TemA SI VIZIUNE

Introducere: Opera+Autor
R1: 2 trasaturi ale curentului + definitia curentului
R2: Tema operei + 2 secvente semnificative
R3: 2 elemente de structura, compozitie si limbaj
Concluzie

Caracterizare de personaj
Introducere: Opera+Autor
R1: Caracterizare d.p.d.v. moral, social,psihilogic
R2: Trasatura principala + 2 secvente semnificative
R3: 2 elemente de structura, compozitie si limbaj
Concluzie

Relatia intre personaje

Introducere: Opera+Autor
R1: Caracterizare personaje
R2: 2 secvente semnificative pentru relatie
R3: 2 elemente de structura, compozitie si limbaj
Concluzie
 ROMANTISMUL-LUCEAFARUL

Romantismul este un curent literar apărut la sfârșitul secolului al XVIII-lea în

Anglia și Germania și s-a extins în perioada următoare în Franța și țările est europene.

Poemul Luceafărul, scris de Mihai Eminescu, a fost publicat la Viena, iar în

toamna anului 1883 apare în revista „Convorbiri literare" mai apoi fiind adăugat de către
Titu Maiorescu în primul volum antum al poetului.

Luceafărul își are geneza în basmul popular „Fata din grădina de aur" în care
este prezentată povestea unei fiice de împărat, protejată și ținută de tatăl său într-un
castel. Un zmeu nemuritor se îndrăgostește de fata de împărat însă aceasta se arată
înspăimântată de nemurirea zmeului. Pentru împlinirea iubirii, zmeul se duce la Demiurg
cu dorința ca acesta să îl facă muritor. Creatorul nu îi îndeplinește dorința, iar zmeul se
întoarce în grădina palatului unde o găsește pe prințesă alături deun tânăr. Furios,
zmeul aruncă peste aceștia o stâncă.

Iubirea și aspirația spre cunoaștere sunt două temeabordare de romanticii

secolului XVIII.

De natură romantică este și compoziția simetrică a poemului realizată prin

alternarea planurilor cosmic și terestru, sugerând și opoziția veșnic-efemer, ideal-
comun. Lor le corespunde și natura duală a unora dintre personaje: Luceafărul -
Hyperion, fata de împărat Cătălina. Dualitatea aceasta se datorează încercării
personajelor de a-și descoperi propriile esențe.

Titlul este unul simbolic, „luceafărul" reprezentând pentru romantici steaua ce

luminează spre cunoaștere. Se remarcată încă de la început importanța acordată
Luceafărului și se deduce semnificația astrală a numelui. Acesta evidențiază relația de
opoziție existentă între lumea eului liric și cea a fetei, antiteza fiind un procedeu des
întâlnit în romantism. Titlul prevestește tema poeziei, contribuind la descifrarea
semnificațiilor acesteia.

Tema poemului o constituie condiția nefericită a omului de geniu într-o societate

care nu îi înțelege aspirațiile transpusă în povestea de iubire imposibilă dintre
protagoniști, unde Luceafărul se îndrăgostește de fata de împărat.

Motivele literare prezente sunt cele specifice romantismului. Astfel întâlnim

motivul: incompatibilității, al palatului, luceafărului, teiului, nopții, lunii, oglinzii, castelului.
 O primă secvenţă sugestivă pentru tema iubirii imposibile o constituie tabloul
întâi, iubirea manifestându-se între două fiinţe aparţinând a două lumi diferite, cea
terestră şi cea cosmică. Luceafărul o cheamă pe fată în lumea lui, oferindu-i statutul de
stăpână a întinderilor de ape, însă ea îl refuză, simitindu-l ,,străin la vorbă şi la port’’, ca
făcând parte dintr-o lume necunoscută ei şi de care se teme.

O a doua secvență, semnificativă pentru aspiratiile înalte ale omului de geniu,

este reprezentată de călătoria Luceafărului, pe numele său Hyperion, la Demiurg pentru
a-i cere nemurirea. Această călătorie simbolizează un drum al cunoașterii și, totodată,
motivația meditației pe care poetul o are asupra condiției omului de geniu.

Poemul se constituie din 98 de strofe delimitate în patru tablouri (părți),

prezentând o acțiune desfășurată cronologic, înfățișând două lumi diferite: spațiul
universal-cosmic și terestru-uman.

Primul tablou prezintă atracția între cele două planuri: cosmic și terestru. Este
înfățișată povestea de iubire dintre două ființe aparținând unor lumi diferite. În incipit
este folosită formula inițială specifică basmului „A fost odată ca-n povești/ A fost ca
niciodată", plasând acțiunea în timp mitic nedeterminat. Fata de împărat este unică prin
calitățile sale și prezintă o descendență nobilă: mândră-n toate cele", „din rude mari
împărătești", "Cum e Fecioara între sfinți /Și lună între stele". Aceasta încearcă pentru
prima dată sentimentul de iubire. Aspiră la împlinirea prin cunoaștere. Se îndrăgostește
astfel de Luceafăr care este o reprezentare a zburătorului din mitologia populară.
Legătura între cele două luni este făcută prin intermediul ferestrei, iar întâlnirea celor doi
are loc numai în vis, astfel oglinda reprezintă un intermediar, un mijlocitor pentru a face
posibilă această comunicare.

Tabloul al doilea debutează cu portretul lui Cătălin, un „băiat din flori", ce este
prezentat în registru popular asemenea descrierii fetei de împărat din primul tablou,
pentru a sublinia astfel apartenența celor doi aceleiași lumi, lumea obișnuită, comună, a
oamenilor de rând. Se remarcă antiteză între Cătălin și Luceafăr. Pe când Luceafărul îi
promite fetei de împărat un destin de excepție, Cătălin îi promite unul comun, anonim,
pierzându-și atât numele în mulțimea de oameni ce se aseamănă cât și aspirațiile
intangibile.

În tabloul al treilea este prezent un pastel cosmic, anume zborul Luceafărului în

timp și spațiu întrucât întâlnirea cu Demiurgul este posibilă doar în momentul creației.
Luceafărul, numit de această dată Hyperion („cel care zboară deasupra"), este refuzat
de către Creator întrucât acesta nu poate să schimbe rânduiala lumii pentru a-i îndeplini
acestuia dorința de a deveni un un muritor de rând.

Tabloul al patrulea debutează cu întoarcerea lui Hyperion pe bolta cerească într-

un cadru nocturn. Acesta își revarsă lumina asupra Pământului. Se evidențiază astfel o
serie de motive precum luna noaptea, codrul, teiul. În acest cadru protector regăsim
cuplul format din cei doi îndrăgostiți muritori. Cătălin îi propune fetei de împărat,
îmbătate de amor, să își pună iubirea sub semnul veșnic. Hyperion se arată rece la
chemarea fetei de împărat: („Coboară-n jos luceafar blând... Norocu-mi luminează")
răspunzând „Ce-ți pasă ție chip de lut?". Acesta își recunoaște statutul și spune că va
rămâne în lumea sa unde se simte „nemuritor și rece".

Viziunea despre lume este subliniată în discursul demiurgului: societatea,

omenirea rămâne în efemeritatea sa, purtată de steaua norocului, nedepășindu-și
limitele. Din versurile „Ei doar au stele cu noroc...", „Se nasc sprea muri/ Și mor spre a
se naște" se remarcă diferența între cele două planuri, cosmic și terestru.

Limbajul poetic este subliniat de muzicalitatea poemului redată prin elementele

prozodice: rimă împerecheată, ritmul iambic și măsura versurilor de șapte - opt silabe.
Mijloacele de expresivitate ajută la conturarea cadrurilor în care se petrec întâmplările
dar și la caracterizarea indirectă a personajelor antrenate în acțiune.
 SIMBOLISMUL-PLUMB

George Bacovia a fost un scriitor român format la școala simbolismului

francez și este considerat de critica literară cel mai însemnat reprezentant
din literatura română al acestui curent literar.

Poezia lui George Bacovia, intitulată „Plumb", a fost publicată în anul 1916 în
volumul de debut cu același nume, fiind o creație simbolistă.

Simbolismul este un curent literar apărut în Franța în a doua jumătate a secolului

XX, ca reacție împotriva romantismului, pătrunzând în literatura română prin operele lui
Alexandru Macedonski.
Opera „Plumb" este o creație simbolistă pe tema condiției poetului într-o societate
superficială care nu îi înțelege aspirațiile. Poetul transmite o stare sufletească disperată
și lipsită de speranță.
Pe parcursul poeziei bacoviene se păstrează aceeași stare de pustietate și
singurătate, lumea structurată în versurile poeziei pe două planuri - exterior și interior -
fiind construită cu ajutorul simbolului. Simbolul este reprezentat de metalul „Plumb" și
prezent încă din tin titlu, acesta formând o imagine a sumbrului, astfel sentimentului de
melancolie îi este asociată culoarea gri („Dormeau adânc sicriele de plumb").
Dintre tehnicile simboliste autorul folosește sugestia care exprimă fidel
corespondența dintre elementele naturii și stările sufletești. Universul este perceput
sinestezic vizual (flori de plumb), auditiv (scârțâiau) și tactil (era vânt).
Poezia ilustrează tema condiției poetului într-o societate superficială, care nu îi
înțelege aspirațiile, astfel laitmotivul moartea este configurat prin elementele de bază:
sicriu, somn, cavou, coroane, frig, vânt. Dacă moartea este motivul central al poeziei,
atunci el guvernează și alte motive prezente, cum ar fi amorul, singurătatea, tristețea,
nevroza, plumbul, acestea fiind secundare și ajutând la formarea unei idei sumbre -
alunecarea spre neantul interior. Motivul singurătății este sugerat de către restrângerea
mediului reprezentată de cavou. Epitetele „adânc”, „întors”, „funerar”, „singur” contribuie
la sugerarea unei neliniști metafizice. Imaginile auditive sunt reprezentate prin două
verbe a căror sonoritate stridentă, iritabilă, sugerează
disperare, tristețe (să strig, scârțâiau) și contriuie la muzicalitatea dizarmonică, dată și
de discursul liric fragmentar, întrerupt de punctele de suspensie.
Tipul de lirism prezent în opera bacoviană este cel subiectiv, cu aspectul unui
monolog tragic prin care poetul exprimă o stare sufletească disperată și lipsită de
speranță. Prezența eului liric este dată în text defolosirea formelor pronominale și
verbale de persoana I: „stam”, „am început”, „meu”.
Titlul poeziei prezintă, în sens denotativ un metal greu, moale, maleabil, de
culoare cenușie, rece. În sens conotativ el este un simbol artistic ce sugerează
apăsarea sufletească, monotonia, dezorientarea, spațiul închis, neliniștea, lipsa
afecțiunii. Se constată o cromatică apăsătoare datorită simbolului, cuvântul-cheie
„plumb” este repetat de șase ori în mod obsesiv în cele două catrene ale poeziei, în
fiecare de câte trei ori, în mod simbolic; astfel „sicrtiele de plumb”, „florile de plumb” și
amorul de plumb” conturează imposibilitatea de a zbura și de a se salva.
Prozodia are la bază cele două strofe construite după o schemă sintactică
asemănătoare, compuse din câte patru versuri, cumăsura versurilor de 10 silabe, ritm
iambic și rimă îmbrățișată, astfecadența morții se menține dinspre planul exterior spre
cel interior, planuri formate pe baza celor două catrene. Planul exterior este reprezentat
de un tablou sumbru dat de elementele decorului fnerar (sicriele, coroane, cavou) în
strânsă legătură fiind cu planul interiordat de sentimentele apăsătoare de disperare și
izolare.
Strofa I se concentează asupra planului exterior. Verbul „dormeau” folosit în text
la modul indicativ, timpul imperfect sugerează permanetizarea unei stări, a monotoniei.
Sunt predominante elementele decorului funerar care conturează atmosfera apăsătoare,
„cavoul” și „sicriele” devenind simboluri ale spațiului exterior (rece, întuneat, care impune
limite) sau chiar ale propriului trup. Versul al treilea sugerează starea de singurătate a
eului liric iar imaginea chinestezică „era vânt” subliniază starea de discomfort a acestuia.
Strofa a II-a redă planul interior, al stărilor sufletești și al sentimentelor. Prin
metafora „Dormea întors amorul meu de plumb” este sugerată absența senitmentului de
iubire, eul liric simțindu-se copleșit de starea de singurătate. Disperarea poetului este
accentuată prin imaginea auditivă „și-am început să-l strig”. În ultimul vers al poeziei ,
aripile de plumb exprimă imposibilitatea evadării din spațiul apăsător.
În concluzie, prin atmosfera sumbră, muzicalitate, folosirea sugestie și a
corespondenței, prin prezentarea stărilor de singu rătate și de angoasă, poezia „Plumb”
se încadrează în estetica
simbolistă.
 MODERNISM si expresionism- Dați-mi
un trup voi munților

