Prof’

de Jean Pierre Dopagne

Odinioară…
Odinioară, v-aţi fi ridicat.
Se ridicau întotdeauna când intram.
Odinioară.
În viaţa mea… anterioară.
V-aş fi privit fix în ochi, cu o largă privire semicirculară, şi v-aş fi spus:
— Staţi jos.
Iar în mintea voastră fiecare dintre voi aţi fi aplaudat într-o respectuoasă tăcere, gândindu-vă:
— Parcă a sosit Dumnezeu.
Odinioară toată lumea era credincioasă: asta uşura lucrurile. Cel puţin aşa îmi închipuiam eu.
De ce aţi venit astăzi la teatru? Pentru că nu era nimic la televizor? Sau pentru a fi pe placul soţiei?
Invitaţi de prieteni? De patron? De un comitet de întreprindere?… Sau pentru că aţi primit locuri gratuite?
Sau poate…?
Dar nu: ştiu foarte bine de ce aţi venit… Vă întreb în astă-seară cum întreb în fiecare seară… dar ştiu
foarte bine că n-aţi venit la teatru pentru teatru. Aţi venit să vedeţi un monstru… Aţi venit să vedeţi
monstrul!
Altădată aş fi fost afişat în piaţa publică… înlănţuit. M-ar fi expus, înfăţişat, pedepsei populare. Într-o
colivie de fier. Cu o tăbliţă: „Omul acesta este un monstru”.
Când am fost condamnat, la începutul acestei condamnări, mă împiedicam de cuvântul „monstru”. Nu
puteam, nu voiam să-l rostesc. Mă îngrozea! Mi-era ruşine… Ştiam bine ce făcusem: îmi asumasem
urmările. Acceptam închisoarea, izolarea, batjocurile, insultele… Dar cuvântul ăsta nu! Era mai tare ca
mine. Să fiu privit ca o fiară în cuşcă: da… Dar ca un monstru… Nu!
Astăzi, după atâta timp şi datorită noilor mele însărcinări, cuvântul acesta nu-mi mai provoacă nici ruşine
şi nici groază. Deci vă spun clar şi apăsat: Nu aţi venit la teatru: aţi venit să vedeţi monstrul. Ei, bine, iată-
l! Contemplaţi monstrul! Contemplaţi proful!
Timp de ani de zile – îngrozitorii, interminabilii ani din cealaltă viaţă a mea –, mă trezeam cu un nod în
gât… O frază… începeam fiecare zi din viaţa mea de prof repetându-mi:
— Elevii sunt ca animalele: ei acţionează nu din inteligenţă, ci din instinct…
Căci în clasă, mai ales în clasă, se remarcă instinctul.
În fiecare dimineaţă opream soneria deşteptătorului, ghiceam printre perdele dacă-i soare sau cer
posomorât, mă gândeam la ziua ce începea… Mă gândeam la ei. Şi fraza pac! Fraza îmi răsuna: „Elevii
sunt ca animalele: ei acţionează nu din inteligenţă, ci din instinct”. De-a lungul anilor, angoasa a început
să apară din ce în ce mai devreme. Îmi veţi spune că n-am mutra unui angoasat. Este adevărat. Şi totuşi,
înainte de a deschide ochii, o dată cu soneria deşteptătorului, fraza mă năpădea, hrănindu-se cu gândurile
şi sângele meu. Ea se impunea, ca un fel de scuză, de indulgenţă prealabilă, ca un stimulent, ca un drog,
ca un medicament pe care îl înghiţi dimineaţa. Pentru a-i putea înfrunta. Pe ei.
— Elevii sunt ca animalele: ei nu acţionează din inteligenţă, ci din instinct…
Vă şochează cumva?…
Într-o zi, pentru a încerca să mă eliberez de ea, am dat-o ca subiect de disertaţie. Ah! Ce de mai reacţii au
fost! Părinţii nu erau mulţumiţi că micul Patrick sau mica Chantal erau luaţi drept animale! Când tatăl
unuia a vrut să-mi spargă faţa, i-am spus:
— Domnule, sunt fel de fel de animale. Sunt scorpioni şi şerpi, dar şi ponei sau gazele. Nu i-ar sta rău lui
Chantal a dumitale ca gazelă!
Dar asta e o altă poveste…
Dacă în seara aceasta, motivul pentru care eu sunt în faţa dumneavoastră este tocmai din cauza acestei
fraze… da, din cauza vieţii mele de altădată… Din cauza unui anumit şaptesprezece februarie.
În anul acela, am ştiut-o încă din prima zi, chiar de la intrarea mea în clasă. Am ştiut că nu voi merge
până la capăt. Am ştiut în acel an – ca şi cum aş fi înţeles în sfârşit greşeala mea de traseu –, că într-o
bună zi voi întoarce foaia vieţii mele de prof, aşa cum întorci ultima foaie a unui maculator.
1
Există semne care nu te înşală niciodată. Rândunelele care zboară jos, pisicile care îşi trec cu lăbuţa peste
urechi, câinii care latră la lună… Sau publicul care tuşeşte… Ăsta e un semn în teatru. Un semn de
plictiseală. În clasă semnul este aplecarea corpului. Dacă trupul şcolarilor formează cu pupitrul un unghi
de optzeci sau nouăzeci de grade e bine, înseamnă speranţă de muncă. Dar dacă piepturile se îndoaie până
ce reduc unghiul la mai puţin de patruzeci de grade! Atunci să te ţii! Ca în zonele vulcanice: e sinucidere
curată să rămâi acasă atunci când animalele fug din pădurea vecină; vine cutremurul de pământ. Nu
trebuie să mergi niciodată împotriva naturii. Iar elevii sunt foarte aproape de natură. Ei acţionează din
instinct. Ca dobitoacele.
Ştiu bine că vă scandalizez. Vă spuneţi şi voi, ca toţi părinţii:
— Dar copiii mei nu sunt animale!
De acord. Dar copiii vecinului sunt, nu-i aşa?
E ca la teatru: întotdeauna spectatorul de alături este cel care tuşeşte sau cască ori care se ascunde după
cel din faţa lui…
Pe scurt, intrând în clasă în anul acela, vă jur că am înţeles. Le-am văzut blugii şi adidaşii. Le-am văzut
fesele în echilibru precar pe marginea scaunelor. Le-am văzut bustul prăvălit pe bănci. Şi chewing-gumul.
Ochii lor goi, privirea stinsă. O clasă finală!… Dintr-o instituţie numită pudic „cu probleme”… Cum fac
de fiecare dată în prima zi a unei serii noi, le-am pus întrebarea…
— Ce înseamnă să fii profesor de literatură?
Odinioară, când începusem să profesez, nu-mi puneam această întrebare. Nici măcar nu-mi închipuiam că
ar fi putut să fie pusă. Şi, paradoxal, pe atunci aveam răspunsul. Îmbătrânind, din reformă în reformă, am
început să-mi pun întrebarea, dar nu mai aveam răspunsul.
— În orice caz, mi-a spus într-o zi un elev, sunt şi lucruri mult mai importante.
Şi avea dreptate. De exemplu, Maria. Fiica mea. Şi Martine. Soţia mea. Soţia, care pleca dimineaţa
cântând şi pe care o invidiam. Ca şi toate rebuturile din metrou, de pe stradă sau de pe pragul bisericilor.
Ca şi stadioanele de fotbal unde se moare, ca şi copiii care crapă călcând pe minele antipersonal. Ca şi
pădurea amazoniană. Pădurea din Amazonia da, asta este importantă. Dar nu şi viaţa unui prof! Şi, unde
mai pui, a unui prof de literatură!
Şi totuşi, în ziua aceea, le-am pus întrebarea. Încă de la uşă. Înainte chiar să se ridice. De altfel nici nu s-
ar fi ridicat. Deja nu se mai ridicau la sosirea unui prof.
— Ce înseamnă să fii profesor de literatură?
Mă priveau cu ochii lor mari şi goi. Şi lacomi. Lacomi de linişte. Lacomi să fie lăsaţi în pace. Şi, la urma
urmei, se poate admite. Dacă v-aş întreba pe dumneavoastră:
— Ce înseamnă să faci teatru?…
Nici dumneavoastră nu mi-aţi răspunde.
Aşa e viaţa: unii vorbesc, alţii ascultă. Când intri într-un teatru, faci parte dintre cei care ascultă. De altfel,
cam scandalos, nu? Să plăteşti ca să asculţi şi să taci! Şi încă scump! Ia socotiţi. Banii pentru bilet,
metrou, taxi sau maşină, benzină, poate chiar şi o contravenţie pentru că nu ai parcat corect, poate chiar o
babysitter pentru timpul cât eşti aici… Şi toate astea pentru a avea dreptul să tăceţi! La preţul ăsta aţi fi
putut să vă oferiţi un restaurant cu nu ştiu câte stele.
Uitasem: la teatru mai aveţi şi datoria să aplaudaţi! Chiar dacă nu vă place. Pentru că în anumite teatre
dacă nu aplauzi treci drept un idiot, un retardat cultural! Te trimit la televizor! Cu emisiuni inteligente sau
mai puţin. Deci… pusesem întrebarea:
— Ce înseamnă să fii profesor de literatură?
Am aşteptat puţin, cât să-mi pun servieta lângă catedră. Şi am repetat.
— Ce înseamnă să fii profesor de literatură?
Ăsta-i un truc. Să pui întrebarea de două ori. Dacă unii dintre voi fac studii pentru a deveni profi, să ţină
bine minte: să pună întrebarea de două ori. Întotdeauna. Câştigi câteva secunde. Lungeşte. O să-mi
spuneţi:
— E nesemnificativ.
De acord. Dar dacă faceţi asta la fiecare întrebare pe care o puneţi atunci, la sfârşitul anului aţi economisit
discret câteva zile în timpul cărora n-aţi făcut nimic! Ăsta-i secretul meseriei. Să te prefaci şi încă fără
niciun efort…
întrebarea se pune de două ori; nu de trei. De trei ori, elevul se enervează. Va crede atunci că aştepţi un
răspuns. Că o să-l obligi să gândească. Elevului nu-i place asta: a gândi este contrar instinctului… Mă
găsiţi imoral? Cum? Nu negaţi: ştiu că vă scandalizez. Şi totuşi toată lumea face asta. Chiar şi la teatru.
Chiar şi cei mai mari. Chiar şi Molière. În Avarul, de exemplu – recitiţi textul –, când Harpagon

