrul
braţelor; 4. alergare cu joc de gleznă pe loc, pe un plan uşor înclinat (în rampă), cu lucrul
braţelor;
5. alergare cu joc de gleznă cu deplasare lentă spre înainte, cu accent pe ridicarea uşoară a
coapsei şi a labei piciorului, cu sau fără lucrul de braţe;
6. alergare cu joc de gleznă cu deplasare lentă / dinamică, pe o linie marcată pe sol, pe 30-50m;
7. alergare cu joc de gleznă cu viteze diferite (schimbarea ritmului la
semnal); 8. concurs: cine execută cel mai rapid alergarea cu joc de gleznă ?
Succesiunea de exerciţii IV
1. alergare cu joc de gleznă pe loc, fără lucrul braţelor (15 secunde), apoi cu lucrul braţelor (15
secunde), la început ritm lent apoi cu ritm rapid;
2. alergare cu joc de gleznă din deplaseare, pe diferite distanţe cu diferite viteze de execuţie
3. alergare cu joc de gleznă pe un culoar, în şir indian, cu schimbarea direcţiei de deplasare la
semnal sonor sau la reper vizual;
4. alergare cu joc de gleznă în linie câte 2-3-4 subiecţi;
5. alergare cu joc de gleznă, cu braţele în diferite poziţii
6. alergare cu joc de gleznă, executată rapid în nisip sau pe suprafaţă moale (saltea de
gimnastică); 7. alergare cu joc de gleznă combinată cu alte mijloace din şcoala alergării. 8.
concurs: cine execută cel mai corect, dar şi rapid, alergarea cu joc de gleznă? Greşeli de
execuţie:
- lipsa coordonării braţ şi picior opus (se execută braţ şi picior de aceeaşi
parte); - privirea este îndreptată către tălpile picioarelor şi nu spre înainte;
- tălpile şi genunchii nu sunt paralele, ci îndreptate spre exterior (genunchi „crăcănaţi”);
- nu se execută rularea tălpii în ordinea vârf-talpă-călcâi - călcâi-taplăvârf (se execută pe toată
talpa);
- lungimea paşilor este prea mare şi nu permite execuţia corectă;
- trunchiul mult aplecat spre înainte sau spre înapoi;
- oscilaţii laterale prea mari ale trunchiului în alergare.
Indicaţii metodice:
- iniţierea în însuşirea a.J.g. va începe de pe loc, cu sprijin la perete/ partener (deci fără lucrul
braţelor), într-un tempo lent;
- se va urmări aşezarea corectă a tălpilor pe direcţia de deplasare, rularea vârf-talpă-călcâi -
călcâi taplă-vârf cu trecerea greutăţii de pe un picior pe celălalt;
- la început execuţii lente, fără lucru de braţe, apoi cu lucru de braţe şi în final cu creşterea vitezei
de execuţie;
- pentru a uşura însuşirea acestui tip de alergare, putem aşeza braţele în diferite poziţii: îndoite
din articulaţia cotului, libere pe lângă corp, întinse lateral sau înainte, cu palmele pe şold etc;
- când se execută pe suprafeţe moi (saltele, nisip etc) se va atrage atenţia elevilor asupra
controlului aşezării tălpii la contactul cu suprafaţa de lucru pentru a evita accidentările (exemplu:
entorsele)
- pauza dintre execuţii şi dozarea (număr repetări, distanţe) se vor aplica în funcţie de condiţia
fizică, nivelul experienţei motrice a elevului, vârstă, sex şi timpul din lecţie alocat învăţării
acestui mijloc.

3. ALERGAREA CU GENUNCHII SUS (a.G.s.)

Aspecte tehnice şi biomecanice generale

coapsa piciorului de avântare se ridică până la orizontală cu gamba perpendiculară pe sol,

cu laba piciorului uşor extinsă. Între coapsă, trunchi şi gambă se formează unghiuri de
90grade; axa umerilor este perpendiculară pe direcţia de deplasare;
contactul cu solul se face numai pe pingea;
privirea spre înainte, capul în prelungirea trunchiului;
mişcarea braţelor, îndoite din articulaţia cotului, se va coordona cu mişcarea picioarelor (braţ
şi picior opus);

în momentul coborârii piciorului de avântare, piciorul de sprijin se desprinde de pe sol şi

urcă spre orizontală cu genunchiul îndoit.
Acest tip de alergare educă capacitatea de coordonare a mişcărilor şi ajută la consolidarea şi
perfecţionarea fazei de impulsie, la dezvoltarea aptitudinilor psihomotrice, la creşterea capacităţii
de efort. Este unul dintre exerciţiile cele mai complexe şi mai eficiente pentru corectarea pasului
alergător (în special al pasului lansat de viteză), fiind un mijloc care are la bază succesiunea de
contacte cu solul când pe un picior când pe celălalt, alternate cu o fază scurtă de zbor
Succesiuni de exerciţii metodice
Exerciţiile metodice pentru învăţarea acestui tip de alergare pot fi împărţite în două