Lucian Blaga a fost un filozof, poet, dramaturg, traducător, profesor

universitar, jurnalist academician și diplomat român. Acesta s-a plasat
pe direcția expresionistă a modernismului interbelic.
Poezia „Dați-mi un trup voi munților" face parte din volumul său de debut
„Poemele luminii" publicat în anul 1919, fiind o artă poetică modernistă a literaturii
române interbelice.
Operă literară „Dați-mi un trup voi munților" este o creație modernistă pe tema
condiției omului. Poetul transmite un sentiment acut de tristețe, de neputință provocat de
contradicția dintre fragilitatea existenței umane și dezlănțuirea frenetică a sufletului.
Ideile poetice sunt organizate în cinci strofe inegale ca număr de versuri, la
care se adaugă un vers independent cu rol de concluzie. Versurile au măsura variabilă
și rimă albă, caracteristică a textelor poetice moderniste, ceea ce sugerează dorința
poetului de a se elibera de rigorile prozodiei impuse de clasicism. Mai mult de atât,
majusculă este utilizată doar la început de enunț favorizând ingambamentul („Strășnicul
suflet ce-l port").
Textul pornește de la ideea limitării în timp și spațiu a omului, dezamăgit că nu
poate depăși această condiție (epitetul „trecătorul meu trup“, metaforă „lutul tău slab").
Prin mărturisirea din finalul strofei întâi („Strășnicul suflet ce-l port") eul liric își exprimă
în viziune modernistă opinia despre propriile sentimente puternice și contradictorii care
sălășluiesc în aceeași inimă.
Poezia ilustrează tema condiției omului, poetul simțindu-se limitat din cauza unei
existențe efemere. Ideea poetică centrală este reprezentată de comunicarea omului cu
natura rezultată din dorința eului liric de a proporționa intensitatea sentimentelor cu
trupul său neîncăpător. Tema este regăsită în text încă din prima strofă unde este
utilizată antiteza între aspiratiile înalte și condiția umană limitată. Metafora „lutul tău
slab" sugerează fragilitatea și efemeritatea ce poate fi explicată prin citatul „din
pământ ai fost făcut și în pământ te vei întoarce ". Epitetul în inversiune „strașnicul
suflet" exprimă intensitatea sufletului uman și aspirațiile înalte ale acestuia. Prin cele
două secvențe este subliniată nemulțumirea eului liric față de spațiul limitat.
Titlul poeziei este unul reprezentativ, fiind construit sub forma unei invocații a
eului către una din formele reprezentative ale universului, munții, aceștia conferindu-i
eului liric corporalitate aspirației sale de cunoaștere.
Tipul de lirism este unul subiectiv în versurile poeziei fiind utilizate forme verbale
și pronominale de persoana întâi („aș iubi“, „mei", „să-mi doresc") și persoana a doua
(utilizarea vocativului și imperativului). Acesta conferă textului un caracter confesiv iar
discursul poetic ia forma unui monolog adresat la început propriului trup („Numai pe tine
te am trecătorul meu trup ") ulterior unor elemente ale naturii („munților", „mărilor",
„pământului"). Eul liric apare în ipostaza omului inferior naturii, prin natura existenței sale
fragile.
 Cele cinci strofe ale poeziei sunt grupate în trei secvențe poetice.
Prima secvență este alcătuită din prima strofă a poemului în care predomină
verbele la indicativ prezent, fiind ilustrată o atmosferă încărcată de tristețe și melancolie
în urma conștientizării de către eul liric a propriei limitări la care este supusă condiția
umană în raport cu aspirațiile sale înalte („căci lutul tău slab/ mi-e prea strâmt pentru
strașnicul suflet").
Cea de-a doua secvență este reprezentată de a doua strofă a poeziei, unde
predomină verbele la modul imperativ („dați", „fiți") prin intermediul acestora creându-se
o serie de invocații către formele puternice ale naturii (munții, mările, pământul)
Invocația din această strofă („Dați-mi un trup voi munților, mărilor ") exprimă dorința
poetului de a depăși propria condiție, tentația absolutului. Eul liric este conștient de
elanul sufletesc pe care îl deține, exprimat sugestiv prin metafora furtunilor.
Secvența a treia este alcătuită din ultimele trei strofe la nivelul cărora predomină
modul condițional- optativ („auzi-s-ar", „aș iubi", „aș apare") fiind ilustrată proiecția unei
lumi utopice. Eul liric își crează o iluzie că ar putea stăpâni întregul univers, acesta
devenind un demiurg. Sentimentul de iubire și ură puse în antiteză transfigurează binele
și răul.
Poezia se încheie prin reluarea incipitului, completat de conjuncția adversativă
„dar", subliniind condiția nefericită a omului impusă de slăbiciunea trupului („Dar numai
pe tine te am trecătorul meu trup")
Poezia „Dați-mi un trup voi munților" de Lucian Blaga, este o artă poetică
modernă pe tema condiției umane în care autorul își transmite prin intermediul versurilor
puternic metaforizate nemulțumirea față de condiția limitată în raport cu aspirațiile sale
înalte.

MODERNISMUL-TESTAMENT
 Tudor Arghezi, unul dintre cei mai consacrați autori ai literaturii române, a fost
cunoscut pentru contribuția sa la dezvoltarea liricii românești sub influența operelor lui
Charles Baudelaire. Opera sa poetică de o originalitate exemplară reprezintă o altă
vârstă marcantă a literaturii române.
Poezia „Testament” de Tudor Arghezi face parte din seria artelor poetice
moderne ale literaturii române din perioada interbelică, alături de „Eu nu striversc corola
de lumini a lumii” scrisă de Lucian Blaga și „Joc secund” de Ion Barbu. Poezia este
așezată în fruntea primului volum arghezian („Cuvinte potrivite”)publicat în anul 1927.
Opera ,,Testament”este o creație modernistă pe tema creației literare în ipostaza
de meșteșug, creația lăsată moștenire unui fiu spiritual.
Poetul Arghezi introduce în lirica românească estetica urâtului preluată de la
Charles Baudelaire, estetică ce presupune pe de-o parte introducerea în poezie a unor
termeni considerați nepoetici și pe de altă parte uttilizarea ca sursă de inspirație a unor
aspecte ale realității considerate fără valoare estetică. Astfel, prin intermediul unor
versuri precum „Din bube, mucegaiuri și noroi,/iscat-am frumuseți și prețuri noi”
se conturează ideea că poezia modernă își are resursele nu doar în realitatea plăcută,
expresivă ci și în tot ce ține de boală , moarte, suferință, nedreptate. Elementele
limbajului popular, cuvinte care exprimă durere, sunt transpuse în elemente de limbaj
poetic, cuvinte dulci care alină („zdrențe – muguri și coroane”, „venin – miere”).
Direcța modernistă se definește prin reflecția asupra creației, autorul își exprimă
propriile convingeri despre arta literară și rostul artistului în societate. Pentru Arghezi
poezia reprezintă un meșteșug iar poetul un meșteșugar al cuvântului. Prin poezia
„Testament ” se poate vorbi despre o preocupare vădită a autorului de a formula un
adevăr crez poetic. Poetul folosește, pentru a convinge, vorbe precum „eu am ivit”,
„frământate”, „am prefăcut”, „făcui”, „am preschimbat”.Poezia „Testament” de Tudor
Arghezi face parte din seria artelor poetice moderne ale literaturii române din perioada
interbelică, alături de „Eu nu striversc corola de lumini a lumii” scrisă de Lucian Blaga și
„Joc secund” de Ion Barbu. Poezia este așezată în fruntea primului volum arghezian
(„Cuvinte potrivite”)publicat în anul 1927.
Tema poeziei o reprezintă creaţia literară în ipostaza de meşteşug, creaţie lăsată
ca moştenire unui fiu spiritual. Textul poetic este conceput ca un monolog adresat de
tată unui fiu spiritual căruia îi este lăsată drept unică moştenire „cartea".Discursul liric
având un caracter adresat, lirismul subiectiv se realizează prin atitudinea poetică
transmisă în mod direct şi, la nivelul expresiei, prin mărcile subiectivităţii: pronumele
personale, adjectivele posesive, verbele la persoana I şi a Ii-a singular,alternând spre
diferenţiere cu persoana a IlI-a, topica afectivă (inversiuni şi dislocări sintactice). În
poezie, eul liric apare în mai multe ipostaze: eu/ noi, eu/ tatăl -fiul (în dialogul imaginar
iniţial), „de la străbunii mei până la tine" (în relaţia „străbunii" - eu-tu), Robul - Domnul (în
finalul poeziei).
Titlul volumului („Cuvinte potrivite”) sugerează truda poetului de a alege un
cuvânt care să exprime cel mai bine mesajul, dar și dorința acestuia de a-și transmite
ideile prin combinări deosebite de cuvinte. Titlul poeziei („Testament”) are o dublă
accepție: una denotativă și una conotativă. În sens denotativ,titlul desemnează actul
juridic întocmit de o persoană prin care aceasta lasă moștenire o serie de bunuri
urmașilor. În sens conotativ, cuvântul face trimitere la cele două părți ale Bibliei, Vechiul
și Noul Testament, în care sunt cuprinse învățăturile proorocilor și apostolilor adresate
oamenilor. Poezia capătă caracter testamentar, autorul mărturisind că moștenirea pe
care o lasă generațiilor următoare este de natură spirituală („Nu-ți voi lăsa drept bunuri,
după moarte,/ decât un nume adunat pe-o carte”).
Strofa întâi sintetizează temele principale ale poeziei: succesiunea generațiilor,
truda îndelungată a creatorului, importanța operei pentru urmași. Exprimarea la
persoana a II-a „Nu-ți voi lăsa" este utilizată de către poet pentru a se adresa în mod
direct fiecărui posibil cititor al său.
Opera literară este văzută de poet nu doar ca o punte între trecut, prezent și viitor
(„în seara răzvrătită care vine, de la străbunii mei până la tine"), ci și ca o oglindă
a greutăților pe care predecesorii săi le-au avut de suferit („prin răpi și gropi adânci,
suite de bătrânii mei pe branci").
În strofa a doua, exprimarea rămâne una directă, dovada fiind utilizarea verbelor
la modul imperativ precum “asaz-o”. Cartea este considerată un document fundamental
pentru generațiile viitoare, asemeni Bibliei. În el se regăsește existența și suferințele
străbunilor.
În cea de-a treia strofă, ideea centrală este de transformare a materialului în
spiritual (sapa devine condei iar brazda calimar ă).Poetul se află în ipostaza de “șlefuitor
de cuvinte” și aplică asupra lor aceeași trudă la care plugrarii supuneau pamantul.
A patra strofă debutează cu o confesiune lirică. Poetul face ca versurile lui să
exprime imagini sensibile, dar și să stigmat izeze răul din jur ("să înjure").
În a cincea strofă apare ideea transfigutării socialului în estetic prin faptul că
durerea și revolta socială sunt concentrate în poezie, simbolizată prin vioară. Întâlnim
în această strofă și estetica urâtului (“din bube, mucegaiuri…..”).
Ultima strofă evidențiază faptul că muza, arta contemplativă, "Domnița", "pierde"
în favoarea meșteșugului poetic. Autorul consideră că poezia este atât rezultatul
inspirației, a harului divin, "slova de foc", cât și rezultatul meșteșugului, al trudei poetice,
"slova faurită".Condiția poetului este redată în versul "Robul a scris-o, Domnul o citește".
Artistul este un "rob" in slujba cititorului care reprezintă "Domnul".
Poezia "Testament" este o artă poetică de sinteză pentru orientările poeziei
interbelice cu elemente tradiționaliste și moderniste.
Prozodia, îmbinând tradiție și modernitate este inedită: poezia cuprinde
cinci strofe inegale ca număr de versuri (9-11), silabe și ritm variabile, în funcție de
intensitatea sentimentelor și de ideile exprimate. Rima ține de vechile convenții, fiind
împerecheată.
Tema creației literare în ipostaza de meșteșug și viziunea modernistă asupra
lumii se reflectă într-un mod original și unic, deoarece poetul este prezentat ca un
născocitor, meșteșugar al cuvintelor, poezia presupunând truda creatorului. „Testament”
este și va rămâne o sinteză pentru perioada interbelică
 TRADITITONALISMUL-ACI SOSI PE
VREMURI

