LICEUL TEHNOLOGIC ,,AXIOPOLIS,, CERNAVODĂ

Profil:Tehnic

Calificare (nivel 4):Tehnician in instalatii electrice

Lucrare pentru certificarea competentelor

profesionale

MATERIALE ELECTROTEHNICE

Profesor indrumator, Elev,

Nistor Felicia Mița Marian - Florin

2021
 CUPRINS

CAP.I ARGUMENT ......................................................................................................................... 2

CAP. II CLASIFICAREA MATERIALELOR ELECTROTEHNICE .............................. 4
CAP. III MATERIALE CONDUCTOARE ................................................................................ 6
3.1 MATERIALE CONDUCTOARE CU ÎNALTĂ CONDUCTIVITATE
ELECTRICĂ .................................................................................................................................. 6
[Link] MATERIALE SEMICONDUCTOARE .................................................................... 10
CAP.V MATERIALE ELECTROIZOLANTE ........................................................................ 15
[Link] NORME DE PROTECTIE A MUNCII .........Eroare! Marcaj în document nedefinit.
BIBLIOGRAFIE ............................................................................................................................. 23

1
 CAP.I ARGUMENT

Progresele care se obțin în domeniul electrotehnicii și energeticii sunt

condiționate, în primul rand, de utilizarea unor materiale electrotehnice și
electronice cu propietăți superioare.
Propietățile materialelor electrotehnice și electronice ( conductoare,
semiconductoare, electroizolante și magnetice) sunt legate de fenomenele electrice
și magnetice. Cunoașterea propietaților materialelor este extrem de importantă
pentru electricieni și electroniști, deoarece alegerea corectă a acestor materiale
permite micșorarea greutății și a gabaritelor, mărirea securității în exploatare,
funcționarea îndelungata și reducerea costurilor produselor electrotehnice și
electronice. Deoarece aceste propietăți se pot modifica în timpul exploatării,
cunoașterea particularitățiilor diverselor materiale au un rol deosebit în
exploatrea corectă a produselor, pentru evitarea deranjamentelor și avariilor
determinate de schimbarea acestor propietăți.
În domeniul cercetării materialelor electrotehnice și electronice există
preocuparea permanentă de a se obține materiale de performanță, realizate pe
baza materiilor prime existente în țară și a unei tehnologii avansate. Dispunând
de o mare diversitate de materii prime (cărbuni, minereuri metalifere și
nemetalifere, țiței, gaze, lemn și produse agricole industriale), țara noastră are
condiții prielnice dezvoltării producției de materiale.
Cunoștințele referitoare la materiale au rolul de a întregi profitul profesional al
viitorilor muncitori și tehnicieni, apropiindu-se în mod ștințific de obiectele muncii
lor. În acest sens, studiul materialelor apare ca o disciplină necesară și de bază în
pregătirea lor profesională, la fel de impotantă ca și desciplinele de specialitate,
pe care le completează și le face mai ușor de asimilat și de aplicat în practică.
Am ales această temă deoarece am constantat că pentru a face orice instalație
electrică, în primul rând ai nevoie de conductoare electrice.

2
 Conductoarele electrice sunt din metal (cupru, aluminiu, argint și altele...)
argintul are conductivitatea cea mai bună , dar la instalațiile casnice nu se
folosește pentru că este foarte scump, așa că în principiu se folosește cupru și
aluminiu. Conductoarele din argint sunt folosite doar pentru componente mici la
avioane, rachete și altele de genul acesta.
Lucrarea de față cuprinde din marea varietate a materialelor electrotehnice și
electronice, pe cele mai utilizate în tehnica modernă. Am urmărit păstrarea unui
echilibru în descrierea propietăților materialelor și explicarea acestora, astfel
încât să se poată înțelege și gasi datele necesare .

3
 CAP. II CLASIFICAREA MATERIALELOR
ELECTROTEHNICE

Matrialele electrotehnice se clasifică din punct de vedere electric , în funcție de

rezistivitate ( rezistența specifică ), mărimea electrică ce caracterizează natura
materialului,in materiale onductoare, semiconductoare si electroizolante.

Materialele conductoare au rezistivitatea cea mai mică, cuprinsă între 10-2 și

Ω𝑚𝑚2
10 , deci au conductivitatea electrică ridicată.
m

Prin ciocnirea electronilor cu atomii metalelelor, aceștia cedează o parte din

energia lor cinetică, ce se transformă în căldură. Astfel se explică încălzirea
materialelor conductoare străbătute de curent electric. Creșterea temperaturii
unui conducător metalic are ca rezultat mărirea agenției termice, creșterea
numărului de ciocniri și deci creșterea rezistivității .

Pentru a se caracteriza creșterea rezistivității cu temperatura la materialele

conductoare, s-a adoptat coeficentul de temperatură al rezistivitații, notat cu α.

Valoarea acestui coeficient este totdeauna mai mare decât zero pentru
materialele conductoare.

Materialele semiconductoare au rezistivitate electrică cuprinsă între 10-2 și 1012

Ω𝑚𝑚2
. Aceste materiale în condiții normale nu au electroni liberi, deoarece au
m

patru electroni de valență, care nu se pot transforma în electroni liberi fără

aportul unei enrgii din afară. Această energie exterioară, necesită desprinderii
electronilor de valență, are valoare relativ mică și poate fi de natură foarte
diferită (termică, luminoasă, mecanică, etc).