categorii: exerciţii de pe loc

exerciţii din mers
exerciţii din alergare
Succesiunea de exerciţii I
1. stând, braţele pe lângă corp, ridicarea alternativă a câte unui genunchi la orizontală
concomitent cu ridicarea pe pingeaua piciorului de sprijin (la început se va executa lent apoi se
va creşte viteza de execuţie);
2. exerciţiul nr.1, cu introducerea mişcărilor de braţe pentru educarea coordonării braţ şi picior
opus (primele execuţii vor fi lente, apoi se va creşte viteza de execuţie);
3. alergare cu genunchi sus pe loc, 30 de secunde;
4. mers cu ridicarea la trei paşi a unui genunchi sus, la orizontală, concomitent cu ridicarea pe
pingea a tălpii piciorului de sprijin (pentru consolidarea fazei de impulsie), dar fără lucrul de
braţe;
5. exerciţiu nr.4 dar se va introduce lucrul de braţe, îndoite din articulaţia cotului;
6. din alergare uşoară sau din alergare cu joc de gleznă, ridicarea la 3-5 paşi a unui genunchi la
orizontală. La început se va executa cu braţele pe lângă corp şi lent, iar apoi se va introduce lucrul
braţelor îndoite din cot (coordonarea braţ şi picior opus) şi se va creşte, de la o repetare la alta,
viteza de execuţie;
7. exerciţiu nr.6, dar cu ridicarea alternativă a genunchilor la fiecare 3-5 paşi de
a.u./a.J.g.; 8. concurs: „cine execută cel mai corect alergarea cu genunchii sus !?”
Succesiunea de exerciţii II
1. din stând cu sprijin la perete (la un obstacol, pe umerii unii partener care opune rezistenţă),
ridicarea unui genunchi sus concomitent cu ridicarea puţin exagerată pe pingea a tălpii piciorului
de sprijin (pentru însuşirea unei impulsii optime); coborârea genunchiului ridicat, punerea tălpii
pe pingea concomitent cu ridicarea celuilalt genunchi până la orizontală;
2. exerciţiu nr.1, se va creşte viteza de execuţie;
3. alergare cu genunchi sus pe loc, 30 de secunde;
4. mers cu ridicarea alternativă la trei paşi a genunchilor sus, cu accent pe lucrul braţelor (braţ şi
picior opus);
5. exerciţiu nr. 4, cu ridicarea alternativă a genunchilor sus la fiecare pas, cu lucrul corect al
braţelor (la început execuţia va fi lentă apoi din ce în ce mai rapidă);
6. din alergare uşoară, ridicarea genunchiului drept sus la fiecare 3 paşi (idem pentru genunchiul
piciorului stâng);
7. din alergare uşoară sau alergare cu joc de gleznă, ridicarea alternativă a genunchilor sus la
fiecare 3 paşi;
8. concurs: cine execută cel mai corect ridicarea genunchilor sus din alergare
uşoară? Succesiunea de exerciţii III
1. alergare cu genunchi sus pe loc, 30 de secunde;
2. din alergare uşoară sau alergare cu joc de gleznă, ridicarea alternativă a genunchilor sus la
fiecare 3 paşi;
3. în coloană câte unul, alergare cu genunchii sus cu deplasare lentă;
4. în linie pe un rând, alergare cu genunchii sus cu deplasare lentă la începutul distanţei şi apoi
creşterea vitezei de execuţie spre finalul distanţei de lucru;
5. alergare cu genunchii sus pe o linie trasată pe sol (aşezarea tălpilor pe sol să se facă cu un
decalaj lateral cât mai mic, iar poziţia genunchilor să nu devieze foarte mult – genunchii să fie
paraleli);
6. alergare cu genunchii sus cu dictarea ritmului alergării prin bătaia din palme; 7.
alergare cu genunchii sus cu alternarea ritmului la semnal (mai lent sau mai rapid); 8.
concurs: cine execută cel mai rapid alergarea cu genunchi sus în timp de 8 secunde?
Succesiunea de exerciţii IV
1. alergare cu genunchi sus pe loc, 30 de secunde;
2. din mers, ridicarea genunchilor sus cu lucrul de braţe corect;
3. din alergare uşoară sau alergare cu joc de gleznă, 2-3 ridicări alternative ale genunchilor sus la
fiecare 3 paşi;
4. în linie pe un rând, câte 4 elevi, alergare cu genunchiul sus fără a depăşi poziţia profesorului
care se deplasează, prin lateral, în acelaşi timp cu executanţii;
5. cu viteză lentă de execuţie, alternări de alergare cu joc de gleznă cu alergare cu genunchii sus
pe diferite distanţe;
6. cu viteză crescută de execuţie, alternări de alergare cu joc de gleznă cu alergare cu genunchii
sus pe diferite distanţe;
7. cu viteză crescută de execuţie, alternări de alergare cu joc de gleznă cu alergare cu genunchii
sus pe o linie trasată pe sol;
8. concurs: „cine execută cel mai repede alergarea cu genunchii sus pe 10- 15
m?” Succesiunea de exerciţii V
1. alergare cu genunchi sus pe loc, 30 de secunde, fără şi cu lucrul braţelor; 2. din mers,
ridicarea genunchilor sus pe diferite distanţe, fără şi cu lucrul de braţe corect;
3. pe diferite distanţe, alternări de alergare cu genunchii sus cu alte exerciţii din şcoala alergării
(exemplu: 20m a.G.s. – 20m a.J.g. – 20m a.G.s. – 20m a.P.G. înapoi etc);
4. alergare cu genunchii sus pe plan înclinat, la deal;
5. alergare cu genunchii sus cu înaintare împotriva unei rezistenţe (partener aflat înaintea
executantului opune rezistenţă cu mâinile pe umerii celui ce execută sau înapoia executantului cu
rezistenţă cu ajutorul unei coarde elastice ce înconjoară umerii celui ce execută);
6. alergare cu genunchii sus în nisip, pe loc sau cu deplasare;
7. alergare cu genunchii sus spre înapoi, cu spatele pe direcţia de deplasare
8. concurs: „pe 10 m, cu execuţie dus-întors, cine execută cel mai repede alergarea cu genunchii
sus !?”
Succesiunea de exerciţii VI
1. alergare cu genunchii sus pe loc, apoi din mers, fără şi cu lucrul braţelor;
2. din alergare uşoară, ridicări alternative la fiecare 3 paşi a genunchilor sus (pe rând, odată
genunchiul stâng, apoi genunchiul drept);
3. alergare cu genunchii sus cu deplasare lentă pe diferite distanţe;
4. alergare cu genunchii sus cu deplasare laterală pe diferite distanţe;
5. alergare cu genunchii sus cu ţinerea unor greutăţi uşoara în mâini – accent pe lucru amplu şi
corect al braţelor;
6. cu viteză crescută de execuţie, alternări de alergare cu joc de gleznă cu alergare cu genunchii
sus pe o linie trasată pe sol;
7. alergare cu genunchii sus pe distanţe din ce în ce mai mari;
8. concurs: „cine rezistă cel mai mult să execute corect alergarea cu genunchii
sus !?” Greşeli de execuţie:
- aşezarea tălpii piciorului pe sol pe călcâi sau pe toată talpa;
- extensia incompletă (impulsia insuficientă) la nivelul piciorului de
sprijin; - trunchiul înclinat mult înainte sau mult înapoi;
- bărbia în piept, cu privirea în jos („în pământ”) va determina îndoirea coloanei vertebrale, astfel
încât trunchiul nu va avea o poziţie optima pentru execuţie;
- ridicarea insuficientă a coapselor la orizontală sau ridicarea exagerată a genunchiului
sus; - mişcări necoordonate ale braţelor în timpul execuţiei;
- oscilaţii laterale sau transversale prea mari.
Indicaţii metodice:
- în lecţiile de învăţare se va apela în special la execuţia alergării cu genunchiul sus de pe loc şi
din mers, şi spre finalul ei se va introduce şi execuţia cu deplasare lentă;
- în lecţiile de consolidare şi perfecţionare, se vor executa exerciţii numai din deplasare, pe
diferite suprafeţe şi cu diferite viteze de execuţie;
- se va urmări ca genunchii şi tălpile să fie paralele cu direcţia de deplasare;
- se va insista pe impulsia completă în cele trei articulaţii (gleznă, genunchi, şold) ale piciorului
de sprijin;
- accent pe contact cu solul numai pe pingea cu menţinerea unei poziţii înalte a centrului general
de greutate (CGG);
- atunci când apare oboseala, se va opri execuţia alergării cu genunchi sus;
- pauza dintre execuţii şi dozarea (număr repetări, distanţe) se vor aplica în funcţie de condiţia
fizică, nivelul experienţei motrice a elevului, vârstă, sex şi timpul din lecţie alocat învăţării
acestui mijloc.
Exerciţiile speciale de alergare