Ion Pillat a fost un eseist, poet tradiționalist, antagonist,editor și publicist român,

membru al Academiei Române.
Poemul „Aci sosi pe vremuri” face parte din volumul „Pe Argeș în sus”, publicat în
anul 1923 și este considerat de critica literară reprezentativ pentru creația artistică a
poetului Ion Pillat.
Tradiționalismul este o mișcare literară, manifestat încă din primii ani ai secolului
al XIX-lea, dar mai ales în perioada interbelică. Această ideologie literară îndeamnă la
apărarea valorilor arhaice ale poporului și la valorificarea zăcămintelor
folclorice.
Tradiționalismul se manifestă prin trei orientări: sămănătorismul (propune o
viziune idilică asupra satului și țăranului român), poporanismul (viziunea realistă) și
ortodoxismul ( preia ideile celorlalte două orientări la care se adaugă factorul religios).
Opera aparține tradiționalismului prin idilizarea trecutului, prin cadrul natural dar și
prin respectareaprozodiei consacrate.
În primul rând, din punct de vedere prozodic se remarcă prezența normelor de
prozodie clasică, trăsătură potrivită pentru curentul literar tradiționalism. Poezia este
alcătuită din 19 distihuri și un monostih, rimaîmperecheată, ritmul iambic, măsura de 13-
14 silabe.
În al doilea rând, niveul lexico-semanticdominanteste marcat de câmpul lexical al
satului prezentat într-o notă idilică.. Textul se remarcă prin descrierea cadrului natural
(codru, plopii, lanuri de secară, berze,câmpia, nisipul) și rural (poartă, zăvorul, hornul,
turnul vechi din sat), trăsătură specifică tradiționalismului.
Fiind considerat de către critica literară românească un poem reprezentativ
pentru creația artistică a poetului acets aaduce o imagine tradițională a satuui
românesc. Astfel, temele poeziei sunt iubirea și trecerea timpului,preschimbarea
materiei, sentimentul de iubire fiind definitoriu fiecăruia.
O imagine poetică reprezentativă pentru tema poeziei este redată de versurile „Și
cum ședeau...departe, un clopot a sunat/ Același clopot poate, din turnul vechi din
sat.../De nuntă sau de moarte”. Iubirea de alădată și cea prezentă sunt prinse în rama
timpului. Fiecare se încheie cu imaginea clopotului care sună în turnul vechi al satului.
De asemenea, fragmentul include motive importante pentru cadrul unei lumi vechi care
rezistă timpului (clopotul, turnul bisericii, satul).
O altă secvență care susține una dintre temele operei este „Caieri sosi bunica... și
vii acuma tu/ Pe urmele berlinei trăsura stătu” în care se face legătura dintre trecut și
prezent, la fel cumvenise bunica gingașă și emoționatăîn casa bunicului, așa vine astăzi
iubita,fără a ști că se repetă istoria înaintașilor. Eul liric o întâmpină asemenea bunicului,
emoționat, recitându-i însă poezii simboliste (semn al trecerii timpului). Sunt schimbate
doar personajele ce alcătuiesc cuplul acestea păstrând însă obiceiurile, trăirile și
emoțiilor bunicilor.
Titlul este inedit deoarece este alcătuit dintr-o propoziție, prin care poetul
comunică ideea centrală a poemului și anume apropierea până la identificare a
trecutului cu prezentul. Adverbul în forma populară ”aci”, verbul ”sosi” la perfectul simplu
și locuțiunea adverbială de timp ”pe vremuri” sugerează ideea că existența
umană se bazează pe experiențe repetabile, reluate și retrăite de fiecare generație în
parte, care simte și trăiește viața asemenea înaintașilor.
Versurile poeziei pot fi grupate în trei secvențe poetice.
Prima secvență cuprinde distihurile 1-10 și reprezentată de rememorarea poveștii
de iubire a bunicilor proiectată într-un cadru rural. Secvența debutează cu descrierea
casei părintești peste care trecerea timpului și-a făcut simțită prezența. Plopul devine un
simbol al melancoliei, al așteptării.
Secvența a doua, cuprinzând distihurile 11-12, reprezintă o meditație pe tema
trecerii ireversibile a timpului, anticipate încă de la finalul secvenței anterioare prin
schimbarea fizică a bunicii.
A treia secvență redă, în oglindă față de cea din tâi, scenarul poveștii de iubire
din prezent. Alcătuită din 7 distihuri și un vers independent se încheie prin
reluarea unei imagini simbolice din prima parte, în care ”turnul” și ”clopotul” devin
simboluri ale ciclicității.
În concluzie, creația poetică ”aci sosi pe vremuri” de Ion Pillat ilustrează cu
rafinament direcția tradiționalistă din perioada interbelică fiind un poem reprezentativ
pentru creația artistică a poetului, aducând o imagine tradițională satului.

POVESTEA LUI HARAP-ALB

 [Link] SI VIZIUNEA

Ion Creangă face parte din generația scriitorilor clasici ai literaturii române alături
de Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale și Ioan Slavici. Opera sa cuprinde „Povești”,
„Povestiri” și vestitele „Amintiri din copilărie”.
Opera „Povestea lui Harap-Alb” a apărut în revista „Convorbiri literare”, la 1
august 1877, fiind considerată de criticul Garabet Ibrăileanu „o adevărată epopee a
poporului român și prezintă particularitățile unui basm cult”.
Basmul este specia genului epic de dimensiuni ample, cu numeroase personaje
reale cât și fantastice, în care forțele Binelui și cele ale Răului intră în conflict, victoria
aparținând întotdeauna Binelui.
Trăsăturile prin care se deosebește basmul cult de cel popular și pe care le
regăsim și în text, sunt reprezentate de prezența unui autor cunoscut (Ion Creangă),
tratarea în manieră realistă a fabulosului, ponderea mare a dialogului, prezența atât a
calităților cât și a defectelor la personaj.
În primul rând, se remarcă umanizarea fabulosului; protagonistul nu este un
individ excepțional înzestrat cu puteri supranaturale, ci se remarcă prin defectele vârstei
(naivitatea, neascultarea sfatului părintesc). El dobândește prin trecerea probelor o serie
de calități / valori (precum mila, bunătatea, generozitatea, prietenia, curajul) necesare
unui împărat. Prin portretele fizice ale celor cinci tovarăși ai eroului (Gerilă, Flămânzilă,
Setilă, Ochilă, Păsări-Lăți-Lungilă) se ironizează defectele umane (frigurosul,
mâncăciosul etc), însă aspectul lor grotesc ascunde calități sufletești precum bunătatea
și prietenia. În acest fel sunt promovate valori umane: cinstea, omenia.
În al doilea rând, datorită limbajului esteaccentuată impresia de realism popular,
ceea ce conferă oralitate stilului, observânduse un limbaj tipic humușeltean, bogat în
expresii, locuțiuni, fraze rimate; craiul își ceartă feciorii nemulțumiți de felul lor de a
proceda folosind expresii rimate spre exemplu: „La plăcinte înainte / La război
înapoi”, iar cei cinci amici ai lui Harap-Alb se ceartă în cuptorul de aramă „ca niște țărani
humuleșteni într-o zi de târg”.
Tema basmului este reprezentată atât de lupta dintre Bine și Rău, cât și de
parcurgerea drumului inițierii pe care eroul îl parcurge pentru a demonstra în final că s-a
maturizat și că este capabil să conducă o împărăție.
Fiul de crai este înzestrat cu naivitatea celui care a trăit într-un spațiu al inocenței
după cum naratorul îl caracterizează: „boboc în felul său la trebi de aieste”. Prin urmare,
o scenă semnificativă pentru trăsătura protagonistului este cea în care băiatul cade
sluga spânului fiind ademenit în fântână. Spânul îl supune unui vicleșug și îi trasează
limitele jurământului: „atâta vreme ai a mă sluji până când a-i muri și iar a-i învie”. Acest
paradox (moartea și învierea) conține însă condiția eliberării. Tot
acum primește și numele de „Harap-Alb”. Sugestia cromatică alb- negru reflectă
traversarea unei stări intermediare (inițierea), între starea de inocență și „învierea”
spirituală a celui ce va devein împărat.
Fântâna este în plan simbolic un spațiu al renașterii și al regenerării, iar
schimbarea identității reprezintă începutul inițierii spirituale. Ipostaza de slugă este
absolut necesară în maturizarea fiului de crai deoarece pentru a ajunge împărat trebuie
să fie slab și umil, să știe și el ce e „năcazul” după cum i-a spus Sfânta Duminică.
O altă secvență semnificativă temei este cea în care Harap-Alb se întoarce cu
fata împăratului Roș, iar fata divulgă adevărata identitate a acestuia. Spânul îi taie
capul, iar la rândul lui e ucis de cal. În felul acesta îl dezleagă de jurământ semn că
inițierea este încheiată. Harap-Alb este înviat, dar sub o nouă identitate. Cel ce se naște
acum este „vrednic să fie împărat slăvit, puternic și iubit”. Scena marchează și refacerea
echilibrului odată cu deznodământul, eroul primindu-și răsplata: nunta și împărăția.

2. CARACTERIZARE DE PERSONAJ
 Ion Creangă face parte din generația scriitorilor clasici ai literaturii române alături
de Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale și Ioan Slavici. Opera sa cuprinde „Povești”,
„Povestiri” și vestitele „Amintiri din copilărie”.
Opera „Povestea lui Harap-Alb” a apărut în revista „Convorbiri literare”, la 1
august 1877, fiind considerată de criticul Garabet Ibrăileanu „o adevărată epopee a
poporului român și prezintă particularitățile unui basm cult”.
Basmul este specia genului epic de dimensiuni ample, cu numeroase personaje
reale cât și fantastice, în care forțele Binelui și cele ale Răului intră în conflict, victoria
aparținând întotdeauna Binelui.
Trăsăturile prin care se deosebește basmul cult de cel popular și pe care le
regăsim și în text, sunt reprezentate de prezența unui autor cunoscut (Ion Creangă),
tratarea în manieră realistă a fabulosului, ponderea mare a dialogului, prezența atât a
calităților cât și a defectelor la personaj.
Tema basmului este reprezentată atât de lupta dintre Bine și Rău, cât și de
parcurgerea drumului inițierii pe care eroul (Harap Alb) îl parcurge pentru a demonstra
în final că s-a maturizat și că este capabil să conducă o împărăție.
Statutul social al protagonistului se modifică din incipitul textului până la final.
Astfel, cel care la început a fost mezinul timid și neîncrezător în forțele proprii și a
acceptat condiția umilă de slugă, la final ajunge să își sume rolul de Împărat.
Din punct de vedere moral, Harap-Alb ajunge să întrunească toate cailitățile
necesare unui viitor împărat: bunătatea, milostenia, curajul, cinstea și dmnitatea, pe
care fiicele Împăratului Verde le remarcă de la prima întâlnire („seamănă a fi mult mai
omenos). Compensându-i slăbiciunile umane firești, bunătatea și mila îi conferă fiului de
crai calitatea de simbol al Binelui.
Psihologic, observăm că Harap-Alb este surprins pe parcursul întregului proces
de maturizare. La început este nesigur în fața deciziilorsau gata să se lase stăpânit de
frică, naiv, copleșit de rolul pe care și l-a asumat. Însă pe parcursul operei își dezvoltă
personalitatea, dobândind calități precum: curajul, încrederea în sine însuși, calități pe
care le dovedește tocmai datorită probelor la care este supus.
Naivitatea și nesiguranța în luarea deciziilor și în felul de a acționa sunt
remarcate pe parcursul procesului său de maturizare încă de la momentul alegerii
calului, reprezentând o scenă semnificativă acestei trăsături a protagonistului.
Descoperirea
calului potrivit pentru călătoria ce urmează să o parcurgă este de fapt o probă
pregătitoare, căci inițial, feciorul îl tratează cu dispreț și se arată violent din cauza
aspectului, calul fiind cel mai urât, bătrân și slab. După ce mănâncă din jarul adus
animalul se transform într-un cal arătos, cu puteri supranaturale: zboară, vrbește, deține
cunoștințe inaccesibile eroului, apoi îl ia pe băiat și zboară cu acesta până la lună și
soare, încât îl trec „toate grozile lumii”.
Fiul de crai este înzestrat cu naivitatea celui care a trăit într-un spațiu al inocenței
după cum naratorul îl caracterizează:„boboc în felul său la trebi de aieste”. Prin urmare,
o scenă semnificativă pentru trăsătura protagonistului este cea în care băiatul cade
sluga spânului fiind ademenit în fântână. Spânul îl supune unui vicleșug și îi trasează
limitele jurământului: „atâta vreme ai a mă sluji până când a-i muri și iar a-i învie”. Acest
paradox (moartea și învierea) conține însă condiția eliberării. Tot acum primește și
numele de „Harap-Alb”. Sugestia cromatică alb-negru reflectă traversarea unei stări
intermediare (inițierea), între starea de inocență și „învierea” spirituală a celui ce va
devein împărat.
Fântâna este în plan simbolic un spațiu al renașterii și al regenerării, iar
schimbarea identității reprezintă începutul inițierii spirituale. Ipostaza de slugă este
absolut necesară în maturizarea fiului de crai deoarece pentru a ajunge împărat trebuie
să fie slab și umil, să știe și el ce e „năcazul” după cum i-a spus Sfânta Duminică.
Perspectiva narativă este extradiegetică, iar narațiunea la persoana a III-a este
realizată de un narator omniscient a cărui obiectivitate nu este totală, în text apărând
intervenții subiective și adresări directe către cititori: „Dar, iar mă întorc și zic: mai știi
cum vine vremea?”. Spre deosebire de basmul popular, narațiunea se îmbină cu
dialogul, funcțiile acestuia fiind multiple: dinamizarea acțiunii, rol în caracterizarea
personajelor, asigurarea progresiei evenimentelor. Astfel se asigură și caracterul scenic
al textului.
Dacă privim textul din perspectiva tematicii abordate, cea a luptei dintre Bine și
Rău, atunci putem identifica drept conflict principal cel exterior, dintre fiul cel mic al
Craiului și Spân.
Dacă abordăm textul din perspectiva temei inițierii, putem identifica și un conflict
interior, o luptă a sinelui cu sinele, între cele două ipostaze ale
protagonistului, cea de neinițiat și statutul de inițiat la care aspiră. Spânul devine răul
necesar în maturizarea lui Harap-Alb, întreaga operă fiind construită sub forma unui
complot, al unui scenariu al maturizării.
În concluzie, opera literară „Povestea lui HarapAlb” scrisă de Ion Creangă
prezintă toate particularitățile unui basm cult unde autorul a încercat să sugereze că în
viață, mai importante sunt calitățile morale în detrimental celor fizice, individul fiind
respectat în funcție de comportamnetul său în societate.
 ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE INTAIA
NOAPTE DE RAZBOI
[Link] SI VIZIUNE