Deci la materialele semiconductoare rezistivitatea scade cu creșterea

temperaturii, deoarece chiar temperatura favorizează apariția electronilor liberi.
La aceste materiale coeficientul α are valori negative.

4
 Materialele electroizolante au rezistivitate electrică cuprinsă între 1012 și
Ωmm2
1023 . Energia din exterior, necesară penreu smulgerea electronilor de
m

valență și transformarea lor în electroni liberi, atinge valori foarte mari.

Deosebirea dintre conductoare, semiconductoare și electroizolante se poate

explica și cu ajutorul diagramei energetice bazată pe teoria zonală a corpului
solid.

Fig.2.1

În figura 2.1 sunt reprezentate diagramele energetice pentru cele trei tipuri
demateriale electrotehnice. Zona nivelelor energetice ocupată de electronii de
valență este reprezentată prin suprafața dublu hașurată, zona nivelelor
energetice libere este reprezentată prin suprafața simplu hașurată, iar suprafața
nehașurată corespunde zonei interzise.

Se observă că la materialele conductoare (fig.2.1 a) nu există zonă interzisă,

electronii de valență pot trece cu ușurință de pe nivelele energetice ocupate pe
nivelele enrgetice libere, iar sub acțiunea unui câmp electric exterior sunt
străbătute de curent electric.

Semiconductoarele (fig.2.1 b) materialele cu o zonă interzisă îngustă, care poate

fi micșorată printr-un aport de energie din exterior (egală cu cel puțin W).

Electroizolantele (fig.2.1 c) sunt materialele la care zona interzisă este atât de

mare, încât conductivitatea electronică nu se observă în condiții normale, fiind
deosebit de mare.

5
 CAP. III MATERIALE CONDUCTOARE

Metalele și aliajele lor sunt conductoare de ordinul I. Ele au conductivitate

electronică, își măresc rezistivitatea cu creșterea temperaturii și nu suferă
modificări chimice când sunt străbătute de curent electric.

Electroliții sunt conducătoare de gradul II. Ei au conductivitate ionică își

micșorează rezistivitatea cu creșterea temperaturii și suferă modificări chimice
câns sunt străbătute de curentul electric.

Metalele au însușiri specifice comune, care le deosebesc de celelalte 23 elemente

nemetale. Acestea sunt: luciul metalic, ductilitate, meleabilitate, tenacitate,
conductivitate termică și electrică.

Cu excepția câtorva metale prețioase(aur,platină), care se găsesc în scoarța

pământului în stare nativă, restul metalelor se găsesc sub fromă de combinații
chimice (oxizi, sulfuri, sulfați, carbonați, silicați etc.), numite minerale.

Mineralele se găsesc în roci, împreună cu care formează [Link]

se extrag din minereuri prin diferite procedee.

Aliajele metalice sunt substanțe obținute din contopirea intimă a două sau mai
multe elemente chimice dintre care cel mai puțin unul, aflat în proporția cea mai
mare în aliaj și numit component de bază, este un [Link] se obțin prin
topirea elementelor componente.

3.1 MATERIALE CONDUCTOARE CU ÎNALTĂ

CONDUCTIVITATE ELECTRICĂ

În grupa materialelor conductoare se distinge o subgrupă de materiale care au o

rezistivitate foarte mică, folosite la realizarea conductoarelor de bobinaj, liniilor
electrice de transport și distribuție a energiei electrice și a contactelor electrice.

6
Pentru diminuarea pierderilor de putere și energie electrică, pierderi care
provoacă încălzirea nedorită a elementelor de circuit străbătute de curent
electric, se folosesc materiale cu rezistivitate cât mai redusă.

1
Rezistența electrică este direct proporțională cu rezistivitatea ( 𝑅 = ρ 𝑆 ), iar

pierderile de putere sunt proporționale cu rezistența ( P= RI2), deci pentru

materiale cu rezistivitate mică corespund pierderi mici.

➢ Cuprul

În industria electrotehnică se utilizează exclusiv cuprul electrolitic (rafinat pe

cale electrolitică) având o puritate de 99,60-99,90o/o.

Caracteristicile specifice ale cuprului electrolitic sunt:

-densitatea, dCu = 8,9kg/dm3

-temperatura de topire, Ꝋt, Cu = 1083°C

-conductivitatea electrică, yCu = 58 m/ Ωmm2 m (la 20°C)

-rezistivitatea electrică, ρCu = 0,01724 Ωmm2/m (la 20°C)

-conductivitatea termică, 𝜆Cu = 0,938 cal/s • cm • °C =0,938 • 4,1868 • 102

W/m • K (la 20°C)

Ca material conductor, cuprul prezintă o mare conductivitate electrică și

termică, ocupând locul al doilea printre celelalte metale (după argint).Se dizolvă
în acid sulfuric și [Link] este atacat de sulf, clor, hidrogen, în contract cu
care capătă boala hidrogenului care îi provoacă fragilitate.

Caracteristicile mecanice al cuprului depind în mare măsură de tratamentul

termic. După tragere, la rece, se obține cuprul tare (dur) care are o rezistență
mecanică mare și o alungire mică la întindere.

