a.

Basm
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Basmul (din sl. basnŭ: născocire, scornire), numit și poveste, este alături de
povestire, snoavă și legendă, una dintre cele mai vechi specii ale literaturii orale,
semnalată încă din antichitate, răspîndită într-un număr enorm de variante la toate
popoarele.
Indiferent de tip, basmul diferă de restul scrierilor fantastice, precum nuvela, prin
aceea că prezintă evenimente și personaje ce posedă caracteristici supranaturale,
fără a pretinde că acestea sunt reale sau seamănă cu realitatea, miraculosul din
basme purtând, astfel, numele de fabulos și reprezentând, de fapt, un fantastic
convențional, previzibil, ce vine în contrast cu fantasticul autentic modern, unde
desfășurarea epică și fenomenele prezentate sunt imprevizibile, insolite și se
manifestă în realitatea cotidiană, drept o continuare a ei.
Cuprins
1 Origini
2 Clasificare
2.1 Basmul fantastic
2.2 Basmul nuvelistic
2.3 Basmul cult
3 Teoria basmelor
4 Basmele și psihanaliza
5 Basmele românești
6 Povești și povestitori
7 Note
8 Bibliografie
9 Vezi și
10 Legături externe
Origini
Despre originea basmelor au existat mai multe teorii, mai importante fiind: teoria
mitologică, teoria antropologică, teoria ritualistă și teoria indianistă. Mitul, istoria
sacră, înscrisă în timpul "circular, reversibil și recuperabil", vorbește despre zei,
despre ființe fantastice cu abilități pentru călătorii cosmice și terestre. Basmul
induce și ideea de lume repetabilă, existentă în tipare arhaice, atemporale, încă de
la începutul începuturilor. Unele gesturi sunt magice, cum ar fi scuipatul de trei ori
în urmă; la fel, petele de sânge de pe batistă pot arăta că fratele de cruce este mort.
PLntele pot adăposti copii: un dafin are în el o fată care iese doar noaptea pentru a
culege flori. Zmeii sau balaurii aleargă după carne de om sau o miros de departe
când se întorc acasă și aruncă buzduganul de la distanță. Unele pedepse, cum ar fi
aceea a decapita persoana și a o arde, aruncând cenușa în patru direcții, sunt de
certă inspirație arhaică, din comunitățile primitive. [1]
Relația dintre basm și mit a fost stabilită de frații Grimm, de Wesselski și de
Propp: basmul are ca sursă certă de inspirație mitul, iar cele două specii au existat
de la început la popoarele arhaice, uneori confundându-se. Cu timpul, însă, mitul a
pierdut importanța pe care o avea prin degradarea sacrului și transformarea lui în
profan[2], zeii și eroii mitici fiind înlocuiți cu personaje umane, cu puteri însă
supranaturale, în basmul fantastic, sau cu personaje comune, în cel nuvelistic. Pe
această pantă a desacralizării, zeitatea supremă a pădurii devine Strâmbă-Lemne,
adică un personaj cu puteri specifice mediului în care trăiețte; foarte băutor, devine
Setilă, în timp ce zeul ubicuu, uriașul care pășește de pe un munte pe altul, devine
Munte Vânăt, avînd capacitatea de a fi peste tot, de a sta cu picioarele pe lună și cu
capul sub un stejar, calități pe care le întalnim la Păsări-Lăți-Lungilă. Teoriile
moderne vorbesc de poligeneza basmelor, de originea multiplă, de influențele
reciproce, ca și de structurarea unei tipologii coerente a acestei specii literare..
Clasificare
După caracteristicile personajelor, specificul și tematica acțiunii, predominanța
elementelor miraculoase sau a aspectelor concrete de viață, basmele se clasifică în
fantastice, cele mai semnificative și mai răspândite, desprinse de regulă din mit, cu
o pregnanță a fenomenelor miraculoase,
animaliere, provenite din dezvoltarea narativă a legendelor totemice despre
animale, chiar despre plante sau unele obiecte simbolice,
nuvelistice, având ca punct de pornire snoava, în narațiune semnalându-se o
puternică inserție a aspectelor reale, concrete de viață.
După autor, basmele pot fi
populare, creație a colectivității anonime,
culte, creație a unui autor cunoscut.