Opera literară „Ultima noapte de dragoste, întâia noaptede război", publicată în

anul 1930 de către Camil Petrescu, prezintă povestea studentului la filozofie Ștefan
Gheorghidiu, care odată cu războiul trăiește agonia și moartea iubirii lui, constituind un
moment de referință în evoluția prozei românești.
Aparținând genului epic, această operă se remarcă prin acțiunea complexă
desfășurată pe mai multe planuri narative, personajele numeroase, conflictele puternice
și marea mobilitate în timp și spațiu specifice romanului. Acesta are caracter psihologic
naratorul focalizându-se pe investigarea detaliată a vieții interioare, observarea
psihologică. Narațiunea se realizează la persoana întâi pentru a pune accent pe
descrierea stărilor sufletești, a problemelor de conștiință, pătrunderea în zone obscure
ale subconstientului.
Modernismul este curentul literar manifestat în perioada interbelică, ale cărui
trăsături sunt teoretizate de către Eugen Lovinescu și promovate, în special, prin
intermediul cenaclului și al revistei „Sburătorul".
Textul se înscrie în estetica modernistă prin subiectivitatea sporită și perspectiva
narativă, tehnici narative moderne (analiza psihologică),
statutul superior al personajului, destrămarea prezentării clasice a acțiunii,stilul
anticalofil și utilizarea procedeului anaplasei.
Romanul este împărțit în două părți și treisprezece capitole cu titluri sugestive.
Romanul erotic este inclus în cel de război prin procedeul
analepsei (întreruperea firului epic pentru a relata un eveniment din trecut) ceea ce
cauzează acronia (evenimentele nu mai sunt relatate în
ordine cronologică).
Stilul anticalofil („împotriva scrisului frumos") pentru care optează romancierul
susține autenticitatea limbajului. Scriitorul nu refuză corectitudinea limbii, ci efectul de
artificialitate pe care îl producea exprimarea personajelor din romanul tradițional. De
aceea, în conceptia lui Camil Petrescu, aşa cum de altfel va explica mai târziu în
romanul „Patul lui Procust", pentru un scriitor este importantă experiența de viață care
poate fi transformată in literatură: „fără ortografie, fără compoziție, fără stil și chiar fără
caligrafie."
Tema principală a romanului este reprezentată de condiția intelectualuluu la
începutul secolului XX, drama intelectualului inadaptat. Ca și subteme se evidențiază
cele două experiențe care machiază destinul personajului: iubirea și războiul.
O primă secvență reprezentativă pentru tema iubirii și care evidențiază atât relația
protagonistului cu Ela dar și spiritul interogativ, hipersensibil și hiperanalitic al lui Ștefan
este excursia de la Odobești.
 Pentru Ștefan, fiecare gest al soției, poziția corpului, surâsul afișat și familiaritatea
cu domnul Grigoriade reprezintă tot atâtea ocazii de
autoanaliză, declanșând revelații asupra iubirii. Personajul suferă pentru că are impresia
că este înșelat, ceea ce generează o primă ruptură a cuplului urmată de o serie de
certuri și împăcări. Micile incidente, gesturile fără importanță, schimbul de priviri se
amplifică în conștiința personajului.
După ce au avut loc mai multe schimbări ale așezării în mașină, Ela deranjând
chiar de două ori lumea pentru a-l lua în mașină pe domnul G., gândurile lui Gheorghidiu
decin amare și sufletul începe să îi fiarbă înăbușit: „Pe drum, nevastă-mea n-a trăit
decât prezența lui. Toate comentariile le-a făcut numai pentru el sau cu el". Orgolios, el
va adopta un comportament similar cu cel al Elei, la următoarea ieșire, ceea ce trezește
gelozia și invidia soției. Apoi, devine răzbunător în urma refuzului Elei de a pleca de la o
anumită petrecere, aducând în patul conjugal o femeie de stradă, doar pentru a-și
satisface orgoliul rănit, fapt ce va duce la separarea temporară a cuplului.
O altă secvență reprezentativă este reprezentată de finalul deschis al romanului:
Gheorghidiu întorcându-se de pe front, într-o permisie în urma unei răni, se întâlnește
cu
Ela.
Experiența de cunoaștere pe care a reprezentat-o războiul se observă în
atitudinea față de biletul ce face referire la adulterul Elei. Dacă înainte de a pleca pe
front, Gheorghidiu ar fi sacrificat totul pentru confirmarea adulterului Elei, acum această
posibilitate îl lasa indiferent. Finalul constă în despărțirea celor doi, Ela acceptând
divorțul propus de Ștefan.
Astfel, cuplul fericit care la începutul romanului are un statut social și material
lipsit de pretenții, evoluează spre o existență modernă, asigurată de îmbunătățirea
considerabilă a statului material, care va conduce, pe fundalul unor diferențe de
structură interioară, la separare.
Spre deosebire de romanele tradiționale, în care conflictul este exterior, în
romanul lui Camil Petrescu apare conflictul interior, din conştiința personajului narator,
Stefan Gheorghidiu, care trăieşte stări şi sentimente contradictorii faţă de soția sa, Ela.
Acest conflict interior este generat de raporturile pe care protagonistul le are cu
realitatea înconjurătoare. Principalul motiv al rupturii dintre Ştefan şi soția sa este
implicarea Elei în lumea mondenă pe care eroul o disprețuiește. Asadar, conflictul
interior trăit de protagonist se produce din cauza diferenței dintre aspirațiile lui
Gheorghidiu si realitatea lumii înconjurătoare.
Conflictul exterior scoate în evidență relația personajului cu societatea,
protagonistul fiind plasat în categoria inadaptaților social.
Narațiunea se realizează la persoana întâi, luând forma unei confesiuni:
personajul principal, Ștefan Gheorghidiu, trăiește două experiențe fundamentale: iubirea
și războiul. Romanul este ordonat ca jurnal. Subiectivitatea este influențată de caracterul
psihologic al romanului. La nivelul structurii și al firului epic, accentul se mută de pe
relatarea faptelor pe reflexul lor în conștiința personajului: firul epic mai restrâns decât în
romanele realiste, evenimentele fiind doar pretextul ce declanșează introspecția.
Așa cum se exprimă poetic însăși autorul, romanul modern, psihologic, de tip
subiectiv, „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război " îi conturează, prin tema
și viziunea despre lume oglindită, un autoportret din seria „sufletelor tari". El aduce în
literatura română un nou tip de personaj cu o viață sufletească puternică, ce se
dezvăluie într-un lung și tensionat monolog interior, aspirând spre absolut în iubire și
cunoaștere, căruia i se opune o femeie frumoasă, dar cu aspirații comune, care nu-l
piate înțelege.
[Link] DE PERSONAJ

Opera literară „Ultima noapte de dragoste, întâia noaptede război", publicată în

anul 1930 de către Camil Petrescu, prezintă povestea studentului la filozofie Ștefan
Gheorghidiu, care odată cu războiul trăiește agonia și moartea iubirii lui, constituind un
moment de referință în evoluția prozei românești.
Aparținând genului epic, această operă se remarcă prin acțiunea complexă
desfășurată pe mai multe planuri narative, personajele numeroase, conflictele puternice
și marea mobilitate în timp și spațiu specifice romanului. Acesta are caracter psihologic
naratorul focalizându-se pe investigarea detaliată a vieții interioare, observarea
psihologică. Narațiunea se realizează la persoana întâi pentru a pune accent pe
descrierea stărilor sufletești, a problemelor de conștiință, pătrunderea în zone obscure
ale subconstientului.
Modernismul este curentul literar manifestat în perioada interbelică, ale cărui
trăsături sunt teoretizate de către Eugen Lovinescu și promovate, în special, prin
intermediul cenaclului și al revistei „Sburătorul".
Textul se înscrie în estetica modernistă prin subiectivitatea sporită și perspectiva
narativă, tehnici narative moderne (analiza psihologică),
statutul superior al personajului, destrămarea prezentării clasice a acțiunii,stilul
anticalofil și utilizarea procedeului anaplasei.
Romanul este împărțit în două părți și treisprezece capitole cu titluri sugestive.
Romanul erotic este inclus în cel de război prin procedeul
analepsei (întreruperea firului epic pentru a relata un eveniment din trecut) ceea ce
cauzează acronia (evenimentele nu mai sunt relatate în
ordine cronologică).
Stilul anticalofil („împotriva scrisului frumos") pentru care optează romancierul
susține autenticitatea limbajului. Scriitorul nu refuză corectitudinea limbii, ci efectul de
artificialitate pe care îl producea exprimarea personajelor din romanul tradițional. De
aceea, în conceptia lui Camil Petrescu, aşa cum de altfel va explica mai târziu în
romanul „Patul lui Procust", pentru un scriitor este importantă experiența de viață care
poate fi transformată in literatură: „fără ortografie, fără compoziție, fără stil și chiar fără
caligrafie."
Tema principală a romanului este reprezentată de condiția intelectualuluu la
începutul secolului XX, drama intelectualului inadaptat. Ca și subteme se evidențiază
cele două experiențe care machiază destinul personajului: iubirea și războiul.
Ștefan Gheorghidiu, personajul principal al romanului, este un tânăr la vârsta de
23 de ani, orfan de tată, de la care a moștenit pasiunea pentru filozofie. Băiatul este
student la filozofie, care în ciuda situației materiale este apreciat în mediul universitar.
Ca tânăr căsătorit are o existență modestă și fericită. După primirea moștenirii de la
unchiul Tache, este obligat să se implice în afaceri. În a doua parte a romanului se
înrolează în armată și are statulul de sublocotenent în armata română. În final, rănit,
divorțează lăsând o parte din bunurile sale Elei.
Moral, Ștefan este un apărător al principiilor de viață și al adevărului.
Psihologic, este un personaj caracterizat de un puternic conflict interior. Se
dovedește astfel o latură dilematică, ce încearcă să găsească răspunsuri la întrebări
legate de aspectele esențiale ale existenței.
Latura dilematică a personajului se remarcă pe tot parcursul romanului.
Ștefan nu vede în iubire un set de reguli, ci o trăire intensă și refuză formula
superficială sugerată de ceilalți. El consideră că orice iubire reprezintă o comunicare a
spiritului, o ipostază ce necesită devotament, profunzime și timp.
O primă secvență reprezentativă pentru tema iubirii și care evidențiază atât relația
protagonistului cu Ela dar și spiritul interogativ, hipersensibil și hiperanalitic al lui Ștefan
este excursia de la Odobești.
Pentru Ștefan, fiecare gest al soției, poziția corpului, surâsul afișat și familiaritatea
cu domnul Grigoriade reprezintă tot atâtea ocazii de
autoanaliză, declanșând revelații asupra iubirii. Personajul suferă pentru că are impresia
că este înșelat, ceea ce generează o primă ruptură a cuplului urmată de o serie de
certuri și împăcări. Micile incidente, gesturile fără importanță, schimbul de priviri se
amplifică în conștiința personajului.
După ce au avut loc mai multe schimbări ale așezării în mașină, Ela deranjând
chiar de două ori lumea pentru a-l lua în mașină pe domnul G.,
gândurile lui Gheorghidiu decin amare și sufletul începe să îi fiarbă înăbușit: „Pe drum,
nevastă-mea n-a trăit decât prezența lui. Toate comentariile le-a făcut numai pentru el
sau cu el". Orgolios, el va adopta un comportament similar cu cel al Elei, la următoarea
ieșire, ceea ce trezește gelozia și invidia soției. Apoi, devine răzbunător în urma
refuzului Elei de a pleca de la o anumită petrecere, aducând în patul conjugal o femeie
de stradă, doar pentru a-și satisface orgoliul rănit, fapt ce va duce la separarea
temporară a cupluluI.
O altă secvență reprezentativă este reprezentată de finalul deschis al romanului:
Gheorghidiu întorcându-se de pefront, într-o permisie în urma unei răni, se întâlnește cu
Ela.
Experiența de cunoaștere pe care a reprezentat-o războiul se observă în
atitudinea față de biletul ce face referire la adulterul Elei. Dacă înainte de a pleca pe
front, Gheorghidiu ar fi sacrificat totul pentru confirmarea adulterului Elei, acum această
posibilitate îl lasa [Link] constă în despărțirea celor doi, Ela acceptând
divorțul propus de Ștefan.
Astfel, cuplul fericit care la începutul romanului are un statut social și material
lipsit de pretenții, evoluează spre o existență modernă, asigurată de îmbunătățirea
considerabilă a statului material, care va conduce, pe fundalul unor diferențe de
structură interioară, la separare.
Spre deosebire de romanele tradiționale, în care conflictul este exterior, în
romanul lui Camil Petrescu apare conflictul interior, din conştiința personajului narator,
Stefan Gheorghidiu, care trăieşte stări şi sentimente contradictorii faţă de soția sa, Ela.
Acest conflict interior este generat de raporturile pe care protagonistul le are cu
realitatea înconjurătoare. Principalul motiv al rupturii dintre Ştefan şi soția sa este
implicarea Elei în lumea mondenă pe care eroul o disprețuiește. Asadar, conflictul
interior trăit de protagonist se produce din cauza diferenței dintre aspirațiile lui
Gheorghidiu si realitatea lumii înconjurătoare.
Conflictul exterior scoate în evidență relația personajului cu societatea,
protagonistul fiind plasat în categoria inadaptaților social.
Narațiunea se realizează la persoana întâi, luând forma unei confesiuni:
personajul principal, Ștefan Gheorghidiu, trăiește două experiențe fundamentale: iubirea
și războiul. Romanul este ordonat ca jurnal. Subiectivitatea este influențată de caracterul
psihologic al romanului. La nivelul structurii și al firului epic, accentul se mută de pe
relatarea faptelor pe reflexul lor în conștiința personajului: firul epic mai restrâns decât în
romanele realiste, evenimentele fiind doar pretextul ce declanșează introspecția.
Așa cum se exprimă poetic însăși autorul, romanul modern, psihologic, de tip
subiectiv, „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război " îi conturează, prin tema
și viziunea despre lume oglindită, un autoportret din seria „sufletelor tari". El aduce în
literatura română un nou tip de personaj cu o viață sufletească puternică, ce se
dezvăluie într-un lung și tensionat monolog interior, aspirând spre absolut în iubire și
cunoaștere, căruia i se opune o femeie frumoasă, dar cu aspirații comune, care nu-l
piate înțelege.
 ENIGMA OTILIEI