Din cuprul tare, supus recoacerii la temperatura de 450-500°C, după răcire se

obține cuprul moale, cu rezistență mecanică mică și alungire mare la întindere.

Cuprul este foarte ductil și maleabil, se lipește și se sudează ușor și are o

rezistență satisfăcătoare la coroziune.

7
Datorită acestor propietăți, cuprul are aplicații multiple în electronică și
electrotehnică: pentru conductoare cu bobinaj cu diamentrul începând de la
sutimi de milimetru, benzi și table de diferite dimensiuni, bare, țevi, piese de
contact, lamele de colector la mașini electrice, linii de transport a energiei
electrice, redresoare de cuproxid, circuite imprimate, etc.

Cuprul se folosește și in aliaje magnetice, în aliaje cu mare rezistivitate și în

aliaje cu rezistență mecanică sporită de cupru (alame și bronzuri).

În unele cazuri se utilizează ca materiale conductoare aliaje ale cuprului care,

chiar dacă au conductivitate mai mică, au proprietăţi mecanice superioare. Astfel
pentru lamelele releelor electromagnetice care trebuie să asigure o presiune de
contact suficientă şi constantă în timp se folosesc: bronzul cu staniu (staniu
6…8%), bronzul cu aluminiu (aluminiu 5…10%), bronzul cu beriliu (1,7…2%),
alpaca (nichel 9…18%), alama (zinc 20…30%).

➢ Aluminiul

Aluminiul este cel mai răspândit metal din scoarța pământului și se găsește sub
formă de minereuri. Minereurile cele mai importante ale aluminiului sunt:
bauxita și criolita.

Extragerea aluminiului pur din bauxită se realizează la noi în țară în două

etape. Prima etapă constă în extragerea aluminiului ( Al2O3) din bauxită,iar a
doua etapă constă în extragerea aluminiului pur din alumină prin rafinare
electrolitică. Aluminiul are o puritate variind între 98 ți 99,99o/o.

Caracteristicile aluminiului sunt:

-densitatea, dAL = 2,7 kg/dm3

-temperatura de topire, Ꝋt Al = 658°C
-conductivitatea electrică, YAl = 37m/ Ωmm2/m ( la 20°C)
-rezistivitatea electrică, ρAl = 0,027 Ωmm2/m ( la 20°C)
-conductivitatea termică, 𝜆Al = 0,53 cal/s • cm • °C = 0,53 • 4,1868 • 02 W/m • k
( la 20°C).

8
Aluminiul este cel mai ușor dintre metalele utilizate în tehnică.Rezistența la
coroziune a aluminiului în atmosferă uscată este satisfăcătoare datorită peliculei
de oxid de aluminiu care este aderentă și neporoasă.
În atmosfera umedă datorită potențialului său electrochimic foarte negativ ( -1,3
V ) aluminiul este distrus în contact cu metalele tehnice obișnuite.
Aluminiul nu rezistă la vibrații mecanice și are rezistență mecanică la oboseală .
Principalele utilizări ale aluminiului în industria electrotehnică și electronică
sunt:
• fabricarea armăturilor pentru condensatoare cu hârtie, condensatoare
electrolitice și ca anod în condensatoarele din circuitele integrate
peliculare;
• fabricarea mantalelor de protecție a cablurilor electrice în locul plumbului;
• realizarea înfășurărilor transformatoarelor și mașinilor electrice;
• fabricarea înfășurărilor rotoarelor în scurtcircuit ale motoarelor asincrone;
• realizarea conductoarelor și cablurilor de transport și distribuție a energiei
electrice;
Pentru liniile electrice aeriene rezistența mecanică a conductoarelor de aluminiu
este insuficientă pentru a susține greutatea proprie a conductorului și
suprasarcinile provocate de gheață,zăpadă,vânt.
Din această cauză conductoarele pentru liniile electrice aeriene se realizează din
aluminiu cu inimă de oțel.Sârmele de oțel zincat care formează inima sau miezul
conductorului suportă sarcină mecanică principală iar conductoarele de aluminiu
care înfășoară în jurul miezului de oțel au rolul principal de a conduce curentul
electric având în vedere rezistivitatea mult mai mică decât oțelul.
Conductoarele de oțel-aluminiu au greutatea relativ mare, flexibilitate redusă,
coeficienți diferiți de dilatare termică a elementelor componente.

Adaosurile (în special titanul şi manganul şi chir cuprul şi argintul) cresc

rezistivitatea aluminiului, motiv pentru care acesta se utilizează ca material
conductor numai cu un conţinut sub 0,5% adaosuri. Prelucrabilitatea
aluminiului se apropie de cea a cuprului. Se utilizează la fabricarea
condensatoarelor, în bobinajele inductanţelor. Se oxidează destul de repede,
oxidul având proprietăţi izolatoare bune. O atenţie deosebită trebuie acordată
însă conexiunilor între cupru şi aluminiu unde, în prezenţa umidităţii
atmosferice, are loc o corodare puternică a aluminiului.