Unitate de învăţare Nr. 2

EXERCIŢIILE SPECIALE DE ALERGARE

Cuprins Pagina

Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 2…………………………………………………….. 19 2.1

Alergarea cu joc de gleznă…………………………………………………………… 19 2.2 Alergare cu
genunchii la piept……………………………………………………....... 19 2.3 Alergarea cu
pendularea gambelor înapoi……………………………………………. 20 Lucrare de verificare
Unitate de învăţare Nr. 2…………………………………………... 21 Răspunsuri şi comentarii la
testele de autoevaluare…………………................................ 21 Bibliografie Unitate de învăţare Nr.
2……………………………………………………. 22

18

Bazele generale ale atletismului

Exerciţiile speciale de alergare

OBIECTIVELE Unităţii de învăţare Nr. 2

Principalele obiective
ale Unităţii de
învăţare Nr. 2 sunt:
însuşirea termenilor
specifici cu care se
operează în atletismul
şcolar;
implementarea exerciţiilor fundamentale şi suplimentare ale
principalelor exerciţii de speciale de alergare în tehnica probelor.

2.1 Alergarea cu joc de gleznă

Realizează:
- dezvoltarea elasticităţii musculaturii posterioare a membrelor inferioare; - dezvoltarea mobilităţii
articulaţiei gleznei, genunchiului;
- dezvoltarea vitezei de execuţie prin execuţii rapide.

Exerciţii fundamentale:
- cu sprijin oblic la perete, ridicări şi coborâri (ale CGG) pe şi de pe vârfuri cu palmele pe şold sau
braţele libere;
- joc de glezne pe loc, apoi din deplasare fără coordonarea braţelor;
- cu împingerea unui partener din spate cu braţele la ceafă, şold, spate;
- joc de gleznă cu înaintare mică şi coordonarea braţelor.

Exerciţii suplimentare:
- joc de gleznă cu accelerare, urmată de trecerea în alergare lansată pe
distanţa de 15-20m (nu mai mult de 4-6 ori);
- joc de gleznă cu diferite intensităţi pe loc şi din deplasare (4-6s maxim).

Test de autoevaluare
2.1 – Scrieţi răspunsul în
spaţiul liber din chenar.
Care sunt exerciţiile
fundamentale pentru
alergarea cu joc de
glezne.

Răspunsul la test se găseşte

la pagina 21.

2.2 Alergarea cu genunchii la piept

Realizează:
- dezvoltarea forţei musculaturii coapsei şi abdomenului;
- pregăteşte un pas anterior amplu de alergare.

Exerciţii fundamentale:
- a.g.p. pe loc, cu sprijin oblic la perete;
- a.g.p. în tempo moderat pe loc, apoi cu deplasare.
Exerciţii suplimentare:
- a.g.p. cu partener care opune rezistenţă la înaintare;
- alergare cu genunchii la piept cu frecvenţa maximă (sub 6s, pe loc);
19
Bazele generale ale atletismului
Exerciţiile speciale de alergare

- alergare cu genunchii la piept cu deplasare pe 10-15m în funcţie de

vârstă;
- la trei paşi un genunchi la piept din deplasare;
- trecerea din alergare tropotită în alergare cu genunchii la piept;
- din joc de gleznă treceri în alergare cu genunchii la piept.

Test de autoevaluare
2.2 – Scrieţi răspunsul în
spaţiul liber din chenar.
Care sunt exerciţiile
fundamentale pentru
alergarea cu
genunchii la piept.

Răspunsul la test se găseşte

la pagina 21.

2.3 Alergarea cu pendularea gambelor înapoi şi înainte

Alergarea cu pendularea gambelor înapoi

Realizează:
- dezvoltarea forţei şi vitezei flexorilor gambei pe coapsă;
- dezvoltarea mobilităţii articulaţiei genunchiului;
- pregăteşte un pas posterior amplu în alergare.

Exerciţii fundamentale:
- din alergare uşoară, cu pendularea alternativă a fiecărei gambe;
- cu sprijin oblic la perete, pendularea alternativă a gambei;

Exerciţii suplimentare:
- alergare cu pendularea gambei înainte, cu frecvenţa maximă, 10-30m în funcţie de vârsta copilului;
- la trei paşi un călcâi la şezută (din alergare);
- cu partener care opune rezistenţă.

Alergarea cu pendularea gambelor înainte

Se execută într-un stadiu avansat al pregătirii deoarece implică o anumită coordonare.
Realizează:
- dezvoltarea forţei muşchilor ridicători ai coapsei şi extensorii gambei pe coapsă, pregătind un pas
amplu în alergare.
Exerciţii fundamentale:
- de pe loc, din deplasare, a.p.g.înai. pe distanţa de 10-30 m.;
- din sprijin cu spatele la spalier.