[Link] SI VIZIUNEA DESPRE LUME

George Călinescu a fost un critic și istoric literar, eseit, romancier, poet și
dramaturg. Acesta face parte din generația prozatorilor interbelici alături de Liviu
Rebreanu, Camil Petrescu, Mihail Sadoveanu și Mircea Eliade, desfășurându-și
activitatea la sfârșitul perioadei interbelice și începutul celei contemporane.
Opera literară „Enigma Otiliei”, de Grorge Călinescu a apărut în perioada interbelică,
în anul 1938, fiind primul roman citadin modern, obiectiv, de tip clasic și balzacian
în literatura română.
Aparținând genului epic, această operă se remarcă prin acțiunea complexă
desfășurată pe o multitudine de planuri narative, personajele numeroase, conflictele
puternice și marea mobilitate în timp și spațiu, trăsături specifice romanului.
Textul se înscrie în estetica realistă printr-o serie de trăsături precum reprezentarea
veridică a realității, tehnica detaliului semnificativ, temele specifice precum familia și
moștenirea, personajele care întruchipează tipuri umane.
În primul rând, reprezentarea veridicității se remarcă prin descriea burgheziei
bucureștene de la începutul secolului al XX-lea, accentul fiind pus pe perspectiva social
economică (averea lui Costache Giurgiuveanu, familia Tulea) și îl urmărește
îndeaproape pe Felix Sima, constituind un moment de referință în evoluția prozei
românești.
În al doilea rând se remarcă utilizarea tehnicii detaliului semnificativ care încadrează
cu precizie acțiunea în timp și spațiu: descrierea amănunțită a străzii Antim, a caselor
aflate pe stradă și a locuinței lui Costache Giurgiuveanu reconstituie o atmosferă a
Bucureștiului din acea vreme.
Se apelează la elemente de modernitate precum limitarea omniscienței naratorului
prin introducerea personajului-narator (Felix) și amestecul genurilor și speciilor în
construcția romanului.
Apărut în 1938, romanul prezintă, în manieră realistă, viaţa burgheziei bucureştene
de la începutul secolului al XX-lea, accentuând problematica familiei, moştenirii şi pe
cea a paternităţii.
O secvență ce surprinde tema familiei este cea inițială, cea a jocului de table, când
Felix intră pentru prima oară în casa lui moș Costache și întâlnește toate personajele,
autorul folosind acest prilej pentru o caracterizare inițială elementară a acestora.
Felix îl cunoaște pe rafinatul Pascalopol, prietenul lui moș Costache și protectorul Otiliei,
apoi clanul Tulea, familia Aglaei, sora bătrânului avar care avea un soț senil și trei copii.
Observația Aglaei potrivit căreia bătrânul face „azil dr orfani" îi visează în mod direct pe
Felix și Otilia, Aglae percepându-i pe tineri ca pe niște rivali la moștenirea fratelui ei.
Tema paternității este pusă în evidență în episodul in care Costache Giurgiuveanu,
deținătorul averii, începe construcția unei case, din materiale provenite din demolări,
pentru fica sa adoptivă, Otilia. Alături de odaia lui Felix, mai era una aproape goală.
Bătrânul curăță înăuntru, pune încuietoare nouă la ușă apoi depozitează acolo o
mulțime de materiale. Bătrânul se gândește sa o adopte pe fată, să-și facă un
testament și să depună într-un cont pe numele ei o sumă se bani, pe care o
încredințează lui Pascalopol, deși se răzgândește apoi.
Incipitul operei fixează timpul și spațiul, „seara, cu puțin înainte de ora zece,
începutul lui iulie 1909”. Prin chii lui Felix este conturată imaginea străzii Antim.
Cuvintele lui Costache „Nu stă nimeni aici” reprezintă dorința de a-și apăra teritoriul și
bunurile.
Finalul romanului realtează evenimentele legate de destinul fieărui personaj, unde se
reia sosirea lui Felix în aceeai stradă care părea un tot neschimbat redus la expresia
bătrânului: „Aici nu stă nimeni” care sugerează că totul este trecător.
Conflictul romanului se bazează pe relațiile dintre două familii înrudite, care
sugerează universul social prin tipurile umane realizate. O familie este a lui Costache
Giurgiuveanu, posesorul averii, și Otilia Mărculescu, adolescent orfană, fiica celei de-a
doua soții decedate. Aici intervine Felix, fiul surorii bătrânului și LeonidaPascalopol,
prieten al bătrânului, pe care îl aduce în familie afecțiunea purtată Otiliei, pe care o
cunoștea de mică. A doua familie, vecină și înrudită, care aspiră la moștenirea averii
bătrânului, este familia surorii Aglae. În această familie pătrunde Stănică Rațiu, pentru a
obține zestrea ca soț al Olimpiei. Conflictul erotic privește rivalitatea adolescentului Felix
și a maturului Pascalopol pentru mâna Otiliei.
Roman al unei familii si istorie a unei moșteniri, „Enigma Otiliei" de George Călinescu
se încadrează în categoria prozei realist-balzaciene. Misterul personajului feminin este
conferit de trăsăturile contradictorii ale cochetei cu temperament de artistă și este
susținut prin tehnicile moderne de portretizare. Însă Otilia reprezintă pentru Felix mai
degrabă i imagine idealizată decât o femeie pe care o iubește cu adevărat.
2. CARACTERIZARE DE PERSONAJ
George Călinescu a fost un critic și istoric literar, eseit, romancier, poet și
dramaturg. Acesta face parte din generația prozatorilor interbelici alături de Liviu
Rebreanu, Camil Petrescu, Mihail Sadoveanu și Mircea Eliade, desfășurându-și
activitatea la sfârșitul perioadei interbelice și începutul celei contemporane.
Opera literară „Enigma Otiliei”, de Grorge Călinescu a apărut în perioada interbelică,
în anul 1938, fiind primul roman citadin modern, obiectiv, de tip clasic și balzacian
în literatura română.
Aparținând genului epic, această operă se remarcă prin acțiunea complexă
desfășurată pe o multitudine de planuri narative, personajele numeroase, conflictele
puternice și marea mobilitate în timp și spațiu, trăsături specifice romanului.
Apărut în 1938, romanul prezintă, în manieră realistă, viaţa burgheziei bucureştene
de la începutul secolului al XX-lea, accentuând problematica familiei, moştenirii şi pe
cea a paternităţii.
Statutul social al acesteia este incert, ea fiind fata din prima căsătorie a celei
de-a doua soții a lui Costache Giurgiuveanu, acesta amânând adoptarea ei după
moartea mamei sale. Este respinsă de clanul Tulea, în ciuda faptului că este
indiferentă față de averea lui moș Costache. Fiind studentă la conservator, are
temperament de artistă, studiază pianul și alege să citească reviste și cărți
franțuzești.
Statutul psihologic al tinerei este marcat de faptul că a rămas orfană și de
viața ei în casa Giurgiuveanu. Aglae o consideră o amenințare în ceea ce
privește moștenirea bătrânului, dar comportamentul frumos al Otiliei rămâne
neschimbat față de clanul familiei Tulea, deși este silită să le facă față atacurilor.
Personalitatea ei este în formare, fiind sensibilă, imprevizibilă, chiar
capricioasă; o imagine a misterului feminin și totodată reprezintă un ideal de
feminitate pentru Felix și Pascalopol.
Statutul moral, oscilația între Felix și Pascalopol, respective decizia ei finală,
sunt discutabile. Otilia îl iubește pe Felix, dar îl alege pe moșier motivându-și
opțiunea ca pe o dovadă de altruism, deoarece ea pretinde că nu dorește să stea
în calea realizării profesionale a tânărului „o dragoste nepotrivită pentru
marele viitor”. Alege, de fapt, siguranța și stabilitatea financiară. Este o fire foarte
enigmatică, fapt susținut atât de Felix, cât și de Pascalopol „A fost o fată
delicioasă, dar ciudată. Pentru mine e o enigmă”.
O primă secvență este cea în care Felix îi mărturisește Otiliei că o iubește prin
intermediul unei scrisori. Fata nu reacționează în niciun fel la declarația de dragoste a lui
Felix și, într-un gest de exaltare nebunească, tânărul fuge de acasă. Otilia îl caută peste
tot cu trăsura, iar când, în sfârșit îl găsește în parc, așezat pe o bancă încărcată cu
zăpadă, comportamentul ei este la fel de neclar și misterios ca întotdeauna, lăsând loc
în sufletul lui Felix dezamăgirii și nedumeririi. Conversația tinerilor evidențiază cele
afirmate: „-Ce copil ești! Ți-am citit scrisoarea, dar am uitat, știi că sunt o zăpăcită.[…]/
Otilia, e adevărat? Mă iubești?/ – Ei, ei, nu ți-a spus nimeni că te urăște.”
 O altă secvență este cea în care, atunci când după moartea lui Costache
Giurgiuveanu, Otilia vine în camera lui Felix pentru a-I dovedi că îl iubește: „Ca să-ți dau
o dovadă că te iubesc, am venit la tine”. Discuția tinerilor evidențiază raportarea diferită
la iubire și că, implicit, au concepții diferite despre viață: Otilia percepe iubirea în felul
aventuros al artistului, cu dăruire și libertate absolute, în timp ce Felix are despre
dragoste păreri romantice și vede în femeie un sprijin în carieră. Dându-și seama că
aceasta ar putea reprezenta o piedică în împlinirea idealurilor tânărului bărbat, Otilia îl
părăsește pe Felix și alege siguranța căsătoriei cu Pascalopol.
Incipitul operei fixează timpul și spațiul, „seara, cu puțin înainte de ora zece,
începutul lui iulie 1909”. Prin chii lui Felix este conturată imaginea străzii Antim.
Cuvintele lui Costache „Nu stă nimeni aici” reprezintă dorința de a-și apăra teritoriul și
bunurile.
Finalul romanului realtează evenimentele legate de destinul fieărui personaj, unde se
reia sosirea lui Felix în aceeai stradă care părea un tot neschimbat redus la expresia
bătrânului: „Aici nu stă nimeni” care sugerează că totul este trecător.
Conflictul romanului se bazează pe relațiile dintre două familii înrudite, care
sugerează universul social prin tipurile umane realizate. O familie este a lui Costache
Giurgiuveanu, posesorul averii, și Otilia Mărculescu, adolescent orfană, fiica celei de-a
doua soții decedate. Aici intervine Felix, fiul surorii bătrânului și LeonidaPascalopol,
prieten al bătrânului, pe care îl aduce în familie afecțiunea purtată Otiliei, pe care o
cunoștea de mică. A doua familie, vecină și înrudită, care aspiră la moștenirea averii
bătrânului, este familia surorii Aglae. În această familie pătrunde Stănică Rațiu, pentru a
obține zestrea ca soț al Olimpiei. Conflictul erotic privește rivalitatea adolescentului Felix
și a maturului Pascalopol pentru mâna Otiliei.
Roman al unei familii si istorie a unei moșteniri, „Enigma Otiliei" de George Călinescu
se încadrează în categoria prozei realist-balzaciene. Misterul personajului feminin este
conferit de trăsăturile contradictorii ale cochetei cu temperament de artistă și este
susținut prin tehnicile moderne de portretizare. Însă Otilia reprezintă pentru Felix mai
degrabă i imagine idealizată decât o femeie pe care o iubește cu adevărat.
 ION