Aliaje metalice cu rezistivitate ridicată

Pentru fabricarea rezistoarelor bobinate sunt necesare conductoare realizate din
materiale cu rezistivitate cât mai mare şi coeficientul de temperatură al
rezistivităţii cât mai mic.
Manganinul este principalul aliaj folosit pentru rezistoare de precizie de putere
mică. Se prelucrează bine în fire. Pentru obţinerea unui coeficient mic de variaţie
cu temperatura, manganinul este supus unui tratament termic prin încălzire la
350…550○C urmată de răcire lentă şi păstrare îndelungată la temperatura
camerei.

9
Constantanul se prelucrează uşor. Încălzit rapid la 900○C şi răcit lent formează o
peliculă de oxid cu proprietăţi electroizolante bune, ceea ce permite bobinarea
spiră lângă spiră fără măsuri suplimentare, dacă tensiunea între 2 spire nu
depăşeşte 1V.
Aliajele crom-nichel lucrează la temperaturi foarte ridicate (până la 1000○C).
Nikrothalul, aliaj al nichelului cu cromul, are o mai bună stabilitate a
rezistivităţii cu temperatura, dar la temperaturi relativ joase (230○C), este foarte
prelucrabil comparativ cu celelalte
aliaje cu rezistivitate ridicată.

10
 [Link] MATERIALE SEMICONDUCTOARE

Materialele semiconductoare sunt materiale care din punct de vedere al

conductivității electrice ocupă o poziție intermediară între materialele
conductoare și materialele elecctroizolante.
Semiconductoarele alcătuiesc o clasă de substanțe numeroase și răspândite în
natură. Practic oxizii de metale, sulfurile, seleniurile, telurile etc..., precum și o
serie de elmente simple, cum sunt carbonul ( sub formă de grafit ), telurul borul,
fosforul, arseniul, germaniul, siliciul sunt materiale semiconductoare.
La temeraturi joase nu există electroni în banda de conducție, deci
semiconductoarele, la aceste temperaturi, nu conduc curentul electric.
La creșterea temperaturii crește agitația termică, iar unii electroni din banda de
valență capătă energii suplimentare și trec de banda de conducție devenind
electroni liberi, caz în care semiconductorul poate conduce curentul electric.
Deci la materialele semiconductoare rezistivitatea ( inversul conductivității ) scade
cu creșterea temperaturii, iar coeficentul de temperatură al rezistivității cu
temperatura are totdeauna valori negative.
Conducția electrică la semiconductoare poate apărea numai dacă se transmite din
exterior energie, ca: energie termică, electromagnetică ( luminoasă ) etc., capabilă
să asigure electronilor din banda de valență energii suficient de mari pentru a sări
în banda de conducție.
În funcție în modul în care poate să apară conductivitatea electrică se deosebesc:
semiconductoare cu conductivitate intrinsecă și semiconductoare cu conductivitate
extrinsecă. Conductivitatea intrisecă apare numai la semiconductoarele pure.

În figura 4.1 se consideră o secțiune printr-un cristal de germaniu, în care se

observă că între atomi se realizează o legaătură chimică covalentă (fig.4.1 a). Prin
această legătură chimică, în jurul fiecărui nucleu al atomului de germaniu se
găsesc câte opt electroni: patru aparțin nucleului respectiv, iar ceilalți patru
celolarți atomi cu care formulează legătura covalentă. Prin urmare fiecare electron
de valență are o atracție dublă.

11
La temperatura camerei, dorită agitației termice, o parte din electronii de valență
părăsesc legătura covelentă și devin electroni liberi ( de conducție). Fiecare
electron electron de valență devenit electron liiber, lasă în urma lui o legătură
chimică nesatisfăcută sau un gol ( fig. 4.1, b ).

Fig.4.1

Perechi electron-gol pot fi generate nu numai pe cale termică, ci și datorită unui

aport de enrgie de altă natură.

Sub influență unui câmp electric E, electronul de conducție se deplasează cu viteza

ve, în sens invers al câmpului. Sub acțiunea aceluiași câmp exterior, un electron
de valență aflat în vecinătatea golului va avea energie suficientă pentru a se
deplasa și a ocupa locul liber. La rândul său, electronul care a ocupat locul liber
lasă în urma lui un gol care poate fi ocupat de un alt electron de valență din
vecinătate.

SEMICONDUCTOARE DE TIP N

Aceste semiconductoare se obțin prin doparea semiconductoarelor pure cu atomii

pentavaneți de: fosfor, arsen, bismut, stibiu, în concentrații mici, de ordinul 10-7.
În figura 4.2, a se presupune doparea germaniului cu fosfor. Din cei cinci electroni
de valență ai fosforului, reprezentați măriți în desen, patru dintre ei vor forma
legături covalente cu atomi vecini de germaniu, la fel ca într-un semiconductor
pur. Al cincilea electron al fosforului v-a fi atras numai de nucelul propiu, deci v-
a avea o legătură mai slabă. Acestui electron îi este suficient un aport de enrgie

12
de numai 0,05 ev pentru producerea unei perechi electron-gol în germaniu. În
această consecință la temperatura obișnuită practic, toții atomi impurităților
pentavalente pierd al cincilea electron care nu devine electron de conducție, iar
atomul de impuritate devine ion pozitiv. Acești electroni de conducție nu lasă în
urma lor goluri, deoarece ei nu provin din legături covalente. Impuritățile
pentavelente reprezintă sursa de electroni de conducție pentru semiconductor și
de aceea sunt numite impurități donoare.