[modificare]Basmul fantastic
Verosimilitatea basmului fantastic trimite spre o vreme îndepărtată, in illo tempore,
când a umblat Dumnăzău cu Sfântu Pătru pă Pământ, când erau viteji cu urieși,
adică într-un timp mitic. Despre veridicitatea faptelor petrecute într-un timp atât de
îndepărtat și insondabil chiar cu percepția omului modern, există accepțiunea: "nu
credea nimenea, toată lumea vede că-s bazme de pierdut vremea, poate copiii ăștia
mai mici cred c-așa o fost. Nu, ce să crezi în minciuni? Niciodată n-o existat
oameni care să creadă, chiar dacă n-o știut carte." Inserța în timpul mitic este dată
de formule inițiale și finale, care fixează timpul narativ în care se proiectează
acțiunea, iar la sfârșit închide această buclă temporală, prin revenirea în timpul
real.
Formulele pot fi diversificate, uneori foarte expresive și dezvoltate, precizând și
atitudinea naratorului față de faptele povestite și caracterul lor miraculos, aproape
paradoxal, dar toate au ca nucleu precizarea de ordin temporal: "A fost odată ca
niciodată; că, de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de când făcea plopșorul pere și răchita
micșunele; de când se băteau urșii în coade; de când se luau de gât lupii cu mieii de
se sărutau înfrățindu-se; de când se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci și
nouă de oca de fier și s-arunca în slava cerului de ne aducea povești: De când scria
musca pe perete,/ Mai mincionos cine nu crede."[3]. Sau o formulă de final: "Iar
eu, isprăvind povestea, încălecai p-o șea și vă spusei dumneavoastră așa; încălecai
p-un fus, să fie de minciună cui a spus; încălecai p-o lingură scurtă, să nu mai
aștepte nimica de la mine cine-ascultă; iar descălecând de după șea, aștept un
bacșiș de la cine mi-o da: Basm băsmuit,/Gura i-a trosnit,/Și cu lucruri bune i s-a
umplut".[4] Formulele mediane mențin discursul narativ în același timp al fabulei,
făcând conexiunea între secvențele narative, arătând durata, continuitatea,
deplasarea fără sfârșit: "Și se luptară,/ Și se luptară,/ Zi de vară până seară" sau "Zi
de vară/ Până seară,/ Cale lungă,/ Să-i ajungă."
Basmul nuvelistic
Basmul nuvelistic este o narațiune cu caracter general, în care eroul este urmărit
din copilărie până la o vârstă a împlinirii în viață. Din om simplu, el ajunge
împărat sau dobândește alte măriri. Eroul combină, în acest tip de basm, inteligența
cu viclenia, reușind, în cele din urmă, să depășească orice întâmplare potrivnică.
Din punct de vedere al vechimii, basmul nuvelistic este mai recent decât basmul
fantastic, marcând și o anume demitizare a personajului[5], care este ales din
lumea comună. În literatura română, basme nuvelistice populare sunt cele cu
Păcală, Băiet Sărac, iar, de exemplu, basm cult este Dănilă Prepeleac, de Ion
Creangă.
Basmul cult
Paralel cu eforturile de fixare în scris a basmului popular, apare basmul cult, care
preia motivele și tehnicile narative ale acestuia. Chiar culegătorii de folclor devin
povestitori, ca în cazul lui Petre Ispirescu, care actualizează și recreează basmul,
păstrând funcțiile principale, formule fixe, oralitatea, anumite expresii, dar
adăugând o tentă ușor moralizatoare sau aluzii mitologice de sorginte livrească.
Scriitorii devin ei înșiși autori de basme, cunoscuți fiind Nicolae Filimon,
Alexandru Odobescu, Ion Creangă, Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale, Ioan
Slavici, Barbu Ștefănescu-Delavrancea, Mihail Sadoveanu.
Basmul cult, împlinit printr-o inserție expresivă specifică stilului marilor scriitori,
își armonizează structurile narative, dobândind unitate și fluență discursivă,
preluând viziunea scriitorului și integrînd teme și motive caracteristice ale operei
acestuia. Scriitorul respectă de regulă structura și tipologia basmului popular, dar
poate aduce modificări ale viziunii naratorului, alternând persoana a treia cu
persoana întâi și a doua, creând o comunicare mai directă cu cititorul și dând
uneori o nuanță subiectivă expunerii faptelor. În același timp, se pot identifica
particularități ale stilului, modalități portretistice și motive proprii autorului în
scenariul basmului, care ăi conferă originalitate și atractivitate.
Basmul cult estompează de cele mai multe ori miraculosul și fantasticul, dându-le
o mai mare verosimilitate, și în același timp reduce caracterul convențional al unor
secvențe narative, adaugîndu-le semnificații și efecte specifice literaturii culte.
G. Calinescu numea basmul cult “o oglindire a vietii in moduri fabuloase”, “un gen
vast, depasind cu mult romanu, fiind mitologie, etica, stiinta, observatie morala etc.