[Link] SI VIZIUNEA DESPRE LUME

Liviu Rebreanu face parte din generația scriitorilor interbelici alături de Mihail
Sadoveanu, Camil Petrescu, George Călinescu și Mircea Eliade. În ceea ce
privește creația autorului putem amintiri nuvelele „Catastrofa" și „Răfuială", iar
ca romane „Ion" și „Pădurea Spânzuraților “.
Opera literară „Ion" a apărut în anul 1920 fiind foarte bine primită de critica
literară românească, respectând caracteristicile unui roman realistobiectiv.
Curent literar manifestat, pe plan european, la mijlocul secolului al XIX-lea,
realismul pune accentul pe raportul dintre artă și realitate fiind interesat de
reprezentarea veridică a acesteia. În literatura română, formula realismului
obiectiv își găsește expresia și în romanul „Ion" al lui Liviu Rebreanu, a cărui
apariție „rezolvă o problemă și curma o controversă“ (E. Lovinescu).
Romanul se înscrie în doctrina realistă în primul rând prin reflectarea veridică
și obiectivă a realității. Universul imaginat de Rebreanu aduce în fața cititorului
imaginea satului transilvănean de la începutul secolului al XX-lea, surprinsă în
toate aspectele ei (relații de familie, relații economice și culturale) astfel încât
opera se dovedește a fi o frescă socială a epocii.
Perspectiva narativă obiectivă este susținută de narațiune la persoana a
treia, de naratorul obiectiv anonim, omniscient, care știe mai multe decât
personajele și care le dirijează destinele ca un regizor universal.
Alte aspecte prin care opera lui Rebreanu se circumscrie romanului realist
obiectiv sunt descrieri minuțioase, personaje tipice, complexitatea umană,
utilizarea unor tehnici de analiză psihologică, predilecția pentru mediul rural,
narațiune realizată cronologic, în ordinea momentelor subiectului, conflicte
exterioare numeroase dar și cel interior care dă profunzime acțiunii.
Autorul mărturisește că ideea epică i-a fost sugerată de o întâmplare
petrecută sub ochii săi. Prozatorul a văzut un țăran sărutând pământul cu o
patimă care i s-a întipărit în minte. Tot la originea romanului se află câteva
persoane reale din satul său natal, scriitorul folosindu-se de exemplul vieții lor
în măsura în care puteau servi viziunii sale artistice.
Principala temă a romanului constă în prezentarea problematicii pământului în satul
transilvănean de la începutul secolului al XX-lea, particularizată în confruntarea
devastatoare între două pasiuni puternice și la fel de îndreptățite, văzute ca două
jumătăți ale aceluiași întreg: iubirea lui Ion pentru pământ și iubirea pentru o singură
femeie.
O primă secvență reprezentativă este cea a horei, în care sunt menționate și
elementele universului în care cititorul pășește (locul, timpul, personajele). Scena
marchează punerea în aplicare a planului lui Ion de a se duce pe Ana pe care o
consideră o cale de acces către pământurile lui Vasile Baciu. În mulțimea de
tineri ce dansează la horă, se remarcă o pereche de personaje: Ion și Ana. Deși
gândul îi este la Florica, Ion alege să danseze cu Ana. Ba mai mult, retrași din
tumultul dansului, cei doi vorbesc în taină, prilej cu care naratorul omniscient
surprinde gândurile protagonistului „nu i-a fost niciodată dragă Ana și nici acum
nu îi era". Flăcăul se uită doar la gura fetei însă nu și la ochi, semn că nu este
interesat de sufletul acesteia. În schimb, Florica, deși absentă de la această
scenă, îi apare mereu în gând prin „râsul ei cald și ochii albaștri ca cerul de
primăvară".
Setea pentru pământ a lui Ion este surprinsă în câteva scene impresionante,
una dintre ele fiind aceea în care tânărul sărută brazda, capitolul „Sărutarea": „Se
opri în mijlocul delniței [...] îl cuprinse o poftă salbatecă să îmbrățișeze huna, s-o
crâmpoțească în sărutări". Este cuprinsă în această scenă întreaga ambivalență
Eros - Thanatos și este concentrată soarta eroului, prizonier al patimii pentru
pământ. În secvența epică imediat următoare se petrece un eveniment crucial
pentru destinul personajului. Ion află că Florica se mărită cu George momente în
care se simte ca și cum cineva i-ar fi luat cea mai bună delniță de pământ. Din
acest moment se poate vorbi despre Ion ca despre „un posedat al posesiunii".
Pământul și iubirea îi vorbesc la un moment dat cu același glas iar polifonia
aceasta precipită drumul eroului spre moarte.
O altă scenă semnificativă pentru relația dintre cele două personaje este nunta
Floricăi cu George, un moment de cumpănă în existența Anei care întrevede
acum moartea ca pe unica scăpare din acest univers cuprins parcă de niște ape
tulburi. Femeia simte acum „o silă grea pentru tot ce o înconjoară", iar
copilul se pare o povară. Obsesiv îi apare în minte imaginea lui Avram care se
spânzurase. Sinuciderea sa este descrisă minuțios într-un capitol de mare forță
analitică.

Conflictul central din roman este lupta pentru pământ din satul tradițional unde
averea condiționează respectul comunității. Drama lui Ion este drama țăranului
sărac. Mândru și orgolios, conștient de calitățile sale, nu-și acceptă condiția și
este pus în situația de a alege între Iubirea pentru Florica și averea Anei.
Conflictul exterior, social, între Ion și Vasile Baciu, este dublat de conflictul
interior între „glasul pământului“ și „glasul iubirii". Cele două chemări lăuntrice nu
îl pun într-o situație limită, pentru că se manifestă succesiv, nu simultan.
Conflictele secundare au loc între Ion și Simion Lungu pentru o brazdă de
pământ sau între Ion și George Bulbuc pentru Ana. Conflictul tragic dintre om și
pământul-stihie este provocat de iubirea pătimașă a personajului pentru pământ
și de iluzia că îl poate stăpânii, dar se încheie ca orice destin uman prin
întoarcerea în această matrice universală.
Simetria incipitului cu finalul se realizează prin descrierea drumului care intră
și iese din satul Pripas, loc al acțiunii romanului. Personificat, drumul are
semnificația simbolică a destinului. Descrierea inițială a drumului îl introduce pe
cititor în viața satului ardelean de la începutul secolului al XX-lea. Descrierea
caselor lui Herdelea și Glanetașul ilustrează condiția lor socială. Crucea strâmbă
de la marginea satului, cu un Hristos de tinichea, ruginită, anticipează destinul
tragic al protagonistului. De asemenea, hora deschide și închide romanul având
de fiecare dată o altă semnificație :în primul capitol, la acest moment din viața
satului iau parte mai toate personajele antrenate în acțiune, în final ni se
sugerează că dacă unii s-au stins, alții le-au luat locul, iar timpul nepăsător
acoperă totul. Apreciat la apariție de criticul Eugen Lovinescu drept „cea mai
puternică creație obiectivă a literaturii române", romanul
„Ion" este o capodoperă a literaturii române realiste interbelice, având în
mijlocul acțiunii personajul memorabil și monumental, Ion, care face tot posibilul
să obțină ceea ce își dorește, chiar folosindu-se de persoanele din jurul său, așa
cum a procedat cu Ana.
[Link] DE PERSONAJ
Liviu Rebreanu face parte din generația scriitorilor interbelici alături de Mihail
Sadoveanu, Camil Petrescu, George Călinescu și Mircea Eliade. În ceea ce
privește creația autorului putem amintiri nuvelele „Catastrofa" și „Răfuială", iar
ca romane „Ion" și „Pădurea Spânzuraților “.
Opera literară „Ion" a apărut în anul 1920 fiind foarte bine primită de critica
literară românească, respectând caracteristicile unui roman realistobiectiv.
Curent literar manifestat, pe plan european, la mijlocul secolului al XIX-lea,
realismul pune accentul pe raportul dintre artă și realitate fiind interesat de
reprezentarea veridică a acesteia. În literatura română, formula realismului
obiectiv își găsește expresia și în romanul „Ion" al lui Liviu Rebreanu, a cărui
apariție „rezolvă o problemă și curma o controversă“ (E. Lovinescu).
Romanul se înscrie în doctrina realistă în primul rând prin reflectarea veridică
și obiectivă a realității. Universul imaginat de Rebreanu aduce în fața cititorului
imaginea satului transilvănean de la începutul secolului al XX-lea, surprinsă în
toate aspectele ei (relații de familie, relații economice și culturale) astfel încât
opera se dovedește a fi o frescă socială a epocii.
Perspectiva narativă obiectivă este susținută de narațiune la persoana a
treia, de naratorul obiectiv anonim, omniscient, care știe mai multe decât
personajele și care le dirijează destinele ca un regizor universal.
Principala temă a romanului constă în prezentarea problematicii pământului în satul
transilvănean de la începutul secolului al XX-lea, particularizată în confruntarea
devastatoare între două pasiuni puternice și la fel de îndreptățite, văzute ca două
jumătăți ale aceluiași întreg: iubirea lui Ion pentru pământ și iubirea pentru o singură
femeie.
Din punct de vedere social, Ion este un țăran fără pământ, dar a cărui mamă
provenea dintr-o familie înstărită. Tatal său vinde zestrea soției sale, risipid
veniturile și averea. Așadar, Ion se căsătorește cu Ana pentru a obține
pământurile tatălui său, Vasile Baciu. În urma căsătoriei cu Ana, cei doi au un
copil, Petrișor, care în cele din urmă moare din pricina neglijenței acestora. În
ceea ce privește statutul moral, Ion este prezentat într-o manieră obiectivă, având
atât calități cât și defecte. Așadar, este inteligent și ambițios, dar în același timp
mândru și orgolios, dorința sa de a avea pământ ducând la înfăptuirea unor
acțiuni nepotrivite. Ion este autorul moral al morții Anei. Psihologic, acesta pare
sa aibă o personalitate puternică la început, dar în partea a doua a romanului
devine slab, lăsându-se pradă obsesiilor.
O primă secvență reprezentativă este cea a horei, în care sunt menționate și
elementele universului în care cititorul pășește (locul, timpul, personajele). Scena
marchează punerea în aplicare a planului lui Ion de a se duce pe Ana pe care o
consideră o cale de acces către pământurile lui Vasile Baciu. În mulțimea de
tineri ce dansează la horă, se remarcă o pereche de personaje: Ion și Ana. Deși
gândul îi este la Florica, Ion alege să danseze cu Ana. Ba mai mult, retrași din
tumultul dansului, cei doi vorbesc în taină, prilej cu care naratorul omniscient
surprinde gândurile protagonistului „nu i-a fost niciodată dragă Ana și nici acum
nu îi era". Flăcăul se uită doar la gura fetei însă nu și la ochi, semn că nu este
interesat de sufletul acesteia. În schimb, Florica, deși absentă de la această
scenă, îi apare mereu în gând prin „râsul ei cald și ochii albaștri ca cerul de
primăvară".
O altă scenă semnificativă pentru relația dintre cele două personaje este nunta
Floricăi cu George, un moment de cumpănă în existența Anei care întrevede
acum moartea ca pe unica scăpare din acest univers cuprins parcă de niște ape
tulburi. Femeia simte acum „o silă grea pentru tot ce o înconjoară", iar
copilul se pare o povară. Obsesiv îi apare în minte imaginea lui Avram care se
spânzurase. Sinuciderea sa este descrisă minuțios într-un capitol de mare forță
analitică.
Conflictul central din roman este lupta pentru pământ din satul tradițional unde
averea condiționează respectul comunității. Drama lui Ion este drama țăranului
sărac. Mândru și orgolios, conștient de calitățile sale, nu-și acceptă condiția și
este pus în situația de a alege între Iubirea pentru Florica și averea Anei.
Conflictul exterior, social, între Ion și Vasile Baciu, este dublat de conflictul
interior între „glasul pământului“ și „glasul iubirii". Cele două chemări lăuntrice nu
îl pun într-o situație limită, pentru că se manifestă succesiv, nu simultan.
Conflictele secundare au loc între Ion și Simion Lungu pentru o brazdă de
pământ sau între Ion și George Bulbuc pentru Ana. Conflictul tragic dintre om și
pământul-stihie este provocat de iubirea pătimașă a personajului pentru pământ
și de iluzia că îl poate stăpânii, dar se încheie ca orice destin uman prin
întoarcerea în această matrice universală.
Simetria incipitului cu finalul se realizează prin descrierea drumului care intră
și iese din satul Pripas, loc al acțiunii romanului. Personificat, drumul are
semnificația simbolică a destinului. Descrierea inițială a drumului îl introduce pe
cititor în viața satului ardelean de la începutul secolului al XX-lea. Descrierea
caselor lui Herdelea și Glanetașul ilustrează condiția lor socială. Crucea strâmbă
de la marginea satului, cu un Hristos de tinichea, ruginită, anticipează destinul
tragic al protagonistului. De asemenea, hora deschide și închide romanul având
de fiecare dată o altă semnificație :în primul capitol, la acest moment din viața
satului iau parte mai toate personajele antrenate în acțiune, în final ni se
sugerează că dacă unii s-au stins, alții le-au luat locul, iar timpul nepăsător
acoperă totul. Apreciat la apariție de criticul Eugen Lovinescu drept „cea mai
puternică creație obiectivă a literaturii române", romanul
„Ion" este o capodoperă a literaturii române realiste interbelice, având în
mijlocul acțiunii personajul memorabil și monumental, Ion, care face tot posibilul
să obțină ceea ce își dorește, chiar folosindu-se de persoanele din jurul său, așa
cum a procedat cu Ana.
 MOARA CU NOROC