Exerciţii suplimentare:
- execuţii ample în linie dreaptă şi în turnantă;
- treceri din joc de gleznă în alg. cu pendularea gambei înainte.
Alergarea cu joc de gleznă, alergarea cu genunchii la piept, alergarea cu pendularea gambelor înainte
şi înapoi (la şezută) fac parte din categoria
20
Bazele generale ale atletismului
Exerciţiile speciale de alergare

exerciţ iilor specifice de alergare şi sunt folosite în prima parte a lecţiei pentru pregătirea organismului
pentru efort, la care, după caz, se pot adăuga şi alergarea laterală cu paşi adăugaţi şi/sau paşi
încrucişaţi, alergare «lopătată» sau «vâslită».

Distanţa de lucru şi numărul de repetări: se execută pe 10, 20, 30m (ca mijloace de încălzire) în funcţie
de vârsta, gradul de pregătire al subiecţilor care lucrează. Se repetă de 2-4 ori în funcţie de distanţă şi
obiectivul urmărit în lecţie.

Test de autoevaluare
2.3 – Scrieţi răspunsul în
spaţiul liber din chenar.
Care sunt exerciţiile
suplimentare pentru
alergarea cu
pendularea gambelor
înainte.

Răspunsul la test se găseşte la pagina 21.

Am ajuns la sfârşitul Unităţii de învăţare Nr. 2.

În loc de Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate în rezumat această

unitate şi să revizuiţi obiectivele precizate la început.

Este timpul pentru întocmirea Lucrării de verificare Unitate de învăţare Nr. 1 pe care urmează să o
transmiteţi cadrului didactic.

Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 2

Descrieţi pe scurt sarcinile fiecărui exerciţiu dintre exerciţiile speciale

de alergare.
Răspunsurile şi comentariile la testele de autoevaluare

Răspuns 2.1
- cu sprijin oblic la perete, ridicări şi coborâri (ale CGG) pe şi de pe vârfuri
cu palmele pe şold sau braţele libere;
- joc de glezne pe loc, apoi din deplasare fără coordonarea braţelor;
- cu împingerea unui partener din spate cu braţele la ceafă, şold, spate;
- joc de gleznă cu înaintare mică şi coordonarea braţelor.

Răspuns 2.2
- a.g.p. pe loc, cu sprijin oblic la perete;
- a.g.p. în tempo moderat pe loc, apoi cu deplasare.

Răspuns 2.3
- execuţii ample în linie dreaptă şi în turnantă;
- treceri din joc de gleznă în alg. cu pendularea gambei înainte
21
Bazele generale ale atletismului
Exerciţiile speciale de alergare

Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 2

1. GEVAT C., LARION A., Atletism, Edit. Ovidius University Press, Constanţa, 2001.
2. GEVAT C., LARION A., Atletism- istoric, tehnic, didactic, Edit. Ovidius University Press,
Constanţa, 2005.
3. GEVAT C., LARION A., Lecţii de atletism, Edit. Ovidius University Press, Constanţa, 2005.
4. GEVAT C., LARION A., POPA C., Atletism curricular, Edit. Ovidius University Press.
5. POPA C., LARION A., Bazele generale ale atletismului, Edit. Ovidius University Press,
Constanţa, 2017.
22
Bazele generale ale atletismului
4. ALERGAREA CU PENDULAREA GAMBEI ÎNAPOI

(a.P.G.înapoi)

Acest tip de alergare are efecte atât asupra dezvoltării forţei şi vitezei flexorilor gambei pe coapsă în faza
pasului posterior, cât şi asupra mobilităţii şi supleţei în articulaţia genunchiului.

Acest mijloc al scolii alergării este des utilizat în cadrul pregătirii organismului pentru efort (încălzirea),
alături de alergarea cu joc de gleznă şi cea cu genunchii sus.

Aspecte tehnice şi biomecanice generale

îi este specifică execuţia accentuată a fazei pasului posterior;

după întreruperea contactului cu solul, genunchiul se flexează foarte mult, călcâiul urcă spre
coapsă atingând musculatură fesieră;

contactul cu solul se face pe pingea fără să se depăşească proiecţia centrului general de

greutate (CGG) pe sol;

trunchiul este uşor înclinat înainte;

braţele se mişcă înainte şi înapoi pe lângă trunchi, cu coatele îndoite.

Succesiuni de exerciţii metodice

Exerciţiile metodice pentru învăţarea/ consolidarea acestui tip de alergare pot fi împărţite în trei
categorii:

► exerciţii de pe loc

► exerciţii din mers

► exerciţii din deplasare

Succesiunea de exerciţii I

1. din stând cu sprijin pe palme (la perete, pe umerii unui partener, la un gard fix), flexia gambei pe
coapsă cu lovirea şezutei când cu un călcâi, când cu celălalt;

2. exerciţiu nr. 2 cu creşterea vitezei de execuţie;

3. pendularea gambelor înapoi pe loc, cu viteză de execuţie timp de 10 secunde

4. mers cu flexia unei gambe pe coapsă la fiecare 3 paşi, fără îndoirea braţelor din articulaţia cotului, la
început lent, apoi vioi;

5. mers cu pendularea alternativă a gambelor pe coapse la 3 paşi, cu lucrul braţelor îndoite, lent apoi cu
creşterea vitezei de execuţie. Trunchiul uşor înclinat înainte;

6. alergare cu pendularea gambei înapoi pe loc cu dictarea ritmului la semnal, cu braţele libere pe lângă
corp;
7. alergare cu pendularea gambei înapoi pe o linie trasată pe sol pentru a corecta nivelul de depărtare al
tălpilor şi coapselor;

8. concurs: „cine execută cel mai corect alergarea cu pendularea gambei spre
înapoi!?” Succesiunea de exerciţii II

1. din stând, flexia gambei pe coapsă cu lovirea şezutei când cu un călcâi, când cu celălalt, fără lucru de
braţe, apoi cu introducere lucrului de braţe (braţ şi picior opus);

2. pendularea gambelor înapoi pe loc, cu viteză de execuţie timp de 10

secunde 3. mers cu pendularea gambei înapoi la fiecare pas, cu lucrul corect al

braţelor;

4. mers cu pendularea gambei înapoi pe un plan înclinat, trunchiul înclinat spre înainte, contactul cu
solul pe pingea, braţele lucrează coordonat;