2
descoperă că i s-a furat caseta:
— Hoţii! Hoţii! — de două ori. Asasinul! Ucigaşul! — de două ori. Dreptate, Dumnezeule drept!
— Acelaşi joc. Sunt pierdut, m-au omorât! — tot de două ori…
Specialiştii în psihanaliză vă vor spune că trebuie să stârneşti sentimentul, să emoţionezi spectatorul, să-l
faci să participe la disperarea personajului… Aiurea: trebuie să rezişti o oră şi jumătate, asta-i tot! Şi
Scapin? Acolo e culmea! Vă amintiţi scena… Când Scapin îl stoarce de bani pe Geronte făcându-l să
creadă că fiul lui a fost răpit şi îmbarcat pe o galeră turcească:
— Dar ce naiba căuta pe galera aia?
— Nu se gândea la ce-o să se întâmple.
— Dar ce naiba căuta pe galeră aia?
— Şi bla-bla-bla şi bla-bla-bla… Dar ce naiba căuta…?
De şapte ori! De şapte ori repetă Geronte „Dar ce naiba…” De două ori e înţelept. Până aici nimeni nu
răspunde. Din fericire, altfel tot numărul meu ar cădea. Regia vrea ca răspunsul la întrebare să-l dau eu,
proful. Chiar dacă nici eu n-am acest răspuns, oricât l-aş căuta în adâncul meu. Dar n-are importanţă.
Important este să-l dau. Mereu acelaşi – altfel repetenţii ar fi dezorientaţi –, cel pe care l-am scris, gândit,
redactat an de an, cel pe care îl joc, cel pe care îl declam pe estradă în faţa tablei negre, ca un actor,
inspirând mirosul de cretă proaspătă, în prima zi a începerii anului şcolar:
— A fi profesor de literatură înseamnă să trăieşti situaţia cea mai absurdă: să faci dintr-un obiect de
plăcere un obiect de studiu.
Şi zâmbesc.
Zâmbesc, pentru că ştiu ce gândesc ei:
— Literatura, o plăcere? Aiurea!
Dar niciunul nu vorbeşte. Niciunul nu îndrăzneşte să conteste. Incapabili să-şi exprime opoziţia în termeni
uşor de înţeles, ei tac. Şi se apleacă peste pupitre. Micul meu număr nu dă greş niciodată. În fiecare an,
intrarea mea în scenă e reuşită.
Asta înseamnă să fii profesor. Să ştii să te pui în scenă. Să joci cât mai bine. Dacă nu vrei să fii ignorat.
Şi dumneavoastră care poate aţi venit să faceţi haz! Aşa-i?
Liniştiţi-vă, n-am să vă fac să plângeţi…
În anul acela… în ziua aceea… de şaptesprezece februarie… ziua morţii lui Molière… În acea zi, mi-am
depus servieta lângă catedră, dar n-am deschis Micul Larousse Clasic pentru a analiza Mizantropul. La
plecarea de acasă, în dimineaţa aceea, sărutând-o pe Martine, soţia mea şi pe mica noastră Marie, ştiam că
suferinţa mi se apropie de sfârşit. Ştiam că viaţa mea de încurcă-lume este pe punctul de a se termina. Că
nu va mai exista nici Molière, nici Corneille, nici Racine şi nici Voltaire. Nici blugi, nici chewing-gum.
Nici priviri stinse, nici busturi prăvălite… Viaţa mea de prof s-a oprit în acea zi la scena 2 din actul I al
Mizantropului.
Şi acum… mă distrez!
Numele meu apare, mare, pe afişe. Fotografia mea se lăfăie în toate ziarele. Fac „turnee” peste tot în ţară
şi chiar în străinătate: hotelurile cele mai luxoase, teatrele cele mai renumite… Fără a mai pune la
socoteală onorariul! Cât câştigam odinioară într-o lună, când eram prof, acum câştig într-o seară. Plus
drepturile de autor: căci spun povestea mea… Şi sunt plătit nu la sfârşitul lunii, ci înaintea spectacolului.
Nu-s gologani? Nu-i spectacol…
Imaginaţi-vă un prof spunând: „Nu-s gologani? Nu-s ore.
Tata zicea – bietul tată:
— E cea mai frumoasă meserie din lume.
Tata era un mic cultivator. Câteva animale şi câteva hectare… El m-a învăţat măsurile de suprafaţă. La
şcoală, nu prea înţelegeam ce reprezintă metrii pătraţi, arii, hectarele şi toate chestiile astea. Într-o
duminică dimineaţa tata mă scoală şi-mi spune:
— Trage-ţi cizmele, mergem să ne plimbăm.
Am plecat pe câmp. Ajuns pe ogor, a luat o bucată de lemn uscat şi a înfipt-o în pământ. Pe urmă mi-a
spus:
— Înainte.
Am mers. În tăcere. La un moment dat, mi-a spus:
— Facem la stânga.
Mă întrebam unde vrea să ajungă. Eram încă mic şi începeam să simt cârcei în picioare. Am făcut încă de
două ori la stânga. Şi ne-am trezit în faţa bucăţii de lemn uscat pe care o înfipsese în pământ. Acolo el mi-
a spus:

3
— Ăsta este un hectar. Dacă vrei să ştii ce înseamnă un ar, împarţi oboseala la o sută.
Când ne-am întors acasă, mi-a dat un măr:
— Ăsta-i gustul unui hectar. Mănâncă-l încet. Mănâncă-l încet, dacă vrei să ajungi la capătul hectarului…
Uneori la şcoală copiii îşi băteau joc de mine. Mă numeau „feciorul lui
fund-înglodat”. Nu înţelegeam ce vor să spună. Nu înţelegeam ce-i reproşau fundului tatălui meu. Când l-
am rugat să-mi explice, tata mi-a spus:
— Sunt nişte proşti; ei cred că pământul e murdar. Dar pământul nu-i murdar. Este lucrul cel mai curat
din lume. Cel mai dulce. Îţi aduci aminte de gustul hectarului?
Totuşi n-a vrut niciodată să continuu munca la fermă. Poate că ar fi fost mai bine…
Când am împlinit nouă ani, m-a trimis la oraş. La internat. Ducându-mă acolo, mi-a spus:
— Vezi, micuţule, tu ai noroc. Eu de-abia ştiu să scriu. Cu cititul mai treacă-meargă, dar cu scrisul… Tu
o să ştii… Nu vei fi un fund-înglodat.
Emoţionant, nu-i aşa?
Îmi place să-mi spun povestea cât mai poetic.
Chiar dacă povestesc acelaşi lucru în fiecare seară… E mai romantic… Am şi batiste în servietă; vrea
cineva? Nu? Vă e bine?
Am să continuu.
La Crăciun, toţi părinţii se întâlneau cu institutorul. În ziua aceea l-am văzut pe tata în cel mai frumos
costum al său. Unicul, de altfel. Un costum gri. Pentru sărbătorile importante. Cu cămaşă albă şi cravată.
Şi cu şapcă. La câmp tata muncea totdeauna cu capul gol; dar când mergea la oraş îşi punea şapcă.
Spunea că din respect. Şi saluta: „Domnule institutor…”, înclinând uşor din cap.
Institutorul i-a spus că sunt un băiat destul de înzestrat. Ce mândru era tata!
Când s-a despărţit de el, era roşu de tot. Coborând pe scara mare din curtea de onoare, m-a luat de umăr şi
mi-a şoptit:
— Să te faci profesor, micuţule, să te faci profesor!… E cea mai frumoasă meserie din lume.
Doi ani mai târziu intru într-a cincea. Şi mă îndrăgostesc la prima vedere!
În acea dimineaţă am ştiut că mi s-a terminat copilăria. De acum sunt mare! Un elev mic printre cei mari,
dar totuşi un elev mare. Mama mi-a cumpărat încălţăminte nouă, maro. Mă strânge, dar nu spun nimic: e
aşa de frumoasă! Iar în buzunar am ţigări. Ori eşti elev mare ori nu.
Soseşte domnul Gardon. Primul meu dascăl de latină şi de greacă. Are zece mii de ani. Eu, unsprezece.
Păr alb, pielea foarte netedă, bărbierit impecabil şi nişte ochi care respiră pământ… Suntem în picioare
lângă bănci. Domnul Gardon închide uşa, înaintează până la catedră, în centru, în faţa tablei negre. Se uită
la noi cu o largă privire semicirculară, apoi ne spune, ca o gazdă invitaţilor săi: – Staţi jos.
Zâmbeşte.
Mi-am pregătit caietul pe bancă. Aştept primul cuvânt latinesc, pe care domnul Gardon îl va scrie cu cretă
albă… Dar nu. Domnul Gardon se apropie cu gesturi măsurate de un dulăpaş din lemn lăcuit; îl deschide
cu o cheiţă fixată într-un mănunchi de chei, ca şi cum ar merge în căutarea unei comori; şi zăresc pe
rafturi o mulţime de cărţi de toate culorile. Domnul Gardon alege una dintre ele: copertă roşie şi litere
aurite. O deschide la prima pagină, inspiră adânc şi citeşte:
Cântă, zeiţă, mânia ce-aprinse pe-Ahil Peleianul,
Patima cruntă ce-aheilor mii de amaruri aduse:
Suflete multe viteze trimise pe lumea cealaltă,
Trupul făcându-le hrană la câini şi la feluri de pasări
Şi împlinită fu voia lui Zeus, de când Agamemnon,
Craiul născut din Atreu, şi dumnezeiescul Ahile…
Aici, domnul Gardon se opreşte. Mă fixează drept în ochi. Pentru că sunt în primul rând, în faţa lui.
Mă arată cu degetul, parcă aşteptând un răspuns, sau poate că-mi citise în privire un viitor oarecare:
— Ce zeu, în această ceartă, i-a aruncat unul împotriva celuilalt?
Eu rămân nemişcat, cu gura deschisă. Domnul Gardon reia atunci, ridicând braţele spre cer:
— Apolo! Apolo, fiul Letei şi al lui Zeus! El, supărat pe rege, a declanşat în armată o boală primejdioasă,
de care mureau trupele. Pentru că preotul Hrises fusese jignit de Agamemnon…
În clasă nu se aude nicio şoaptă. Niciun deget nu se mişcă, nicio buză, nicio geană!… Suntem pe o altă
planetă… Eu nu-l cunosc pe Ahile, nu i-am fost niciodată prezentat lui Agamemnon; dar aceste nume îmi
răsună în cap aşa cum o bubuitură de trompetă despică valurile regulate ale violoncelelor într-o orchestră.
Apolo şi Zeus scânteiază în faţa ochilor mei ca nişte ţimbale. Îi văd străbătând spaţiul ceresc ca nişte raze
aurite, cu viteza unor săgeţi fermecate…