[Link] SI VIZIUNEA DESPRE LUME

Scriitor afirmat la sfârșitul secolului al XIX-lea, Ioan Slavici este unul dintre
adepții realismului clasic. Publicată în 1881 în volumul de debut „Novele din
popor", nuvela realistă, de factură psihologică, „Moara cu noroc" devine una
dintre scrierile reprezentative pentru viziunea lui Ioan Slavici asupra lumii și
asupra vieții satului transilvănean.
Aparținând genului epic, această operă se remarcă prin acțiunea complexă, a
cărei întindere este mai mare decât cea a schiței, care se desfășoară pe un
singur fir narativ central, cu un număr relativ mic de personaje și un conflict mai
pronunțat, accentual deplasându-se dinspre relatarea evenimentelor spre
caracterizarea personajelor, trăsături specifice nuvelei.
Opera are caracter psihologic datorită surpeinderii transformărilor interioare
ale personajului de la statutul de om cinstit până la ultima treaptă a degradării
sale și a utilizării unor tehnici narative de investigație psihologică: monolog
interior, introspecție, stilul indirect liber.
Textul se încadrează in estetica realistă printr-o serie de trăsături precum:
ilustrarea veridică a lumii ardelenești de la sfârșitul secolului al XIX-lea, sub
aspect familial, moral, dar mai ales social; utilizarea tehnicii detaliului semnificativ,
folosită pentru prezentarea coordonatelor spații-temporale (descrierea drumului
de la Ineu la Oradea: „nu zăreai decât iarbă și mărăcini") și în caracterizarea
personajelor (detalii vestimentare, portrete, ca de exemplu descrierea costumului
de porcar al lui Lică Sămădăul); perspectiva narativă obiectivă dublată de stilul
sobru, neutru, cenușiu (fără înflorituri); prezența toponimelor (Ineu, Arad,
Oradea, Sicuia) și a reperelor cronologice (acțiunea se desfășoară de la Sfântul
Gheorghe până la Paște).
Moara cu noroc" de Ioan Slavici are ca temă consecințele nefaste și
dezumanizante ale dorinței de îmbogățire. Tema poate fi privită din mai multe
perspective. Din perspectivă socială, nuvela prezintă încercarea lui Ghiță de a-și
schimba statutul social (din cizmar brea sa devină cârciumar) și de a asigura
familiei sale un trai îndestulat, din perspectivă moralizatoare, nuvela prezintă
consecințele nefaste ale dorinței de a avea bani, iar din perspectivă psihologică,
nuvela prezintă conflictul interior trăit de Ghiță care, dornic de prosperitate
economică, își pierde treptat încrederea în sine și în familie.
Un episod semnificativ este acela al înfruntării între Ghiță și Lică ce are loc în
capitolul V. Deși Lică și-a făcut o dată apariția la Moara cu noroc, nu a avut loc
încă o discuție efectivă între ei. Ghiță și-a cumpărat câini, pistoale și a angajat pe
Marți, un ungur înalt ca un brad. A înțeles că în zadar se înțelegea cu arendașul
și în zadar se punea bine cu stăpânirea, dacă nu era om al lui Lică, pentru că
acesta stăpânea în fapt drumurile. ”Iar Ghiță voia cu tot dinadinsul să rămână la
Moara cu noroc, pentru că-i mergea bine”. Când, în sfârșit, Lică își face apariția la
Moară însoțit de oamenii lui, Ghiță domină scena prin forță fizică, hotărâre și
orgoliul de a nu se lăsa batjocorit. Deși acceptă să i se ia banii din casă, își
impune la rândul său condițiile. Naratorul notează : „Câtva timp ei steteră tăcuți,
față în față, hotărâți amândoi și simțind fiecare că și-a găsit omul.” Totuși, din
această scenă cheie a nuvelei, lupta necruțătoare în care se angajează Ghiță cu
ceilalți și cu sine însuși este pierdută, prin acceptarea tovărășiei cu Lică , primul
gest dintr-o serie de abateri. Tonul amenințător al lui Lică după plecarea lui Ghiță
anticipează turnura evenimentelor.
Un alt episod ilustrativ este acela al depoziției și al judecății. Ghiță și-a pierdut
autoritatea morală, este vulnerabil și manipulat cu ușurință de Lică. Deși nu
este conștient în ce este implicat fără voia lui, se simte vinovat și suferă în primul
rând datorită suspiciunii comunității. Lică este cel care domină incontestabil
întreaga situație prin promptitudinea adecvării, mobilitatea reacțiilor, capacitatea
diabolică de a dirija mecanismele justiției și ale opiniei publice: într-o zi și o
noapte ucide trei oameni, pradă, inculpă dușmanii direcți, îl trece sub bănuială pe
Ghiță, dezarmează și face ridicol pe Pintea. Mai mult, adâncește ruptura între
Ghiță și Ana. Ghiță devine o unealtă într-un sistem de intrigi și fărădelegi.
Incipitul conţine replica bătrânei, mama Anei, şi reprezintă morala de factură
populară demonstrată în nuvelă: “Omul să fie mulţămit cu sărăcia sa, căci dacă e
vorba, nu bogaţia, ci liniştea sa îl face fericit.” Acest capitol preia funcţiile
prologului, prefigurând tema şi conflictul dominant, validate prin motive
anticipative (drumul şerpuieşte la stânga şi la dreapta- semn al oscilării lui Ghiţă
între dragostea pentru familie, respectiv respectarea moralei, şi patima pentru
bani care pune stăpânire pe el; locurile sunt aride- nu cresc decât ciulinii-
anticipare a destinului tragic al lui Ghiţă, pentru care moara se dovedeşte un loc
nefast; în depărtare se zăreşte o pădure arsă în jurul căreia roiesc nişte corbi-
simbol al morţii; în apropiere de moară sunt cinci cruci- semn că oamenii şi-au
părăsit credinţa şi că îşi pot pierde viaţa în acele locuri rele) . Astfel, prin
aceste motive anticipative, incipitul pregăteşte cititorul pentru ce urmează.
Ultimul capitol, finalul, are valoare de epilog, subliniind ideea principală a
operei şi se află în relaţie de simetrie cu incipitul. Finalul este unul închis,
destinele personajelor sunt trasate. În spiritul moralist al lui Slavici, cei care „s-au
dat cu răul” trebuie să plătească acest lucru prin moarte, iar cei nevinovaţi scapă;
în preajma Paştelui, bătrâna şi copiii pleacă în oraş, în lipsa lor producându-se
tragedia. Locurile se purifică prin foc, iar personajul reflector vină să încheie
moralizator, spunând că „aşa le-a fost dată”.
Titlul nuvelei „Moara cu noroc” este același cu numele hanului situat la o
răscruce de drumuri,iar precizarea nu este întâmplătoare pentru că
marchează, totodată, o răscruce în destinele eroilor. În cazul acesta, moara este
un loc blestemat, diabolic, care va „măcina” destinul personajelor, iar norocul pe
care îl aduce este doa aparent. În esență, ea este purtătoare de ghinion.
„Moara cu noroc" de Ioan Slavici este o nuvelă realistă, psihologică, pentru
că urmărește efectele dorinței de îmbogățire, frământările personajelor în
planul conștiinței, conflictul interior. Observarea este minuțioasă și servește
realizării unor psihologii complexe (Ghiță). Analiza psihologică detaliază și
susține o teză morală: goana după înavuțire cu orice preț distruge echilibrul
interior și liniştea familiei.
[Link] DE PERSONAJ
Scriitor afirmat la sfârșitul secolului al XIX-lea, Ioan Slavici este unul dintre
adepții realismului clasic. Publicată în 1881 în volumul de debut „Novele din
popor", nuvela realistă, de factură psihologică, „Moara cu noroc" devine una
dintre scrierile reprezentative pentru viziunea lui Ioan Slavici asupra lumii și
asupra vieții satului transilvănean.
Aparținând genului epic, această operă se remarcă prin acțiunea complexă, a
cărei întindere este mai mare decât cea a schiței, care se desfășoară pe un
singur fir narativ central, cu un număr relativ mic de personaje și un conflict mai
pronunțat, accentual deplasându-se dinspre relatarea evenimentelor spre
caracterizarea personajelor, trăsături specifice nuvelei.
În epoca marilor clasici, Ioan Slavici aduce în literatura română un nou tip de
realism, și anume cel obiectiv, diferit detezismul scriitorilor anteriori. Nuvela
”Moara cu noroc” ( Novele din popor, 1881) se înscrie în acest curent prin
obiectivarea perspectivei narative, veridicitate, tema realistă, specificul
descrierilor, capacitatea anticipativă a vocii naratoriale.
Personajul principal al nuvelei lui Slavici este reprezentat de către Ghiță.
Statutul social îl prezintă ca fiind soț al Anei și tată a doi copii, un cizmar renunță
la viața lui tihnită și ia în arendă hanul „Moara cu noroc".
Din punct de vedere moral, acesta trece printr-o transformare, de la un om
cinstit și un familist convins, devenind lacom, corupt, rece și agresiv față de
familie.
Psihologic, Ghiță este un om învins de propria slăbiciune. El reprezintă
conștiința sub influența corupătoare a banului care nu sesizează gravitatea
compromisului deoarece percepția sa e alterată de înclinația către lăcomie.
Zbuciumul interior al personajului dă realism tezei morale exprimate. Una din
trăsăturile principale ale personajului Ghiță este nehotărârea.
Un episod semnificativ este acela al înfruntării între Ghiță și Lică ce are loc în
capitolul V. Deși Lică și-a făcut o dată apariția la Moara cu noroc, nu a avut loc
încă o discuție efectivă între ei. Ghiță și-a cumpărat câini, pistoale și a angajat pe
Marți, un ungur înalt ca un brad. A înțeles că în zadar se înțelegea cu arendașul
și în zadar se punea bine cu stăpânirea, dacă nu era om al lui Lică, pentru că
acesta stăpânea în fapt drumurile. ”Iar Ghiță voia cu tot dinadinsul să rămână la
Moara cu noroc, pentru că-i mergea bine”. Când, în sfârșit, Lică își face apariția la
Moară însoțit de oamenii lui, Ghiță domină scena prin forță fizică, hotărâre și
orgoliul de a nu se lăsa batjocorit. Deși acceptă să i se ia banii din casă, își
impune la rândul său condițiile. Naratorul notează : „Câtva timp ei steteră tăcuți,
față în față, hotărâți amândoi și simțind fiecare că și-a găsit omul.” Totuși, din
această scenă cheie a nuvelei, lupta necruțătoare în care se angajează Ghiță cu
ceilalți și cu sine însuși este pierdută, prin acceptarea tovărășiei cu Lică , primul
gest dintr-o serie de abateri. Tonul amenințător al lui Lică după plecarea lui Ghiță
anticipează turnura evenimentelor.
Un alt episod ilustrativ este acela al depoziției și al judecății. Ghiță și-a pierdut
autoritatea morală, este vulnerabil și manipulat cu ușurință de Lică. Deși nu
este conștient în ce este implicat fără voia lui, se simte vinovat și suferă în primul
rând datorită suspiciunii comunității. Lică este cel care domină incontestabil
întreaga situație prin promptitudinea adecvării, mobilitatea reacțiilor, capacitatea
diabolică de a dirija mecanismele justiției și ale opiniei publice: într-o zi și o
noapte ucide trei oameni, pradă, inculpă dușmanii direcți, îl trece sub bănuială pe
Ghiță, dezarmează și face ridicol pe Pintea. Mai mult, adâncește ruptura între
Ghiță și Ana. Ghiță devine o unealtă într-un sistem de intrigi și fărădelegi.
Incipitul conţine replica bătrânei, mama Anei, şi reprezintă morala de factură
populară demonstrată în nuvelă: “Omul să fie mulţămit cu sărăcia sa, căci dacă e
vorba, nu bogaţia, ci liniştea sa îl face fericit.” Acest capitol preia funcţiile
prologului, prefigurând tema şi conflictul dominant, validate prin motive
anticipative (drumul şerpuieşte la stânga şi la dreapta- semn al oscilării lui Ghiţă
între dragostea pentru familie, respectiv respectarea moralei, şi patima pentru
bani care pune stăpânire pe el; locurile sunt aride- nu cresc decât ciulinii-
anticipare a destinului tragic al lui Ghiţă, pentru care moara se dovedeşte un loc
nefast; în depărtare se zăreşte o pădure arsă în jurul căreia roiesc nişte corbi-
simbol al morţii; în apropiere de moară sunt cinci cruci- semn că oamenii şi-au
părăsit credinţa şi că îşi pot pierde viaţa în acele locuri rele) . Astfel, prin
aceste motive anticipative, incipitul pregăteşte cititorul pentru ce urmează.
Ultimul capitol, finalul, are valoare de epilog, subliniind ideea principală a
operei şi se află în relaţie de simetrie cu incipitul. Finalul este unul închis,
destinele personajelor sunt trasate. În spiritul moralist al lui Slavici, cei care „s-au
dat cu răul” trebuie să plătească acest lucru prin moarte, iar cei nevinovaţi scapă;
în preajma Paştelui, bătrâna şi copiii pleacă în oraş, în lipsa lor producându-se
tragedia. Locurile se purifică prin foc, iar personajul reflector vină să încheie
moralizator, spunând că „aşa le-a fost dată”.
Titlul nuvelei „Moara cu noroc” este același cu numele hanului situat la o
răscruce de drumuri,iar precizarea nu este întâmplătoare pentru că
marchează, totodată, o răscruce în destinele eroilor. În cazul acesta, moara este
un loc blestemat, diabolic, care va „măcina” destinul personajelor, iar norocul pe
care îl aduce este doa aparent. În esență, ea este purtătoare de ghinion.
„Moara cu noroc" de Ioan Slavici este o nuvelă realistă, psihologică, pentru
că urmărește efectele dorinței de îmbogățire, frământările personajelor în
planul conștiinței, conflictul interior. Observarea este minuțioasă și servește
realizării unor psihologii complexe (Ghiță). Analiza psihologică detaliază și
susține o teză morală: goana după înavuțire cu orice preț distruge echilibrul
interior și liniştea familiei.