SEMICONDUCTOARE DE TIP P
Aceste semiconducoare se obțin prin doparea semiconductorului pur cu elemente
trivalente: aluminiu, bor, iridiu, galiu.
În figura 4.2, b se consideră germaniu pur dopat cu aluminiu. Atomii de
aluminiu având numai trei electroni de valență, reprezentați măriți pe desen,
satisfac numai trei legături covalente cu atomi de germaniu, o legătură
rămânând nesatisfăcută ( un gol ).
Datorită agitației termice, chiar la temperatură normală, un electron dintr-o
legătură vecină poate să completeze legătura nesatisfăcută, lăsând în urmă un
gol. Acelui electron îi este suficient un aport de 0,04 eV pentru a efectua această
trecere. Atomul de impuritate devine în acest caz ion negativ.
Impuritățile trivalente se numesc impurități acceptoare, deoarece primesc
electroni de la atomii vecini de germaniu.

➢ ELEMENTE SEMICONDUCTOARE

Principalele elemente semiconductoare sunt: germaniul, siliciul și seleniul.

13
•Germaniul este un element tetravalent și se găsește în natură sub formă de
minereu de germaniu, numit germanită, care conține 3-10 o/o germaniu.

Germaniul are numărul atomic Z = 32, densitatea 5,33 kg/dm3 la 250C și

temperatura de topire 9700C. El este un metal de culoare alb-argintie, foarte dur
și casant și se prelucrează extrem de greu. Din punct devdere chimic, germaniul
este stabil fiind atacat puțin de acizi și baze.

Caracteristicile electrice sunt influențate de concentrația și felul impurităților

conținute în el.

•Siliciul este un element tetravalent, deosebit de răspândit in natură sub formă

de silicați și bioxd de siliciu (cuarț). El este al doilea element ca răspândire dupa
oxigen și reprezintă 25,750/0 din scoarța pământului.

Siliciul are numărul atomic Z = 14, densitatea 2,33kg/dm3 și temperatura de topire

14000C. Are culoare cenușie albastră și luciu metalic.

Siliciul reprezintă avantajul că își menține caracteristicile și la temperaturi

ridicate (150-2000C).

•Seleniul face parte din grupa s VI-s a sistemului periodic și, spre deosebire de
germaniu și siliciu, care sunt elemente cristaline, el poate fi atât cristalin, cât și
amorf. Seleniul are numărul atomic Z = 34, densiate în stare cristalină 4,56kg/dm3
și temperatura de topire 1700C.

Seleniul este foarte stabil în aer și nu reacționează cu apa, în schimb reacționează

ușor cu clorul și florul, iar cald reacționează cu oxigenul. Cu metalele formează
seleniuri.

Este unul dintre primele semiconductoare folosite la realizarea redresoarelor și

celulelor fotoelectrice.

Dispozitivele fabricate din materiale semiconductoare sunt baza electronicii

moderne, fiind părți componente în radiouri, computere, telefoane și multe altele.
Dispozitivele semiconductoare sunt: tranzistorul, celulele solare, mai multe
tipuri de diode, inclusiv dioda luminiscentă și circuite integrate. Panourile solare
fotovoltaice sunt dispozitive semiconductoare care transformă energia luminii în

14
energie electrică. Într-un conductor metalic, curentul este reprezentat de fluxul
de electroni. Într-un semiconductor curentul este reprezentat fie de fluxul de
electroni fie de fluxul de "goluri" din structura electronică a materialulu

15
 CAP.V MATERIALE ELECTROIZOLANTE
Materialele electroizolante numite și dielectici sunt caracterizate de o
rezistivitate electrică deosebit de mare cuprinsă între 1012 și 1023 Ωmm2/m.
Ele servesc pe de o parte la izolarea electrică între elementele conductoare de
curent electric care se găsesc la potențiale electrice diferite și a elementelor
conductoare față de pământ iar pe de alta parte ca dielectric în condensatoarele
electrice.
Materialele sunt cele mai numeroase materiale electrotehnice, numărul lor fiind
în continuă creștere datorită în special chimiei macromoleculare care în ultimele
trei decenii sa dezvoltat considerabil.
Cu toate că numărul lor este foarte mare nu există însă materiale electroizolante
care să corespundă în totalitate din punct de vedere electric,mecanic,chimic,
termic,să aibă cost redus și fiabilitate ridicată.
Materialele electroizolante fiind cele care își pierd mai repede proprietățile în
comparație cu materialele conductoare și magnetice,ele determină de fapt durata
de serviciu a echipamentelor și instalațiilor în care sunt utilizate (mașini și
aparate electrice, transformatoare electrice, linii electrice de transport,
distribuție și utilizarea a energiei electrice, etc.).