5. din alergare uşoară sau alergare cu joc de gleznă, pendularea unei gambe înapoi, la 3-5 paşi, cu
mişcare braţelor îndoite din coate;

6. exerciţiu nr.5 cu pendularea alternativă a gambelor la fiecare 3 paşi de

alergare; 7. alergare cu pendularea gambei înapoi în diferite tempouri (la semnal);

8. concurs: „cine execută corect şi rapid alergarea cu pendularea gambei spre

înapoi!?” Succesiunea de exerciţii III

1. mers cu pendularea gambei înapoi pe o bandă rulantă, aflată iniţial la orizontală, apoi din ce în ce mai
înclinată;

2. alergare cu pendularea gambei înapoi pe loc cu dictarea ritmului la semnal, cu braţele libere pe lângă
corp;

3. mers cu pendularea gambei înapoi prin nisip;

4. alergare cu pendularea gambei înapoi alternată cu alte exerciţii din şcoala alergării (pe diferite
distanţe se alternează a.P.G.înapoi cu a.J.g sau/şi a.G.s);

5. alergare cu pendularea gambei înapoi executată pe o linie trasată pe sol

6. alergare cu pendularea gambei înapoi executată pe nisip, cu lucru braţelor;

7. în linie câte 4-5 elevi, alergare cu pendularea gambei înapoi pe 15 m executată rapid

8. concurs: „cine ajunge primul la 30 m prin alergare cu pendularea gambei înapoi!” – se execută câte
3- 5 elevi în funcţie de lăţimea spaţiului.

Succesiunea de exerciţii IV

1. mers cu pendularea gambei înapoi pe diferite distanţe;

2. alergare uşoară, cu pendularea alternativă a gambelor la fiecare 3 paşi;

3. alergare cu pendularea gambei înapoi pe planuri de înclinaţii diferite;

4. alergare cu pendularea gambei înapoi pe suprafeţe diferite (nisip, iarbă, saltele de gimnastică puse
cap la cap etc);

5. alergare cu pendularea gambei înapoi pe distanţe din ce în ce mai mari;

6. alergare cu pendularea gambei înapoi cu înaintare împotriva unei rezistenţe (partener aflat înaintea
executantului opune rezistenţă cu mâinile pe umerii celui ce execută – partener aflat înapoia
executantului opune rezistenţă cu ajutorul unei coarde elastice ce înconjoară umerii celui ce execută);
7. alergare cu pendularea gambei înapoi cu ţinerea unor greutăţi diferite în mâini – accent pe lucru
amplu şi corect al braţelor;

8. concurs: „cine ajunge primul la 50 m prin a.P.G.înapoi!?”

Greşeli de execuţie:

- contactul cu solul se face pe toată talpa şi nu pe pingea;

- trunchiul prea drept sau prea înclinat înainte;

- braţele blocate înapoi cu palmele aşezate pe fese;

- pendularea posterioară a gambelor prin lateral.

- braţele descriu o mişcare haotică prin lateral sau sunt blocate lângă corp.

Indicaţii metodice:

- trunchiul să fie uşor înclinat spre înainte;

- contactul cu solul să se facă pe pingea;

- se va urmări ca braţele, îndoite din coate, să se mişte amplu înainte şi înapoi,

- după părăsirea solului talpa piciorului se îndreaptă spre fese pe drumul cel mai

scurt; - la finalul pendulării, piciorul este orientat cu talpa în sus;

- pauza dintre execuţii şi dozarea (număr repetări, distanţe) se vor aplica în funcţie de condiţia fizică,
nivelul experienţei motrice a elevului, vârstă, sex şi timpul din lecţie alocat învăţării acestui mijloc.

5. ALERGAREA CU PENDULAREA GAMBEI ÎNAINTE (a.P.G. înainte)

Datorită dificultăţii biomecanice crescute, a nivelului superior de solicitare al musculaturii şi

articulaţiilor, acest tip de alergare trebuie introdus spre însuşire după ce celelalte exerciţii din şcoala
alergării au fost bine consolidate.

Aspecte tehnice şi biomecanice generale

Alergarea cu pendularea gambei înainte reprezintă o formă de alergare în care este accentuată execuţia
fazei pasului anterior ([Link]ţă, [Link], 2003).
După întreruperea contactului cu solul, genunchiul se ridică cu coapsa puţin deasupra orizontalei,
călcâiul nu mai pendulează pe sub coapsă, gamba este uşor flexată pe coapsă. După trecerea uşoară
peste nivelul orizontalei, gamba se extinde pe coapsă şi coboară apoi spre sol, talpa piciorului ia
contactul cu solul pe pingea mult înaintea proiecţiei centrului general de greutate (CGG). Trunchiul este
înclinat înapoi.

Succesiuni de exerciţii metodice

Exerciţiile metodice pentru învăţarea/consolidarea acestui tip de alergare pot fi împărţite în 3

categorii: ►exerciţii de pe loc

►exerciţii din mers

►exerciţii din deplasare

Succesiunea de exerciţii I

1. culcat dorsal, cu sprijin pe omoplaţi şi braţe („lumânarea”) flexii ale unei gambei a unui picior pe
coapsă urmate de extensia gambei pe coapsă, celălalt picior va sta drept;

2. stând lateral, cu sprijin la un obstacol, cu trunchiul înclinat înapoi, pendularea înainte a gambei unui
picior, cu accent pe ridicarea coapsei peste orizontală; celălalt picior va sta drept şi ridicat pe pingea;

3. exerciţiu nr.2, cu pendularea alternativă a gambelor înainte, la început cu sprijin apoi fără sprijin, în
final şi cu lucru de braţe pentru educarea coordonării braţ - picior opus;

4. mers cu ridicarea unei coapse peste orizontală şi pendularea gambei la fiecare 3 paşi;

5. mers cu pendularea gambelor înainte la fiecare pas, trunchiul spre înapoi, fără lucru de braţe, apoi cu
lucru de braţe;

6. exerciţiu nr.5, dar cu creşterea vitezei de execuţie;

7. din alergare uşoară sau alergare cu joc de glezne, la 3-5 paşi, pendularea unei gambe înainte
concomitent cu ducerea trunchiului uşor spre înapoi;

8. concurs: „cine execută cel mai corect mersul cu pendularea gambei înainte?”

