Universitatea de Vest din Timișoara Universitatea Politehnica din Timișoara

Facultatea de Litere, Istorie și Teologie Facultatea de Comunicare și Limbi străine

Colocviul internațional Comunicare și cultură

în Romania europeană, ediția I, 15—16.06.2012

QVAESTIONES
ROMANICAE

JATEPress — Szeged

2012
UNIVERSITATEA DE VEST DIN TIMIŞOARA UNIVERSITATEA POLITEHNICA DIN TIMIŞOARA
FACULTATEA DE LITERE, ISTORIE ŞI TEOLOGIE FACULTATEA DE COMUNICARE ŞI LIMBI STRĂINE

QVAESTIONES ROMANICAE

Lucrările Colocviului Internaţional

Comunicare şi cultură în Romania europeană
(ediţia I / 15-16 iunie 2012)

Papers of the International Colloquium

Communication and Culture in Romance Europe
(First Edition / 15th -16th of June 2012)

JATEPRESS – SZEGED
2012
Comitet onorific:
 Florica Bechet (Universitatea din Bucureşti)
 Doina Benea (Universitatea de Vest din Timișoara)
 Jenny Brumme (Universitatea din Barcelona)
 Norberto Cacciaglia (Universitatea din Perugia)
 Accad. DHC Riccardo Campa (Istituto Italo-Latino Americano, Roma)
 Sanda Cordoş (Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca)
 Dana Diaconu (Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi)
 Katalin Dumitraşcu (Universitatea din Craiova)
 Vasile Frăţilă (Universitatea de Vest din Timişoara)
 Acad. José Manuel González Calvo (Universitatea din Extremadura, Cáceres)
 Coman Lupu (Universitatea din București)
 Acad. DHC Michael Metzeltin (Universitatea din Viena)
 Ileana Oancea (Universitatea de Vest din Timişoara)
 Lăcrămioara Petrescu (Universitatea „Alexandru Iona Cuza” din Iaşi)
 Elena Pîrvu (Universitatea din Craiova)
 Liana Pop (Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca)
 Maria Ţenchea (Universitatea de Vest din Timişoara)

Comitet ştiinţific:
Viorica Bălteanu vbalteanu@[Link] (pentru limba şi literatura italiană)
Mirela Borchin mirelaborchin@[Link] (pentru limba română)
Valy Ceia [Link]@[Link] (pentru limba şi literatura latină)
Remus Mihai Feraru remusferaru@[Link] (pentru istorie şi teologie)
Ramona Maliţa maliţa_ramona@[Link] (pentru limba şi literatura franceză)
Mariana Pitar pitarmariana@[Link] (pentru limba şi literatura franceză)
Călin Timoc calintimoc@[Link] (pentru istorie şi teologie)
Dumitru Tucan bebetucan@[Link] (pentru literatura română)
Luminiţa Vleja lumivleja@[Link] (pentru limba şi literatura spaniolă)

Comitet de redacție:
Mirela Boncea bonceamirela@[Link]
Mirela Borchin mirelaborchin@[Link]
Valy Ceia [Link]@[Link]
Remus Mihai Feraru remusferaru@[Link]
Mariana Pitar pitarmariana@[Link]
Călin Timoc calintimoc@[Link] (responsabil volum)
Dumitru Tucan bebetucan@[Link]
Luminiţa Vleja lumivleja@[Link]

Secretariat de redacţie:
Emina Căpălnăşan astarteea@[Link]
Iulia Cosma cosmaiulia.m@[Link]
Nicoleta Muşat [Link]@[Link]
Alexandru Orăviţan [Link]@[Link]
 Cuprins
Cuvânt înainte .................................................................................................................................................. 7
Bun venit la CICCRE ! .................................................................................................................................... 8
Secţiunea Comunicări în plen ....................................................................................................................... 9
Acad. José Manuel Gonzáles Calvo, La neología como disciplina linguistic ……………………………................... 10
Acad. Michael Metzeltin, Româna – o descriere tipologică ......................................................................................... 17
Secţiunea Istorie şi teologie ........................................................................................................................... 27
Nicoleta Călina, Sull `Imperatore Traiano e il suo corteo triomfale raffigurati in un rilievo
nel santuario della Fortuna Primigenia del Museo Archeologico Prenestino ................................................ 28
Remus Mihai Feraru, Vlahii din Peninsula Balcanică în lumina izvoarelor literare bizantine
din secolele X-XII ............................................................................................................................................ 34
Iustin Zoltan, Formule literare utilizate de scaunul de judecată din Comitatul Timiş,
pentru mandatarea oamenilor comitatului sau a juzilor nobiliari, în sec. XIV – XV ...................................... 46
Radu Păiușan, Relațiile româno -italiene în scrierile lui Aurel Cosma Junior ............................................................... 53
Alin Scridon, Un protopop şi epoca sa. Circularele lui Gherasim Sârb ………………............................................... 65
Mădălina Strechie, Nomenclatura instituțională romană și instituțiile românești – privire comparativă .................... 73
Călin Timoc, Existau bariere cultural lingvistice sau granițe religioase în Dacia Romană? ...................................... 86
Mihaela Vlăsceanu, Un monument baroc dispărut- biserica Sf. Ioan Nepomuk din Timişoara ................................... 93
Secţiunea Limba şi literatura franceză ....................................................................................................... 109
Diana Andrei, Traductions en roumain de peut-être dans la construction „A, peut-être B” ……………………….... 110
Daniela Dincă, Mihaela Popescu, Deux langues romanes en contact: le roumain et le français ……………………. 119
Monica Garoiu, Lire au pluriel : l’esthétique intratextuelle dans „Le premier homme” d’Albert Camus …………... 126
Emilia Hilgert, Les pronoms catégoriels « nous autres » (fr.) / « noi ǎştialalţi » (ro.) :
l’expression linguistique de l’identité – altérité …………………………………………………………….. 134
Ramona Malița, Les avatars du chronotope chez Chrétien de Troyes ……………………………………………...… 144
Ioana Marcu, L’identité entre éclatement et refaçonnement dans la littérature issue
de l’immigration maghrébine ……………………………………………………………………………….. 152
Alexandrina Mustățea, Mihaela Mitu, „Noroc ! – Bonne chance!” expressions de la pensée
et visions sur le monde ………………………………………………………………………………………. 159
Cristina Tănase, Doublets étymologiques roumains dûs aux emprunts lexicaux d’origine française …………….…. 167
Crina Magdalena Zărnescu, Du silence au dialogue ..................................................................................................... 175
Secţiunea Limba şi literatura italiană .......................................................................................................... 181
Viorica Bălteanu, Buttitta e Sciascia: il culto dell’amicizia .......................................................................................... 182
Mirela Boncea, `Paese che vai pubblicità che trovi`. L’uso degli spot pubblicitari nella
glottodidattica dell’italiano ............................................................................................................................. 185
Norberto Cacciaglia, I confini della letteratura italiana d’oggi .................................................................................... 189
Iulia Cosma, Identità ebraiche fizionali in alcuni romanzi del Novecento .................................................................... 194
Claudia Costin, Riti, elementi comunicazionali simbolici nei mass–media dell’attuale Romania ................................ 199
Diana Jung, Tutte le strade conducono a Roma ............................................................................................................. 204
Saša Moderc, La presenza dell’italiano nel paesaggio linguistico della Serbia ........................................................... 209
Adriano Papo, Gizella Nemeth, La morte di Giorgio Martinuzzi Utyeszenics nel racconto
del milanese Francesco degli Streppati ........................................................................................................... 215
Silvia Pașcu, I corrispondenti italiani del supino romeno …………………………………………………………..... 222
Eduardo Maria Piccirilli, Decimo anniversario della nascita nascita dell’Euro: aspetti storici,
statistici e prospettive future della moneta unica europea ………………………………………………..… 229
Elena Pîrvu, Insegnare l’italiano in chiave contrastiva. Aspetti della terminologia morfosintattica ........................... 236
Oana Sălișteanu, Strutture binarie e ternarie nei proverbi italiani e romeni ............................................................... 242
Eugenia Ţigan, Oana Maria Brînzan, L’ etichetta ecologica – mezzo di comunicazione
a livello europeo .............................................................................................................................................. 246
Secţiunea Limba şi litratura latină .............................................................................................................. 253
Claudiu Teodor Arieșan, Surâsul angelic între ştiinţă şi teologie ................................................................................. 254
Florica Bechet, Un autre code de communication: la chromatique (appliquée à la poésie d’Ovide) ………………... 260
Valy Ceia, Existenţă şi reprezentare la Tacit. Configurări ……………………………………………....................... 268
Ioana Costa, Digresiuni în Adnotările lui Cantemir la Incrementa et decrementa Aulae Othmanicae ......................... 272
Daniela Fara, Şi totuşi... originea romană a inspiraţiei poetice .................................................................................... 276
Ionela Filofteia Filipaș, Contrariile iniţiatului .............................................................................................................. 282
Gabriela Radu, „Imago Novae Hungariae representans regna, provincias, Banatus,
et Comitatus Ditionis Hungaricae”– recuperarea, prin traducere, a unei tradiţii
scrise fundamentale în constituirea spaţiului cultural european .................................................................... 289
Maria Subi, Elemente de cromatică vergiliană .............................................................................................................. 295
Secţiunea Limba şi literatura română ......................................................................................................... 303
Florina Băcilă, „Măiastră” – un termen cu valenţe expresive în lirica lui Traian Dorz ............................................... 304
Cristina Ana Băniceru, Mirela Ioana Borchin, Claudia Ioana Doroholschi, Dumitru Tucan, Particularităţi
ale scrierii în spaţiul academic românesc. Partea introductivă a lucrării de licenţă - analiză contrastivă …… 320
Mirela-Ioana Borchin, Analiza pragmalingvistică a enunţului
„Ea trebuie să vie...” (Gib I. Mihăescu, „Rusoaica”) ……………………………………………………… 334
Emina Căpălnășan, Fragmentarea construcţiei subiectului şi a compoziţiei în
„Trei dinţi din faţă” de Marin Sorescu ........................................................................................................... 340
Laura Chiriac, Alecsandri – pictor impresionist al Pastelurilor ................................................................................... 351
Dorina Chiș-Toia, Marcu Mihail Deleanu, Preocupări de romanistică în Banat la sfârşitul
secolului al XIX-lea cu privire la Acad. Simeon Mangiuca ............................................................................ 359
Marius Crișan, Dracula și Meșterul Manole: Motivul jertfei pentru creație în piesa B. Stoker
și Contele Dracula sau Diavolul englez de Dumitru Radu Popescu ............................................................... 364
Adrian Damșescu, Posibile modificări ale ortografiei limbii române menite apropierii
de celelalte limbi romanice, întăririi unităţii celor două Romanii ………………………………………….. 373
Aida Ferencz, Expresivitatea formulelor de adresare între tineri în spaţiul virtual ………………………………..... 377
Daniela Gheltofan, Câteva observaţii asupra conceptului antonimic „viaţă-moarte”
(sub aspect lingvocognitiv) ………..………………………………………………………………………… 382
Monica Huțanu, Bogdan Țâra, Observaţii asupra construcţiilor cauzative analitice în limba română ....................... 389
Nadia Obrocea, Terminologia religioasă românească: antonimia .............................................................................. 395
Mariana Pitar, Tradiţie şi inovaţie în limbajul gastronomic românesc din secolul al XIX- lea.
Un exemplu de traducere ………………………………………………………………………...............… 400
Cătălina Iuliana Pînzariu, Raporturi lexico-semantice între neologisme .................................................................... 406
Eliana Alina Popeți, Specii ale genului narativ în Datinile și credințele poporului român
adunate și așezate în ordine mitologică de Elena Niculiță -Voronca ............................................................. 414
Dorina Popescu, Ştefan Aug. Doinaş – o perspectivă modernă asupra conceptului de mimesis .................................. 419
Mihaela Popescu, Exprimarea <viitorului în trecut> în limba română contemporană ................................................ 429
Secţiunea Limba şi literatura spaniolă ........................................................................................................ 437
Berta Tibor, El periódico El Censor como fuente indirecta de regionalismos lingüísticos
en la España del siglo XVIII ………………………………………………………………………………… 438
Raluca Ciortea, La imagen del ángel caído en Vicente Aleixandre, Alexandru Busuioceanu,
Rafael Alberti …………………………………………………………………………………………….….. 442
Lara Garlito Batalla, Coincidencias y diferencias de la comunicación online en la Romania ……………………..… 450
Oana Roxana Ivan, En la época del deseo masculino y la lujuria Don Quijote cuestiona la
masculinidad de su caballero ……………………………………………………………………………….. 455
María Lardiés Gabarre, “El gatopardo”, de Visconti: un personaje en crisis bajo auspicios dandistas ……………... 461
Pere Manuel Llorens Ollé, El léxico de la economía ……………………………………………………………….… 470
Sanda-Valeria Moraru, Una revista del exilio rumano en España: “Carpaţii”
(Madrid, 1954-1962; 1972-1990) …………………………………………………………………………… 475
Lavinia Similaru, «Mi nombre es Jamaica» de José Manuel Fajardo y «Don Quijote»
de Miguel de Cervantes. Una lectura intertextual…………………………………………………………… 480
Sorina Dora Simion, Lenguas y culturas romances en las novelas de Enrique Vila-Matas …………………………. 484
Ksenija Šulović, La cuestión femenina en la novela de Pío Baroja, „El mundo es ansi”………………………….… 491
Luminiţa Felicia Tunsoiu, La enseñanza del ELE en Rumanía: el lugar que ocupa el español
entre las lenguas extranjeras y los materiales con los que se trabaja ……………………………………… 495
Luminița Vleja, Diálogo ficcional y mímesis de la oralidad en „La consagración de la primavera”
y su traducción al rumano ………………………………………………………………………………...… 500
 Contents
Foreword ....................................................................................................................................................... 7
Welcome to CICCRE ! ................................................................................................................................. 8
Plenary Session ............................................................................................................................................ 9
Acad. José Manuel Gonzáles Calvo, Neology as linguistic discipline …………………………………………… 10
Acad. Michael Metzeltin, The Romanian language – a typological description ................................................... 17
History and Theology Session ..................................................................................................................... 27
Nicoleta Călina, About Emperor Trajan and his triumphant moments represented in one marble relief
in Fortuna Primigenia sanctuary from Prenestino Archaeological Museum ................................................. 28
Mihai Remus Feraru, Vlachs of the Balkan Peninsula from the literary byzantine sources of
the X-XII centuries .......................................................................................................................................... 34
Iustin Zoltan, Diplomatic formulas in 14th-15th Century legal documents in the Timis County ................................. 46
Radu Păiușan, Aurel Cosma Jr.'s multiple intellectual and political preocupations in the history
of Romanian and Italian relationships ……………………………………………………………………… 53
Alin Scridon, An archpriest and his era. Gherasim Sârb’s circulars …………………………................................... 65
Mădălina Strechie, Roman institutions arose out of lex, ius and practice .................................................................... 73
Călin Timoc, Are there linguistic or cultural barriers even religious boundaries in Roman Dacia? ……………….. 86
Mihaela Vlăsceanu, Vanished Baroque Monument: The Church of Saint Nepomuk in Timişoara .............................. 93
French Language and Literature Session .................................................................................................. 109
Diana Andrei, Translating in romanian ………………………………………………………………….……….…. 110
Daniela Dincă, Mihaela Popescu, Two Romanic Languages in Contact: the Romanian and the French ……….… 119
Monica Garoiu, Intertextuality, Camus’s unfinished novel, ”The First Man” …………………………………..… 126
Emilia Hilgert, The pronoms ……………………………………………………………………………………….. 134
Ramona Malița, The avatars of Cristien de Troyes …………………………………………………………………. 144
Ioana Marcu, Identity between ……………………………………………………………………………………… 152
Alexandrina Mustățea, Mihaela Mitu, „ Noroc! – Bonne chance!” Expression …………………………………… 159
Cristina Tănase, Latin Dubblets ……………………………………………………………………………………… 167
Crina Magdalena Zărnescu, About silence of the dialog ……………………………………………………………… 175
Italian Language and Literature Session ................................................................................................... 181
Viorica Bălteanu, Buttita and Sciascia: the cult of friendship …………………………………………………….. 182
Mirela Boncea, „Paese che vai pubblicità che trovi”. The use of advertisements
in the Italian language teaching .................................................................................................................. 185
Norberto Cacciaglia, The borders of today's Italian literature …………………………………………………………. 189
Iulia Cosma, Fictional Hebrew identities in some novels of 20th century ................................................................... 194
Claudia Costin, Rites as symbolic elements of communication in contemporary Romanian Mass-media …………... 199
Diana Jung, All roads lead to Rome ………………………………………………………………………………….. 204
Saša Moderc, Italian language in Serbian linguistic landscape …………………………………………………….. 209
Adriano Papo, Gizella Nemeth, Martinuzzi Utyeszenics’s Death in the Report written
by Francesco degli Streppati from Milan .................................................................................................... 215
Silvia Pașcu, The Italian corresponding for the Romanian supine ............................................................................ 222
Eduardo Maria Piccirilli, The tenth anniversary of the Euro: historical and statistical aspects,
future perspectives ………………………………………………………………………………………… 229
Elena Pîrvu, Teaching Italian in a contrastive way. Aspects of morphosyntactic terminology ................................ 236
Oana Sălișteanu, Binary and ternary structures in the Italian and Romanian proverbs ………………………….. 242
Eugenia Ţigan, Oana Maria Brînzan, Eco-label communication ................................................................................. 246
Latin Language and Literature Session ..................................................................................................... 253
Claudiu Teodor Arieșan, The Angelic Smile between Science and Theology ............................................................. 254
Florica Bechet, A comunication code by Ovidius ........................................................................................................ 260
Valy Ceia, Existence and reprezentation by Tacitus .................................................................................................. 268
Ioana Costa, Cantemir’s Incrementa et decrementa Aulae Othmanicae .................................................................... 272
Daniela Fara, The roman origins of the poetry ........................................................................................................... 276
Ionela Filofteia Filipaș, Initiated contraries ............................................................................................................... 289
Gabriela Radu, ”The Description of New Hungary Representing Kingdoms, Provinces,
the Banat County and Other Counties under Hungarian Sovereignty” – a Revaluation
Through Translation of a Major Written Tradition of European Culture ………………………………………….. 282
Maria Subi, Vergilian Cromatik Elements .................................................................................................................. 295
 Romanian Language and Literature Session ............................................................................................. 303
Florina Băcilă, „Măiastră” – terms by Traian Dorz .................................................................................................. 304
Cristina Ana Băniceru, Mirela Ioana Borchin, Claudia Ioana Doroholschi, Dumitru Tucan, Academic writing
in Romania: a contrastive analysis of BA thesis introductions in Romanian and English …………………. 320
Mirela Borchin, The Russion Women – pragmatic analysies .................................................................................... 334
Emina Căpălnășan, Three Tooth by Marin Sorescu ................................................................................................... 340
Laura Chiriac, Alecsandri’s essentially mimetic poetics ........................................................................................... 351
Dorina Chiș-Toia, Marcu Mihail Deleanu, Romanistik problems .............................................................................. 359
Marius Crișan, Bram Stoker’s novel Dracula: the play .............................................................................................. 364
Adrian Damșescu, Some possible changes in Romanian orthography, changes that may make
Romanian more similar to the other Romance languages …………………………………………………. 373
Aida Ferencz, Expression formulas ............................................................................................................................. 377
Daniela Gheltofan, The opposition “life – death” ………………………………………………………………….. 382
Monica Huțanu, Bogdan Țâra, Observations .............................................................................................................. 389
Nadia Obrocea, Romanian religious antonymic terms ……………………………………………………………... 395
Mariana Pitar, Tradition and inovation in language ……………………………………………………………….. 400
Cătălina Iuliana Pînzariu, Semantic lexic relations .................................................................................................... 406
Eliana Alina Popeți, Species of narativ gender .......................................................................................................... 414
Dorina Popescu, Ştefan Aug. Doinaş – o perspective ................................................................................................. 419
Mihaela Popescu, Future ............................................................................................................................................ 429
Spanish Language and Literature Session ................................................................................................. 437
Berta Tibor, The Periodical ”El Censor” as an Indirect Source of Linguistic Regionalisms
in the Spain of the 18th Century ..................................................................................................................... 438
Raluca Ciortea, The image of the ”fallen angel” in Vicente Aleixandre,
Alexandru Busuioceanu, Rafael Alberti ........................................................................................................ 442
Lara Garlito Batalla, Coincidences and differences in online communication at Romania ………………………... 450
Oana Roxana Ivan, In the age of masculine desire and lust, Don Quixote questions the masculinity of his knight ......... 455
María Lardiés Gabarre, “The Leopard”, by Visconti: the crisis of a man under dandy patronages ……………….… 461
Pere Manuel Llorens Ollé, The Lexicon of Economy ......................................................................................................... 470
Sanda-Valeria Moraru, A journal of the Romanian exile in Spain: “Carpatii” (Madrid, 1954-1962; 1972-1990) ....... 475
Lavinia Similaru, ”My Name is Jamaica” by José Manuel Fajardo and Don Quixote
by Miguel de Cervantes. An Intertextual Reading ........................................................................................... 480
Sorina Dora Simion, Romance Languages and Cultures in the Novels of EnriqueVila-Matas …………………….… 484
Ksenija Šulović, The question of women in Baroja's novel „El mundo es ansí” …………………………………….. 491
Luminința Felicia Tunsoiu, Teaching Spanish as a Foreign Language in Romania: its place among
the foreign languages and the materials used in the teaching process .......................................................... 495
Luminița Vleja, Fictional Dialogue and Feigned Orality in „La consagración de la primavera”
and its Romanian Translation …………………………………………………………………………….. 500
 CUVÂNT - ÎNAINTE