Caracteristica lui este ca eroii nu sunt numai oameni, ci si anume fiinte himerice,
animale. […] Cand dintr’o naratiune lipsesc acesti eroi himerici, n’avem de a face
cu un basm.”
Basmul a aparut in epica populara, ulterior patrunzand si in literatura culta (in sec.
al XIX-lea, in perioada de afirmare a esteticii romantice). Specie a epicii (culte),
naratiune ampla, implicand supranaturalul sau [Link] (oameni, dar
si fiinte himerice) sunt purtatoare ale unor valori simbolice: binele si raul in
diversele lor ipostaze. Conflictul dintre bine si rau se incheie, de obicei, prin
victoria fortelor binelui. Eroul (protagonistul) este ajutat de fiinte supranaturale,
animale fabuloase sau obiecte magice si se confrunta cu un adversar (antagonistul).
Eroul poate avea trasaturi omenesti, dar si puteri supra naturale (de exemplu,
capacitatea de a se metamorfoza). Clasificarea sau functiile personajelor, prin
raportare la erou (in basmul popular): raufacatori (produc o dauna care trebuie
corectata de erou), donatori sau furnizori (personaje intalnite intamplator de erou,
care ii daruiesc un obiect miraculos ce-l va ajuta la nevoie), ajutoare (se pun la
dispozitia eroului care duce la bun sfarsit o sarcina, cu sprijinul lor). Parcurgerea
drumului maturizarii de catre erou presupune un lant de actiuni conventionale sau
momentele subiectului: situatia initiala de echilibru, intriga (evenimentul care
deregleaza echilibrul initial), actiunea de restabilire a echilibrului (calatoria
eroului, aparitia donatorului si ajutoarelor, trecerea probelor), deznodamantul
(refacerea echilibrumul, rasplata eroului si pedepsirea rau facatorului).
In basmul cult, autorul preia tiparul narativ al basmului popular, dar reorganizeaza
evenimentele stereotipe conform viziunii sale artistice si propriului sau stil.
Basmul cult imita relatia de comunicare de tip oral din basmul popular, ceea ce
confera oralitate stilului. Particularitatile basmului cult:
clisee compozitionale: formule tipice (initiale, mediane, finale);
motive narative diverse: calatoria, lupta, victoria eroului, probele depasite,
demascara si pedepsirea raufacatorului, casatoria si rasplata eroului etc.;
specificul reperelor temporale (timpul fabulos, mitic) si spatiale (taramul acesta si
taramul celalalt) – sunt vagi, imaginare, redate la modul general ;
stil elaborat, imbinarea naratiunii cu dialogul si cu descrierea;
cifre magice, simbolice;
obiecte miraculoase;
intrepatrunderea planurilor real – fabulos; fabulosul este tratat in mod realist;
conventia basmului (acceptata de cititor): acceptarea de la inceput a
supranaturalului ca explicatie a intamplarilor incredibile.
Teoria basmelor
Toate basmele din lume corespund unui set de scheme narative arhetipale. O
clasificare extrem de precisă a fost realizată în 1910 de folcloristul finlandez Antti
Aarne (1867-1925), completată mai apoi de un american, de Stith Thompson.
Clasificarea Aarne-Thompson include azi 2 340 tipuri diferite de basme.
Folcloristul rus Vladimir Propp în studiul „Morfologia basmului“ a aprofundat
structura naratologică a basmelor populare rusești. Pornind de la clasificarea sa
formaliștii ruși au dezvoltat naratologia, o știință care studiază elementele din care
sunt alcătuite narațiunile.
Criticul român de literatură, George Călinescu, a studiat basmele în studiul său
„Estetica basmului“, cu rezultate mai mult decât meritorii.
Basmele și psihanaliza
Bruno Bettelheim a descris modul in care schemele narative arhetipale pot fi
raportate la invarianți psihici sau psihanalitici autorizând si o reinterpretare a
conținutului lor. Recent a apărut și opera analitică a Clarissei Pinkola Estés pe un
corpus de basme populare, de fabule si de mituri, pornind de la o interpretare
psihnalitică dintr-un studiu clasic al lui Carl Gustav Jung a adus o contribuție
semnificativă și o cheie de lectură contemporană. Există două categorii de basme,
cele populare, care pot fi culese de un autor oarecare sau de un folclorist sau cele
culte, scrise in epoca Romantismului, după modelul basmelor populare cu spridusi.
Patrimoniul de basme europene a inceput să se formeze la sfârșitul secolului al
XVII lea. Principalii culegatori si adaptatori de basme au fost Charles Perrault
(1628-1703), Madame d'Aulnoy, in Franța, frații Jacob si Wilhelm Grimm in
Germania, Alexandre Nikolaïévitch Afanassiev (1826-1871) în Rusia.