O SCRISOARE PIERDUTA
[Link] SI VIZIUNEA DESPRE LUME
Literatura română se îmbogățește substanțial datorită autorilor clasici ca
nuvelistul Ioan Slavici, poetul romantist Mihai Eminescu, povestitorul Ion Creangă
și dramaturgul Ion Luca Caragiale. Dramaturgia românească se valorifică datorită
creativității comice ale lui Ion Luca Caragiale acesta creând opere cu natură
comică în care se urmărește satirizarea socială a secolului al 19-lea.
Opera „O scrisoare pierdută" de Ion Luca Caragiale aduce publicului de teatru
românesc prin îmbinarea dialogului cu jocuri ale spectrului luminii și prin
prezentarea caracterului personajelor într-un cadrul actoricesc, multe zâmbete și
bucurii.
Ion Luca Caragiale este tipul de autorul lucid, obiectiv și ironizant astfel că
opera „O scrisoare pierdută" prezintă un conflict mai mult social, un conflict de
moravuri.
Piesa a fost jucată pentru prima oară pe scena Teatrului Național din București
la data de 13 noiembrie 1884 și este o comedie realistă în care sunt criticate
moravurile politice cu ocazia unor alegeri electorale.
Textul se înscrie în estetica realistă printr-o serie de caracteristici precum
reprezentarea veridică a realității (remarcată prin evidențierea politicienilor
corupți, referire la demagogie, incultură), satirizarea unor moravuri ale societății
(aspecte ce țin atât de viața de familie, precum triunghiul amoros format între
Zoe, Zaharia și Tipătescu, cât și de planul social reprezentat de lupta politică în
comitetul prezidențial) și utilizarea tehnicii detaliului semnificativ pentru a reliefa
aspecte sociale (remarcată în formularea indicațiilor scenice, în informațiile din
deschiderea operei, prin care se ilustrează statutul social și relația dintre
personaje).
Tema comediei este prezentarea unei campanii electorale în care acțiunile sunt
bazată pe șantaj și înșelăciune, lupta pentru putere fiind dată între gruparea
politică care este la putere ( și gruparea independentă (Nae Cațavencu) . Ca și
subteme regăsim familia și iubirea.
O primă scenă semnificativă este cea de la începutul piesei, în care
Trahanache îi povestește amicului său, Tipătescu, modul în care fusese șantajat
de Nae Cațavencu, șeful Opoziției locale. Tipătescu își exprimă disprețul față de
lipsa de moralitate a lui Cațavencu: “Mizerabilul!”, când el însuși e imoral, fiind
amantul Zoei și înșelând astfel încrederea prietenului său. Trahanache îi spune
că Nae Cațavencu se află în posesia unei scrisori de amor pe care Tipătescu o
trimise Zoei. Acesta îl anunțase că o va publica în ziarul său dacă nu va fi ales în
funcția de deputat. Reacțiile lui Tipătescu sunt surprinse în didascalii, acesta este
“în culmea agitației”, iar în final iese “turbat” din scenă, strigând după Pristanda.
Spre deosebire de Tipătescu, Trahanache este calm, știind să disimuleze. De
aceea, consideră că Tipătescu nu este tocmai potrivit pentru funcția de prefect,
întrucât “e iute”, “n-are cumpăt”.
 O a doua scenă semnificativă este cea de la începutul actului al doilea, în care
se evidențiaza corupția politicienilor. Farfuridi, Brânzovenescu și Trahanache
falsifică listele electorale, adăugând persoane fără drept de vot, nedeținân
averea necesară. În epocă funcționa votul cenzitar care dădea drept electoral
doar bărbaților cu un anumit statut social. Ei trec pe listă persoaune care nu au
această calitate, dar care erau simpatizanții partidului și care ar fi putut vota
candidatul puterii. Farfuridi si Brânzovenescu profită de ocazie pentru a-i
mărturisi lui Trahanache că interesele partidului sunt înșelate, dar acesta
reacționează neașteptat de puternic. Ei se grăbesc să se liniștească, spunând că
nu pe el îl bănuiesc, ci pe Tipătescu, dar Trahanache “este și mai indignat”. El îi
ia apărarea amicului Fănică, deși nu este de față, despre care spune că i-a făcut
și îi face “servicii” și că “de 8 ani trăim împreună ca frații”. Iese apoi din scenă
“foarte tulburat”, iar cei doi, impresionați de reacția sa, îl caracterizează în mod
direct: “e tare, tare de tot…solid bărbat”.
Titlul pune în evidenţă contrastul comic dintre esenţă şi aparenţă. Pretinsa
luptă pentru putere politică se realizează, de fapt, prin lupta de culise, având ca
instrument al şantajului politic „o scrisoare pierdută”, pretext dramatic al comediei.
Articolul nehotărât „o” indică atât banalitatea întâmplării, cât şi repetabilitatea ei.
Conflictul piesei porneşte de la un fapt aparent mărunt, însă cu urmări foarte
mari, care constituie intriga: Zoe Trahanache pierde o scrisoare de dragoste
primită de la Tipătescu, scrisoare care, ajunsă în posesia lui Caţavencu, devine o
armă de santaj. Acesta ameninţa cu publicarea ei în ziarul "Răcnetul Carpaţilor",
în cazul în care nu i se susţine candidature ca deputat.
Desfăsurarea acţiunii prezintă o serie de răsturnări de situaţie care provoaca
râsul: Zoe decide să primeasca "târgul", dar Tipătescu pune să fie arestat
Caţavencu, pe care soţia prezidentului îl eliberează; Trahanache descoperă o
polită falsificată cu care Caţavencu ridicase o suma de bani din avutul statului şi
crede că şi scrisoarea este un fals; are loc o mare întrunire electorală, prilej
pentru rostirea de discursuri interminabile prin care aleşii poporului îşi
demonstrează lipsa de cultură şi demagogia.
Punctul culminant îl constituie momentul în care Zaharia Trahanache anunţă
numele lui Agamiţa Dandanache, fapt ce produce o încăierare între cele două
grupări politice adverse. Caţavencu pierde pălăria în captuşeala căreia se află
[Link]ăţeanul turmentat o regăseşte şi o returnează Zoei.
Conflictul se rezolvă şi deznodământul ne înfăţisează împăcarea foştilor rivali
politici. Caţavencu este obligat nu numai să renunţe la pretențiile sale, dar chiar
să conducă petrecerea dată în cinstea alegerii lui Agamiţa, candidatul trimis de la
centru.

[Link] DE PERSONAJ
 Literatura română se îmbogățește substanțial datorită autorilor clasici ca
nuvelistul Ioan Slavici, poetul romantist Mihai Eminescu, povestitorul Ion Creangă
și dramaturgul Ion Luca Caragiale. Dramaturgia românească se valorifică datorită
creativității comice ale lui Ion Luca Caragiale acesta creând opere cu natură
comică în care se urmărește satirizarea socială a secolului al 19-lea.
Opera „O scrisoare pierdută" de Ion Luca Caragiale aduce publicului de teatru
românesc prin îmbinarea dialogului cu jocuri ale spectrului luminii și prin
prezentarea caracterului personajelor într-un cadrul actoricesc, multe zâmbete și
bucurii.
Ion Luca Caragiale este tipul de autorul lucid, obiectiv și ironizant astfel că
opera „O scrisoare pierdută" prezintă un conflict mai mult social, un conflict de
moravuri.
Piesa a fost jucată pentru prima oară pe scena Teatrului Național din București
la data de 13 noiembrie 1884 și este o comedie realistă în care sunt criticate
moravurile politice cu ocazia unor alegeri electorale.
Tema comediei este prezentarea unei campanii electorale în care acțiunile
sunt bazată pe șantaj și înșelăciune, lupta pentru putere fiind dată între gruparea
politică care este la putere ( și gruparea independentă (Nae Cațavencu) . Ca și
subteme regăsim familia și iubirea.
Social, Zaharia Trahanache are un statut privilegiat, fiind un reprezentat
important al puterii locale, presedinte a numeroase “comitete si comitii”. De
aceea, pe plan local, el se bucura de respect si autoritate, recunoscute chiar si de
opozitie, asa cum reiese din afirmatia lui Catavencu: “am tinut la dumneata ca la
capul judetului nostru”. Tra-hanache este casatorit cu Zoe si are dintr-o casatorie
anterioara un fiu, care este student. Este bun prieten cu Stefan Tipatescu,
amantul Zoei, formand toti trei triunghiul conjugal, un mijloc de comic din piesa.
Moral, Zaharia este individualizat prin comicul onomastic, care ii sugereaza
trasaturi-le dominante de caracter. Astfel, prenumele deriva de la zahar,
evidentiind ramolismentul personajului, iar numele deriva de la trahana - coca
moale, relevand maleabilitatea, faptul ca este usor de influentat de sefii de la
centru, de propriul interes, dar mai ales de Zoe.
Psihologic, nu este foarte bine individualizat, fiind privit din exterior, prin
observarea comportamentului. Astfel, se evidentiaza contrastul dintre aparenta si
esenta, intrucat Trahanache pare senil, naiv, dar devine puternic, agresiv, atunci
cand este acuzat de tradare.
Pe plan familial, Trahanache este incornorat, dar pare ca ii convine triunghiul
conjugal, care ii asigura o viata linistita de familie. De aceea, el pastreaza falsa
prietenie cu Tipatescu. Are capacitatea sporită de a se modela după propriile
interese.
O primă scenă semnificativă este cea de la începutul piesei, în care Trahanache
îi povestește amicului său, Tipătescu, modul în care fusese șantajat de Nae
Cațavencu, șeful Opoziției locale. Tipătescu își exprimă disprețul față de lipsa de
moralitate a lui Cațavencu: “Mizerabilul!”, când el însuși e imoral, fiind amantul
Zoei și înșelând astfel încrederea prietenului său. Trahanache îi spune că Nae
Cațavencu se află în posesia unei scrisori de amor pe care Tipătescu o trimise
Zoei. Acesta îl anunțase că o va publica în ziarul său dacă nu va fi ales în funcția
de deputat. Reacțiile lui Tipătescu sunt surprinse în didascalii, acesta este “în
culmea agitației”, iar în final iese “turbat” din scenă, strigând după Pristanda.
Spre deosebire de Tipătescu, Trahanache este calm, știind să disimuleze. De
aceea, consideră că Tipătescu nu este tocmai potrivit pentru funcția de prefect,
întrucât “e iute”, “n-are cumpăt”.
O a doua scenă semnificativă este cea de la începutul actului al doilea, în care
se evidențiaza corupția politicienilor. Farfuridi, Brânzovenescu și Trahanache
falsifică listele electorale, adăugând persoane fără drept de vot, nedeținân
averea necesară. În epocă funcționa votul cenzitar care dădea drept electoral
doar bărbaților cu un anumit statut social. Ei trec pe listă persoane care nu au
această calitate, dar care erau simpatizanții partidului și care ar fi putut vota
candidatul puterii. Farfuridi si Brânzovenescu profită de ocazie pentru a-i
mărturisi lui Trahanache că interesele partidului sunt înșelate, dar acesta
reacționează neașteptat de puternic. Ei se grăbesc să se liniștească, spunând că
nu pe el îl bănuiesc, ci pe Tipătescu, dar Trahanache “este și mai indignat”. El îi
ia apărarea amicului Fănică, deși nu este de față, despre care spune că i-a făcut
și îi face “servicii” și că “de 8 ani trăim împreună ca frații”. Iese apoi din scenă
“foarte tulburat”, iar cei doi, impresionați de reacția sa, îl caracterizează în mod
direct: “e tare, tare de tot…solid bărbat”.
Titlul pune în evidenţă contrastul comic dintre esenţă şi aparenţă. Pretinsa
luptă pentru putere politică se realizează, de fapt, prin lupta de culise, având ca
instrument al şantajului politic „o scrisoare pierdută”, pretext dramatic al comediei.
Articolul nehotărât „o” indică atât banalitatea întâmplării, cât şi repetabilitatea ei.
Conflictul piesei porneşte de la un fapt aparent mărunt, însă cu urmări foarte
mari, care constituie intriga: Zoe Trahanache pierde o scrisoare de dragoste
primită de la Tipătescu, scrisoare care, ajunsă în posesia lui Caţavencu, devine o
armă de santaj. Acesta ameninţa cu publicarea ei în ziarul "Răcnetul Carpaţilor",
în cazul în care nu i se susţine candidature ca deputat.
Desfăsurarea acţiunii prezintă o serie de răsturnări de situaţie care provoaca
râsul: Zoe decide să primeasca "târgul", dar Tipătescu pune să fie arestat
Caţavencu, pe care soţia prezidentului îl eliberează; Trahanache descoperă o
polită falsificată cu care Caţavencu ridicase o suma de bani din avutul statului şi
crede că şi scrisoarea este un fals; are loc o mare întrunire electorală, prilej
pentru rostirea de discursuri interminabile prin care aleşii poporului îşi
demonstrează lipsa de cultură şi demagogia.
Punctul culminant îl constituie momentul în care Zaharia Trahanache anunţă
numele lui Agamiţa Dandanache, fapt ce produce o încăierare între cele două
grupări politice adverse. Caţavencu pierde pălăria în captuşeala căreia se află
[Link]ăţeanul turmentat o regăseşte şi o returnează Zoei.
 Conflictul se rezolvă şi deznodământul ne înfăţisează împăcarea foştilor rivali
politici. Caţavencu este obligat nu numai să renunţe la pretențiile sale, dar chiar
să conducă petrecerea dată în cinstea alegerii lui Agamiţa, candidatul trimis de la
centru.