4
Sunt vrăjit! Am descoperit Iliada şi, prin Iliada, magia povestirilor. Am ştiut din ziua aceea că şi eu, mai
târziu, voi spune poveşti copiilor. Că îi voi explica pe Zeus şi pe Agamemnon. Că voi fi un senior ca
domnul Gardon. Ca şi el, un maestru de gândire al adolescenţilor lacomi de învăţătură!
— Toate astea-s nişte prostii! a strigat într-o zi Guillaume, un elev din această clasă finală… „sensibilă”.
În ziua aceea…
Face un gest de mânie neputincioasă.
Acum, domnul Gardon e mort. De multă vreme. Ce noroc pe el…
Dacă regret că m-am înhămat la aşa ceva?… Ah!
Cunoaşteţi vreun brutar care să nu regrete nici măcar o dată în viaţă că este obligat să se trezească la ora
trei dimineaţa? Vreun avocat care să nu bombănească pentru că trebuie să apere un ticălos recunoscut?
Vreo infirmieră fericită să intre în camera bătrânului maniac care-i mângâie întotdeauna coapsele?… E o
„vocaţie”… Ca şi aceea de prof. Dar aceea de prof este una deosebită. Chiar prin denumire.
Dacă sunteţi întrebat: „Cu ce vă ocupaţi?”, nimeni nu mai răspunde astăzi: „Profesor”. Spune: „Sunt
cadru didactic” sau „Lucrez în învăţământ”. Este un caz unic. Nimeni nu spune: „Sunt îngrijitor; sunt
pledant; lucrez în domeniul fabricării pâinii”… Cuvântul profesor a dispărut. Din cele trei silabe n-a mai
rămas decât una. „Prof”. Ca şi cum cuvântul însuşi ar fi fost prea mare pentru funcţia desemnată. Ca şi
cuvântul sticlete. E chiar mai rău: sticlete nu e micşorarea cuvântului poliţist. Poliţistul sau jandarmul au
dreptul la un cuvânt întreg, un cuvânt nou: sticlete. Profesorul, nu. El nu mai este o fiinţă omenească. I s-a
luat numele; a fost castrat… Pentru tata, în sat nu existau decât primarul, preotul şi institutorul: zeul
cetăţii, zeul sufletelor şi zeul minţii. Astăzi oamenii şi-au ars zeii: şi-au distrus cetatea, şi-au vândut
sufletul, şi-au pierdut minţile.
Şi pe asta le-am dat-o ca subiect de disertaţie!
Mai ales dimineaţa era greu. Mă trezeam întotdeauna cu un nod în gât, întrebându-mă: „De ce?”
Raymond, un coleg, prof de mate, îmi repeta deseori:
— Prea le pui pe toate la inimă! O să mori într-o zi… Fă ca mine, dă-le la spate.
Era vorba lui, metoda lui Raymond: să dai totul la spate. Bineînţeles, cu matematica era mai simplu. Intra
în clasă, scria un exerciţiu pe tablă, o problemă lungă, care le lua o oră, şi le spunea:
— Voi lucru. Voi linişte. Dacă nu, eu poc.
— Elevii sunt ca nişte mecanisme, îmi spunea el. Dacă nu le bruschezi, merg singure. Le dai la spate,
porneşti motoarele; vii să le controlezi după o oră, ele continuă să meargă. Dar atenţie: dacă vrei să eviţi
derapajele, ele trebuie să ştie că la primul scurtcircuit le dai la fier vechi. Şi uite-aşa, eşti liniştit.
N-am putut să fac asta niciodată. Nu era în firea mea. Să stau să-i privesc cum visează – pentru că nu
trebuie să crezi că ar fi lucrat cu adevărat –, să stau fără să fac nimic m-ar fi înnebunit, m-ar fi deprimat!
… Ah! Am cunoscut la deprimaţi!… Josiane, de exemplu. Profesoară de filosofie: un calmant dimineaţa,
înainte de a intra în clasă, unul la prânz, iar seara o injecţie. Marie-Claire, profesoară de latină, treizeci şi
doi de ani: trei cure de somn, trei internări într-o clinică psihiatrică. Şi Marcel, bunul Marcel, cincizeci de
ani, poate chiar cincizeci şi cinci, când l-am cunoscut eu, prof de geografie: în tinereţea lui nu erau încă la
modă aceşti „psi”; rezultatul, un ulcer la stomac. Şi nu vă mai vorbesc despre Raoul, Roger, Jean-Louis şi
alţii: la ei e afectat ficatul, înţelegeţi ce vreau să spun: barul din faţă. Ah! barul din faţă prosperă, nu
glumă!
Nu bănuiţi, nici nu puteţi bănui de câte sunt în stare profii pentru a scăpa de meseria lor! Edmond, prof de
fizică: în fiecare zi, după ore, se metamorfoza în instalator de încălzire centrală. Caloriile, julii sau
conductele de 3" nu mai aveau secrete pentru el. Florence, profă de biologie: ea organiza şedinţe de yoga
pentru colegi. Cât despre Benedicte, profa de ştiinţe: ea scria articole într-un jurnal de modă. Ba mergea
chiar şi la parade de modă în timpul orelor!
Eu n-am putut alege niciodată între băutura de la ora unsprezece şi sfaturile lui Raymond. Cu nodul meu
din gât îmi trăiam viaţa de profesor de literatură între Racine şi Corneille. Tragedie în cinci acte!
Martine – soţia mea – pleca în fiecare dimineaţă cântând. Trebuie să precizez că asta-i meseria ei, să
cânte. În corul de la Operă. Ei, da! Martine are o voce superbă. O voce de alto… Nu ştiu dacă sunteţi ca
mine, dar ador vocile de alto. Sunt grave şi calde în acelaşi timp. Mult mai mult decât vocile de soprano.
Da, e nevoie şi de vocea de soprano… N-am să vă spun că nu-mi place, dar e banală. Parcă-i o lamă lungă
de cuţit. Vocea de alto este ca o „doamnă albă”, îngheţată de vanilie foarte rece, acoperită cu ciocolată
fierbinte. Este ca o piersică, a cărei pieliţă gâdilă puţin cerul gurii, dar care te surprinde prin dulceaţa ei…
Vocea de alto este senzualitatea în stare pură! Datorită vocii sale am luat-o de soţie pe Martine… Şi de
asemenea pentru că atunci când i-am spus că sunt profesor n-a râs de mine…
Dar cu toate acestea îmi era foarte greu. S-o văd plecând la repetiţii; întorcându-se, în seara reprezentaţiei,