Basmele românești
Basmele românești au intrat în atentia scriitorilor relativ târziu, în epoca marilor
clasici și a Junimii. Atunci foarte activi în culegerea basmelor și apoi în scrierea
unor basme culte au fost scriitorii Vasile Alecsandri, Alexandru Odobescu
(„Basmul feciorului de împărat fără noroc la vânat“ din eseul
„Pseudokynegetikos“), Mihai Eminescu (autorul mai multor basme originale, între
care și Făt Frumos din Tei, Cenușotca (o variantă a Cenușăresei), Ioan Slavici, Ion
Luca Caragiale, și puțin după aceea și Petre Ispirescu.
Povești și povestitori
Basmele populare sunt parte a memoriei colective, a ceea ce Jung numește
inconștient colectiv. Cu toate acestea primele care le-au cules au fost femeile, deși
marii povestitori europeni sunt barbați. O perspectivă europocentristă este destul
de periculoasă deorece există foarte multe basme și în afara spatiului european,
basme arabe (culese in ciclul O mie si una de nopti), basme persane, basme
africane, basme chinezesti, basme coreene sau basme japoneze.

b. Ce este basmul?
Intre creatiile poporului nostru, basmul este unic prin valoarea etica si estetica, prin
bogatia lui de idei si prin lumea fabuloasa pe care o creeaza.
Basmul este opera epica de mare intindere in care intamplarile reale se impletesc
cu cele fantastice fiind savarsite de persoane cu puteri supranaturale care reprezinta
fortele binelui si al raului. Din confruntarea lor ies invingatoare fortele binelui
pentru ca reprezinta idealurile omului si ale comunitatii in care traieste.
„Praslea cel voinic si merele de aur” este un basm popular care face parte din
volumul „Legendele si basmele romanilor” in care Petre Ispirescu a cules si a
inclus mai multe basme populare.
Caracterul epic este dat de folosirea naratiunii ca mod de expunere si prin modul
indirect de a exprima ideile si sentimentele cu ajutorul actiunii si al personajelor.
Intamplarile reale si cele fantastice se impletesc intr-o tesatura epica bine motivata.
In general lumea basmului este dominata de intamplari fantastice, nelipsind insa
cele reale. In „Praslea cel voinic si merele de aur” reala este existenta unui
imparat, a celor trei fiice si a fiilor. Majoritatea intamplarilor sunt fantastice:
Praslea se lupta cu zmeii care furasera merele de aur, ajunge pe taramul celalalt,
este adus de o zgripturoaica pe pamant.
Ca si in alte basme exista personaje reale si personaje fantastice. Cele reale sunt
imparatul, fiii si fetele, iar cele fantastice sunt zmeii, zgripturoaica si puii ei.
Personajele se grupeaza in jurul relatiei bine-rau. Praslea imparatul si fetele sunt
personaje pozitive. Praslea are si puteri supranaturale: se transforma in flacara in
timpul luptei, are o forta neobisnuita, isi taie carne pentru a hrani zgripturoaica.
Zmeii si fratii lui Praslea reprezinta fortele raului si in final sunt pedepsiti.
Reale sau fantastice personajele basmelor devin simboluri ale realitatii. Praslea
este idealul de dreptate si cinste, zmeii si fratii reprezinta viclenia, rautatea si
violenta.
In basmul „Praslea cel voinic si merele de aur” spatiul si timpul sunt precizate
foarte vag. Timpul este nedeterminat, indepartat, fabulos. Spatiul este real
(gradina, palatul), dar si ireal (taramul celalalt).
Ca structura basmul se bazeaza pe un model unic. Are loc o interventie care
destabilizeaza ordinea existentei oamenilor, intervine eroul care isi asuma o
misiune, trece prin mai multe probe si in final iese biruitor.
Tot de structura basmului tin formulele narative de inceput, mediane si finale.
Formula de inceput „a fost odata” ne introduce intr-un timp fabulos si anticipeaza
intamplarile neobisnuite. Formula de incheiere „si-am incalecat pe-o sa …”
marcheaza sfarsitul actiunii si revenirea la realitate intr-o nota de veselie si
optimism.
In basm se observa preferinta pentru cifra magica trei (trei fii, trei zmei).
Un element fantastic este metamorfoza personajelor sau a obiectelor (Praslea se
transforma in flacara)
Fiind o creatie populara basmul „Praslea cel voinic si merele de aur” are caracter
anonim, oral si colectiv.
Se folosesc elemente ale limbii populare, multe expresii, proverbe, zicatori.
