Substantivul

1. Cum recunoaştem un substantiv? In textul următor, cuvintele îngroşate sunt substantive:

„Dintre primele cărţi care, copil fiind, mi-au căzut în mână, una se numea «Fram, ursul polar».
Este a lui Cezar Petrescu. M i-a rămas în minte, ca o poveste tristă. Fram este un urs alb care,
luat de mic de la Cercul Polar, ajunge într-un circ. Acolo e îndrăgit de toată lumea. Şi de
stăpânii circului şi de copii care, la fiecare spectacol, aşteptau cu sufletul la gură apariţia lui
în arenă.” (Gabriel Liiceanu, Scrisori către fiul meu)

Substantivul (numele) denumeşte fiinţe, obiecte, fenomene, acţiuni, stări, calităţi, relaţii - adică
referenţi diferiţi - , care fie se încadrează în clase pe baza unor particularităţi semantice similare
(substantivele comune): copil, urs, carte, arenă, apariţie etc., fie sunt unice, individualizate
(substantivele proprii): Fram, Cezar Petrescu, Cercul Polar.

• Este partea de vorbire care prezintă următoarele categorii gramaticale: - genul, în funcţie de
care substantivele se grupează în subclase de gen masculin (un copil — doi copii, un urs — doi
urşi), feminin (o carte — două cărţi, o poveste — două poveşti) şi neutru (un circ — două
circuri, un suflet — două suflete)', - numărul, care presupune opoziţia singular vs plural (copil -
copii, spectacol - spectacole); - cazul, care are cinci valolri: nominativ (Fram este un urs alb),
acuzativ (Ajunge într-un circ), genitiv (Este a lui Cezar Petrescu, stăpânii circului), dativ (l ui
Cezar Petrescu îi datorăm povestea lui Fram) şi vocativ (Fram, nu fi trist!).

• Caracteristic substantivului este faptul că poate fi însoţit de articolul hotărât, care arată că
referentul indicat de substantiv este cunoscut (ursul, lumea, stăpânii circului), sau de articolul
nehotărât, care arată că referentul indicat de substantiv este neprecizat (un urs, o poveste). De
asemenea, substantivul se poate asocia cu adjectivu (poveste tristă, urs alb).

2. Forma substantivului Substantivul are o formă alcătuită din radical şi desinenţă. Radicalul
este partea care poartă sensul substantivului, iar desinenţa este partea (finală) care oferă
informaţiile gramaticale, schimbându-se în funcţie de genul, numărul şi cazul substantivului:
căin-e floar-e tablo-u

câin-i flor-i tablo-uri

Prin comparaţie cu forma de singular, se poate deduce desinenţa de plural şi invers, cum se
observă în exemplele de mai sus: -e (sg.) / -i (pl.), -u (sg.) / -uri (pi.). Desinenţa de singular poate
fi uneori zero (Ø), aceasta stabilindu-se tot prin comparaţie cu cealaltă formă, de plural:

pom -Ø stea-Ø creion- Ø

pom-i ste-le creioan-e

• Câte forme poate avea substantivul? Substantivul poate avea două forme (cel mai frecvent), trei
forme sau o singură lormă.

(a) Substantive cu două forme Desinenţele care diferenţiază cele două forme sunt:

- pentru feminin: -ă, -e: casă, case

- Ø , -le: stea Ø, stele, zi Ø , zile

-ă, -i: uşă, uşi

-e, -i: foare, flori

- pentru masculin: - u /- Ø , -i: membru, membri; studen Ø t, studenţi

-e, -i: frate, fraţi

- pentru neutru: - u /- Ø , -e: registru, registre; creion Ø, creioane

-u, -i: fotoliu, fotolii

-u/ Ø - , -uri: titlu, tiluri; drum Ø , drumuri

(b) Substantive cu trei forme

Au trei forme câteva substantive feminine care prezintă la plural desinenţa uri, iar la genitiv-
dativ singular, -e sau i:

- ă: lipsă -ă: treabă

- e: lipse (unei lipse) -i: trebi (unei trebi)

- uri: lipsuri -uri: treburi

(c) Substantive cu o formă

Unele substantive, de genuri diferite, au aceeaşi formă la toate cazurile şi numerele: arici, pui
(masc.); învăţătoare, vânzătoare (fem.); nume, codici (n.). Aceste substantive sunt invariabile.