Volumul de faţă cuprinde într-o formă selectată şi organizată pe secţiuni, în ordinea

alfabetică a autorilor, lucrările Colocviului internaţional Comunicare şi cultură în Romania
europeană (CICCRE), ediţia I, care s-a desfăşurat la Timişoara, 15-16 iunie 2012, la Facultatea
de Litere, Istorie şi Teologie a Universităţii de Vest. Manifestarea ştiinţifică a fost organizată în
colaborare cu Facultatea de Comunicare şi Limbi străine din cadrul Politehnicii timişorene şi s-
a bucurat de sprijinul material al Sindicatului „Universitas Timisiensis” și a Ambasadei Spaniei
de la București .
Fiind la prima ediţie CICCRE, organizatorii şi mai apoi editorii nu au îngădit din punct
de vedere tematic comunicările participanţilor şi colaboratorilor. Tema generică a colocviului a
avut rolul de a permite unei categorii cât mai largi de specialişti să se implice, dând şansa
dialogului între discipline ce au ca domeniu comun sau complementar romanistica. Nu
întâmplător emblema acestei manifestări este reprezentarea grafică a podului lui Apollodor din
Damasc de la Drobeta. Dorinţa editorilor de a crea o punte între limbi şi discipline are ca temei
latinitatea culturală şi lingvistică caracteristică unei bune părţi din Europa.
Buna receptivitate şi intersul manifestat de mai mulţi specialişti din ţară şi din străinătate
pentru această primă ediţie a colocviului ne dă speranţa că şi articolele publicate în acest volum
vor fi bine primite în lumea ştiinţifică şi vor constitui o lectură utilă şi interesantă.
Editorii îşi propun ca acest volum să fie primul dintr-o serie de volume care să fructifice
preocupările ştiinţifice ale colectivelor de limba română, limbi romanice, limba latină, literatura
română comparată, istorie şi teologie de la universităţi din ţară şi din străinătate. QR se
adresează atât specialiştilor din domeniul romanisticii, cât şi tinerilor cercetători, oferindu-le
posibilitatea de a descoperi modele şi metode eficiente de investigaţie ştiinţifică.