Succesiunea de exerciţii II

1. mers cu pendularea gambelor înainte la fiecare pas, trunchiul spre înapoi, fără lucru de braţe, apoi cu
lucru de braţe;

2. mers dar cu pendularea alternativă a ambelor gambe înainte la fiecare 3

paşi; 3. mers vioi cu pendulări rapide ale gambelor spre înainte

4. din alergare uşoară sau alergare cu joc de glezne, la 3 paşi, pendularea unei gambe înainte
concomitent cu ducerea trunchiului uşor spre înapoi;

5. exerciţiu nr.4, dar pendularea înainte se va executa cu ambele gambe, la fiecare 3 paşi;
6. alergare cu pendularea gambei înainte pe 15-20m,

7. alergare cu pendularea gambei înainte cu tempouri alternate (lent, rapid);

8. concurs: „cine execută cel mai corect alergarea cu pendularea gambei

înainte?”

Succesiunea de exerciţii III

1. din stând, înclinarea trunchiului spre înapoi cu ridicarea alternativă a coapselor sus şi pendularea
gambelor înainte;

2. mers cu pendularea gambelor înainte la fiecare pas, trunchiul spre înapoi, fără şi cu lucru de braţe,
întâi mai lent apoi mai rapid;

3. din alergare uşoară sau alergare cu joc de glezne, la 3 paşi, pendularea unei gambe înainte

4. combinări de exerciţii din şcoala alergării cu alergare cu pendularea gambei înainte; 5.

alergare cu pendularea gambei înainte pe o linie trasată pe sol, lent apoi cu viteză maximă;

6. alergare cu pendularea gambei înainte pe suprafeţe cu grade diferite de înclinaţie, însă nu foarte
înclinate ţinând cont de poziţia şi aşa înclinată spre înapoi a trunchiului;

7. alergare cu pendularea gambei înainte pe iarbă, pe nisip, pe pistă sintetică, pe zgură

etc; 8. concurs: „cine execută corect şi rapid a.P.G. înainte pe 20 m!?”

Succesiunea de exerciţii IV

1. stând lateral, cu sprijin la un obstacol, cu trunchiul înclinat înapoi, pendularea înainte a gambei unui
picior, cu accent pe ridicarea coapsei peste orizontală; celălalt picior va sta drept şi ridicat pe pingea;

2. mers vioi cu pendularea gambelor înainte la fiecare pas, trunchiul spre înapoi, fără lucru de braţe,
apoi cu lucru de braţe;

3. alergare cu pendularea gambei înainte pe o linie trasată pe sol, ritm normal de execuţie;

4. câte 2-3 elevi, a.P.G. înainte pe 10m, urmată de a.P.G. înapoi pe 10m şi, din nou, a.P.G. înainte pe 10
m;

5. alergare cu pendularea gambei înainte pe distanţe mai lungi;

6. alergare cu pendularea gambei înainte cu tempouri alternate (lent, rapid);

7. concurs: „cine execută cel mai coordonat şi mai rapid alergarea cu pendularea gambei

înainte !?” Greşeli de execuţie:

- trunchiul prea drept sau prea înclinat pe spate;

- lipsa de coordonarea între braţe şi picioare;

- pendularea anterioară a gambelor prin lateral.

- prelungirea timpului pe piciorul de sprijin (întârzierea impulsiei) duce la apariţia săriturilor de pe un
picior pe celălalt

Indicaţii metodice:

- trunchiul să fie uşor înclinat spre înapoi;

- braţele să se mişte înainte şi înapoi, cu coatele îndoite într-o mişcare

uniformă; - genunchiul piciorului care pendulează se va ridica spre înainte sus,

puţin

peste orizontală;

- !!! este indicată alternarea pendularii gambei spre înainte cu a.J.g., cu a.G.s., a.P.G. înapoi., grupele
musculare solicitate fiind diferite şi astfel se evită o suprasolicitare cu efecte nedorite, mai ales la
începători (febră musculară, uşoare întinderi);

- pauza dintre execuţii şi dozarea (număr repetări, distanţe) se vor aplica în funcţie de condiţia fizică,
nivelul experienţei motrice a elevului, vârstă, sex şi timpul din lecţie alocat învăţării acestui mijloc.

8. ALERGAREA LATERALĂ CU PAŞI ÎNCRUCIŞAŢI (a.l.p.în)

Alergarea laterală cu paşi încrucişaţi se caracterizează prin trecerea coapsei piciorului de avântare peste
genunchiul piciorului de sprijin

Alergarea laterală cu paşi încrucişaţi este un exerciţiu ce stă la baza însuşirii tehnicii elanului la două
probe atletice: aruncarea mingii de oină şi aruncarea suliţei, dar poate fi şi un exerciţiu care să ducă la
educarea coordonării generale şi a creşterii capacităţii fizice de efort.

Aspecte tehnice şi biomecanice generale

Aşezarea tălpii piciorului de avântare pe sol se face perpendicular pe direcţia de deplasare pentru a
realiza un nou contact

După realizarea sprijinului pe piciorul care a efectuat avântarea, piciorul celălalt se deplasează
înainte lateral, aproape razant cu solul şi se aşează pe toată talpa. Braţele, în timpul încrucişării
paşilor, pot rămâne ridicate, întinse şi nemişcate sau pot oscila înainte şi înapoi. Trunchiul este drept,
privirea înainte.

Solicită un anumit nivel de coordonare motrică şi se execută cu o parte a corpului pe direcţia de

deplasare (cu partea stânga înainte sau cu partea dreaptă înainte).

Succesiuni de exerciţii metodice

Exerciţiile metodice pentru însuşirea acestui tip de alergare pot fi împărţite în 2 categorii: exerciţii din
mers şi exerciţii din deplasare.