• Articolul hotărât enclitic ataşat desinenţei substantivului

La desinenţă se poate ataşa încă un segment cu formă diferită în funcţie de gen, număr şi caz,
care reprezintă articolul hotărât enclitic:

căin-e-le floar-e-a tablo-u-1

căin-e-lui fior-i-i tablo-u-lui

câin-i- i flor-i-le tablo-uri-le

câm-i-lor fllor-i-lor tablo-uri-lor

Uneori, articolul schimbă calitatea fonetică a desinenţei; compară, de exemplu, pasăre [pa.să.re]
cu pasărea [pa.să.ręa], leu [leų] cu leul [[Link]] pomi [pomi] cu pomii [[Link]].

Articolul poate marca singur, în lipsa desinenţei, informaţiile de gen, număr şi caz: fata, şcoala.

! Substantive ca macara, pijama, stea, măsea nu sunt articulate cu articolul hotărât a (precum
casa,floarea). Formele lor articulate la N -A sg. sunt: macaraua, pijamaua, steaua, măseaua. La
fel, în formele de N -A pl. macarale, pijamale, stele, măsele, -le nu este articol, formele articulate
cu articolul le fiind macaralele, pi jamalele, stelele, măselele. Nici -le din forma zile nu este
articol; forma articulată de N -A pl. a substantivului zi este zilele.

X Formele ouălele, ouălelor, cu segmentul -le- de dinaintea articolului -le, respectiv -lor, nu sunt
corecte. Formele articulate de plural sunt ouăle la N -A şi ouălor la G -D , la fel ca la alte
substantive: merele, creioanele; merelor, creioanelor. Substantivul neutru ou are forma de plural
nearticulat ouă, cu desinenţa ă, diferită de a altor neutre din cauza finalei radicalului (semivocala
ii), la care se adaugă articolul hotărât -le sau lor.

Uneori, când formele au aceeaşi desinenţă, articolul distinge cazul şi numărul substantivului:

N -A sg. învăţătoare-a

G -D sg. învăţătoare-i

N -A pl. invăţătoare-le

G -D pl. învăţătoare-lor

• Alternanţelefonetice

În cazul unor substantive, formele distincte de număr şi caz sunt marcate nu numai prin desinenţe
şi/sau articole, ci şi prin schimbări ale unor sunete din radical numite alternanţe fonetice
(vocalice sau/şi consonantice): a/e, a/ă, o/oa, c/c, g/g, z/j, t/ţ, sc/şt etc.

masă buton [ak] colegă [kolegă] carte broască

mese butoane ace [ace] colege [kolege] cărţi broaşte

Pentru unele substantive, DOOM 2 recomandă forme fără alternanţe fonetice ale radicalului:
monologări (nu monoloage), monede (nu monezi), alteori, forme cu alternanţă:

cotidiene (nu cotidiane), sorţi (nu soarte). în mod excepţional, DOOM 2 acceptă ambele variante:
ligheane/lighene.

3. Genul si numărul substantivului

• Care sunt genurile substantivului şi cum le recunoaştem ?

Substantivul are trei genuri: masculin (un câine - doi câini), feminin (o carte - două cărţi) şi
neutru (un creion - două creioane). La substantiv, genul este o caracteristică semantică intrinsecă,
de aceea substantivul nu îşi schimbă forma în funcţie de gen, spre deosebire de adjectiv (bun,
bună, buni, bune). In cazul unor substantive ca elev şi elevă, nu avem forme ale aceluiaşi
substantiv - aşa cum sunt formele elev şi elevi —, ci două substantive diferite: elevă este derivat
cu sufixul moţional -a (sufix prin care se formează un substantiv feminin de la altul masculin) de
la elev.

• Genul natural şi genul gramatical

În cazul substantivelor animate (care denumesc persoane şi animale), genul substantivului poate
corespunde genului referentului (genului natural), adică masculinului sau femininului: băiat,
elev, frate, unchi, berbec, bou (masculin); fată, elevă, soră, mătuşă, oaie, vacă (feminin). Există
însă, marginal, şi unele substantive animate care nu sunt nici masculine, nici feminine, ci sunt de
genul neutru: star, model, dobitoc, animal.

• Contexte pentru recunoaşterea genurilor

Fiecare gen se recunoaşte cu ajutorul unei perechi de contexte adjectivale, unul pentru singular,
iar celălalt pentru plural (de tipul m. un - doi, f. o - două, n. un - două sau m. acest — aceşti, f.
această — aceste, n. acest — aceste):

M. F. N.

SG. UN/ACEST pom O/ACEA STA casă UN /ACEST tablou

PL. DOI/ACEŞTIpomi DOUÂ/ACESTE case DOUĂ/ACESTE tablouri

Unele contexte pentru identificarea cazurilor sunt comune (nespecifice): un / acest pom, tablou;
douâ/aceste case, tablouri, iar altele sunt unice (specifice): o/această , casă, doi/aceşti pomi, Prin
urmare, substantivele care se asociază cu o/această sunt feminine, substantivele care se asociază
cu doi/aceşti sunt masculine, iar cele care se asociază cu un/acest şi cu două/aceste sunt
neutre/masculine la singular, respectiv neutre/feminine la plural. Substantivele neutre se disting
prin faptul că apar numai în contexte nespecifice: un/acest tablou (ca la masculin singular),
două/aceste tablouri (ca la feminin plural).