Timişoara, Comitetul de redacție

12 decembrie 2012
 Bun venit la CICCRE !
Onoraţi invitaţi,
Stimaţi colegi,
Dragi studenţi,
Doamnelor şi domnilor,
În numele conducerii Facultăţii de Litere, Istorie şi Teologie şi, deopotrivă, al profesorilor şi studenţilor
noştri, îmi face o deosebită bucurie să vă urez bun venit la manifestarea consacrată Romaniei actuale, patronată de
Universitatea de Vest şi de Universitatea Politehnica din Timişoara. E un veritabil privilegiu să ne aflăm laolaltă
sub cupola unei atât de înălţătoare idei.
Mai mult ca oricând, suntem azi preocupaţi să descoperim căi, forme, mijloace înspre armonizarea
diversităţii ce ne caracterizează. A construi şi a instaura unitatea în diversitate se impune drept exigenţă
suverană. Tărâmul, extrem de divers, dedicat acestei problematici riscă să devină oţios şi, mai mult, să reflecte o
veritabilă suferinţă. Cu cât vorbeşti mai mult despre ceva, cu atât mai mult îţi lipseşte. E acesta un adagiu menit
să ne releve drama pe care o trăim cu toţi, a unităţii, a re-găsirii căilor comune.
Un răspuns vaticinar, oarecum deconcertant dintru început, ne-a oferit, la jumătatea secolului trecut deja,
Ernst Robert Curtius: „Eşti european numai atunci când ai devenit civis Romanus”. Departe de a fi o reacţie subiectivă
şi o pledoarie pro domo, aserţiunea filologului german ne învederează un model existenţial ce ne oferă soluţii în
actualitate. Prima uniune europeană a fost alcătuită de către romani. Aliind spaţii dintre cele mai diverse în plan
mentalitar, social, cultural, romanii au avut intuiţia elementelor care să privilegieze mai degrabă comunitatea decât
individualitatea, mai degrabă afinităţile decât, inevitabile, deosebirile.
Bătrâneţea umanităţii ni se dezvăluie astfel drept izvorul şi, totodată, depozitarul propriilor virtuţi şi
idealuri. În felul acesta nu privim trecutul ca un tărâm ideal, îndepărtat şi intangibil, ci ca sursa, imboldul propriilor
izbânzi. Altminteri, a ne rupe de trecut înseamnă, în cele din urmă, a ne amputa o dimensiune definitorie a fiinţei.
Actualitatea cea mai durabilă revendică imperativ asimilarea antecesorilor. A înainta înseamnă implicit, în mod
imperativ, a privi îndărăt, căci nu există înaintare autentică atâta vreme cât nu stai cu un ochi îndreptat înspre trecut.
Lupta cu cei vechi, în măsura în care există, trebuie să manifeste agonia celui care îşi asumă statutul împovărător de
apropriere a manifestărilor altitudinale ale acestora şi, în acelaşi timp, de model pentru cei care ne vor succeda. În
revoluţionarul său tratat asupra civilizaţiilor, Fernand Braudel formulează răspicat indelebila coerenţă de
profunzime a europenităţii, închegată diacronic şi condiţionată de amprentele specificităţilor. Conceptul de unităţi
de care uzează azvârle lumina revelatoare asupra acestei fraternităţi plurivoce. Calitatea peremptorie transculturală
a marilor idealuri şi, de bună seamă, transtemporală instaurează un veritabil mecanism al revelării prin actualizare.
A identifica similitudinile şi, după aceea, a vedea ceea ce trece dincolo de similitudini într-un proces de definire a
identităţii prin alteritate, a prezentului prin raportarea la trecut ar trebui, socot, să constituie raţiunea cardinală a
vieţii noastre, un modus vivendi sine qua non.
Colocviul internaţional Cultură şi comunicare în Romania europeană se întemeiază tocmai pe atare instanţe
ale profilării elementelor de coeziune, străluminând confreria adâncă a lumii noastre, oricât de eterogenă.
Deopotrivă, el urmăreşte decelarea structurilor fragmentate şi descoperirea acţiunilor ce vizează restaurarea
legăturilor desfăcute.
Salut, prin urmare, călduros organizarea acestei manifestări, menită să redimensioneze dintr-o perspectivă
complexă, integratoare, elementele unităţii în diversitate, armonia dinamică şi perenă a europenităţii nutrite de
romanitate.
Mult succes!

Lector univ. dr. Valy Ceia

Prodecan al Facultăţii de Litere, Istorie şi Teologie
Universitatea de Vest din Timişoara
Secţiunea Comunicări în plen
Plenary Session
 CICCRE I 2012

Acad. José Manuel GONZÁLES CALVO La neología como disciplina lingüística

(Universidad de Extremadura)

Abstract: Neology as Linguistic Discipline. This work is divided into four parts: 1. Neology and neologism. 2.
Neologism and linguistics. 3. The literary neologism. 4. Literary phraseological neology. The first section addresses the
characterizations of neology and the neologism, taking into account the activities and contributions of various research
groups in Romance languages.

Keywords: neology, neologism, lexicology, morphology, literary language

Resumen: Este trabajo se estructura en cuatro partes: 1. Neología y neologismo. 2. Neología y lingüística. 3. El
neologismo literario. 4. La neología fraseológica literaria. El primer apartado atiende a las caracterizaciones de neología
y neologismo, teniendo en cuenta la actividad y las aportaciones de variados grupos de investigación en lenguas
románicas.

Palabras clave: neología, neologismo, lexicología, morfología, lengua literaria

1. Neología y neologismo
El Diccionario de la Real Academia Española, recordémoslo, ofrece dos acepciones de neología:
proceso de formación de neologismos la primera y estudio de los neologismos la segunda. De manera
correlativa, aparecen también dos significados de neologismo: vocablo, acepción o giro nuevo en una
lengua el primero y uso de estos vocablos o giros nuevos el segundo1. La definición de neología atiende,
como se habrá observado, tanto a la técnica de producción de neologismos como al análisis de los
productos. Por su parte, la definición de neologismo da nombre a los productos nuevos y tiene en cuenta
su uso. Estas caracterizaciones de neología y de neologismo son, en esencia, las que aparecen en la mayor
parte de los tratados sobre la materia. A partir de ellas, surgen las dificultades de estudio para lograr
precisar su alcance, para conseguir clasificaciones aceptables, para descubrir y formalizar las reglas de
formación de neologismos (RFN) y para describir estructurada y técnicamente su uso. Un neologismo es
una formación nueva, nueva respecto a un estado léxico dado. Pero, se pregunta Emilio Alarcos 2, ¿hasta
cuándo una palabra es neologismo? ¿Cuándo una palabra deja de serlo? Buenas y complicadas preguntas.
Sabemos que el neologismo de hoy es el arcaísmo de mañana, que formas que en su momento fueron
neológicas hoy nadie las percibe como tales. Por ejemplo, jardín fue un neologismo en el siglo XV, pero
¿quién lo siente hoy así?3
La Agencia EFE y el Gobierno de la Rioja organizaron en abril de 1991 un Seminario sobre el
neologismo. La Fundación EFE editó en 1992 el libro correspondiente con el título El neologismo
necesario4. En él aparecen reproducidas las conferencias de Emilio Alarcos, Fernando Lázaro Carreter y
Manuel Alvar. Para Alarcos, la lengua, como instrumento de comunicación, no es [Link] las
instituciones establecidas por el hombre en la sociedad, y la lengua es una de ellas, están afectadas por el
[Link] tanto, ante los neologismos, y como siempre ha sido en la historia de la lengua, ni adicción
entusiasta ni rechazo absoluto5. También Lázaro Carreter afirma que una lengua que nunca cambiara solo
podría hablarse en un cementerio, y diserta sobre las actitudes históricas ante el neologismo6. Manuel Alvar

1
R.A.E., Diccionario esencial de la lengua española, Madrid, Espasa Calpe, 2006.
2
Alarcos, Emilio, “Consideraciones sobre el neologismo”, en Agencia EFE, El neologismo necesario, Fundación EFE,
Madrid, pp. 19-29.
3
Senabre, Ricardo, El neologismo en el uso literario, en González Calvo, José Manuel/ Montero Curiel, María Luisa/ Terrón
González, Jesús, Actas V Jornadas de Metodología y Didáctica de la Lengua Española. EL NEOLOGISMO, Cáceres,
Universidad de Extremadura/ Departamento de Filología Hispánica/ Instituto de Ciencias de la Educación, 1999, p. 32.
4
Agencia EFE, El neologismo necesario, Madrid, 1992.
5
Alarcos, Emilio, “Consideraciones sobre el neologismo”, en Agencia EFE, El neologismo necesario, cit., pp. 19-29.
6
Lázaro Carreter, Fernando, El neologismo: planteamiento general y actitudes históricas, en Agencia EFE, cit., pp. 31-49.

10
 CICCRE I 2012
trató el asunto de los diccionarios académicos y el problema de los neologismos7. En el Seminario citado
intervinieron también periodistas y varios especialistas en diversos lenguajes técnicos, así como dos
catedráticos, uno de periodismo (José Luis Martínez Albertos) y otro de economía (Ramón Tamames). Las
intervenciones se repartieron en tres mesas redondas, recogidas en el libro con los siguientes títulos: “El
lenguaje ante el neologismo” (en la prensa no deportiva), “Neologismos en los lenguajes técnicos”,
“Neologismos en la prensa deportiva”.Años más tarde, en 1995, apareció el libro de Gloria Guerrero Ramos:
Neologismos del español actual. Se trata de un manual que ofrece una buena muestra de neologismos
recientes en la época de publicación del trabajo8. En 1998 organicé, con el ICE de la Universidad de
Extremadura, en Cáceres, una jornadas sobre el neologismo, y en 1999 se publicó el volumen
correspondiente. En él se reproducen, entre otras, las intervenciones de Emilio Lorenzo sobre neologismo y
anglicismo, de Ricardo Senabre sobre el neologismo en el uso literario, y la de Manuel Alvar Ezquerra sobre
la caracterización, formación y aceptabilidad del neologismo. Otras dos ponencias (de Juan Ramón Lodares
y de Mª Victoria Romero, respectivamente) tocaron los asuntos del neologismo semántico y del neologismo
en los medios de comunicación9. En 2004, en los Anales de Filología de la Universidad Ovidius, de
Constanza (Rumanía), Luminiţa Vleja publicó un trabajo sobre el neologismo español. En él analiza las
propuestas de definición del neologismo, teniendo en cuenta, entre otros, los autores que he citado. Y en tres
apartados más estudia la relación que el neologismo tiene con sus causas, su formación y su tipología. La
autora sostiene con buen criterio que la investigación neológica atañe tanto a la lingüística como a la cultura
y a la civilización10.
Detengámonos un poco en el siglo XXI, en el que se van consolidando proyectos de gran importancia.
En 2009, en los Anales de la Universidad de Craiova (Rumanía), aparecieron dos artículos sobre la neología y
los neologismos, uno de Daniela Dincă y el otro de Gabriela Scurtu. Ambos trabajos se encuadran dentro del
proyecto de investigación FROMISEM, que investiga la tipología de los préstamos léxicos que el rumano toma
del francés, teniendo en cuenta los fundamentos teóricos, el dinamismo y la categorización semántica de estos
préstamos. Afirma Dincă que la neología, entre otros dominios de la lingüística, tiene la particularidad de
designar, a la vez, sus operaciones (los procesos de creación) y sus resultados (los neologismos). La dimensión
polisémica del término neología nos informa sobre tres aspectos diferentes:
1) creación de nuevas unidades léxicas;
2) estudio teórico y aplicado de los procedimientos de creación léxica (con los criterios de
reconocimiento, aceptabilidad y difusión de las formaciones neológicas);
3) actividad institucional organizada que se propone revisar y difundir los neologismos dentro de una
política de la lengua.
De esta manera, la neología da testimonio de la dinámica de cada lengua11. El problema del
neologismo, asunto delicado pero apasionante, ha impulsado la aparición de múltiples trabajos teóricos y
prácticos sobre la neología y los neologismos; y de grupos de investigación que, con los medios tecnológicos
actuales, pueden coordinadamente recoger con mucha más amplitud los materiales pertinentes con el fin de
conseguir resultados teóricos y prácticos más só[Link] prueba elocuente de ello, como informa Scurtu, es
la constitución de una red de observación de todas las lenguas romances y de sus variedades
correspondientes (red NEOROM: español, catalán, francés, gallego, italiano, portugués y rumano). Esta red
representa una tentativa de reunir los esfuerzos de los estudiosos para lograr un trabajo sistemático de
compilación y análisis de los neologismos léxicos que aparecen en los medios de comunicación. En esta
dirección, sigue Scurtu, se organizó en Barcelona, en 2008, el I Congreso Internacional de Neología de las
Lenguas Románicas, que insistió en las principales direcciones que sigue la investigación en este terreno:
aspectos teóricos de la neología; método de trabajo; hallazgo, clasificación y tratamiento automático de los
neologismos; aspectos sociales y sociolingüísticos, etc. Cada lengua dispone de sus propias estrategias de

7
Alvar, Manuel, Los diccionarios académicos y el problema de los neologismos, en Agencia EFE, cit., pp. 51-70.
8
Guerrero Ramos, Neologismos en el español actual, Madrid, Arco/Libros, 1995.
9
González Calvo, José Manuel/ Montero Curiel, María Luisa/ Terrón González, Jesús, Actas V Jornadas de Metodología y
Didáctica de la Lengua Española. EL NEOLOGISMO, Cáceres, Universidad de Extremadura/ Departamento de Filología
Hispánica/ Instituto de Ciencias de la Educación, 1999.
10
Vleja, Luminiţa, “Sobre el neologismo español”, en Analele Ştiintifice ale Universităţii “Ovidius” Constanţa (Ovidius
University Annals of Philology), XV, Studia in Honorem Marin Petrişor, Ovidius University Press, 2004, pp. 197-207.
11
Dincă, Daniela, « La néologie et ses mécanismes de création lexicale », en Analele Universităţii din Craiova (Annales de
l’Université de Craïova), XXXI, 1-1, 2009, pp. 79-89.