Opera literara „Praslea cel voinic si merele de aur” ilustreaza trasaturile
caracteristice basmului popular.

c. Basmul
Basmul este o creaţie populară în proză de mari dimensiuni în care se povestesc
întâmplări cu caracter fantastic la care iau parte personaje cu însuşiri supranaturale
reprezentând forţele binelui şi ale răului.
Creaţia ... este un basm şi are trăsături prin care se deosebeşte de alte specii
literare.
1. Basmul are o structură tradiţională: întotdeauna se povestesc anumite
întâmplări la care iau parte aceleaşi tipuri de personaje.
2. Întâmplările se petrec întotdeauna demult, într-o împărăţie.
3. Orice basm are o formulă tipică, de început, „a fost odată ca niciodată...”, ce
marchează intrarea într-o lume fabuloasă în care totul este posibil.
4. Orice basm începe cu o lipsă: ...
5. Apariţia eroului este precedată întotdeauna de alte încercări nereuşite: ...
6. Personajul principal al basmului este întotdeauna un tânăr cu însuşiri
deosebite pe care nu le dezvăluie de la început. El pleacă într-o călătorie iniţiatică,
pe parcursul căreia întâlneşte nişte obstacole pe care le depăşeşte rând pe rând.
7. Acţiunea basmului se petrece întotdeauna pe două tărâmuri: în lumea noastră
şi pe tărâmul celălalt unde totul este posibil.
8. Forţele binelui se înfruntă întotdeauna cu forţele răului, aparent mai
puternice şi mai numeroase, pe care le învinge, demonstrându-se astfel încrederea
omului din popor în victoria binelui.
9. Personajul de basm are nişte ajutoare: unele aparţin lumii reale, altele aparţin
lumii fantastice. El are întotdeauna de îndeplinit o misiune. Împlinirea ei nu
înseamnă sfârşitul întâmplărilor.
10. Trăsătura definitorie basmului constă în prezenţa elementelor fantastice.
Apar astfel întâmplări fantastice, personaje fantastice, personaje umane cu însuşiri
supranaturale şi obiecte fantastice.
11. În orice basm apare falsul erou sau impostorul: ...
12. Adevărul iese întotdeauna la ivială, vinovaţii sunt pedepsiţi şi totul se
termină cu o nuntă.
În ceea ce priveşte constructia basmului, trebuie menţionată gradarea acţiunii care
creşte treptat în intensitate.
Basmul povesteşte nişte peripeţii fantastice din care se desprinde concepţia de
viaţă a poporului. Basmul este în acelaşi timp poezia dorinţelor împlinite pentru că
tot ce nu este posibil în lumea reală devine realizabil în basm.
Stilul se caracterizează prin oralitate, realizată prin mai multe mijloace artistice:
cuvinte şi expresii populare(...), regionalisme(...), propoziţii interogative şi
exlamative(...) şi dialoguri(între ... şi ...).
Basmul se încheie cu o formulă tipică, ..., ce marchează ieşirea din lumea
fantastică.
Este utilizat limbajul popular în variant lui solemnă. Limba basmului se
caracterzează prin energia şi simplitatea expresivităţii.

d. BASMUL CULT -

POVESTEA LUI HARAP-ALB - apartenenta la specie - de Ion Creanga

Basmul este o specie epica de mare intindere, de obicei in proza, in care sunt narate intamplari
fabuloase(fantastice) ale unor personaje imaginare, inzestrate cu insusiri supranaturale. Basmul
apartine prin origine, literaturii populare, avand caracter oral, anonim si colectiv. Insa pe la
inceputul secolului al-XIX-lea, apare un interes al scriitorilor pentru basm, o predilectie pentru
mituri, pentru trecut, pentru specificul national si pentru creatia populara autohtona.

Deoarece apare intr-o perioada a romantismului, basmul cult se deosebeste cu precadere

de basmul popular prin specificul fiecarui scriitor de a prelucra original un material.
Basmul cult preia elemente existente in basmul popular. La Ion Creanga, chiar daca
elementele din sursa folclorica sunt numeroase, apar anumite trasaturi ale literaturii culte
printre care mentionez: dramatizarea actiunii prin dialog, umanizarea fantasticului prin
comportamentul eroilor. Textul narativ pe care Creanga il ofera literaturii romane este
intesat cu proverbe(eruditie paremiologica), zicatori, vorbe de duh: “La placinte inainte,/
Si la razboi inapoi”; “Ce-i scris omului in frunte-i pus”. Umorul la Creanga este inteles
mai mult ca jovialitate, ras ingaduitor, si mai putin satiric.234dm0-sdfsdn334