Faptul că are gen neutru distinge româna de alte limbi descendente din latină: franceza, spaniola,
portugheza şi italiana, care nu au decât genurile masculin şi feminin.

• Substantivele epicene

Unele substantive, numite epicene, au o singură formă pentru a indica ambele sexe. Acestea se
încadrează în clasa masculinului (elefant, rinocer, ţânţar, şobolan) sau a femininului (cămilă,
girafă, veveriţa). în ceea ce priveşte numele de profesii sau de funcţii, înregistrate în DOO 2 doar
ca substantive masculine pentru indicarea ambelor sexe, cum ar fi prim-ministru, procuror,
detectiv, se constată în limba actuală o puternică tendinţă de creare a formei de feminin:prim-
ministră,procuroare, detectivă.

• Numărul substantivului Cele mai multe substantive îşi schimbă forma în funcţie de număr.
Astfel, substantivele pot fi utilizate la singular {membru, student, carte, masă, stilou, creion) sau
la plural (membri, studenţi, cărţi, mese, stilouri, creioane).

Atenţie la formele de neutru plural marcate prin desinenţele e sau -uri şi la formele de feminin
plural marcate prin desinenţele y sau -l De exemplu, sunt corecte formele de neutru: aragaze (nu
aragazuri), morminte (nu mormânturt), aziluri (nu azile), chibrituri (nu chibrite), compromisuri
(nu compromise) şi formele de feminin: chitanţe (nu chitănţî), chitare (nu chitărt), ciocolate (nu
ciocolăţt), plăpumi (nu plapume), după-amiezi (nu după-amieze). Mai rar, DOOM 2 acceptă
ambele variante: niveluri/nivele, tuneluri/tunele, căpşuni/ căpşune, coperţi/coperte.

• Cum se marchează genul şi numărul substantivului?

Genul şi numărul substantivului se exprimă împreună şi se marchează prin:

- desinenţă (membru, studentØ, carte, masă, stilou, creionØ vs membri, studenţi, cărţi, mese,
stilouri, creioane),

- desinenţă şi articol (membrul, studentul, cartea., stiloul, creionul vs profesorii, studenţii, cărţile,
mesele, stilourile, creioanele),

- articol {masa, uşa, fata).

Marcarea numărului se poate realiza, suplimentar, şi prin alternanţele fonetice ale radicalului:
student/studenţi, carte/cărţi, masă/mese, creion/creioane.

4. Tipuri de substantive: comun, propriu

• Ce denumesc substantivele comune şi ce caracteristici gramaticale prezintă?

Substantivele comune denumesc referenţi - fiinţe, obiecte, fenomene, acţiuni, stări, calităţi, relaţii
- care se includ în clase pe baza unor particularităţi semantice comune (băiat, maşină, telefon). 1
Din punct de vedere gramatical, substantivele comune îşi schimbă forma în funcţie de număr, caz
şi determinare, nu şi în funcţie de gen, care este o trăsătură semantică intrinsecă. Astfel,
substantivul poate fi la singular (băiat) sau la plural (băieţi), poate apărea la unul dintre cazurile
nominativ (băiatulacesta cântă la vioară), acuzativ (// admir pe acest băiat), genitiv ( Talentul
băiatului este incontestabil), dativ (/ s-a acordat acestui băiat un mare premiu) sau vocativ
(Băiatule, cântă-ne, te rugăm, „Balada " lui Ciprian Porumbescu) şi poate fi determinat prin
articol hotărât (băiatul, băiatului), determinat prin articol nehotărât (un băiat) sau nedeterminat
(băiat).
• Ce denumesc substantivele proprii şi prin ce se deosebesc de cele comune?

Substantivele proprii indică referenţi unici. Substantivele proprii pot fi:

- nume de persoane (antroponime): Mihai:,Ana;

- nume de locuri (toponime): România, Paris;

- nume de animale (zoonime): Grivei;

- nume de corpuri cereşti (astronime): Saturn Jupiter Marte;

- nume de evenimente istorice şi culturale: Marea Unire, Primul Război Mondial, Eurovision;

- nume de sărbători religioase: Paşte, Rusalii, Craciun;

- nume de instituţii: Academia Romană, Universitatea din Bucureşti, Banca Comercială Română;
- titluri: Gramatica de baza a limbii române, Micul dicţionar academic, Levantul.