Proprietățile electrice sunt determinate de cele două fenomene care apar în

dilectrici: de conducție și polarizare.
Aceste propietăți sunt:
• rezistivitatea de volum și rezistivitatea de suprafață
• constanta dielectrica (permitivitatea dielectrică)
• rigiditatea dielectrică
• tangenta unghiului de pierdere

Rezistivitatea de volum și rezistivitatea de suprafață și respectiv rezistența de

volum și rezistența de suprafață sunt propietăți ale materialului, legate de
fenomenul de conducție electrică.
Este știut că orice dilectric real nu este un izolator electric perfect si de aceea în
timpul funcționării dilectricului, permite trecerea unui curent electric. Acest
curent de scurgere este extrem de mic în comparație cu curenții care trec prin
elementele conductoare ale instalației electrice.
Curentul de conducție are două căi de trecere prin dilectric: prin masa (volumul)
dilectricului și pe suprafața acestuia. În figura 5.2, a s-a reprezentat dielectricul
d așezat între două armături metalice a1 și a2 între care se aplică tensiunea
continuă U.

16
 Fig.5.2

Curentul total (curentul de scurgere I) care se stabilește are două componente:

curentul Iy, care trece între cele două armături prin volumul dielectricului și
curentul Is, care trece de la o o armătură la cealaltă pe suprafața dielectricului
adică: l = Iy+Is

Trecând prin cele două căi curentul întâmpină o rezistență de volum Ry și o

rezistență de suprafață Rs.

Fig. 5.3 Schema de principiu de determinare a rezistivității la dilectrici solizi: a – de volum, b – de suprafață

Rezistența totală a dielectricului, Riz, se determină astfel:

U
Riz= l ,
Rv∗𝑅𝑠
în care, Riz= Rv+Rs
deoarece cele două rezistențe Ry și Rs sunt legate în paralel .

Rezistivitatea unității de volum este rezistența specifică de volum și se numește

rezistivitate la volum.
• Rezistivitatea de volum 𝜌v este definită ca rezistență electrică măsurată în
curent continuu a unui cub din dielectric cu latura egală cu unitatea (fig. 5.3, a).

17
 h S
Rezistența de volum este: Rv= 𝜌v S de unde, rezistvitatea de volum 𝜌v = Rv ℎ, în
care:
S- este aria unei fețe a cubului.
h- înălțimea cubului.
Daca h se exprimă în m, S în m2 și Rv în Ω rezultă petru rezistivitatea de volum
unitatea de măsără Ωm. Alte unități de măsură pentru 𝜌v sunt: Ωcm și Ωmm2/m.

Rezistența unității de suprafață este rezistența specifică de suprafață și se

numește rezistivitate de suprafață.

• Rezistivitatea la suprafață 𝜌n este definită ca rezistivitatea electrică

măsurată în curent continuu a unei suprafețe de dielectric delimitată de
doi electrozi în formă de cuțit (a1 și a2 ) (fig. 5.3, b).
Rezistența de suprafață este:
l
Rs= 𝜌sb, de unde rezistivitatea de suprafață:
b
𝜌s = Rs l , în care:
b- este lungimeea electrozilor-cuțit,
l- distanța dintre electrolizi
Dacă b și l se exprimă în m și rezistența Rs în Ω, rezultă pentru rezistivitatea de
suprafață unitatea de măsură Ω.
Rezistivitatea dielectricului depinde de starea lui de agregare, de compoziția lui,
precum și de umiditatea și temperatura mediului ambiant.
Pentru determinarea acestor propietăți încercările se fac la tensiune continuă.

Materialele electroizolante sunt utilizate pe scară largă în industrie, radio și

instrumente, dezvoltarea rețelelor electrice. Funcționarea normală a unui aparat
electric sau siguranța unui sistem de alimentare cu energie depinde în mare
măsură de dielectricii folosiți. Unii parametri ai materialului destinat izolației
electrice determină calitatea și capacitățile sale. Utilizarea materialelor de
izolare este supusă reglementărilor de siguranță. Integritatea izolării este cheia
pentru o funcționare sigură cu curent electric. Este foarte periculos să utilizați
dispozitive cu izolație deteriorată. Chiar și un mic curent electric poate avea un
efect asupra corpului uman.
In funcție de puterea curentului care trece prin conductor, se folosesc diferite
tipuri de izolație, care diferă în ceea ce privește capacitățile.
Clasificarea dielectricilor se bazează pe starea lor agregată (solidă, lichidă și
gazoasă) și originea (organică: naturală și sintetică, anorganică: naturală și
artificială).
Dielectricii solizi și lichizi, la rândul lor, sunt împărțiți în subgrupe.
Dielectricii solizi includ lacurile, materiale plastice laminate și diferite tipuri de
mica.