11
 CICCRE I 2012
formación de neologismos, que acogen hasta las secuencias sintácticas lexicalizadas12. Han aparecido dos
volúmenes realizados dentro del proyecto de investigación FROMISEM (2009-2011), dirigido por Daniela
Dincă. Uno de ellos reúne estudios elaborados por los miembros del proyecto13. El otro incluye las
intervenciones de un coloquio internacional: Actes du Colloque international, Les emprunts lexicaux au
français dans les langues européennes (Craiova, du 10 au 12 novembre 2011), Craiova, Editura
Universitaria, 2011 ([Link] Ambos volúmenes se encuentran en línea, en la web
[Link]
No es infrecuente que los investigadores de morfología y de neología en lenguas romances
compartan experiencias en asociaciones o grupos de investigación y mediante encuentros, simposios,
congresos o coloquios diversos. En mayo de 2005 se celebró en la Universidad de Jaén (España) el I
Encuentro de Morfología. Se concretaba así la iniciativa puesta en marcha meses antes por Soledad Varela
Ortega (de la Universidad Autónoma de Madrid) y Fernando Lázaro Mora (de la Universidad Complutense).
Gracias a esta iniciativa, se han celebrado ya ocho Encuentros. Y se creó la Red Temática Española de
Morfología (RETEM).
En el segundo Encuentro de Morfología, celebrado en la Universidad de Extremadura en 2006, una
de las ponencias corrió a cargo de María Tadea Díaz Hormigo, con el título “Aproximación lingüística a la
neología léxica”14.
La Universidad de Murcia acogió en 2007 el Tercer Encuentro de Morfólogos Españoles, que se
centró en la relación entre morfología y neología.
Ona Domènech Bagaria, investigadora del Instituto Universitario de Lingüística Aplicada de la
Universidad Pompeu Fabra de Barcelona, expuso la metodología de trabajo del Observatorio de Neología
(OBNEO), proyecto de investigación en neología que nació como grupo en 1988, en la Universidad Pompeu
Fabra, creado y dirigido por Mª. Teresa Cabré15. El objetivo principal del OBNEO es analizar el fenómeno
de la aparición de palabras nuevas o neologismos en los medios de comunicación de gran difusión (prensa,
radio y televisión), tanto para el catalán como para el español. El Observatorio se ha propuesto desde su
constitución, entre otras cosas, establecer una plataforma que permita el intercambio y la cooperación con
otros grupos de investigación y trabajo en neología. Los neologismos detectados en el OBNEO se clasifican,
según el proceso de formación, en cinco grupos:
- neologismos de forma;
- neologismos sintácticos;
- neologismos semánticos;
- préstamos;
- otros casos.
Los primeros son formados por prefijación (postvacacional), por sufijación (aznarista), por
composición (centroizquierda, árabe-israelí, carril bici), por sintagmación o lexicalización de una estructura
sintáctica (violencia doméstica), por abreviaciones como la siglación, la acronimia, etc.
Se entienden los neologismos sintácticos como formas léxicas con subcategoría gramatical (género,
número o clase verbal) distinta de la que documenta el corpus de exclusión (amo de casa, agente secreta).
Los semánticos se forman por una modificación del significado de una base léxica (estatuilla como
‘premio Óscar’, mula como ‘portador de droga’). El grupo quinto acoge palabras nuevas que corresponden a
palabras simples, dialectales, argóticas o, simplemente, casos extraños difíciles de etiquetar, como yuyu.
Domènech propone tratar por separado los aspectos de identificación del neologismo y los criterios
utilizados para detectarlo. Se podría afirmar que, por un lado, un neologismo es una unidad léxica nueva, y
que, por otro lado, los criterios que permiten identificar neologismos pertenecen a dos grandes grupos: uno
tangible y muy objetivable (por ejemplo, el criterio lexicográfico), y otro de tipo cognitivo y difícilmente
objetivable. Los criterios de tipo cognitivo son más subjetivos porque atienden a diversos factores que tienen

12
Scurtu, Gabriela, Autour de la notion de “neologisme”, en Analele…, cit., pp. 186-195.
13
Scurtu, Gabriela/Daniela Dincă (éds.), Typologie des emprunts lexicaux français en roumain. Fondements théoriques,
dynamique et catégorisation sémantique, Craiova, Editura Universitaria, 2011.
14
Díaz Hormigo, María Tadea, “Aproximación lingüística a la neología léxica”, en Martín Camacho, José Carlos/ Rodríguez
Ponce, María Isabel, Morfología. Investigación, docencia, aplicaciones, Cáceres, Universidad de Extremadura, 2007, pp. 33-54.
15
Domènech Bagaria, Ona, Metodología de trabajo del Observatorio de neología del Instituto Universitario de Lingüística
Aplicada de la Universidad Pompeu Fabra, en Almela Pérez, Ramón/ Montoro del Arco, Esteban, Neologismo y morfología,
Universidad de Murcia, 2008, pp. 11-37.

12
 CICCRE I 2012
que ver con la percepción de novedad que tiene un hablante ante una unidad de su lengua. El OBNEO ha
basado siempre su trabajo de identificación de neologismos en el criterio lexicográfico, claramente tangible,
aunque restringido o matizado mediante algunos filtros.
Este Observatorio de Neología organizó el antes citado I Congreso Internacional de Neología de las
Lenguas Románicas, cuyas Actas se publicaron en 2010: un volumen en papel y un CD-ROM. Una de las
secciones de las Actas se dedica al Proyecto NEOROM. Y Giovanni Adamo, en su colaboración de mesa
redonda, informa sobre el ONLI: Observatorio neológico de la lengua italiana16. Por otra parte, una de las
secciones incluidas en el CD-ROM contiene varias colaboraciones de diversos autores rumanos; en una de
ellas, Scurtu y Dincă17, en colaboración, hablan del lugar de los neologismos de origen francés en el léxico del
rumano. En otra, Montero Curiel 18 estudia el neologismo efímero en la televisión. Es clara, pues, la tendencia
en los últimos años a desarrollar una vertiente aplicada de la neología que tiene como finalidad la elaboración
de glosarios y diccionarios de neologismos. Díaz Hormigo19 cita, entre otros, los proyectos que se desarrollan
actualmente en al menos cuatro universidades españolas (Barcelona, Vigo, Málaga, Valencia), análogos a los
que se llevan a cabo en la Università La Sapienza, para el italiano, y en la Université Paris VII, para el francés.
Amplia información de cada neologismo recogido nos ofrece el Diccionario de neologismos on-line,
obra lexicográfica del grupo de investigación de la Universidad Pompeu Fabra. Desde el punto de vista
aplicado, la noción de neología se relaciona asimismo con la actividad de creación de términos para
denominar conceptos nuevos de ámbitos científicos y técnicos, y de dominios de especialidad. Este aspecto
vincula neología (estudialos neologismos léxicos de la lengua común, los neologismos propiamente dichos)
y terminología (que investiga los neologismos léxicos de las lenguas de especialidad, llamados neónimos o
neologismos terminológicos). Esta relación tiene en cuenta dos disciplinas vinculadas pero distintas, de
acuerdo con la distinción planteada por Roundeau en 1984 entre neología y neonimia. No obstante, también
en 1984 Boulanger escribió sobre la dificultad que entraña distinguir entre ambos tipos de neologismos,
como informa Díaz Hormigo.20 Hemos de pasar al concepto de neología como disciplina lingüística.

2. Neología y lingüística
Expongo mi postura sobre el lugar que ocupa la neología en los estudios lingüísticos. La semántica
es la disciplina lingüística que se encarga de estudiar el significado lingüístico. La lexicología es la parte de
la semántica que estudia el significado del léxico de una lengua. Y la neología es la parte de la lexicología
que estudia las palabras nuevas de una lengua en un momento dado; analiza la creación de nuevas voces y
denominaciones, es decir, atiende al estudio teórico y aplicado de las innovaciones léxicas. Por lo tanto, y de
acuerdo con los autores antes citados, su objetivo consiste en descubrir los procesos lingüísticos de creación
de nuevas unidades léxicas, en analizar los productos neológicos resultantes (los neologismos), y en
establecer los criterios de reconocimiento, aceptabilidad y difusión de los neologismos, así como las
consecuencias que la creación de nuevas unidades léxicas tiene para el sistema de la lengua. La creatividad
léxica tiene en cuenta la competencia del hablante, y también la del oyente o receptor que recibe y ha de
entender la innovación. La lingüística pragmática y cognitiva tiene mucho que decir a este respecto para la
correcta interpretación del sentido, y no solo del significado, de los neologismos. Considero que la
terminología es una parte de la neología con propiedades particulares que explican que se desarrollen
métodos especiales, dentro de los neológicos, para su estudio. Estimo que no es conveniente crear dos
disciplinas vinculadas, pero distintas, neología y terminología (o neonimia), para investigar por separado
neologismos y neónimos (neologismos terminológicos). Son variedades de neologismos, y no tienen por qué
ser las únicas. El neologismo es un hecho esencialmente léxico, pero las estructuras sintácticas con un grado
mayor o menor de lexicalización se pueden acoger a una especie de neología fraseológica.

16
Cabré, María Teresa/ Domènech, Ona/ Estopà, Rosa/ Feixa, Judit/ Lorente, Mercè, Actes del I Congrès International de
Neologia de les Llengües Romàniques, Barcelona, Institut Universitari de Lingüística Aplicada, Universitat Pompeu Fabra, 2010.
17
Scurtu, Gabriela/ Dincă, Daniela, La place des néologismes d’origine française dans le lexique du roumain, en Cabré,
María Teresa y otros, cit., pp. 957-968.
18
Montero Curiel, María Luisa, El neologismo efímero en el lenguaje televisivo, en Cabré, María Teresa y otros, cit., pp. 645-658.
19
Díaz Hormigo, María Tadea, “Aproximación lingüística a la neología léxica”, en Martín Camacho, José Carlos/ Rodríguez
Ponce, María Isabel, Morfología. Investigación, docencia, aplicaciones, Cáceres, Universidad de Extremadura, 2007 pp. 33-37.
20
Idem., cit., pp. 33-54.

13
 CICCRE I 2012
Es preciso tener en cuenta qué relación guarda la neología con la gramática de una lengua. Considero
que pragmática, semántica y gramática son tres disciplinas lingüísticas que se complementan de modo
inevitable: no se puede hacer pragmática sin semántica y gramática, ni semántica sin pragmática y gramática,
ni gramática sin las otras dos. Si se entiende la neología como parte de la lexicología que a su vez es parte de
la semántica, parece que la relación más directa de la neología, como le sucede a la lexicología, ha de ser con
la morfología. La morfología es la parte de la gramática que investiga la estructura de las palabras como
compuestas de uno o más morfemas. Ha de descubrir, y formalizar, las reglas que explican cómo se
combinan o distribuyen los morfemas en el interior de la palabra (si tiene más de uno), cómo actúan formal y
semánticamente entre sí (cohesión formal y coherencia semántica en la combinación), y cómo colaboran al
significado global de la palabra. Necesita, pues, el auxilio de la fonética para establecer los morfos (o
significantes) de los morfemas, y el auxilio de la lexicología para interpretar la coherencia semántica en la
posición y distribución de los morfos de los morfemas. No se puede hacer morfología sin lexicología ni
lexicología sin morfología. En consecuencia, el conocimiento de los procesos morfológicos es necesario para
el estudio de la neología. La morfología ayuda a comprender la estructura formal del neologismo, qué
elementos la conforman.
Un criterio importante para este análisis es el de la analogía que la palabra nueva muestra con otra
palabra oficial, integrada en el sistema léxico. La analogía no es el único criterio que se ha de utilizar en el
estudio de los neologismos, pues los préstamos son voces que se acogen de otras lenguas y se repiten sin más
(record) o se acomodan más o menos a la fonética y morfología de la lengua receptora (eslóganes); y los
neologismos semánticos son de otra índole (ratón: ‘pequeño aparato manual conectado a una computadora u
ordenador’). La analogía opera mejor en el neologismo formal. Por todo ello, la tipología de los neologismos
que comúnmente se establece atiende a tres tipos: neología formal, neología semántica y neología de
préstamo. La neología formal se divide en neología léxica (neologismos conseguidos por derivación, por
composición, por abreviaciones y acortamientos como la acronimia, siglación…) y neología flexiva
(neologismos logrados por flexión). Esta distinción sigue de cerca la existente para el español entre
morfología léxica y morfología flexiva.