În raport cu sustantivele comune, cele proprii prezintă o serie de particularităţi sub aspectul
categoriilor gramaticale de gen, număr, caz şi determinare. Aceste categorii se exprimă diferit
chiar şi în interiorul clasei substantivelor proprii, în funcţie de distincţia animat vs nonanimat.

Sub aspectul genului, substantivelor animate (antroponime şi zoonime) le corespunde genul

natural: masculin (Alexandru, Viorel, Rex, Felix) sau feminin (Adina. Raluca,Mura). Pentru
celelalte nume proprii genul se stabileşte cu ajutorul contextului în care apar: acest Criş - aceste
Crişuri (neutru), această Craiova (feminin), acest Jupiter (context comun masculinului şi
neutrului).

În ceea ce priveşte categoria de număr, substantivele proprii, pentru că desemnează referenţi

unici, nu variază în funcţie de număr, ci au fie numai formă de singular (Rex, Mura, Paris,
Ceahlău), fie, mai rar, numai formă de plural ( Carpăţi, Rusalii). Substantivele proprii care
denumesc persoane pot fi folosite uneori, în anumite contexte de comunicare, la plural în
condiţiile în care indică mai multe persoane cu acelaşi nume (Avem în clasă trei Marii şi doi
Bogdani).

Substantivele proprii se folosesc la diverse cazuri, la fel ca substantivele comune. La cazul

vocativ apar de obicei substantivele proprii animate:

Viorel, deschide uşa!

Rex, adu-mi mingea!

Substantivele proprii masculine care desemnează fiinţe se deosebesc de substantivele comune şi

de substantivele proprii inanimate prin faptul că la genitiv şi la dativ sunt însoţite de marca
antepusă (proclitică) lui:
G cartea lui Radu cartea băiatului frumuseţea Sibiului

D l-am dat lui Radu o carte I-am dat băiatului o carte I s-a acordat Sibiului locul I

Substantivele proprii feminine animate şi inanimate terminate în -a formează genitivul şi dativul

la fel ca substantivele comune feminine. în schimb, substantivele proprii feminine terminate în
consoană sau în altă vocală decât -a care desemnează persoane exprimă genitivul şi dativul cu
ajutorul mărcii lui, la fel ca substantivele masculine (lui Ion):

frumuseţea fetei dar: frumuseţea lui Carmen

Măriei lui Mimi

Craiovei lui Zoe

Exprimarea genitiv-dativului cu marca lui a numelor proprii feminine, în afara celor terminate în
consoană sau în altă vocală decât -a, este greşită: cartea lui Gabriela, în loc de cartea Gabrielei,
copilul lui Ioana, în loc de copilul Ioanei.

Substantivele proprii indică referenţi cunoscuţi, fiind substantive determinate prin natura lor,
deci, în cazul lor, nu se realizează opoziţiile determinat hotărât - determinat nehotărât -
nedeterminat. Prin urmare, nu vorbim în cazul substantivului propriu de articol cu rol de
determinant hotărât/nehotărât.

Substantive precum Ana, Olga, Craiova, România nu sunt articulate cu articolul hotărât -a, ci
conţin o finală identică cu articolul -a.

Atunci când numele proprii sunt articulate, articolul nu are rolul de a arăta gradul de cunoaştere a
referentului desemnat de nume, ci este cerut obligatoriu din pumct de vedere sintactic: îmi place
Bucureştiul (la fel ca Îmi place oraşul, nu *Imi place Bucureşti), frumuseţile Bucureştiului (la fel
ca frumuseţile oraşului, nu frumuseţile Bucureşti), împrejurimile Sighişoarei (la fel ca
împrejurimile cetăţii, nu * împrejurimile Sighişoara), bicicleta Măriei (la fel ca bicicleta fetei, nu
*bicicleta Maria).

• Treceri ale substantivelor proprii în clasa substantivelor comune

Substantivele proprii pot trece în clasa substantivelor comune când desemnează referenţi care nu
mai sunt unici, preluând caracteristicile gramaticale ale substantivelor comune, cum ar fi
posibilitatea de a se asocia cu diverşi subordonaţi şi de a fi articulate cu articolul hotărât şi
nehotărât:

Am cumpărat un Cărtărescu recent (= „o carte recentă de Cărtărescu”).