18
 Ceara, uleiurile și gazele lichefiate sunt materiale electroizolante lichide.
Dielectricii gazoși speciali sunt utilizați mult mai puțin frecvent. Acest tip
include, de asemenea, un izolator electric natural - aer. Utilizarea sa este
cauzată nu numai de caracteristicile aerului, ceea ce îl face un dielectric
excelent, dar și economia sa. Utilizarea aerului ca izolație nu necesită costuri
materiale suplimentare.
Materialele electroizolante solide sunt cea mai largă clasă de dielectrice utilizate
în diverse domenii. Au proprietăți chimice diferite, iar constanta dielectrică
variază de la 1 la 50.000. Dielectricile solide sunt împărțite în elemente nepolar,
polar și feroelectric. Principalele lor diferențe sunt în mecanismele de polarizare.
Rezistența chimică este exprimată în capacitatea de a rezista influenței
diferitelor medii agresive (acid, alcalin etc.). Dielectricile solide sunt utilizate în
diferite domenii de energie. De exemplu, materialele izolatoare electrice ceramice
sunt cele mai des folosite ca izolatoare liniare și izolate în substații. Ca izolație a
dispozitivelor electrice utilizați hârtie, polimeri, pânză de sticlă
Pentru mașini și aparate, lacurile, cartonul, compuși sunt cel mai adesea
folosite. Pentru aplicarea în diferite condiții de funcționare, izolația are
proprietăți speciale prin combinarea diferitelor materiale: rezistența la căldură,
rezistența la umiditate, rezistența la radiații și rezistența la îngheț.
Cerințele speciale se aplică izolației destinate aparatelor care funcționează în
condiții de spațiu sau vid. În aceste scopuri se utilizează materiale cu densitate
scăzută, care includ ceramică specială.
Materialele electroizolante lichide sunt adesea folosite în mașinile și aparatele
electrice.
În transformator, rolul izolației este jucat de ulei. Lichide dielectrice sunt, de
asemenea, menționate ca gaze lichefiate, vaselină nesaturată și uleiuri
parafinice, polinorganosiloxani, apă distilată (purificată din săruri și impurități).
Principalele caracteristici ale dielectricelor lichide sunt permeabilitatea
dielectrică, rezistența electrică și conductivitatea electrică. De asemenea,
parametrii electrici ai dielectricilor depind în mare măsură de gradul de
purificare a acestora.
Impuritățile solide pot crește conductivitatea electrică a lichidelor datorită
extinderii ionilor liberi și a electronilor. Purificarea lichidelor prin distilare,
schimb de ioni etc. conduce la o creștere a valorii rezistenței electrice a
materialului, reducând astfel conductivitatea sa electrică.
Lichidele dielectrice sunt împărțite în trei grupe: uleiuri petroliere; uleiuri
vegetale; lichide sintetice. Uleiul petrolier utilizat cel mai frecvent, cum ar fi
transformatorul, cablul și condensatorul. Lichide sintetice (compuși organosiliciu
și organofluorină) sunt, de asemenea, utilizați în instrumentație.

19
Gazele electroizolante sunt împărțite în materiale naturale și artificiale.
Naturalul se referă la aer, care este folosit ca izolație între părțile subțiri ale
liniilor electrice și mașinile electrice. Deoarece izolator de aer are dezavantaje
care fac imposibilă utilizarea în dispozitive închise ermetic.
În transformatoarele de putere și în cablurile de înaltă tensiune, azotul este
utilizat ca izolație. Hidrogenul, în plus față de materialul izolator electric, este,
de asemenea, răcire forțată, deci este adesea utilizat în mașini electrice. În
instalațiile sigilate, cel mai adesea se utilizează gaz SF6. Umplerea cu gaz SF6
face ca dispozitivul să nu provoace explozie. Se utilizează în întrerupătoare de
înaltă tensiune datorită proprietăților sale de suprimare a arcului.
Materialele dielectrice organice sunt împărțite în naturale și sintetice.
Dielectricii organici naturali sunt utilizați în prezent extrem de rar, deoarece
producția sintetică crește din ce în ce mai mult, reducând astfel costurile
acestora. Dielectricilor organici naturali se numără celuloza, cauciucul, parafina
și legumele ulei (ulei de ricin). Majoritatea dielectricilor organici sintetici sunt
diverse materiale plastice și elastomeri, adesea folosite în aparatele electrice de
uz casnic și alte echipamente.
Materialele dielectrice anorganice sunt împărțite în materiale naturale și
artificiale. Cele mai obișnuite dintre materialele naturale sunt mica, care are
rezistență chimică și termică. De asemenea, phlogopitul și muscovitul sunt
folosite pentru izolarea electrică. Pentru dielectricele anorganice artificiale se
includ sticla și materialele pe care se bazează, precum și porțeleanul și ceramica.
În funcție de domeniul de aplicare, un dielectric artificial poate primi proprietăți
speciale. De exemplu, pentru izolatorii de gard folosim ceramica feldspat, care
are o tangenta mare de pierderi dielectrice.
Materialele fibroase sunt adesea folosite pentru izolarea în aparate și mașini
electrice. Acestea includ materiale vegetale (cauciuc, celuloză, țesături), textile
sintetice (nailon, nylon) și materiale de polistiren, poliamidă, etc. Materialele
fibroase organice sunt foarte higroscopice, deci sunt rareori folosite fără
impregnare specială. Recent, în loc de materialele organice, se folosește o izolație
fibroasă sintetică, care are un nivel mai ridicat de rezistență la căldură. Acestea
includ fibre de sticlă și azbest. Fibra de sticlă este impregnată cu diferite lacuri și
rășini pentru a-și crește proprietățile hidrofobe. Fibra de azbest are o rezistență
mecanică scăzută, adesea adăugând fibră de bumbac.