3. El neologismo literario
Ricardo Senabre dice que podríamos distinguir, desde otra perspectiva y a grandes trazos, dos tipos
de neologismos: los que se crean por necesidad, a menudo como préstamos de otras lenguas, y las creaciones
ocasionales, a veces simples juegos de ingenio. Este segundo tipo tiene su asiento natural en la literatura, y
es de una asombrosa variedad: licenciasno aparece en Joge de Montemayor y en Lope de Rueda; necenciado
lo acuñó Torres Naharro; Quevedo crea quintainfamia a partir de quintaesencia; Ortega ensaya mundimensor
(Dios) sobre agrimensor; Luis Martín-Santos acuña la expresión churumbeliportantes faraonas para
designar a unas gitanas que llevan niños (“churumbeles”) a cuestas, etc. Pero para explicar el neologismo
literario no podemos aplicar criterios estrictamente lingüísticos, porque muchas de estas formaciones nacen
para producir un efecto de sorpresa o de extrañamiento. Así, Valle-Inclán, rehuyendo palabras como huecos,
oquedades o concavidades, escribe: “las ocacidades de los pómulos de las estatuas”, con lo que se observa
también un intento de especializar semánticamente el neologismo ocacidades, como si pudiera aplicarse
exclusivamente a los huecos que el texto menciona21.
Algunos eruditos no emplean el término neologismo para referirse a la creatividad léxica en la
literatura. Hablan de formaciones lingüísticas ocasionales, de creación léxica esporádica, efímera, ocasional,
o simplemente de ocasionalismos. Se pretende encontrar una diferencia clara entre neologismo y
ocasionalismo. El primero es el producto de la neología, es decir, el resultado de la incorporación de nuevos
elementos al vocabulario común. En cambio, el ocasionalismo, aunque supone la creación de una nueva
palabra, no conlleva necesariamente su incorporación al léxico común. Los neologismos, frente a los
ocasionalismos, constituyen hechos de lengua cuyo origen individual es difícil (cuando no imposible) de
establecer. En cambio, la mayoría de los ocasionalismos son voces únicas, voces que suelen documentarse en
un solo texto, lo que se conoce en lexicografía con el nombre de hápax22.

21
Senabre, Ricardo, “El neologismo en el uso literario”, en González Calvo, José Manuel/ Montero Curiel, María Luisa/
Terrón González, Jesús, Actas V Jornadas…, cit., pp. 33-37.
22
Prieto García-Seco, David, La creación léxica ocasional en la obra de Tirso de Molina, BRAE, Tomo LXXXIX –
Cuaderno CCC, julio-diciembre 2009, pp. 398-399.

14
 CICCRE I 2012
Estimo que no es conveniente crear tres disciplinas vinculadas, pero distintas, para investigar por
separado neologismos, neónimos y ocasionalismos. Son variedades de neologismos, y no tienen por qué ser
las únicas, porque se podrían añadir los neologismos colocacionales (las llamadas colocaciones, como
periferia de la fraseología: violencia doméstica) y los neologismos fraseológicos, es decir, la creatividad
fraseológica que se consigue con la ruptura de una frase hecha (año nuevo, viuda nueva).
El análisis del neologismo en la literatura forma parte de la investigación mucho más amplia sobre la
lengua literaria. Como sugiere R. Senabre, debería acometerse cuanto antes el estudio de la historia del
neologismo literario y sus aportaciones. Y se atreve a añadir que habría que hacerlo pronto, antes de que el
goce literario se convierta en un recuerdo, “en lo que el viento de las incongruencias ministeriales se llevó” 23.

4. La neología fraseológica literaria

Entiendo que la fraseología, como disciplina lingüística, es la parte de la semántica que se encarga de
analizar el significado de las locuciones, entendidas como unidades fraseológicas (UF). No considero la
fraseología como parte de la lexicología, sino como parte autónoma de la semántica. La conexión de la
fraseología (semántica) con la sintaxis (gramática) no es paralela a la que se puede observar entre lexicología
(semántica) y morfología (gramática). La relación directa de la semántica con la sintaxis corre a cargo de la
llamada semántica oracional, para la que no tenemos un nombre específico. La fraseología, para el estudio de
las UF, ha de echar mano necesariamente de criterios morfológicos y sintácticos, además de textuales y
pragmáticos. Ahora bien, las UF son originariamente estructuras sintácticas libres en las que con el paso del
tiempo se fijan, en mayor o menor medida, las combinaciones formales y semánticas de sus componentes.
Los criterios sintácticos sirven a la fraseología para ver en qué medida han dejado de operar las reglas de la
sintaxis en construcciones generadas antes por esas mismas reglas. Por tanto, no puede ser objeto de la
sintaxis el enfoque negativo de analizar la pérdida de operatividad de sus reglas. La fraseología se encarga de
ello para investigar e interpretar con rigor el significado de las UF y su valor o sentido al integrarse en la
estructura discursiva. Aunque todos los estudiosos de la fraseología han destacado la fijación como uno de
los rasgos fundamentales de las UF, sabemos que existen diversos grados de fijación e idiomaticidad entre
sus componentes, lo que permite ciertos cambios formales que no comportan cambio semántico: echar una
cana / canita al aire; tomar / coger las de Villadiego. Son las llamadas variantes, variaciones que no son
libres y caprichosas, sino que están fijadas e institucionalizadas. Junto a estos cambios codificados y
previstos en el sistema, otras UF sufren en la lengua literaria, en la coloquial, y en otros usos, de forma libre
y espontánea, manipulaciones ocasionales y fugaces, es decir, soportan variaciones que no se integran en el
código lingüístico. Se ejerce sobre ellas algún tipo de ruptura para dar al producto resultante un significado
nuevo y un sentido discursivo propio: “Pues dígame usté qué intestino se le ha deteriorao” (Arniches).
La neología es siempre léxica, pero se podría hablar, por simple asociación o similitud, de
neologismo fraseológico, mejor que de neologismo sintáctico. Centrándonos en la literatura, y parodiando
la distinción entre los neologismos necesarios y los ocasionales, podríamos establecer dos clases de
neologismos fraseológicos: los integrados, con sus variantes, en el código lingüístico, y las
manipulaciones o rupturas puramente ocasionales, a veces simples juegos de ingenio, y que raras veces se
convierten en material fraseológico codificado. Este segundo tipo tiene un asiento natural y relevante en la
literatura, y es de una asombrosa variedad: De noche todos los reyes son pardos; ¿quién a vos os mete en
cortesías de once varas?; porque a ojos que no ven hay corazón que no llora24. Desearía una vez más
llamar la atención sobre la conveniencia de emprender el estudio de la historia del neologismo literario,
acogiendo en esa historia las creaciones fraseológicas por ruptura y manipulación expresivas, estilísticas,
lúdicas… Tal vez no resulte ocioso en estos tiempos aleccionar sobre la utilidad de volver a unir los
estudios lingüísticos y literarios, de recordar y retomar el llamamiento de R. Jacobson a la solidaridad que
debe existir entre el lingüista y el literato25.
Un lingüista que preste oídos sordos a la función poética del lenguaje y un estudioso de la literatura
indiferente a los problemas lingüísticos y no familiarizado con los métodos lingüísticos son anacronismos
flagrantes.

23
Senabre, Ricardo, “El neologismo en el uso literario”, en González Calvo, José Manuel/ Montero Curiel, María Luisa/
Terrón González, Jesús, Actas V Jornadas…, cit., p. 37.
24
González Calvo, José Manuel, Escollos de sintaxis española, Cáceres, Universidad de Extremadura, 2011, p. 170.
25
Penas Ibáñez, María Azucena, Cambio semántico y competencia gramatical, Madrid, Iberoamericana - Vervuert, 2009, p. 73.

15
 CICCRE I 2012

Referencias bibliográficas
Actes du Colloque international, Les emprunts lexicaux au français dans les langues européennes (Craiova, du 10 au
12 novembre 2011), Craiova, Editura Universitaria, 2011 ([Link]
Agencia EFE, El neologismo necesario, Fundación EFE, Madrid, 1992.
Alarcos, Emilio, “Consideraciones sobre el neologismo”, en Agencia EFE, El neologismo necesario, cit., pp. 19-29.
Alvar, Manuel, “Los diccionarios académicos y el problema de los neologismos”, en Agencia EFE, cit., pp. 51-70.
Cabré, María Teresa/ Domènech, Ona/ Estopà, Rosa/ Feixa, Judit/ Lorente, Mercè, Actes del I Congrès International de
Neologia de les Llengües Romàniques, Barcelona, Institut Universitari de Lingüística Aplicada, Universitat
Pompeu Fabra, 2010.
Díaz Hormigo, María Tadea, “Aproximación lingüística a la neología léxica”, en Martín Camacho, José Carlos/
Rodríguez Ponce, María Isabel, Morfología. Investigación, docencia, aplicaciones, Cáceres, Universidad de
Extremadura, 2007 pp. 33-54.
Dincă, Daniela, « La néologie et ses mécanismes de création lexicale », en Analele Universităţii din Craiova (Annales
de l’Université de Craïova), XXXI, 1-1, 2009, pp. 79-89.
Domènech Bagaria, Ona, “Metodología de trabajo del Observatorio de neología del Instituto Universitario de
Lingüística Aplicada de la Universidad Pompeu Fabra”, en Almela Pérez, Ramón/ Montoro del Arco, Esteban,
Neologismo y morfología, Universidad de Murcia, 2008, pp. 11-37.
González Calvo, José Manuel, Escollos de sintaxis española, Cáceres, Universidad de Extremadura, 2011.
González Calvo, José Manuel/ Montero Curiel, María Luisa/ Terrón González, Jesús, Actas V Jornadas de Metodología
y Didáctica de la Lengua Española. EL NEOLOGISMO, Cáceres, Universidad de Extremadura/ Departamento de
Filología Hispánica/ Instituto de Ciencias de la Educación, 1999.
Guerrero Ramos, Neologismos en el español actual, Madrid, Arco/Libros, 1995.
Lázaro Carreter, Fernando, El neologismo: planteamiento general y actitudes históricas, en Agencia EFE, cit., pp. 31-49.
Montero Curiel, María Luisa, El neologismo efímero en el lenguaje televisivo, en Cabré, María Teresa y otros, cit. pp.
645-658.
Penas Ibáñez, María Azucena, Cambio semántico y competencia gramatical, Madrid, Iberoamericana - Vervuert, 2009.
Prieto García-Seco, David, La creación léxica ocasional en la obra de Tirso de Molina, BRAE, Tomo LXXXIX –
Cuaderno CCC, julio-diciembre 2009, pp. 397-415.
R.A.E., Diccionario esencial de la lengua española, Madrid, Espasa Calpe, 2006.
Scurtu, Gabriela, “Autour de la notion de « néologisme »”, en Analele Universităţii din Craiova (Annales de
l’Université de Craïova), XXXI, 1-1, 2009, pp. 186-195.
Scurtu, Gabriela/ Dincă, Daniela, La place des néologismes d’origine française dans le lexique du roumain, en Cabré,
María Teresa y otros, cit., pp. 957-968.
Scurtu, Gabriela/Daniela Dincă (éds.), Typologie des emprunts lexicaux français en roumain. Fondements théoriques,
dynamique et catégorisation sémantique, Craiova, Editura Universitaria, 2011.
Senabre, Ricardo, “El neologismo en el uso literario”, en González Calvo, José Manuel/ Montero Curiel, María Luisa/
Terrón González, Jesús, en Actas V Jornadas de Metodología y Didáctica de la Lengua Española. EL
NEOLOGISMO, Cáceres, Universidad de Extremadura/ Departamento de Filología Hispánica/ Instituto de Ciencias
de la Educación, 1999, pp. 33-37.
Vleja, Luminiţa, “Sobre el neologismo español”, en Analele Ştiintifice ale Universităţii “Ovidius” Constanţa (Ovidius
University Annals of Philology), XV, Studia in Honorem Marin Petrişor, Ovidius University Press, 2004, pp. 197-207).

16
 CICCRE I 2012
Acad. Michael METZELTIN Româna – o descriere tipologică
(Universitatea din Viena și
Academia de Ştiinţe a Austriei)

1. Afirmări tipologice
Când afirmăm că latina este o limbă indoeuropeană sau că româna este o limbă romanică afirmăm
interpretările rezultatelor unor cercetări tipologice.
Afirmări tipologice sunt o sinteză (un fascicul, germ. Bündel) alcătuită din mai multe trăsături
considerate ca distinctive pentru un anumit obiect. Aceste afirmări ne duc la o clasificare care ne permite să
ne orientăm, adică ne spune ce putem să facem cu obiectul clasificat. În prezenţa unei afirmări tipologice ne
putem întreba:
 Ce cunoştinţe activează la receptor?
 Ce idei de valoare activează la receptor?
 La ce acţiuni ne poate îndemna?
O afirmare tipologică implică deci, indirect sau direct, o judecată de valoare.