5
cu puţin machiaj pe pleoape, puţin din Valkiria sau din Carmen şi cu mintea plină de muzică, fericită!…
Eu mă urcam dimineaţa în autobuz văzând deja în depărtare golul din ochii lor…
— Dacă te gândeşti ai de ce să te împuşti! îmi repeta Raymond.
M-a mirat din partea lui Raymond o astfel de idee: Raymond nu era omul care să se împuşte! Când intra
în cancelarie – acea sală unde se aglomerează în rezumat toate mizeriile omenirii –, aducea cu el bună
dispoziţie, bucuria de a trăi! Spunea glumind:
— Vă închipuiţi ce s-ar întâmpla dacă s-ar da arme cadrelor didactice!
Raymond râdea, spunând acestea… Iar eu îl invidiam că poate să râdă aşa. Aşa cum o invidiam pe
Martine, soţia mea. Care râdea şi ea. O invidiam şi eram fericit pentru ea.
Oh! Da, eram fericit pentru Martine, micuţa coristă anonimă, al cărei nume nu-l va cunoaşte nimeni
niciodată, dar care era totuşi în fiecare seară salutată, recunoscută, pentru porţia de poezie pe care i-a
adus-o unei opere, cântând-o împreună cu ceilalţi. Şi o regăseam în unele seri, la ieşirea artiştilor, încă
vibrând de bucuria împărtăşită de a fi putut trăi, de a fi existat pentru spectatorii care, ei, o ascultau. Şi
care o aplaudau.
Pe mine nu mă aplauda nimeni.
Şi totuşi aveam un public… Şi nu unul oarecare! Un adevărat public popular! Visul oricărui om de teatru!
… Vă descriu ultima mea clasă finală. Daniel, cel mai frumos. Un metru optzeci şi şapte, optsprezece ani
şi ceva, o tonă de lanţuri la încheieturi şi vreo şase cercei. Gerard: pălării de cow-boy sau căşti de
motociclist. Apoi Jean-Michel. Aşteptând să sosesc, plăcerea lui era să zvârle un pumnal spre uşa de la
intrare. Era ajutat de Natacha, care i le aducea după fiecare aruncare. Marea performanţă a profului este
de a deschide uşa în timpul înapoierii pumnalului. Mai e şi Veronique. Decolteuri foarte adânci şi geci de
piele. Adeseori o jumătate de păr blondă şi cealaltă brunetă, alteori roz şi violet. Sau craniul complet ras şi
o şuviţă mare, albă, proţăpită în mijloc… Atitudinea ei preferată este să-şi scoată încălţămintea, să-şi pună
delicat picioruşele pe tăblia băncii şi să-şi vopsească unghiile… Într-o zi i-am făcut observaţie. Mă
priveşte rece în ochi:
— Dacă nu vă place, mâine îmi scot chiloţii şi-mi bărbieresc păsărică.
Imediat ceilalţi se excită:
— Păsărică! Păsărică!
Verdi. Un adevărat cor din Verdi. Cu delicateţea lui Wagner. A doua zi mă aşteaptă. Cu un zâmbet plin de
chewing-gum îmi azvârle:
— Ei bine? Ce fac?
Am prevăzut. Îi spun:
— Dă-i drumul.
Şi-i întind un tub cu cremă de ras. Îşi priveşte colegii cu o largă privire semicirculară şi şopteşte:
— E tâmpit tipul!
Se aşază şi nu se mai mişcă nici cu un fir… ca să spun aşa…
Iată. Iată cum reacţiona publicul meu! Cum trăia! Dacă măcar ar fi putut să aplaude… Dar nu aplauda
niciodată…
Şi atunci a trebuit ca totul să se prăbuşească. Şi m-am prăbuşit. M-am prăbuşit pe şaptesprezece februarie.
În ziua aceea le-am sărutat pe Martine şi pe Marie foarte tare, foarte tare şi am plecat. Aveam să-i revăd
pe ei ca în fiecare dimineaţă: Gerard, Veronique, Jean-Michel şi pe toţi ceilalţi… Dar n-aveam niciun nod
în gât. Mica frază îmi cânta în cap.
— Elevii sunt ca animalele…
Dar n-aveam nevoie de stimulente pentru a-i înfrunta!
Trebuia să intru în clasă. Să-mi pun servieta pe catedră, să scot Micul Larousse Clasic. Să analizez scena
2 din actul I al Mizantropului. N-am făcut-o. În acea zi, Molière a murit pentru a doua oară. Mi-am
deschis, într-adevăr, servieta, dar în locul Micului Larousse Clasic, am scos un pistol mitralieră. Şi am
tras la întâmplare. Cu sânge-rece. Mi-am împuşcat clasa finală.
Vedeţi că reuşesc să vă fac să râdeţi!
La minister n-au râs. Şi doar aveau acum mai puţin de lucru, diplome mai puţine… Şi şomeri mai puţini.
Câţi erau? Nu ştiu. În orice caz, mai mult de jumătate din clasă. Nu era rău pentru cineva care nu era nici
profesionist şi nici antrenat: nu mă folosisem niciodată de o armă… Dar n-am făcut socoteala; i-am spus
şi supraveghetorului venit în fugă pe coridor. Din cauza zgomotului neobişnuit. Căci pentru gălăgie nu se
deranjează nimeni. I-am spus:
— Nu ştiu dacă sunt cu toţii aici; n-am făcut prezenţa, n-am strigat catalogul.
M-am pomenit deci la blocul M, blocul marilor criminali. Asta mi-a displăcut, pentru că mi-a adus aminte

6
de liceu. Şi acolo erau blocuri de clădire, pe secţii: A, ştiinţă; B, tehnică… Eu eram la D, etajul trei.
Mai întâi am plâns pentru Marie. M-am întrebat cum are să suporte asta fetiţa mea. Apoi m-am gândit la
soţie. La Operă. În seara aceea Martine trebuia să cânte în Traviata. Apoi m-am oprit din plâns. Mi-am
spus că sunt în vacanţă. Definitiv. Că am isprăvit cu existenţa mea inutilă de carte veche, îngălbenită pe o
etajeră. Că de-acum înainte aveam să trăiesc.
Câteva zile mai târziu a venit Martine să mă vadă. Ca în filmele cu Gabin şi Delon. Cu un geam între noi
doi şi un gardian de fiecare parte. Purta blana ei întoarsă de miel. A descheiat-o şi am văzut că şi-a pus
puloverul de lână roz, cel pe care l-am cumpărat împreună, vara trecută, în Italia. Mă privea cu nişte ochi
de câine bătut. M-am întrebat cine va vorbi cel dintâi şi dacă aveam să găsesc ceva să-i spun. În clasă
aveam totdeauna ceva de spus. O analiză, un comentariu pregătit dinainte. Acolo, în faţa ei, pentru prima
dată de multă vreme, eram eu însumi. Singur. Dezarmat. Fără nicio carte care să mă ajute, fără niciun
personaj pe care să-l joc. M-am gândit s-o întreb:
— O duci bine?
Dar n-am îndrăznit. Cum s-o ducă bine?
— Marie o duce bine?
Nici asta n-am îndrăznit.
S-ar fi întristat că îmi fac griji din cauza Mariei înainte de a mă interesa de ea. Atunci m-am gândit la
Gabin, la Delon, la Belmondo. Mi-am spus:
— Să ni-i închipuim pe Audiard, pe Hitchcock, pe Pagnol. Ce ar fi inventat ei ca dialog într-o asemenea
situaţie?
Şi fraza a venit de la sine; am întrebat-o pe Martine:
— Ai găsit uşor un loc de parcare?
Nu se aştepta la asta, pentru că ochii ei s-au întristat şi mai mult. Am crezut că n-o să-mi mai răspundă
niciodată, pentru că nu avea cine să-i scrie dialogurile. În cele din urmă a spus:
— Am venit şi ieri.
Iar eu nevinovat:
— Ia te uită! Eram totuşi aici.
Ea a explicat:
— Nu mi-au permis să te văd. N-am înţeles de ce. În clipa aceea şi-a descheiat blana. Şi mi-am spus: cel
mai mult îmi pare rău după sânii ei, sânii lui Martine. Sunt foarte frumoşi. Au un miros de mere crude…
Îi ghiceam sub puloverul roz; şi îmi spuneam că mulţi ani de acum încolo – este mult mai tânără ca mine
– va trebui să mă mulţumesc cu amintirea lor…
Ne-am spus multe lucruri în ziua aceea, în acel minut, numai din priviri.
În cele din urmă Martine m-a întrebat: – De ce?
Ciudat: până atunci nimeni nu mi-a pus această întrebare. Aparent nici măcar nu se impunea. Apoi, într-o
zi, toată lumea a început să mă întrebe: „De ce?”… Şi, ascultând întrebarea, îmi dădeam seama că nu
există un răspuns. Că n-ar fi trebuit să mă întrebe „De ce?”, ci „Cum?”
— Cum aţi putut, dragă domnule, să trăiţi atâta timp în pielea unui prof?
Prof!
Definiţie: între cincizeci şi optzeci de kilograme de carne umană, în funcţie de sex. Carne de calitatea a
doua. Uneori mai mult os, atunci când meseria a măcinat carnea. Şi minte puţină. Vă şochez? Poate că
sunt profi printre dumneavoastră – pardon, cadre didactice –, sau mai rău: viitori profi? mame de profi?
soţii de profi? Soţi mai ales: căci proful, astăzi, este mai ales femeie. Mai uşor de sfărâmat. Mai
decorativă. Ei, bine! şi ce dacă vă şochez? Îndrăzniţi să-l priviţi pe prof. Se trezeşte. Îşi bea cafeaua. Cu o
bucăţică de pâine când n-are un nod în stomac. Pleacă de acasă. Cu maşina sau cu metroul ori cu
autobuzul. Urcă scările şcolii. Cu spatele încovoiat, cu obrajii atârnând. Împinge poarta grădinii
zoologice. Priveşte animalele. Cu o largă privire semicirculară. Închide ochii. Pentru a nu-i mai vedea.
Deschide fereastra. Pentru miros. Curăţă tabla. Pentru a câştiga timp. Caută o bucăţică de cretă. Găseşte
una mică. Animalele rup întotdeauna creta în bucăţele mici. Pentru a le arunca. Scrie cu cretă. Îşi striveşte
un deget de tablă. Îşi rupe o unghie. De tablă. Aţi comparat tabla unui prof cu tabloul unui inginer de la
NASA? Totul este mic în viaţa unui prof. Caietele. Cărţile. Textele. Calculele. Salariile. Viaţa-i mică!
Mică! Mică! Mică! Mică!…
Prima mea zi de meserie, în prima mea şcoală. Actul I, scena 1. Se apropie de mine un tip. De vreo
cincizeci de ani. Cu o înfăţişare simpatică.
— Se pare că ai clasa finală. Eu sunt René. Tot literatură. Eu am penultima. Vei prelua elevii mei.
La prânz mâncam împreună la cantină. Îi pun plin de pasiune o grămadă de întrebări. Dacă 1-a văzut pe