20
 [Link] NORME DE PROTECTIE A MUNCII

Protecţia muncii este un sistem de măsuri şi mijloace social-economice,

organizatorice, tehnice, profilactic-curative, care acţionează în baza actelor
legislative şi normative şi care asigură securitatea angajatului, păstrarea
sănătăţii şi a capacităţii de muncă a acestuia în procesul de muncă.
Securitatea muncii în activitatea de producţie se asigură pe următoarele
căi:
− instruirea în materie de protecţia muncii a tuturor angajaţilor şi a altor
persoane la toate nivelurile de educaţie şi pregătire profesională;
− instruirea prealabilă şi periodică a tuturor angajaţilor;
− pregătirea specială angajaţilor care deservesc maşini, mecanisme şi
utilaje faţă de care sunt înaintate cerinţe sporite de securitate;
− verificarea periodică a cunoştinţelor personalului tehnic ingineresc, a
materiei în protecţia muncii(nu mai rar decât o dată la trei luni).
Direcţii principale ale politicii de stat în domeniul protecţiei muncii:
− asigurarea priorităţii politicii de stat în domeniul protecţiei muncii
− emiterea şi aplicarea actelor normative privind protecţia muncii;
− coordonarea activităţilor în domeniul protecţiei muncii şi al mediului;
− supravegherea şi controlul de stat asupra respectării actelor normative
în domeniul protecţiei muncii;
− cercetarea şi evidenţa accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale;
− apărarea intereselor legitime ale salariaţilor care au avut de suferit în
urma accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale;
− stabilirea compensaţiilor pentru munca în condiţii grele, vătămătoare
sau periculoase ce nu pot fi înlăturate în condiţiile nivelului tehnic actual;
− participarea autorităţilor publice la realizarea măsurilor de protecţie şi
al organizării muncii;
- pregătirea şi reciclarea specialiştilor în domeniul protecţiei muncii;
− organizarea evidenţei statistice de stat privind condiţiile de muncă,
accidentele de muncă, bolile profesionale şi consecinţele materiale ale
acestora;
− colaborarea internaţională în domeniul protecţiei muncii;
− contributia la crearea condiţiilor nepericuloase de muncă, la elaborarea
şi utilizarea tehnicii şi tehnologiilor nepericuloase, la producerea mijloacelor de
protecţie individuală şi colectivă a salariaţilor;

21
 − reglementarea asigurării salariaţilor cu echipament de protecţie
individuală şi colectivă cu încăperi şi instalaţii sanitar-social, cu mijloace curativ
profilactice din contul angajatului.
La instructajul primar muncitorului îi sunt arătate toate locurile
periculoase la utilaj şi la locul de lucru, metodele de organizare corectă şi asigurea
locului de lucru, deasemenea i se dau indicaţii de interzicere de a folosi metode
periculoase în lucrul său alte acţiuni, care pot duce la traumatism sau
îmbolnăvire.
Instructajul secundar cu scopul controlării şi perfecţionării nivelului de
protecţie a muncii se petrece nemijlocit la locul de lucru cu toţi muncitorii
indiferent de calificarea lor, specialitatea şi stagiul de lucru.
Prevenirea incendiilor - totalitatea acţiunilor de împiedicare a iniţierii şi
propagării incendiilor, de asigurare a condiţiilor pentru salvarea persoanelor,
bunurilor şi de asigurare a securităţii echipelor de intervenţie
La folosirea instalaţiilor electrice de forţă şi iluminat se va asigura o bună
funcţionare a utilajelor şi a aparatelor respective, prin revizii înainte de intrarea
în funcţiune şi prin înlăturarea imediată a defecţiunilor constatate.
Tablourile electrice, releele, contactoarele etc., vor fi prevăzute cu carcase
de protecţie, iar la tablouri se vor întrebuinţa numai siguranţe calibrate, conform
proiectelor. Se interzice înlocuirea fuzibilelor arse cu fir de liţă, staniol sau alte
materiale.
Clemele siguranţelor lamelare nu se fixează pe lemn, carton sau alte
materiale combustibile.
Se interzice supraîncărcarea circuitelor prin racordarea mai multor
consumatori decât cei prevăzuţi pentru instalaţia respectivă.
Instalaţiile pentru iluminatul de siguranţă, evacuare, continuarea
lucrului, gardă, vor fi menţinute în permanenţă în stare de funcţionare.
Bateriile de acumulatoare şi celelalte surse de energie de rezervă pentru
alimentarea iluminatului de siguranţă vor fi verificate periodic şi bine
întreţinute.
Reostatele de pornire sau de reglare a turaţiei diferitelor maşini electrice
vor fi protejate cu carcase metalice prevăzute cu orificii de răcire. Acestea vor fi
curăţate de praf şi scame cel puţin o dată pe săptămână.
Se interzice acoperirea lor cu materiale combustibile (hârtie, cârpe, lemn
etc.) sau curăţirea lor cu lichide inflamabile (benzină, petrol etc.).

22
 BIBLIOGRAFIE

1- I. Fetița, [Link]ța [1998 ] – Materiale Electrotehnice și Electronice – E.D.P.

– București 1998
2- [Link]
%C8%[Link]
3- Ing. Sabina Hilohi, Doiniţa Ghinea, Năstase Bichir [2002] - Elemente de
comandă şi control pentru acţionări şi sisteme de reglare
automată, E.D.P. - Bucureşti

4- Ing. Sergiu Călin, I. Dumitrache, Paul Dimo [1972] - Automatizări

electronice - E.D.P. - Bucureşti

23