2. Ce înseamnă “tipologie”?
O tipologie cuprinde trei niveluri de abstracţie: descoperirea de trăsături (caractere, tipare, germ.
Muster, engl. pattern), adunarea anumitor trăsături într-un fascicul (tip) şi stabilirea de diferenţe cu alte tipuri
(tipologie). Iată definiţiile pe care le oferă Le Nouveau Petit Robert (Paris, LeRobert, 2010):
Typologie: „Science de l‘élaboration des types, facilitant l’analyse d’une réalité complexe et la classification. (s.v.
Typologie I.2)
Type: “Ensemble des caractères organisés en un tout, constituant un instrument de connaissance par “abstraction
rationnelle” (A. Cournot) et permettant de distinguer des catégories d’objets, d’individus, de faits” (s.v. Type II.4)
Caractère: “Trait propre à une personne, à une chose, et qui permet de la distinguer d’une autre.” (s.v. Caractère II.1)
Pentru a stabili tipare lingvistice pornim de la constatare că un anumit conţinut, un anumit concept
sau o anumită funcţie sintactică sau pragmatică se exprimă în repetate rânduri cu aceeaşi formă sau
construcţie formală. Descoperirea tiparelor se poate face direct comparative. Atunci pornim de la un anumit
conţinut sau de la o anumită funcţie ca tertium comparationis şi cercetăm de pildă cum în două limbi diferite
se exprimă acelaşi conţinut şi dacă tiparele sunt asemănătoare sau diferite:
Exemplu:
• Tertium comparationis:
Trăsatură semantică 1 (mai concretă): reprezentarea conceptuală a unui obiect
+ trăsătură semantică 2 (mai abstractă): ideea de micime
• Tipare morfosintactice posibile:
adjectiv + substantiv (fr. une petite maison)
substantiv + sufix (rom. o căsuţă)
Ansamblul tiparelor unei limbi alcătuiesc tipul ei. Comparaţia tipurilor de limbi pe bază de
asemănări şi de diferenţe duce la tipologii. După selectarea şi combinarea tiparelor, aceeaşi limbă poate ţine
de diferite tipologii.

3. Tipologie lingvistică
A studia tipologia unei limbi înseamnă a descrie asemănările şi deosebirile care există între limba
respectivă şi alte limbi, luând ca punct de pornire − cum am văzut − un tertium comparationis, constituit de regulă
de concepte şi structurile cognitive. Aceste tipuri de fenomene poate să se refere la vocabular sau la gramatică.
Vocabularul este format de un ansamblu deschis de cuvinte prin care vorbitorii unei anumite limbi desemnează
obiectele şi fenomenele legate de viaţa lor. Gramatica este formată din gruparea cuvintelor în paradigme
(morfologia) şi din ansamblul de reguli prin care respectivii vorbitori combină cuvintele pentru a construi fraze şi
texte inteligibile din punct de vedere pragmatic (sintaxa). Studiul tipologic al vocabularului se poate concentra
asupra originii lexicului fundamental, asupra formării cuvintelor derivate sau compuse sau asupra permeabilității
faţa de cuvinte străine. Studiul tipologic al gramaticii (cf. Metzeltin 2010 / 2011) se poate ocupa de:
 clasificarea cuvintelor (pentru a înţelege un enunţ trebuie să recunosc cărei clase îi aparţin cuvintele care îl
compun);

17
 CICCRE I 2012
 structurarea posibilă a sintagmelor (pentru a înţelege un enunţ trebuie să recunosc subiectul, predicatul,
complementele);
 combinaţiile posibile de sintagme (pentru a înţelege un enunţ trebuie să recunosc, prin intermediul fenomenelor de
concordanţă, recţiune şi serializare, ce sintagmă determină o altă sintagmă);
 combinaţiile posibile de două sau mai multe enunţuri într-o perioadă (pentru a înţelege enunţuri mai ample trebuie să
recunosc, prin intermediul fenomenelor de coordonare şi de subordonare, enunţurile care le compun);
 integrarea posibilă a unui enunţ într-altul prin intermediul unor construcţii con-verbale (pentru a înţelege un enunţ
trebuie să recunosc faptul că construcţiile con-verbale precum infinitivul, gerunziul, participiul sau substantivul abstract
pot exprima, într-un mod sintetic, o propoziţie secundară);
 strategiile posibile de tematizare (pentru a înţelege din punct de vedere pragmatic un text trebuie să recunosc despre
ce doreşte emiţătorul să vorbească);
 strategiile posibile de punere în relief (pentru a înţelege din punct de vedere pragmatic un text trebuie să recunosc
elementele asupra cărora emiţătorul doreşte să îmi concentrez atenţia);
 strategiile de modalizare (pentru a înţelege din punct de vedere pramatic un text trebuie să recunosc din ce
perspectivă emiţătorul emite enunţurile);
 îmbinarea posibilă a sintagmelor şi a enunţurilor într-o situaţie de comunicare (pentru a înţelege enunţurile dintr-un
discurs trebuie să recunosc prin intermediul unor diferite strategii de deixis referenţial cine este emiţătorul, spre cine se
orientează şi la ce situaţii se referă);
 îmbinarea posibilă a enunţurilor într-un text (pentru a înţelege un text trebuie să recunosc prin intermediul unui
deixis textual relaţia dintre enunţurile care îl compun).
Descrierile tipologice pot fi statice sau dinamice. Descrierile statice se limitează în general la a
examina elementele comune sau diferite ale varietăţilor standard, eventual cuantificându-le şi stabilind astfel
distincţii cantitative. Descrierile dinamice iau în considerare toate varietăţile pentru a putea da seamă de
limbi aflate în mişcare. Descrierea tipologică poate să cerceteze şi să determine:
 modalităţile posibile prin care vorbitorii unei anumite limbi exprimă cogniţia şi pragmatica (dimensiunea cognitivă
şi comunicativă);
 dezvoltarea contactelor cu vorbitori ai altor limbi (dimensiunea multiculturală);
 trăsăturile caracteristice ale unei anumite limbi (dimensiunea identificativă);
 dacă îmbogăţim descrierea tipologică cu o perspectivă diacronică, putem furniza deopotrivă informaţii privitoare la
evoluţia convergentă (contopirea tipologică) sau divergentă (derivă tipologică) sau la evoluţia generală a limbilor.

4. Tipul romanic şi limitele sale cronotipologice

Din limba latină, purtătoare, transmiţătoare şi multiplicatoare a civilizaţiei greco-romane şi a
creştinismului, au apărut, ca urmare a fragmentării Imperiului Roman, prin intermediul a numeroase schimbări
fonetice, morfologice şi sintactice şi prin intermediul a numeroase transformări semantice şi substituţii lexicale,
în mod lent şi în momente diferite în fiecare regiune, dincolo de numeroasele dialecte, diferite limbi romanice
distincte din punct de vedere tipologic de latină, de relevanţă regională, naţională sau transnaţională, mai mult
sau mai puţin standardizate. Dacă pornim de la bazele lor geografice europene, aceste limbi sunt, pornind de la
răsărit către apus, următoarele: româna, friulana, ladina dolomitică, retoromana, italiana, sarda, corsicana,
franceza, occitana, catalana, aragoneza, castiliana, asturiana, galiciana şi portugheza.
Prima mărturie a acestei diversităţi tipologice ne este oferită de episcopii ‚francezi’ reuniţi la Tours
în anul 813, care constatau necesitatea de a “traduce” predicile: “Visum est unanimitati nostrae (...) ut
easdem omelias quisque transferre studeat in rusticam romanam linguam aut thiotiscam, quo facilius cuncti
possint intellegere quae dicuntur”. Din acelaşi secol datează primele texte care ni s-au păstrat, care prezintă
un caracter mai mult romanic decât latin. În prima jumătate a secolului al IX-lea, cineva scria pe un perete
din catacombele de la Comodilla la Roma o recomandare pentru preoţi, recomandare care pare la prima
vedere latinească, dar care este romanică din punct de vedere tipologic (întrebuinţarea infinitivului negativ ca
imperativ, pluralul colectiv ca ital. le braccia, consolidare fonotactică între prepoziţie şi substantiv): „Non
dicere ille secrita a bboce” („Să nu rosteşti rugăciunile secrete ale liturghiei cu voce tare”; cf. Sabatini 1987).
Din anul 842 datează Jurămintele de la Strasbourg, prin care Carol cel Pleşuv şi Ludovic Germanicul, nepoţi
ai lui Carol cel Mare, confirmă alianţa dintre ei îndreptată împotriva împăratului Lothar I, fratele lor. Pentru
a le sublinia importanţa, aceste jurăminte au fost consemnate în limba vernaculară de către Nitardo, alt nepot
al lui Carol cel Mare († 844), în textul său latinesc De dissensionibus filiorum Ludovici Pii ad annum usque
843. În timp ce Carol cel Pleşuv şi comandanţii armatei (textul spune numai populus) lui Ludovic
Germanicul şi-au rostit jurămintele în limba germană, Ludovic Germanicul şi comandanţii armatei lui Carol
cel Pleşuv au făcut acest lucru într-o varietate lingvistică în care predominau trăsăturile romanice de tip
francez: amuţirea vocalelor finale (precum v. gr. amur < amorem; cu excepţia lui -a), fricativizarea

18
 CICCRE I 2012
consonantelor intervocalice (auant < abante, sauir < sapere, adiudha < adiuta, cadhuna < cata una, dift <
debet), vocalizarea velarei înainte de oclusivă (dreit < directum), reducerea declinării la două cazuri
(nominativul/cas sujet, pentru subiect şi acuzativul/cas régime, pentru celelalte funcţii sintactice: deus / deo),
formarea expresivă a demonstrativelor (cist < ecce isti) şi formarea perifrastică a viitorului (saluarai <
saluare habeo, prindrai < prehendere habeo). Un contrast analog între latină şi romanică apare într-o serie
de documente cu conţinut juridic din principatul longobard de la Capua, datând din a doua jumătate a
secolului al X-lea, care se referă la proprietatea a trei mănăstiri asupra unor pământuri. Judecătorul, care
redactează documentul în latină, cere martorilor să confirme mărturia lui printr-o formulă romanică.
Dincolo de marea varietate pe care o oferă limbile romanice, evoluţia şi structurile lor prezintă atât
de multe trăsături comune, încât se poate vorbi de un tip lingvistic romanic. Acesta se datorează nu numai
unui fond lexical moştenit şi unei idiosincrazii structurale comune, ci şi prezenţei constante a modelelor
lexicale, gramaticale şi textuale latine în cultura Occidentului şi influenţelor reciproce în diverse epoci ale
culturilor romană şi romanică.
Dacă comparăm limbile romanice standard actuale între ele şi încercăm să definim trăsăturile
comune care le deosebesc de latină, putem stabili următorul cadru tipologic de bază:
 vocabularul central mai ales de origine latină, moştenit;
 posibilitatea de a clasifica elementele lexicale pe baze morfolexicale şi semantice în clasele următoare: substantiv,
adjectiv, articol, pronume, verb, adverb, prepoziţie, conjuncţie, interjecţie;
 morfologie verbală flexionară, cu moduri şi timpuri determinate;
 perifraze verbale pentru exprimarea aspectului;
 morfologie verbală nonflexionară pentru diferite tipuri de subordonare;
 morfologie nominală bazată pe distincţia de gen şi număr, însă fără declinare;
 un sistem de pronume personale cu declinare redusă şi cu distincţia între formele nonclitice şi cele clitice;
 un deixis explicit sub formă de articole;
 fenomene de concordanţă morfologică între grupele nominale (concordanţă între substantiv şi adjectiv, între
substantiv şi determinantele sale);
 concordanţă morfolexicală între grupul nominal cu funcţie de subiect gramatical şi verbul cu funcţie de predicat
gramatical;
 tendinţa de a distinge între un ordin sintagmatic prezentativ (predicat cu verb de existenţă + subiect exprimat +
complement = prezentare + temă) şi un ordin sintagmatic predicativ (subiect + predicat + complemente), dar cu o
relativă libertate în dispunerea sintagmelor;
 reguli speciale de întrebuinţare a timpurilor şi a modurilor în discursul indirect dependent de un timp al trecutului.
Expresia concretă a acestei tipologii poate varia într-o manieră mai mult sau mai puţin evidentă în
diferite limbi romanice. În timp ce româna prezintă o derivă naturală (crearea de tipuri nominale noi,
hipertrofie clitică etc.), retoromana subsilvană prezintă o puternică derivă adstratică datorată influenţei
germanice (poziţia obligatorie a verbului conjugat pe poziţia a doua în propoziţiile principale, întrebuinţarea
subjonctivului în vorbirea indirectă etc.)
Limita cronotipologică inferioară este dată de transformarea anumitor limbi romanice în limbi creole
cu bază romanică, cum este limba papiamentu, în care:
 predicatul este reprezentat de teme verbale vechi care au pierdut conjugarea;
 persoanele sunt indicate prin pronume personale;
 timpurile şi aspectele sunt indicate prin particule invariabile care urmează după pronume şi precedă verbul (mi ta haci
‘eu fac’, bo ta haci ‘tu faci’, e ta haci ‘el face’, nos ta haci ‘noi facem’, boso ta haci ‘voi faceti’, nan ta haci ‘ei fac’).

