“Luceafărul”

de Mihai
Eminescu
Poemul „Luceafărul” a apărut în 1883, în Almanahul Societăţii Academice Social-
Literare „România Jună” din Viena, fiind apoi reprodusă în revista „Convorbiri literare”.
Poemul este inspirat din basmul românesc „Fata în grădina de aur”, cules de
austriacul Richard Kunisch. Basmul cuprindea povestea unei frumoase fete de împărat
izolată de tatăl ei într-un castel, de care se îndrăgosteşte un zmeu. Fata însă se sperie de
nemurirea zmeului şi-l respinge. Zmeul merge la Demiurg, doreşte să fie dezlegat de
nemurire, dar este refuzat. Întors pe pământ, zmeul o vede pe fată, care între timp se
îndrăgostise de un pământean, un fecior de împărat, cu care fugise în lume. Furios, zmeul se
răzbună pe ei şi îi desparte prin vicleşug. Peste fată el prăvăleşte o stâncă, iar pe feciorul de
împărat îl lasă să moară în valea amintirii.
Între 1880 si 1883, poemul este prelucrat în cinci variante succesive.
Alături de sursele folclorice ale poemului( basmele prelucrate: „Fata din grădina de
aur”, „Miron şi frumoasa fără corp” şi mitul zburătorului), poetul valorifică surse
mitologice şi izvoare filozofice ( antinomiile dintre geniu si omul comun, din filozofia lui
Arthur Schopenhauer).
Poemul romantic „Luceafărul” de Mihai Eminescu este o alegorie pe tema geniului,
dar şi o meditaţie asupra condiţiei umane duale( omul supus unui destin pe care tinde să îl
depăşească).
„Luceafărul” poate fi considerat o alegorie pe tema romantică a locului geniului în
lume , ceea ce înseamnă ca povestea, personajele, relaţiile dintre ele sunt transpuse într-o
suită de metafore, personificări şi simboluri. Poemul reprezintă o meditaţie asupra
destinului geniului în lume, văzut ca o fiinţă solitară şi nefericită, opusă omului comun.
Poetul s-a proiectat nu numai sub chipul lui Hyperion - geniul, ci şi sub chipul lui
Cătălin, reprezentând aspectul teluric al bărbatului, sau al Demiurgului, exprimând aspiraţia
spre impersonalitatea universală , şi chiar sub chipul Cătălinei, muritoarea care tânjeşte spre
absolut.
Poemul romantic se realizează prin amestecul genurilor(epic, liric şi dramatic) şi al
speciilor.
Viziunea romantică e dată de temă, de relaţia geniu-societate, de structură, de
alternarea planului terestru cu planul cosmic, de antiteză, de motivele literare (luceafărul,
noaptea, visul etc.), de imaginarul poetic, de cosmogonii, de amestecul speciilor (elegie,
meditaţie, idilă, pastel), de metamorfozele lui Hyperion.
Elementele clasice sunt echilibrul compoziţional, simetria , armonia şi caracterul
gnomic.
Tema poetului este romantică:problematica geniului în raport cu lumea, iubirea şi
cunoaşterea.
Incipitul poemului se află sub semnul basmului. Timpul este mitic (illo tempore):
„A fost odată ca-n poveşti/ A fost ca niciodată”. Portretul fetei de împărat, realizat prin
superlativul absolut de factură populară „o prea frumoasă fată”, scoate în faţă unicitatea
terestră. Comparaţiile „Cum e Fecioara între sfinţi/ şi luna între stele” propun o posibilă
dualitate: puritate şi predispoziţie spre înălţimile astrale.
 Fata contemplă Luceafărul de la fereastra dinspre mare a castelului. La rându-i,
Luceafărul, privind spre „umbra negrului castel”, o îndrăgeşte pe fată şi se lasă copleşit de
dor. Apariţia iubirii este susţinută de mitul zburătorului, dar mişcările sunt de mare fineţe şi
au loc în plan oniric.
La chemarea fetei: „O dulce-al nopţii mele domn,/ De ce nu vii tu? Vina!”, Luceafărul
se smulge din sfera sa, spre a se întrupa prima oară din cer şi mare, asemenea lui Neptun. În
această ipostază angelică, Luceafărul are o frumuseţe construită după canoanele romantice:
”păr de aur moale”, „umerele goale”, „umbra feţei străvezii”. În contrast cu paloarea feţei
sunt ochii, care ilustrează prin scânteiere viaţa interioară. Strălucirea lor este interpretată de
fată ca semn al morţii. Ea înţelege incandescenţa din ochii Luceafărului ca semn al
glacialităţii şi refuză să-l urmeze.
În antiteză cu imaginea angelică a primei întrupări, aceasta(a doua întrupare) este
circumscrisă demonicului, după cum o percepe fata: „o, eşti frumos, cum numai-n vis/Un
demon se arată”. Imaginea se înscrie tot în canoanele romantismului: parul negru,
„marmoreele braţe”, „ochii mari şi minunaţi”. Pentru a doua oară, paloarea feţei şi lucirea
ochilor, semne ale dorinţei absolute, sunt înţelese de fată ca atribute ale morţii. Din iubire,
acceptă supremul sacrificiu cerut de fată, prin aceasta afirmându-şi superioritatea faţă de ea.