Succesiunea de exerciţii I

1. mers lateral cu partea stângă pe direcţia de deplasare cu păşirea piciorului drept peste piciorul stâng,
fără lucru de braţe (vor sta întinse lateral);
2. mers lateral cu partea stângă pe direcţia de deplasare cu păşirea piciorului drept peste piciorul stâng,
executat în ritm lent, cu lucru de braţe, pentru educarea coordonării;

3. exerciţiu nr.2, cu creşterea vitezei de deplasare;

4. din mers, exerciţiile 1, 2, 3, dar executate cu partea dreaptă pe direcţie;

5. la 3-5 paşi alergare uşoară, răsucirea trunchiului spre dreapta cu trecerea coapsei piciorului drept
peste genunchiul piciorului stâng, fără lucru de braţe (vor sta întinse lateral);

6. exerciţiu nr.5, dar execuţia a 3-4 succesiuni de paşi încrucişaţi la fiecare 3-5 paşi de alergare

uşoară; 7. exerciţiu nr.6, cu introducerea lucrului coordonat de braţe;

8. concurs: cine execută cel mai corect a.l.p.î.?

Succesiunea de exerciţii II

1. mers lateral cu o parte pe direcţia de deplasare cu ducerea coapsei unui picior peste genunchiul
celuilalt picior (de sprijin), execuţie în ritm lent, fără lucru de braţe (vor sta întinse lateral / foto
nr.26);

2. exerciţiu nr.1, cu introducerea lucrului de braţe şi ulterior, după câteva repetări, creşterea vitezei de
execuţie;

3. din mers, pe diferite distanţe, execuţia de paşi încrucişaţi atât cu partea stângă pe direcţie cât şi cu
cea dreaptă. Trunchiul drept, privirea înainte;

4. mers lateral încrucişat cu trecere în alergare cu pas încrucişat, cu o viteză foarte mică; 5. din

alergare cu joc de gleznă trecere în alergare cu pas încrucişat, dar cu viteză mică de execuţie; 6.

alergare cu pas încrucişat alternată cu alergare uşoară sau cu un alt exerciţiu din şcoala alergării;
7. diferite combinaţii de paşi încrucişaţi, cu ambele părţi pe direcţia de deplasare, cu anumite viteze, cu
sau fără lucru de braţe;

8. concurs: „cine execută cel mai corect alergarea cu pas încrucişat?”

Succesiunea de exerciţii III

1. mers lateral cu o parte pe direcţia de deplasare cu ducerea coapsei unui picior peste genunchiul
celuilalt picior (de sprijin), execuţie în ritm lent, fără lucru de braţe (vor sta întinse lateral);

2. din mers, execuţia de paşi încrucişaţi pe suprafeţe diferite (nisip, iarbă, zgură);

3. din mers lateral, efectuarea pasului încrucişat cu trecere în alergare cu pas încrucişat, cu o viteză
foarte mică;

4. alergare cu pas încrucişat cu tempo lent, alternată cu alergare cu pas încrucişat cu tempo

rapid; 5. exerciţiile anterioare, dar executate cu celălalt picior;

6. alergare cu paşi încrucişaţi pe nisip;

7. alergare cu paşi încrucişaţi pe un plan uşor înclinat, la deal.

8. concurs: „cine execută cel mai corect alergarea cu pas încrucişat pe 40m

Greşeli de execuţie:

- coapsa piciorului ce realizează încrucişarea nu trece peste genunchiul piciorului de

sprijin; - păşirea încrucişată a piciorului nu este suficient de lungă sau de rapidă;

- umerii în timpul deplasării sunt ridicaţi, crispaţi şi întorşi spre direcţia de

alergare; - braţele nu sunt îndoite din articulaţia cotului şi nu se mişcă în ritm cu

picioarele; - trunchiul nu este vertical, privirea la picioare.

Indicaţii metodice:

- se va urmări ca alergarea să se execute cu cât mai multă relaxare;

- talpa piciorului se va orienta perpendicular pe direcţia de alergare;

- se va urmării ca deplasarea coapsei să se facă în lateral peste celălalt picior;

- viteza de execuţia va creşte treptat în funcţie de gradul de însuşire al tehnicii;

- se va executa alternativ, cu ambele părţi ale corpului pe direcţia de

deplasare;

- pauza dintre execuţii şi dozarea (număr repetări, distanţe) se vor aplica în funcţie de condiţia fizică,
nivelul experienţei motrice a elevului, vârstă, sex şi timpul din lecţie alocat învăţării acestui mijloc.

9. ALERGAREA LATERALĂ CU PAŞI ADĂUGAŢI ([Link].)

Se caracterizează prin „deplasarea cu partea laterală dreaptă sau stângă pe direcţia de deplasare, având
la bază apropierea şi depărtarea picioarelor într-o mişcare ce presupune o impulsie, un zbor, o
aterizare”
Aspecte tehnice şi biomecanice generale

impulsia, ce determină deplasarea laterală a corpului, se realizează pe ambele picioare odată,

cu articulaţiile picioarelor semiflexate,

după terminarea impulsiei, picioarele se apropie, apoi se depărtează uşor şi realizează o aterizare
pe toată talpa cu articulaţiile uşor flexate urmând o nouă impulsie.

în timpul impulsiei, braţele se duc, prin lateral, în sus şi revin pe lângă corp odată cu
aterizarea. trunchiul este drept-vertical, cu capul în prelungirea trunchiului.
Exerciţiile metodice pentru însuşirea acestui tip de alergare pot fi împărţite în 2 categorii: exerciţii din
mers şi exerciţii din alergare.

Succesiuni de exerciţii metodice

Succesiunea de exerciţii I
1. din stând cu o parte pe direcţia de deplasare, se execută mers lateral cu paşi adăugaţi, fără lucru de
braţe (mâinile pe şold);

2. mers lateral cu paşi adăugaţi, cu lucru coordonat de braţe;

3. mers lateral cu paşi adăugaţi pe o linie trasată pe sol;

4. pe 30-40 m alergare cu paşi adăugaţi cu viteză scăzută de execuţie, fără lucru de

braţe; 5. pe 30-40 m alergare cu paşi adăugaţi cu viteză scăzută de execuţie, cu lucru de

braţe; 6. pe 30-40 m alergare cu paşi adăugaţi cu viteză crescută de execuţie, cu lucru de

braţe; 7. alergare cu paşi adăugaţi cu amplitudine cât mai mare;

8. concurs:” cine execută cel mai corect alergarea cu paşi adăugaţi?”