5. Afirmări tipologice despre româna

În domeniul lingvisticii romanice sunt obişnuite următoarele afirmări tipologice:
Româna este o limbă romanică.
Româna este o limbă apenino-balcanică sau romanică orientală.
Româna este o limbă balcanică.
Româna este o limbă romanică marginală (germ. Romanische Randsprache).
Pornind de la tipul romanic stabilit ne întrebăm până în ce punct Româna este o limbă romanică?

6. Româna ca limbă romanică

În capitolul Die romanischen Sprachen. Ihre Einteilung und äussere Geschichte din Grundriss der
romanischen Philologie (1888; I, 414) Gustav Gröber afirmă:
„Seit Fr. Diez, Gram. I 73 ff., werden sieben romanische Sprachen, Italienisch und Walachisch im Osten, Spanisch
und Portugiesisch im Südwesten, Französisch und Provenzalisch im Nordwesten, sowie eine catalanische Sprache
(…) als selbständige, weil zu Schriftsprachen durchgebildete Entwicklungen des Volkslateins anerkannt.”

19
 CICCRE I 2012
„Bei der ersten Einteilung bewirkte die einstige oder gegenwärtige literarische Durchbildung romanischer
Spracharten deren Anerkennung als gesonderte Sprachen.“ (ib.)
Criteriul pentru a afirma că o limbă este o limbă romanică nu este declarat explicit, dar implicit
probabil a fost originea mai ales latină a vocabularului central, ca în exemplele următoare:
Corpul omenesc: cap < caput, rost < rostrum, mână < manum, picior < petiolum, inimă < anima.
Relaţii genealogice: părinţi < parentes, fiu < filium, fie / fiică < filiam, frate < fratem, soră < soror.
Animale domestice: câine < canem, bou < bovem, vacă < vaccam, capră < capram.
Pomi fructiferi: măr < melum, păr < pirum, cireş < cerasum, gutui < cotoneum.
Activităţi fundamentale: a face < facere, a lucra < lucrare, a merge < mergere, a fierbe < fervere.
Univers: pământ < pavimentum, cer < caelum, soare < solem, lună < luna, mare < mare.
Afirmând că româna este o limbă romanică, cunoştinţe şi idei de valoare activate la receptor sunt
probabil: româna este soră cu italiana şi franceza, deci este o limbă de cultură; româna se trage de la Roma,
deci este o limbă cu o mare istorie, deci este o limbă prestigioasă. Deja Miron Costin ne spunea în Letopiseţul
Ţării Moldovei: „Neamul Ţărîi Moldovei de unde să trăgăniadză? / Din ţărîle Rîmului, tot omul să creadză.”
7. O tipologie diferenţială
Afirmările tipologice că româna este o limbă romanică, orientală, balcanică şi marginală au la bază
mai ales criterii genealogice şi geografice. Din punct de vedere lingvistic, al sistemului lingvistic, sunt
afirmări de puţină putere explicativă.
În ceea ce priveşte româna, remarcăm din punct de vedere al sistemului, de pildă, că:
 vocabularul central este mai ales de origine latină, moştenit, dar avem şi: picior, zid, plug faţa de p. pé, muro,
arado, s. pie, muro, arado, f. pied, mur, charrue, i. piede, muro, aratro;
 ca celelalte limbi romanice, a dezvoltat un articol hotărât, dar în opoziţie cu ele tendenţial acesta se postpune: o
lobo, el lobo, le loup, il lupo vs. lupul;
 aceeaşi opoziţie se regăseşte cu adjetivul posesiv: o nosso livro, nuestro libro, notre livre, il nostro libro vs. cartea
noastră;
 cu excepţia francezei limbile romanice cunosc folosirea unei prepoziţii pentru a indica obiectul direct, dar in
Romania continua prepoziţia este <AD>, în Romania interrupta este <PER>: p. preocupa-me a mim, s. me
preocupa a mí, f. 0, i. a me preoccupa vs. mă preocupă pe mine;
 ca celelalte limbi romanice româna are un conjunctiv, dar pe când limbile din Romania continua cunosc patru sau
cinci timpuri, româna numai are decât timpul prezent şi perfect;
 etc.
Dacă româna este fundamental o limba romanică, dar în acelaşi timp o limbă marginală cu privire la
Romania continua, ne putem întreba în ce constă marginalitatea, prin ce se diferenţiază de celelalte limbi
romanice standardizate.
8. Sincronia conservării şi a inovaţiei
Limbile romanice menţin, transformându-le, formele latine ale numeralelor cardinale de la 1 la 10
(port. um, dois, três… dez; span. uno, dos, tres…diez; cat. un, dos, tres... deu; fr. un, deux, trois... dix; sard.
unu, duos, tres...deche; ital. uno, due, tre... dieci; lad. un, dói, trei.. .diesc; rom. unu, doi, trei...zece). În
privinţa acestei paradigme toate limbile romane se dovedesc conservatoare. Doar în română însă atât
numeralele cardinale de la 11 la 19 cât şi cele corespunzătoare zecilor se construiesc, în concomitenţă cu
bulgara (единайсет; двайсет) şi cu albaneza (njëmbëdhjetë; tridhjetë), într-o modalitate analitică nouă şi
din punct de vedere cognitiv mai eficientă (‚unitate’ + ‚spre’ < SUPER + ‚zece’, ‚unitate’ + ‚zece’ + ‚plural’:
unsprezece, doisprezece, treisprezece vs. v. gr. fr. onze, douze, treize; douăzeci, treizeci vs. vingt, trente; cf.
Bourciez 1923, § 488).
Toate limbile romanice au creat un articol hotărât cu semnificatul primar de ‚general cunoscut’, ‚deja
menţionat’. Mai târziu, datorită întrebuinţării sale frecvente, acest articol a acoperit şi alte funcţiuni, ca aceea
de a indica genul sau numărul gramatical. Întrebuinţarea sa s-a impus mai întâi în sintagma subiectului, apoi
în sintagma obiectului şi doar mai târziu în sintagma prepoziţională. Din punct de vedere panromanic, acest
proces nu s-a încheiat încă. Atunci când sintagma prepoziţională nu prezintă nicio specificaţie, româna, şi în
general şi retoromana, nu admit aici în mod normal articolul, care uneori poate lipsi şi în italiană: rom. în
grădină, surs. en clavau ‚în fânar’, it. in giardino / nel giardino, fr. au jardin, span. en el jardín, port. no
jardim (Iliescu 2001).
Funcţiile mai importante ale părţilor de vorbire nominale în propoziţie şi în frază (subiect,
complement direct, obiect indirect) pot fi exprimate prin flexiune cazuală, prin concordanţa verbului, prin
diferite prepoziţii sau printr-o anumită ordine a cuvintelor în enunţ. În acest scop, latina întrebuinţa mărci

20
 CICCRE I 2012
cazuale, franceza modernă şi italiana au creat reguli privitoare la poziţia subiectului şi a complementului
direct în raport cu predicatul şi au stabilit o anumită prepoziţie pentru a indica obiectul indirect (fr. Charles
donne le livre à Paul, it. Carlo dà il libro a Paolo). În spaniolă, nu doar obiectul indirect, ci, într-o măsură
crescândă, şi obiectul direct — mai ales dacă indică o fiinţă animată determinată — este marcat printr-o
prepoziţie (le doy el libro a Pedro, veo a Pedro). În română coexistă sisteme diferite:
 Pentru a indica obiectul indirect se întrebuinţează de regulă cazul dativ (am dat pâine unui om bătrân), dar şi, uneori,
prepoziţia la (am dat pâine la un om bătrân).
 Pentru a indica obiectul direct care se referă la persoane există construcţii alternative precum îi va chema pe
beneficiari la discuţie (anticipare pronominală, prepoziţie, substantiv fără articol; ‘toţi beneficiarii ‘) alături de va chema
beneficiari (substantiv fără prepoziţie şi fără articol; ‘unii beneficiari’), Gheorghe o iubeşte pe sora sa (anticipare
pronominală, prepoziţie, substantiv articulat şi adjectiv posesiv) alături de Gheorghe îşi iubeşte sora (dativ posesiv
pronominal, substantiv articulat, însă fără prepoziţie).
 Pentru a indica obiectul direct se întrebuinţează regional şi prepoziţia la (mănîncă la pâine, cf. Coteanu 1961, p.79).
Dacă ne referim la reducerea flexiunii nominale, incompletă pentru română — în română se poate
distinge un nominativ/acuzativ, un genitiv/dativ şi un vocativ —, putem spune totuşi că româna nu a
substituit vechiul sistem de mărci cazuale, ci l-a completat cu un sistem prepoziţional.
Din punct de vedere funcţional, putem formula ipoteza că întrebuinţarea unor mijloace de expresie
diferite, vechi şi noi, pe care îl găsim de exemplu în română, este mai natural decât tendinţele unidirecţionale
sare s-au impus în franceza modernă. Să ne amintim că în franceza veche au coexistat multă vreme, fără să fi
căpătat totuşi un caracter normat, forme vechi şi forme noi, cum ar fi întrebuinţarea — mai veche — a
nominativului şi întrebuinţarea — mai nouă — a acuzativului cu funcţia de subiect (quant sonnera li retours,
quant sonnera le retour); în cadrul conjugării găsim forme mai vechi cu alternanţă vocalică datorată accentului
mobil (je poise / nous pesons) în locul formelor analogice moderne, aproape invariabile (je pèse / nous pesons).
9. Dinamizarea structurilor regresive
Din punct de vedere panromanic, unele structuri sunt în mod clar regresive. De cele mai multe ori
româna continuă şi fixează în cadrul sistemului forme sau semnificaţii care au existat şi în alte limbi
romanice, dar pe care acestea din urmă le-au abandonat. Subjonctivul de persoana a treia fie al verbului a fi <
FIERI se regăseşte şi în forma vechiului italian fia ‚va fi’, dispărut astăzi din uz. Actuala conjuncţie
coordonatoare şi < SIC corespunde formelor italiana şi veche franceza si, cu aceeaşi valoare semantică,
forme dispărute astăzi, în timp ce româna cunoştea până în secolul al XVII-lea şi conjuncţia e < ET,
conjuncţie care s-a impus în cele mai multe limbi romanice.
Absenţa unor forme de neutru plural la substantive în portugheză, spaniolă, catalană şi franceză
modernă, slaba sa prezenţă în franceza veche (cf. pluralele aumaille < animalia, brace < bracchia, membre <
membra, milie < milia, paire < paria, vitaille < victualia) şi reducerea ei masivă în italiană demonstrează
faptul că clasa substantivelor neutre nu mai era deja percepută ca fiind adecvată pentru noile sisteme
nominale in fieri. Deja substantivele romanice nu se mai caracterizau prin declinările lor, ci prin genul lor
gramatical (masculine şi feminine). Vechile neutre sunt asimilate în general la masculine (luând ca bază
forma de singular lat. vinum > span. el vino) sau la feminine (luând ca bază forma de plural: folia > esp. la
hoja). În unele cazuri, fără îndoială, s-au menţinut formele tipice de singular (-u-) şi de plural (-a, -ora), ceea
ce a dat naştere la o clasă mixtă (masculine la singular, feminine la plural), prezentă în limba română, în
italiană şi în siciliană (pluralele: libra, jardina, vòscura, tèmpura, jòcura). În italiană, această clasă este în
scădere: il castello / le castella, astăzi i castelli, il dito / le dita. În opera sa Prose della volgar lingua din
anul 1525, Pietro Bembo ne descrie totuşi întrebuinţarea unui plural în -ora, astăzi dialectal în sud, care
aminteşte de sistemul românesc: “Gli antichi Toscani un altro fine ancora nel numero del più, in segno del
loro neutro, assai sovente usarono nelle prose e alcuna volta nel verso; sì come sono Arcora Ortora Luògora
Bòrgora Gràdora Pratora e altri“. Şi napolitanul Basilio Puoti citează în ale sale Regole elementari della
lingua italiana (1833) formele carra, castella, coltella, comandamenta, digiuna, fossa, fusa, gomita, mulina,
peccata, polpastrella, poma, telaia, vasellamenta).
În schimb, acest sistem mixt (singular masculin şi plural feminin en -e sau în -uri: firul, masculin
vs. firele, feminin; degetul/ degetele; timpul/ timpurile), este în română în plină expansiune, cu
comportamentul corespunzător al adjectivelor: singular masculin vinul nostru, satul frumos, plural feminin
vinurile noastre, satele frumoase; substantivele care aparţin acestei clase sunt numite substantive neutre sau
ambigene. În această clasă se încadrează mai ales neologismele (cf. neologismele împrumutate din franceză:
avion/ avioane, creion/ creioane, tren/ trenuri).