Dacă fata/omul comun nu se poate înălţa la condiţia nemuritoare, Luceafărul/geniul este
capabil, din iubire şi din dorinţa de cunoaştere absolută, să coboare la condiţia de muritor.
Partea a doua, care are în centru idila dintre fata de împărat, numită acum Cătălina şi
pajul Cătălin,înfăţişează repeziciunea cu care se stabileşte legătura sentimentală între
exponenţii lumii terestre. Asemănarea numelor sugerează apartenenţa la aceeaşi categorie:a
omului comun.
Portretul lui Cătălin este realizat în stilul vorbirii populare,în antiteză cu portretul
Luceafărului. Cătălin devine întruchiparea teluricului,a mediocrităţii pământene:”viclean
copil de casă”,”Băiat din flori şi de pripas,/Dar îndrăzneţ cu ochii”,”cu obrăjei ca doi
bujori”. Cei doi formează un cuplu norocos şi fericit,supus legilor pământene,deosebite de
legea după care trăieşte Luceafărul.
Chiar dacă accepta iubirea pământeană Cătălina aspira încă la iubirea ideală pentru
Luceafăr.
Partea a treia ilustrează planul cosmic şi constituie cheia de boltă a poemului. Aceasta
parte poate fi divizată la rândul ei în trei secvenţe poetice:zborul, cosmic, rugăciunea,
convorbirea cu Demiurgul şi liberarea.
Spaţiul parcurs de Luceafăr este o călătorie regresivă temporal, în cursul căreia el
trăieşte în sens invers istoria creaţiei universului.
Punctul în care el ajunge este spaţiul demiurgic, atemporal, momentul dinaintea naşterii
lumilor.
În dialogul cu Demiurgul, Luceafărul este numit Hyperion (nume de sugestie
mitologica, gr. cel care merge pe deasupra)
Hyperion îi cere Demiurgului să îl dezlege de nemurire pentru a descifra tainele iubirii
absolute. Demiurgul refuză cererea lui Hyperion. Filozoful Constantin Noica observă că
Hyperion cere să devină altceva. Luceafărul însă se născuse odată cu lumea. Aspiraţia lui
este imposibilă, căci el face parte din ordinea primordială a cosmosului, iar desprinderea ar
duce din nou la haos. Demiurgul nu îi poate oferi moartea pentru că astfel ar produce
moartea lumii, ceea ce ar coincide cu negarea de sine.
În schimb, Demiurgul îi oferă lui Hyperion diferite ipostaze ale geniului: filozoful:
”cere-mi – cuvântul meu de-ntâi,/să-ti dau înţelepciune”, poetul(ipostaza orfică):”Vrei să
dau glas acelei guri,/ Ca dup-a ei cântare/ Să se ia munţii cu păduri/ şi insulele-n mare?”,
geniul militar/cezarul:” îţi dau catarg lângă catarg/ Oştiri spre a străbate/ Pământu-n lung
şi marea-n larg”.
 Demiurgul păstrează pentru final argumentul infidelităţii fetei, dovedindu-i încă o dată
Luceafărului superioritatea sa, şi în iubire, faţă de muritoarea Cătălina.
Partea a patra este constituită simetric faţă de prima, prin interferenţa celor două
planuri: terestru şi cosmic.
Idila Cătălin – Cătălina are loc într-un cadru romantic, creat prin prezenta simbolurilor
apecifie. Peisajul este umanizat, tipic eminescian, scenele de iubire se petrec departe de
lume, sub crengile de tei inflorite, in singuratate si liniste, in pacea codrului, sub lumina
blanda a lunii.
„Îmbătată de amor”, Cătălina are încă nostalgia astrului iubirii şi-i adresează pentru a
treia oară chemarea, de data aceasta modificată, Luceafărul semnificând acum steaua
norocului: „Cobori in jos Luceafr bland,/Alunecand pe-o raza,/ Patrunde-n codru si in
gand,/Norocu-mi lumineaza./”
Luceafărul exprimă dramatismul propriei condiţii, care se naşte din constatarea că
relaţia om-geniu este incompatibilă. Omul comun este incapabil să-şi depăşească limitele, iar
geniul manifestă un profund dispreţ faţă de această incapacitate: „Ce-ţi pasă ţie, chip de
lut,/Dac-oi fi eu sau altul?”. Geniul constată cu durere că viaţa cotidiană a omului urmează o
mişcare circulară, orientată sore accidental şi întâmplător: „Trăind î cercul vostru strâmt/
Norocul vă petrece,/ Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor şi rece”.
Muzicalitatea elegiacă, meditativă, este dată de particularităţile prozodice:măsura
versurilor de 7-8 silabe, ritmul iambic, rima încrucişată.