7
Voltaire. Şi pe Montesquieu. Şi pe Rousseau. Şi teatrul lui Victor Hugo… Dar ortografia? Dar disertaţia?
Îmi spune:
— Mănâncă. O să ţi se răcească haleala. Aici, cât e caldă, treacă-meargă. Dar dacă se răceşte îţi dai seama
că-i o porcărie.
În timp ce molfăi ceea ce ar trebui să fie un fileu de peşte îmi spune:
— Pasiunea mea e pescuitul. Dacă vrei să-mi faci plăcere, îmi vorbeşti despre pescuit. Despre păstrăv,
somon, mulinetă şi lingură. Dar nu despre Victor Hugo sau Voltaire. La Victor Hugo, nimic de frecat
(citez!). Voltaire îi enervează. Tot ce-i interesează la o disertaţie e dacă trebuie s-o scrie în trei sau în
patru pagini. Atunci, pentru a le da o ocupaţie, îi pun să rezume texte. Apoi lipesc un rezumat tip pe tablă.
Am reputaţia că sunt un prof bun. Am un curs multiplicat. Cu aldine, ce trebuie să ştie. La examen, mereu
aceleaşi întrebări. Când sunt într-adevăr foarte, foarte slabi, atunci examen cu cursul deschis pe bancă.
Nota minimă: şapte. Apoi ţi-i pasez ţie. Tu te speli pe cap cu ei. Treaba ta e să-i scoţi absolvenţi.
Acesta a fost botezul meu de tânăr profesor de literatură!
Îl întreb pe René:
— Dar dacă elevii nu înţeleg textul?
Bea o duşcă de vin roşu; îmi toarnă şi mie un pahar, glumind:
— Bătrânelule – vei afla că eşti şi mic şi că îmbătrâneşti şi repede atunci când eşti prof –, bătrâne, dar
cine le cere să înţeleagă un text? Crezi cumva că şcoala trebuie să îi înveţe să înţeleagă ceva?… Şcoala
trebuie doar să îi ţină ocupaţi. Cât mai mult timp. Pentru a nu le da drumul pe piaţă, unde nu este de lucru.
Şcoala este un babysitting pe scară largă. Rolul tău este de babysitter! Gardian de copii!
Asta mi-a spus René.
Am insistat:
— Şi nu ţi-e dor de literatură?
Mi-a răspuns:
— Citesc revistele de pescuit.
Sfârşitul scenei 1, actul I.
Câţiva ani mai târziu. Scena 2.
La Crăciun, sunt chemat la directorul de studii. Un birou destul de gol: câteva etajere şi dosare puse în
ordine. Directorul mă invită să iau loc şi îmi spune:
— Sunt îngrijorat pentru dumneata.
Nu răspund nimic, pentru că nu ştiu ce să răspund.
Sunt convocat pentru că am dat afară un elev care, la întrebarea pusă despre cele trei zeităţi principale ale
Egiptului, a răspuns glumind: Isis, Osiris şi Clitoris.
Directorul îmi zâmbeşte ca unui copil bolnav. Reia:
— Da, sunt îngrijorat pentru dumneata… Eşti încă tânăr. Inteligent. Sunt convins că îndeplineşti deja
condiţiile de admitere la vechime. Totuşi…
Întreb politicos:
— Vechime, domnule director?
— Învăţământul, dragul meu, este una dintre puţinele meserii care îşi hrănesc titularii până la pensie,
independent de competenţele lor profesionale. Totuşi…
Nu înţeleg. El îmi explică.
— În administraţie se dau examene, se obţin grade… Într-o întreprindere privată se obţin promovări. În
învăţământ nu ai nici trepte de urcat şi nici promovări de cucerit. Când vei muri vei fi ce eşti şi astăzi.
Totuşi…
Figura i se posomorăşte puţin.
— Totuşi, domnule director?
— Totuşi, dragul meu, trebuie să respecţi legea turmei… Nu-ţi strica tinereţea ta şi cea a elevilor vrând să
gândeşti prea mult. Mi s-a spus că le dai lucrări de critică de text. Am auzit chiar – dar nu-mi vine să cred
– că-i duci la teatru! Seara! În afara orelor de şcoală!… Vom pune aceste rătăciri, nu-i aşa, pe seama unui
zel excesiv. Un profesor trebuie să trăiască împreună cu copiii timpului său, cultura timpului său… şi
umorul timpului său! Lumea se schimbă! Există noi căi de explorat, mai concrete, mai contemporane.
Mizantropul nu-i rău… Dar te-ai gândit la benzile desenate? La romanul fotografic? La reclame? La
reality-shows? La graffiti? La tag-uri! Tag-ul este cultura lor!… Reţine asta, dragul meu: un profesor este
un instrument; nu un gânditor. Vei gândi mai târziu. Vei avea toată viaţa pentru asta. Acum trebuie să
predai…
Directorul se ridică satisfăcut şi mă conduce la uşă:

8
— Crede-mă, dragul meu, e cea mai frumoasă meserie din lume! Vei face o carieră frumoasă!
Am închis ochii o clipă, ca pentru a medita intens, şi am bombănit printre dinţi:
— Da, domnule director, trebuie să predau…
Şi am ieşit. Îmi venea să vomit.
Când Martine m-a întrebat „De ce-ai făcut asta?” am revăzut în minte toată mizeria asta… Ea a insistat:
— De ce? De ce?
I-am răspuns în cele din urmă, în clipa când gardianul punea capăt convorbirii:
— Marie? O s-o aduci?
A lăsat ochii în jos. Cred că ei erau umezi.
„Cred că ei erau umezi”.
Ce sunt aceşti „ei”?… Nimeni nu ştie?… „Ei” reprezintă ce? — Ochii. — Bineînţeles, dar gramatical?
Hm?
În clasă Geneviève se scoală de pe scaun. Mă priveşte drept în faţă şi-mi spune:
— Când vă plâng ochii, dumneavoastră vă ocupaţi de gramatică?
Şi izbucneşte în hohote de plâns. După ore îmi spune:
— E din vina lu’ Ludovic.
O corectez:
— E din vina lui Ludovic.
Dar în mod vizibil nu asta o preocupă.
— Ticălosul! Eram de mai mult de trei luni împreună. Şi-mi dă cu piciorul. Uite-aşa, ţac-pac!
Cred că o să se apuce din nou de plâns, dar nu. Îmi aruncă, rece:
— Cum mă găsiţi, dar fără să mă minţiţi? Nu-mi spuneţi aiureli: nu-mi pasă de inteligenţă şi de tot restul.
Vreau să spun: fizic. Cum mă găsiţi?
Iată la ce ajunge o clasă finală. Devin confident, duhovnic. Puţin contează gramatica sau literatura, cu
condiţia să-i mângâi, să-i linişteşti, să le spui că sunt frumoşi…
Aş fi vrut atât de mult să-i ajut să citească Baudelaire sau Iliada sau Shakespeare!… Molière!… Şi chiar
Le Monde diplomatique!
E adevărat că Geneviève era drăguţă. Nu ştiu de ce a părăsit-o Ludovic; e un tâmpit. O fată ca ea. Nu era
proastă. Şi cu nişte sâni… cam ca ai lui Martine…
Geneviève e moartă acum. Face parte dintre cei împuşcaţi. Ca şi Sonia, Gerard, Fabienne…
Într-o joi, de-abia intrasem, că Guillaume îmi spune:
— Dom’le…
Şi ăsta-i un semn: începutul unui dialog pe un ton cordial.
— Dom’le…
Restul era normal: pieptul prăvălit pe pupitru, chewing-gum, ochii închişi.
— Dom’le… Cât câştigă un ăsta, un prof?
Răspund printr-o glumă:
— Te bate gândul să îmbrăţişezi meseria?
Nici măcar un zâmbet. Umorul meu le este la fel de străin ca şi cultura papuaşă.
— Raport cu sor’mea. V-o amintiţi pe Viviane? Aţi avut-o şi pe ea.
Ca bun profesor ar trebui să-i corectez greşelile de limbă: nu se spune „raport cu sor’mea”; nu se
înlocuieşte un prof cu „un ăsta”; un prof n-are o elevă în sensul în care băieţii au fetele… Mă mulţumesc
să-mi pun servieta şi să mă sprijin de catedră.
— Viviane… da…
Mi-o amintesc perfect. Una dintre puţinele eleve bune, într-adevăr bune pe care le-am avut.
— Face chimia, îmi spune Guillaume. Îşi dă licenţa anul ăsta. Şi ezită: industrie sau învăţământ.
Pe cât era Guillaume exemplul leneviei, târându-şi ignoranţa între jegul părului şi indolenţa adidaşilor, pe
atât era sora lui de vioaie şi de inteligentă. Avea dorinţa să înveţe – se vedea; şi bineînţeles ceilalţi o
supuneau la tot felul de ofense şi de farse. Într-o după-amiază intră în clasă cu ochii roşii. „Ce s-a
întâmplat, Viviane?” Nu răspunde nimic. Am aflat mai târziu: la prânz găsise în sandviş un prezervativ
folosit!… Preţul trădării faţă de corporaţia leneşilor şi a amorţiţilor… Şi drăguţă din cale afară! Părul
neted, un năsuc curios… şi nişte sâni şi ea…
Pe scurt, Guillaume îmi spune:
— Industria e mai bine, nu-i aşa, dom’le. Când îi vezi pe profi…
Se opreşte. O licărire de conştiinţă. A mers poate cam prea departe. Îi întind o mână de ajutor:
— Evident, când ne vezi…