Succesiunea de exerciţii II

1. mers lateral cu paşi adăugaţi pe o linie trasată pe sol;

2. mers lateral cu paşi adăugaţi pe diferite suprafeţe (nisip, gazon artificial, parchet

etc); 3. mers lateral cu paşi adăugaţi pe un plan uşor înclinat;

4. pe 30-40 m alergare cu paşi adăugaţi cu viteză scăzută de execuţie, cu lucru de

braţe; 5. alergare cu paşi adăugaţi pe o linie trasată pe sol;

6. alergare cu paşi adăugaţi pe nisip sau iarbă;

7. alergare cu paşi adăugaţi cu desprindere de la sol cât mai înaltă şi cât mai

lungă; 8. concurs: „cine ajunge primul la reperul stabilit prin alergare cu pas

adăugat ?” (reperul va fi plat la distanţe din ce în ce mai mari)

Succesiunea de exerciţii III

1. mers lateral cu paşi adăugaţi pe o linie trasată pe sol;

2. pe 30-40 m alergare cu paşi adăugaţi cu viteză scăzută de execuţie, cu lucru de braţe;

3. alergare cu paşi adăugaţi pe o linie trasată pe sol, cu schimbări ale direcţiei de execuţie (deplasări în
zig-zag);

4. alternări de a.l.p.în cu [Link]. pe diferite distanţe (exemplu: 15m a.l.p.în. – 15 m [Link]. -15m
a.l.p.în. – 15 m [Link]);

5. alternări de a.J.g cu [Link]. pe diferite distanţe (exemplu: 15m a.J.g. – 15 m [Link]. -15m a.J.g. – 15
m [Link]; [Link]. se va execută cu fiecare parte pe direcţia de deplasare);

6. câte doi, faţă-n faţă, de mâini apucat, paşi adăugaţi pe 40-50m;

7. concurs: câte doi, faţă-n faţă, apucat de mâini, alergare cu paşi adăugaţi cu schimbarea direcţiei de
deplasare – cine ajunge primul la sosire (o anumită distanţă faţă de linia de start);

8. joc dinamic „Atinsea”: pe perechi, câte doi, faţă-n faţă, apucat de mâini, alergare cu paşi adăugaţi pe
suprafaţa terenului de handbal sau baschet.

O pereche va urmări, iar perechea care va fi atinsă, va lua locul devenind perechea

„urmăritoare”. Greşeli de execuţie:

- talpa piciorului nu se aşează corect pe sol;

- mişcarea braţelor nu se sincronizează cu impulsia picioarelor;

- trunchiul este înclinat înainte sau înapoi, privirea în jos;

- impulsia insuficientă la nivelul solului (amplitudine mică);

- reluarea contactului cu solul se face cu genunchii întinşi.

Indicaţii metodice:

- se va urmări o execuţie dinamică, cu impulsie energică;

- în etapa de învăţare se va urmări desprinderea amplă şi lungă de la sol, cu viteză de execuţie redusă;
ulterior se va creşte viteza de execuţie;

- se urmăreşte sincronizarea mişcărilor de impulsie a picioarelor cu ducerea laterală a

braţelor; - se urmăreşte realizarea unei aterizări suple la reluarea contactului cu solul;

- pauza dintre execuţii şi dozarea (număr repetări, distanţe) se vor aplica în funcţie de condiţia fizică,
nivelul experienţei motrice a elevului, vârstă, sex şi timpul din lecţie alocat învăţării acestui mijloc.

10. ALERGAREA ACCELERATĂ (a.A.)

Alergarea accelerată este principala formă de deplasare prin care se

ajunge la viteza de deplasare dorită, atât în faza iniţială a probelor, cât şi pe

parcursul desfăşurării şi finişului acestora. Acest tip de alergare este un exerciţiu care se foloseşte ca
mijloc principal în pregătirea probelor de sprint din atletism şi a anumitor faze din probele de semifond
fond (start şi lansare, finiş).

Contribuie la creşterea vitezei de execuţie a alergării, la ocuparea unei poziţii favorabile într-un pluton
de alergare, la ocuparea unui loc mai bun în clasamentul unei curse de alergări de rezistenţă
(declanşarea finişului) şi la obţinerea unei performanţe bune la sărituri (elan optim).

Aspecte tehnice şi biomecanice generale

Se caracterizează:

prin creşterea treptată a vitezei,

prin impulsia puternică a piciorului de sprijin, cu întinderea completă a celor
trei articulaţii (gleznă, genunchi, şold);

ridicarea coapsei;

desprinderea tălpii de pe sol;

înclinarea uşoară a trunchiului spre înainte;

amplitudinea pasului de alergare diferită faţă de alergarea în tempo sau alergarea

uşoară; frecvenţă mare a paşilor pe sol.

Succesiuni de exerciţii metodice

Succesiunea de exerciţii I

1. stând apropiat, înclinarea corpului înainte până la dezechilibrare, pornire

în alergare din ce in ce mai rapidă (accelerată) urmată de decelerare;

2. din alergare uşoară creşterea treptată a vitezei de deplasare pe 40 – 50m;

3. alergare uşoară alternată cu alergare accelerată pe distanţe marcate (20m a.u. + 20m a.A. + 15m a.u.
+ 15m a.A.);

4. alergare uşoară alternată cu creşteri ale vitezei de execuţie şi deplasare pe diferite distanţe, la semnal
auditiv;

5. alergare accelerată pe o linie trasată pe sol, cu scop de a realiza un decalaj lateral între aşezarea
tălpilor cât mai mic;

6. din picioare, start şi lansare de la start pe 30m cu sarcină: decalajul tălpilor să fie eliminat în maxim
6- 8 m de la start;

7. alergare accelerată alternată cu exerciţii din şcoala alergării (10m a.J.g + 20m a.A.; sau 20m [Link]. +
20m a.A.);

8. concurs: „cine execută corect alergarea accelerată pe o linie trasată pe sol?”

Succesiunea de exerciţii II

1. din alergare uşoară creşterea treptată a vitezei de deplasare pe 40 – 50m;

2. alergare uşoară alternată cu alergare accelerată pe distanţe marcate (20m a.u. + 20m a.A. + 15m a.u.
+ 15m a.A.);

3. cu plecare din picioare, la semnal, alergare accelerată individuală pe o anumită

distanţă; 4. la semnal auditiv, alergare accelerată pe culoare, câte 2-3 sau mai mulţi