9
— N-am dreptate? (Şi acest mic şef de bandă îi priveşte pe ceilalţi, cu o largă privire semicirculară.) La
vârsta matale ce maşină aveţi? Unde mergeţi în vacanţă? I-am spus soră-mii: doar n-o să faci o meserie de
loser?…
Fac câţiva paşi spre fereastră: pentru a mă pune în lumină, ca la teatru. Elevii nu mă scapă din ochi. Îi
privesc pe fiecare în parte. Îi ţin la capătul biciului. Ca John Wayne în Prizoniera deşertului. Înfruntarea.
Le spun:
— Cu toţii gândiţi că a fi profesor este o meserie de loser?
Răspunsul lui Guillaume pocneşte ca o împuşcătură:
— E-o meserie de tâmpit. I-am zis sor’mii: tre’ să fii tâmpit ca să te faci aşa ceva. Tu eşti fată deşteaptă:
n-o să faci o meserie de tâmpit!
E timpul ca Guillaume să se oprească. Îmi fură publicul. Toată clasa nu-l mai priveşte decât pe el. El este
vedeta.
Atacă din nou:
— Pariez că v-aţi făcut prof pentru că nu v-aţi putut face altceva… Totuşi nu cred că sunteţi tâmpit. Cred
că sunteţi inteligent. Poate prea inteligent ca să fiţi prof. Asta nu-i viaţă, nu-i aşa? În fiecare zi aceeaşi
poveste! De dimineaţă până seara să încercaţi să ne faceţi să iubim literatura!… La drept vorbind, vă
admir. Nu înţeleg nimic din ce ne povestiţi despre piesele de teatru şi despre romane. De altfel nu le
citesc. Mă faceţi să vomit, dar vă admir. Un an întreg cu nişte tipi ca noi! De ce nu mergeţi să vă turnaţi
braşoavele unor tipi pe care-i interesează aşa ceva?
Am chef să-i dau un pumn în gură. Şi, în acelaşi timp, să-l sărut. Analiza lui este, vai! perfectă. Acolo, în
faţa întregii clase, Guillaume mi-a dovedit că este în stare de acea inteligenţă care se numeşte instinct.
Şi cum nu răspund nimic, el insistă:
— E adevărat! Învăţământul e un bordel! Nu-i aşa? Iar profii sunt ca târfele. Aşteptaţi clienţii şi nici
măcar n-aveţi dreptul să alegeţi. Sunteţi plătiţi pentru a simula juisarea!
I-am tras una în plină figură. În faţa întregii clase! Ceilalţi s-au ridicat cu toţii, ca un singur om. Au sărit
în spatele lui Guillaume, cu pumnii în faţă, ca nişte mitraliere. Guillaume le-a spus:
— Nu-i nimic. Are dreptate.
Şi-au reluat locurile. Totul s-a calmat. I-am privit drept în ochi, unul câte unul, cu o largă privire
semicirculară, şi le-am spus:
— Învăţaţi măcar un lucru: să nu-i spuneţi niciodată unei târfe că este târfă.
Şi am ieşit. Mi-am luat servieta, am ieşit şi nu m-am mai întors în clasă toată ziua.
A doua zi mă aşteptam la orice: la reproşurile directorului, la un vot de blam… însă nimeni nu şi-a dat
seama de absenţa mea. Nici cel mai mic reproş, nici cea mai mică vorbă care să-mi arate că prezenţa mea
e reală. Nimic. În clasă, nu tu pumni ridicaţi, nu tu mitralieră: animalele mele căzuseră din nou în somnul
lor letargic. Mai rea decât ura, descopeream indiferenţa.
După şaptesprezece februarie am pierdut orice contact cu foştii mei colegi. Normal. Raymond, proful de
mate, a fost singurul care a venit să mă vadă la închisoare. La liceu nu s-a schimbat nimic. Josiane
continuă să-şi înghită calmantele, iar seara a trecut la două injecţii. Iar Marcel îşi îngrijeşte ulcerul.
Caruselul se învârteşte mai departe, căderea continuă. Animalele se prăvălesc în râpă şi profii le însoţesc.
Povestea care m-a impresionat îngrozitor a fost cea a Patriciei. Am cunoscut-o un pic, cu câteva
săptămâni înaintea plecării mele. O tânără interimară, primul ei post, profă de istorie. Îl înlocuia pe titular,
în concediu de sfârşit de carieră… O fată inteligentă. Foarte drăguţă… S-a petrecut la puţin timp după
mine. Într-o luni, la ultima oră de curs. Sunt cu toţii în picioare când ea intră. Ea înaintează spre catedră,
zâmbind, puţin mirată. Le spune: „Staţi jos”. Ei nu se aşază. O privesc. Înaintează spre ea. Se strâng unii
în alţii, într-un meterez semicircular. Băieţii în faţă, fetele în spate. Ea le spune: „Dar ce faceţi?” Tăcere.
înaintează. Înaintează. Ca pădurea din Macbeth. Ea ţipă. Unul dintre ei îi vâră în gură cârpa de la tablă.
Cincisprezece perechi de mâini o ating, o apucă, o prind în strânsoare. Fetele se distrează ritmând. Aah…
Aaah… Din ce în ce mai tare. Corul vrăjitoarelor. Deja nu mai are pulover. I se sfâşie bluza. Fetele
scandează: „Fusta! Fusta!”… Un vultur îi smulge fusta. Şi mai tare: „Chiloţii! Chiloţii!”… Labe puternice
o ţintuiesc pe catedră. Încheieturile mâinii, gleznele, capul. Îi depărtează picioarele. Şi primul înaintează.
Apoi altul. Şi al treilea. În spate, fetele numără secundele. Dintr-o dată se deschide uşa. Proful clasei
vecine, deranjat de zgomot. Bernard, proful de chimie, însurat, tatăl a trei copii. Priveşte şi închide uşa…
Gândindu-mă la Patricia, nu-mi regret gestul…
O fată i-a dat un ac de siguranţă ca să-şi prindă fusta. Directorul i-a spus:
— Domnişoară, încetaţi să mai plângeţi. Explicaţi-mi calm.
A întrebat-o câţi băieţi s-au succedat. Şi, în cele din urmă:

10
— Aţi simţit plăcere?
Iar la tribunal:
— Nu am văzut niciodată o victimă complet inocentă, a pledat avocatul. Se ştie că toate femeile care
ajung să fie violate sunt un pic vinovate. Probabil că şi domnişoara a consimţit un pic. Altfel, ar fi fugit
imediat.
Haida-de! E joacă de copil să fugi când ai în faţă cincisprezece flăcăi de optsprezece, douăzeci de ani.
— Sau să nu fi intrat în clasă. Dacă a intrat, înseamnă că o dorea şi ea mai mult sau mai puţin.
Circumstanţă agravantă: Patricia era drăguţă. Şi cochetă. Nu te faci profă când eşti drăguţă! Cu atât mai
puţin profă de istorie… De obicei istoria nici nu mai interesează pe multă lume. Şi mai ales dacă eşti
drăguţă!…
Ah! da, când mă gândesc la Patricia, sunt chiar mândru de gestul meu.
La blocul M, Mathieu, gardianul, m-a întrebat:
— Nu vă gândiţi niciodată la toate aceste familii?
— Bineînţeles că da, Mathieu, bineînţeles.
I-am mai spus că regret, că sunt trist. Dar el nu înţelegea. Nu putea să înţeleagă!
— Mathieu, sunt liber: nu-i mai văd. Pe ei.
— Numai pentru asta i-aţi ucis?
Îmi amintesc că i-am răspuns după o lungă tăcere:
— Ai vorbit vreodată la pereţi, Mathieu? Timp de ani de zile?…
Mi-a spus:
— N-aveţi nici măcar dreptul la plimbare!…
Am detestat întotdeauna plimbările. În afară de cele cu Marie. Acelea îmi plăceau foarte mult, foarte
mult. Mai ales când ningea. Marie a adorat întotdeauna zăpada. Când era mică, o lingea şi exclama:
— Mmmm! Ce bună-i îngheţata!
Verdictul s-a dat într-o seară de iulie. Condamnarea, închisoare pe viaţă. Cu toţii mi-au cerut capul.
Părinţii, presa, ministerul… Martorii urmaseră unul după altul. La bară, toţi îşi puneau aceeaşi întrebare:
„De ce?”… Nimeni nu înţelegea. Colegii mei, directorul, elevii. Nimeni. Eram un prof bun. Nu eram
violent. Nu mă băteam. Nu beam. Nu mă drogam…
În loc să mă acuze, aproape că îmi susţineau apărarea. Mai ales Michael. Foarte impresionant. Mă privea
pe mine în loc să-l privească pe preşedinte. Şi, părăsind bara, mi-a spus:
— La revedere, domnule…
Domnule…
Apoi celula, totuşi. Întoarcerea la blocul M. Se spune că există o dreptate.
Credeam că ruptura va fi netă, totală. Dar nodul în gât era tot acolo, în fiecare dimineaţă. Ei erau acolo, a j
a t cu mine. Îi vedeam. Îi simţeam. Cu mirosul lor, cu chewing-gum… Atunci am sperat că mă voi elibera
de ei scriind. Am cerut un maculator, un caiet obişnuit dintre cele pe care îl foloseau ei în clasă. Pentru a
mă îmbăta la fiecare trăsătură de condei ca de o zgârietură făcută pe pielea elevilor mei!
N-am scris niciun rând.
O casetă a aruncat totul în aer.
O casetă îţi poate schimba viaţa!
Înregistrată de Michael pe patul de spital. Cel care mi-a spus „La revedere, domnule” la tribunal. Pe
Michael îl ratasem. Glonţul i-a străbătut numai umărul. Caseta lui am ascultat-o de sute de ori. O ştiu pe
de rost:
— Eraţi iubit, dom’le… Ca om, vreau să spun. Eraţi grozav… Eu unul nu vă port pică. Aţi încercat să ne
învăţaţi ceva. Dar nu era omeneşte să trăiţi ceea ce trăiaţi… Aţi făcut bine. Eu, în locul dumneavoastră
cred c-aş fi făcut-o mai demult…
Asta a impresionat puternic juriul.
Mathieu mi-a spus într-o zi:
— Sunteţi un personaj ciudat.
Asta-mi spuneau şi animalele mele, odinioară, când îi duceam la teatru… „Ciudate personaje: nu
înţelegem nimic…” Şi eu care credeam că vor fi fascinaţi de teatru. Cum fusesem şi eu fascinat pe
vremuri de domnul Gardon. Mai ales că-i duceam seara, ca să fie acolo împreună cu publicul adevărat.
Niciodată în matineele şcolare.
René – colegul meu de literatură, pescarul – mi-a spus într-o zi:
— Dar tu chiar eşti nebun? De ce îţi pierzi serile cu ei? Ce spune soţia ta de asta?
I-am răspuns:

11
— Soţia mea este la teatru aproape în fiecare seară. Cântă în corul Operei.
René m-a privit cu ochi rotunzi ca zerourile de pe carnetele de note de la sfârşitul anului:
— Mai există încă opera?… Ştii, eu nu le am cu teatrul…
Pentru el era culmea torturii.
Ah! Era departe, cerul meu grecesc… Când mâncam smochine şi beam vin de Cipru cu Sofocle!…
Şi cu domnul Gardon… Shakespeare era şi el acolo. Şi Molière. Mergeam să mâncăm la iarbă verde toţi
cinci în faţa teatrului… Soarele, calcarul alb, gradenele…
— Auzi, mă întreba Sofocle, bucuria care se ridică din Atena? Strigătele care urcă dinspre Epidaur?
Plânsul din Delfi? Recunoşti zâmbetul lui Oedip? Simţi lacrimile Antigonei? Unde sunt astăzi lacrimile
Antigonei? V-au fost lăsate moştenire, oameni ai secolului douăzeci; ce-aţi făcut cu ele? Ce s-a ales din
teatrele voastre? Unde vă sunt râsetele şi lacrimile?
Nu mi-am mai dus niciodată animalele la teatru. Directorul s-a opus – definitiv. Iar eu m-am resemnat.
M-am resemnat să-mi joc rolul în tragedia profilor, unde totul este jucat încă dinaintea ridicării cortinei.
Din primele zile ale lui septembrie. Încă de la începerea anului şcolar. Nu mi-am mai dus niciodată
animalele la teatru. Nu i-au văzut niciodată pe Hector şi pe Andromaca sărutându-se la soare…
Şi apoi, într-o zi, ideea! Extraordinară, uluitoarea idee a justiţiei!… Datorită căreia sunt aici, în această
seară, în faţa dumneavoastră.
Nu mă aşteptam. N-am cerut aşa ceva; n-am depus niciun dosar…
Ceremonia s-a desfăşurat într-o duminică. Duminică dimineaţa. Spre ora douăsprezece. Chiar înainte de
prânz. În vorbitorul cel mare al închisorii. Ca în filmele cu Gabin şi Belmondo. O adevărată sărbătoare!
Pateuri, sandvişuri, şampanie. Era şi directorul închisorii, bineînţeles. Şi Mathieu, gardianul meu. Şi
ziarişti. O mulţime de ziarişti. Cu microfoane şi camere de luat vederi. Şi chiar şi Martine şi Marie, pe
care au avut politeţea să le invite. Eram cu toţii în vorbitor, aşteptând puţin cam neliniştiţi, ca la
decernarea unor premii.
Atunci au sosit ministrul Justiţiei şi ministrul Educaţiei naţionale. Îl cunoşteam bine pe ministrul Justiţiei,
pentru că fotografia sa era agăţată în sala de mese a închisorii. Pe ministrul Educaţiei naţionale nu-l
cunoşteam: de când am părăsit învăţământul s-au schimbat cinci sau şase. Au salutat pe toată lumea. Şi
ceremonia a început. Ministrul Justiţiei a desfăcut un document oficial şi a proclamat „comutarea
pedepsei în muncă în interesul comunităţii”… Nici măcar nu ştiam ce înseamnă asta. Dar ceea ce mi se
acorda – a explicat ministrul – era infinit mai nobil decât o graţiere prezidenţială: era vorba despre o
misiune. Despre o investitură. Eram condamnat la „a spune”. Au fost cuvintele sale, ale ministrului: „a
spune”. Pentru prima dată în istoria omenirii: „eram condamnat să vorbesc despre experienţa mea de
profesor, pentru a face să profite toate păturile sociale ale ţării şi să fac astfel o operă de salvare publică”.
Eram condamnat să urc pe scenă. Condamnat să joc povestea mea la teatru, în lumina reflectoarelor.
Acolo unde s-au iubit Romeo şi Julieta. Acolo unde au murit Oedip şi Macbeth! Condamnat la teatru pe
viaţă! La stâlpul infamiei secolului nostru! La spovedanie publică! La purificarea bestiei prin teatru!…
Miniştrii trebuiau să devină autori dramatici! Cel puţin publicul se va distra. Şi justiţia va câştiga…
Cât despre ministrul Educaţiei naţionale, el radia de fericire. Mi-a spus:
— Eu am aranjat totul. Nu-mi mulţumiţi, nu mi-am făcut decât datoria: ştiţi că Educaţia naţională este o
mare familie.
În discursul său, el a repetat cu cuvintele lui ce exprimase deja celălalt ministru:
— Veţi juca, domnule, în faţa unui public nelimitat, pe cele mai mari scene – se înţelege de la sine –, dar
şi în şcoli.
Şi a insistat pe cuvântul „şcoală”, fixând adunarea cu o largă privire semicirculară:
— Da, în şcoli: pentru cadrele didactice, pentru elevi şi pentru părinţi. Pedagogia prin teatru: iată cadoul
pe care prin dumneavoastră, domnule, vreau să-l ofer ţării mele! Şi nu ascund că sunt mândru că număr
acum printre purtătorii de cuvânt ai ministerului meu pe cel care va fi de mâine profesorul cel mai necesar
evoluţiei întregii naţiuni.
Toată lumea a aplaudat.
Eu eram jenat. Am obiectat în şoaptă, la urechea ministrului:
— Domnule ministru, dar nu-i posibil! Nu-l puteţi transforma în vedetă de teatru pe un om care şi-a
împuşcat clasa finală! Nu vă daţi seama? Domnule ministru! În fiecare seară pe scenă: un criminal!
Mi-a răspuns:
— Tăceţi odată! Nu veţi fi primul. L-aţi uitat pe Macbeth? Pe Othello? Pe Agamemnon? Pe Lorenzzacio?
… încă din negura vremurilor teatrul este populat cu criminali.
I-am atras atenţia:

12
— Ştiu, domnule ministru: sunt profesor de literatură. Dar aceşti criminali sunt nişte personaje. Nişte
ficţiuni. Invenţiile autorilor. Eu însă sunt un criminal în carne şi oase.
Ministrul a fixat adunarea cu o largă privire semicirculară şi a rostit cu solemnitate:
— Acest om, doamnelor şi domnilor, pe care totul îl arată ca fiind un criminal, nu este un criminal. Toate
rapoartele o confirmă.
Nu ştiu despre ce rapoarte vorbeşte. Nu fusesem niciodată interogat şi nici examinat…
— Nu, nu-i un criminal! Este adevărat că la început justiţia – câteodată puţin cam prea pripită în unele
cazuri neobişnuite –, justiţia 1-a încadrat la acuzaţia de crimă. Cât despre opinia publică, ea a vorbit
despre demenţă, despre o nebunie trecătoare. O eroare mai mare ca alta! În dimineaţa de şaptesprezece
februarie, dumneavoastră aţi comis, domnule – să recunoaştem –, un gest „deplasat”. Dar astăzi, de
comun acord cu toţi experţii, pot afirma că acest gest ţine de sănătatea publică: el poartă numele ştiinţific
de „boală profesională”. Din aceeaşi categorie cu saturnismul sau silicoza. O boală deocamdată puţin
răspândita din fericire, dar de care fiecare cadru didactic riscă să fie lovit într-o bună zi.
Ziariştii ascultau într-o tăcere pasionată.
Ministrul a ţinut să-i liniştească: din punct de vedere ştiinţific eram pe deplin vindecat! Dar ţinând seama
de statutul meu de artist şi în acelaşi timp de funcţionar, era de datoria statului – a încheiat el – să ia în
grijă „convalescenţa” mea. Acordându-mi găzduire gratuită până la sfârşitul zilelor mele. În instituţia
penitenciară… de unde nu voi ieşi decât pentru a merge la teatre.
Mathieu a deschis şampania: s-au mâncat pateurile şi sandvişurile; şi s-a sporovăit. În deplină libertate.
Apoi au plecat cu toţii, unul câte unul. Ministrul Justiţiei mi-a strâns mâna; el m-a rugat să-l scuz pe
preşedintele Republicii, care n-a putut veni personal, reţinut de îndatoririle funcţiei sale… Dar care va
asista la una dintre primele reprezentaţii – a promis.
Ministrul Educaţiei naţionale părea fericit pentru mine. M-a privit în ochi şi mi-a spus în şoaptă:
— Între noi fie vorba: vă înţeleg… N-aţi asistat niciodată la un Consiliu de miniştri? Nu, evident că nu.
Deci nu aveţi idee despre busturile prăvălite… privirile stinse… căscaturile… Sau despre strigăte şi
urlete… Sau despre bileţelele de hârtie pe care fiecare şi le trece pe furiş, din mâna în mână, în cursul
luărilor de cuvânt…
Oh! Oh! Credeţi-mă, la Consiliul de miniştri şi mie câteodată îmi vine dorinţa să… (Face gestul de a
trage.) Şi eu ştiu ce înseamnă să vorbeşti la pereţi.
Mi-a strâns mâna. Şi a adăugat:
— O să faceţi o carieră frumoasă.
A doua zi a sosit un agent. Un agent artistic. Desemnat de minister… M-a pus să urmez cursuri. Dicţie,
gestică, ritm… Ce mult mi-au plăcut! În acelaşi timp m-a pus să-mi spun povestea. Într-o zi i-am spus:
— Aş putea s-o scriu eu însumi.
— Ah? Da?
— Doar sunt profesor de literatură.
Mi-a răspuns:
— Asta nu înseamnă nimic. Teatrul nu este literatură.
Spun:
— Teatrul e cerul coborât pe pământ; zeii care ne adapă cu vin.
El admiră:
— Frumoasă replică. Dar cu neputinţă de plasat în povestea dumneavoastră. Prea serioasă. Trebuie să
stârniţi râsul!
Totuşi mi-am scris textul. Agentul mi-a spus:
— Perfect! Ah! Este perfect!
A păstrat din el câteva extrase. Şi a înlocuit restul:
— Mai percutant, mai comic. În orice caz, mi-a spus, nu piesa-i importantă; ci reclama. Numai
senzaţionalul îi mai atrage astăzi pe oameni. Spectatorii nu vin astăzi pentru teatru: ci pentru a vedea
monstrul. Fiara dezgustătoare! Ucigaşul de copii!
Apoi au avut loc repetiţiile. Apoi repetiţia generală.
La ora nouăsprezece, maşina blindată a venit să mă ia de la închisoare. Cum urma să o facă de acum
înainte în fiecare seară, pentru a mă duce la teatru. Un adevărat circ! Cătuşe, doi gardieni cu mine în spate
şi o escortă de patru motociclişti! Sunt actorul cel mai bine păzit din lume!
În seara repetiţiei generale, înainte de a intra în scenă, m-am gândit la Martine, soţia mea…
În sfârşit, aveam să fiu ca ea! Şi chiar mai bine decât ea: singur! Singur pe o scenă adevărată! În lumina
reflectoarelor, în faţa unui public adevărat. Aveam să fiu ascultat… Aplaudat… admirat… Seară de seară.

13
Iată, au trecut deja ani de zile de când asta-i viaţa mea: joc… îmi joc unicul meu rol. Personajul meu unic.
Pe care-l voi juca până la moarte. Rolul meu de prof! Jalnic!… Şi măreţ!…
Intru în scenă şi spun: „Odinioară, v-aţi fi ridicat. Se ridicau întotdeauna când intram. Şi…”
În fiecare seară stârnesc râsete. E cea mai frumoasă meserie din lume.
Domnul Gardon, bătrânul meu profesor de latină şi de greacă, ne făcea şi el să râdem: era un excelent
comediant. Ne făcea să râdem, toată clasa; şi, la sfârşitul spectacolului – vreau să spun: la sfârşitul orei –,
ştiam rosa, rosae, mai bine decât alfabetul francez. Pentru că… Pentru că domnul Gardon ne dăruia ceva
din sufletul său. Pentru că ne iubea.
Şi eu, doar ştiţi asta, şi eu îmi iubeam micile mele animale.
În fiecare an, în fiecare clasă, îi iubeam. Şi ei îşi jucau rolul din tragedia profilor. Personajele din cor,
purtătoare ale deznădejdii lumii. Cor de oameni fără viitor. Cor de copii rătăcitori, epuizaţi de
supravieţuire.
De când fac teatru, n-am mai văzut-o niciodată pe Marie. Fiica mea!… Nici măcar nu ştiu dacă a venit să
mă vadă jucând.
O dată, o singură dată mi-a dat un semn de viaţă. Era atunci în clasa finală. Mi-a trimis o tăietură din ziar.
Cu o fotografie de-a ei în prima pagină. Deasupra fotografiei: Tinerii şi viitorul lor. Era o fotografie de la
o manifestaţie. Marie mergea în primul rând, ţinând o pancartă pe care era scris cu majuscule: DAŢI-NE
PROFI.
I-am telefonat imediat. Puţin înaintea intrării mele în scenă. Voiam să ştiu. Voiam să înţeleg. Marie mi-a
spus:
— Ne trebuie profi, tată. Unii adevăraţi. Nu asasini care ucid tineretul cu resemnări. Ci bărbaţi şi femei
care au sânge în vine… De ce vă e frică, vouă, profilor?
I-am atras atenţia:
— Marie, nu mai sunt profesor. Sunt actor.
Mi-a spus:
— Glumeşti? Prof o zi, prof mereu.
Nu ştiam ce să-i răspund.
După o pauză, a adăugat cu o voce netă şi limpede – vocea unei femei:
— M-am hotărât, să ştii. Nu vei putea să mă faci să-mi schimb părerea.
— Ce-ai hotărât, Marie?
— Literatură. Voi studia literatura.
Am spus:
— La ce-ţi trebuie?
— Profă. Vreau să fiu profă.
— Tu? Marie? Profesoară?
— Nu: profă! îmi place acest cuvânt! „Profă”! Plesneşte ca un drapel în vânt!… Vreau să fiu „profă”.
A adăugat:
— Ca să repar.
Am revăzut-o pe Marie fetiţă, în zăpadă. Şi l-am revăzut pe tata. Tata, foarte mândru, spunându-mi:
— Să te faci profesor, micuţule, să te faci profesor! E cea mai frumoasă meserie din lume.
La telefon, tăcere adâncă. Nimic altceva decât tăcerea Mariei. Am întrebat-o:
— Marie… Ce aştepţi tu de la un prof?
— Totul, mi-a răspuns. Totul.
Mi s-a părut că zâmbea. Că fiica mea zâmbeşte. Aşa cum zâmbeşti când priveşti marea.
Înainte de a închide, mi-a spus:
— Profii, tată… Profii… Şi dacă sunt zei coborâţi pe pământ?
Ce-aţi fi făcut în locul meu? Hm?
M-am revăzut în faţa ultimei mele clasei terminale. În faţa lui Michael… Veronique… Gerard…
Geneviève … Şi mi-a fost puţin ruşine.
Tăcere. Apoi se aud sirenele vehiculelor de poliţie.
Ah! E timpul!… Motocicliştii mei sosesc… S-a terminat spectacolul. Vă puteţi întoarce acasă…
(îşi pune cătuşele la încheieturile mâinilor.)
Şi eu. La mine acasă!
(Râde.)
Ca în fiecare seară. Maşina mea personală mă aşteaptă…
Şi, ca în fiecare seară, tot nu voi şti dacă aţi venit la teatru pentru a vedea monstrul… sau pentru că nu era

14
nimic la televizor!
Pleacă. Apoi se răzgândeşte şi se întoarce spre public zâmbind.
Ah!… încă ceva, o întrebare… Aţi crezut tot ce v-am povestit? Aţi crezut adineaori povestea cu proful
care şi-a căsăpit clasa finală?
Nu… chiar aţi crezut? Aţi uitat unde sunteţi?
Macbeth… Othello… Lorenzaccio…
Agamemnon… proful… eu…: nu trebuie să credeţi nimic. Nu-i decât teatru!
Chiar dacă astăzi teatrul e în viaţă. Chiar dacă teatrul e în stradă. Şi chiar dacă monstruozitatea oamenilor
depăşeşte oroarea ficţiunii…
Teatrul nu este decât teatru! Aşa se spune…
Zâmbeşte… şi pleacă definitiv. Întuneric.

15