21
 CICCRE I 2012
10. Bogăţia formală a paradigmelor verbale
Alternanţa accentului la diferitele persoane ale verbului ca şi, de asemenea, numeroasele fenomene
de metafonie şi de palatalizare datorate anumitor vocale finale au produs numeroase varaţii ale formelor în
interiorul aceleiaşi paradigme verbale în toate limbile romanice. Iată câteva exemple: port. devo (e închis) /
deves (e deschis), peço / pedes (e accentuat deschis) / pedimos (e tematic aton = vocală neutră), span. vuelo /
volamos, digo / decimos, fr. je sème / nous semons, je reçois / nous recevons, it. muovo / moviamo, leggo /
leggi, rom. aştept / aşteaptă, aud / auzi. În limbile romanice occidentale aceste alternanţe nu apar la aceeaşi
persoană. Însă cine nu se limitează la informaţiile oferite de gramaticile normative actuale şi ia în seamă
toate tipurile de texte ştie că norma propune o uniformitate care nu corespunde diversităţii reale. Să luăm ca
exemplu prezentul indicativ al verbului italian vedere. Gramaticile normative actuale propun următoarea
conjugare: vedo / vedi / vede / vediamo / vedete / vedono. Dar, dacă consultăm cea de-a zecea ediţie din
Vocabolario della lingua italiana al lui Nicola Zingarelli (1970), găsim un cadru mai complex, în care, în
afară de formele deja menţionate, figurează următoarele variante: io veggo (literar), veggio (poetic, arhaic),
tu vei, ve‘ (arhaic), noi veggiamo (poetic, arhaic), vedemo (dialectal), essi veggono (literar), veggiono (poetic,
arhaic). Totuşi, variabilitatea în cadrul aceleiaşi persoane verbale este mai mare în catalană, limbă normată
doar începând cu primele decenii ale secolului XX. Această variabilitate este bine documentată în listele
detaliate pe care le oferă Diccionari català - valencià - balear de Alcover / Moll. În timp ce, de exemplu,
pentru persoana I plural, prezent indicativ, a verbului beure „a bea” gramatica standard prescrie doar forma
bevem, în pardigmele diatopice găsim variantele: beguem, beiem, begüem, beem.
Dacă pentru română ne bazăm doar pe lucrari cu caracter normativ precum Gramatica de bază a
limbii române de Ion Coteanu (Bucureşti 1982) sau Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii
române al Academiei Române (Bucureşti 11989, 22005), am putea rămâne cu impresia că tendinţa spre o
formă unică s-a impus şi în română. Dar, dacă vom consulta ediţia a doua a lucrării Rumänisch-deutsches
Wörterbuch de Hariton Tiktin (Wiesbaden 1986-1989) sau a lucrării Praktische Grammatik der
Rumänischen Sprache de Gustav Weigand (Leipzig, 21918), opere ai căror autori îşi propun să înregistreze
uzul real, scris şi vorbit, putem constata o mare verietate formală la aceeaşi persoană a verbului. Pe lângă sar
există saiu,, alături de sari avem ca variantă sai, subjonctivul poate fi sară sau saie; verbul a auzi poate avea
la persoana întâi singular de indicativ prezent formele aud sau auz, iar văz este mai frecvent decât văd; în
limba scrisă se întrebuinţează pot, dar se aude deopotrivă pociu sau, dialectal, poţ (Weigand, p. 95). Faptul
că uniformizarea propusă de diferite autorităţi nu a putut să se impună îl demonstrează şi paradigma verbului
fundamental <a fi>. Toate limbile romanice occidentale, inclusiv catalana, în ciuda marii sale variabilităţi
diatopice, admit în limba literară o singură formă pentru fiecare persoană (v. gr. cat. sóc, ets, és, som, sou,
són). În română vom întâlni însă până astăzi o multiplicitate de forme, în bună parte acceptate şi în lucrări cu
caracter normativ. Gramatica lui Weigand ne oferă, de exemplu, următoarea paradigmă:
sunt, sânt, -s, -îs súntem, suntém, sântem
eşti súnteţi, suntéţi, sânteţi
este, e, -i, îi (cf. Dealu-i mare; Şarpele-i lung; (Weigand)) sunt, sânt, -s, -îs
Această variabilitate este atât de înrădăcinată încât, pentru un verb precum auxiliarul a fi, ea este
înregistrată, cel puţin parţial, şi în ediţia a doua a Dicţionarului ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii
române. Aceeaşi variabilitate se poate observa la formarea perifrastică a viitorului (<volere + infinitivo>:
voi cânta, cânta-voi, oi cânta, o să cânt, am să cânt), cu diferite nuanţe temporale şi modale. Se crează
impresia că existenţa unor variante morfologice la aceeaşi persoană verbală este ceva obişnuit, natural, în
special la verbele mai frecvent întrebuinţate. În Romania centrală şi occidentală anumite autorităţi au înţeles
să frâneze această tendinţă naturală, pe când în Ţările Române dezvoltarea este mai liberă.

11. Insensitivitatea auxiliarelor

Toate limbile romanice întrebuinţează verbele auxiliare <a fi> şi <a avea>. În limbile romanice
occidentale, primul se foloseşte pentru a forma timpurile compuse ale diatezei active, iar al doilea pentru a forma
diateza pasivă (în unele limbi şi timpurile compuse ale verbelor pronominale ale anumitor verbe intranzitive) v.
gr. fr. il a fait, il est aimé, il s’est repenti, il est venu. Dar dacă comparăm timpurile compuse ale diatezei active din
limbile occidentale şi din română, constatăm că aceasta din urmă întrebuinţează uneori a avea, iar alteori a fi:
italiană română italiană română
ho fatto am făcut che abbia fatto să fi făcut
avevo fatto am fost făcut (regional) avrei fatto aş fi făcut
avrò fatto voi fi făcut avere fatto a fi făcut

22
 CICCRE I 2012
Insensitivitatea auxiliarelor în raport cu distincţiile funcţionale se dovedeşte încă şi mai evidentă dacă
luăm în calcul faptul că formele am fost văzut, voi fi văzut, să fi văzut, aş fi văzut se pot interpreta deopotrivă ca
pasive. În româna veche <a fi> şi <a avea> alternează şi la formarea mai mult ca perfectului activ analitic (era
vădzutu, avea agonisit, cf. Gheţie 1997, p. 138-139). Există indicii care sugerează că diferenţa între <a fi> şi
<a avea> nu este de natură semantică. Modalitatea de a construi expresii care se referă la stadiul fizic sau psihic
al unei persoane arată că cele două auxiliare sunt reciproc înlocuibile în diferite limbi:
germ. ich bin hungrig / ich habe Hunger
port. estou com fome / tenho fome
rom. mi-e groază de examen / am groază de examen
Diferenţa de întrebuinţare a celor două verbe pare mai degrabă de natură pragmatică şi de aceea în
principiu mai puţin obligatorie; <a fi> indică mai bine decât <a avea> că subiectul stării fizice sau psihice
este un ‘experimentator’. Imprecizia diferenţierii şi, în consecinţă, slaba sensibilitate a românei faţă de
distincţia auxiliarelor ar putea reprezenta o situaţie lingvistică mai naturală decât separarea riguroasă a
întrebuinţării celor două verbe.

12. Dezvoltări contrare

În paragraful 9. am văzut cum româna este capabilă să dinamizeze scheme regresive. În alte cazuri,
reia forme şi construcţii existente, le dezvoltă în scheme alternative prin intermediul unor nuanţe pragmatice
şi semantice care îmbogăţesc posibilităţile expresive ale limbii, pe când celelalte limbi romanice standard
renunţă la aceste potenţialităţi.
Toate limbile romanice au conservat infinitivul cu funcţie verbală, în general pentru a exprima un
predicat subordonat din punct de vedere sintactic altui verb. Totuşi, româna a redus considerabil această
întrebuinţare, substituind-o prin construcţii conjuncţionale (cf. fr. je veux venir vs. rom. vreau să vin; dar
continuă să existe construcţii precum puteţi a face, nici a le avea aţi vrut, ştie a scrie şi citi). Reducerea
acestei întrebuinţări sinstactice a infinitivului a deschis noi posibilităţi pentru alte întrebuinţări. În toate
limbile romanice infinitivul se poate substantiviza ca nume abstract: span. el poder, los deberes, el saber, fr.
le pouvoir, le devoir, le sourire, it. il dovere, il piacere, il volere, etc. Dar, în ciuda recomandării lui J. Du
Bellay de a îmbogăţi franceza substantivizând infinitivul (l’aller, le chanter, le vivre, le mourir; Deffense et
illustration de la langue françoise (1549), II, 9), limbile romanice preferă să utilizeze pentru predicatul
substantivizat derivate verbale vechi şi noi cu gen variabil (span. la comida, la vista, el envío, fr. le repas <
vechi fr. past < lat. pastus, la vue, l’envoi. În schimb, româna a dezvoltat sistematic două forme de infinitiv
diferite din punct de vedere morfologic şi funcţional: forma mai recentă, cu eliminarea silabei finale –re, se
întrebuinţează doar cu funcţie verbală (cf. pot veni, înainte de a veni vs. fr. je peux venir, avant de venir), în
timp ce forma lungă, mai veche, dobândeşte funcţia unui substantiv abstract, a unui autentic nomen actionis
(cf. venirea primăverii vs. fr. l’arrivée du printemps).
Toate limbile romanice cunosc construcţia <verb + prepoziţia AD + infinitiv> (cf. it. comincio a
fare, fr. je commence à faire, cat. començo a fer, span. empiezo a hacer, port. começo a fazer). Construcţia
era deja prezentă în latina târzie (v. gr. dare ad manducare) şi îşi are probabil originea în valoarea finală a
prepoziţiei ad şi în contaminarea cu perifraze de tipul aggredior dicere şi aggredior ad dicendum (Ernout /
Thomas 1953, §§45 y 280). În unele limbi a cunoscut o enormă extensie, ca în italiană (cf. Rohlfs 1969,
§710). Dar doar în română construcţia s-a generalizat în aşa fel încât prepoziţia a s-a transformat în marcă
obligatorie a infinitivului verbal, în timp ce în celelalte limbi romanice funcţia de marcă a infinitivului o
exercită terminaţiile de tipul –r(e) (cf. span. hacer vs. rom. a face).

13. Paralelismul morfosintactic

Frazele unui discurs pot fi înţelese mai rapid dacă prezintă un anumit paralelism, mai ales dacă sunt
alcătuite din părţi corelative. Din acest punct de vedere, corelaţia timpurilor şi a modurilor în propoziţiile
perioadei ipotetice potenţiale şi ireale este mai puţin “iconică” şi mai puţin economică în limbile standard
occidentale (în protază: imperfectul subjonctivului sau al indicativului; în apodoză: condiţionalul), în timp ce
în română este economică şi foarte “iconică” (protaza şi apodoza: condiţionalul sau imperfectul
indicativului). Că acest paralelism este ceva natural este demonstrat de faptul că el apare şi în alte limbi
romanice, dar în registre nonstandardizate:
 română: „Dacă aş putea ... aş face”; „De aveam bani, îţi dam” ;
 italiană: „Se tu dicessi questo, sbaglieresti“ (subjonctiv/condiţional); “Se non glielo ricorderei io, non mangerebbe
mai“ (condiţional/condiţional; regional); “Se lo sapevo non ci venivo“ (imperfect/imperfect; colocvial pentru “Se
l’avessi saputo non sarei venuto“);

23
 CICCRE I 2012
 franceză: „Si tu disais cela, tu te tromperais“ (imperfect/condiţional); “Si cette situation durait, c’était la fin de ma
carrière“ (imperfect/imperfect); “si tu voudrais, on travaillerait ensemble” (popular); “Si je le sceusse, je ne le
demandasse pas“ (imperfect al subjonctivului /imperfect al subjuntivului; franceza veche);
 castiliană: „Si dijeras eso te equivocarías“ (subjontiv/condiţional); “Si dirías eso te equivocarías“
(condiţional/condiţional; regional); “Si tenía dinero compraba este coche“ (imperfect/imperfect, valoare ireală;
colocvial); “Si tuviera diera“ (subjonctiv/subjonctiv; castiliana veche); “Si tuviese diese“ (subjonctiv/subjonctiv;
castiliana veche);
 portugheză: „Se dissesses isso enganar-te-ias“ (subjonctiv/condiţional); “Se o sabia não vinha“ (imperfect/imperfect;
colocvial pentru „Se tivesse sabido não teria vindo“); “se eu pudera, não ficara” (clasic).

14. Excesivitatea deictică

În microsistemul adjectivelor demonstrative limbile romanice cunosc trei termeni (port. este, esse,
aquele; span. este, ese, aquel), doi (cat. aquest, aquell, eventual şi aqueix; it. questo, quello) sau doar unul
(fr. ce, eventual ce livre-ci, ce livre-là), care indică distanţa locală sau temporală faţă de vorbitor. Franceza,
şi mai ales italiana, prezintă o anumită variaţie morfologică în funcţie de contextul fonetic (fr. ce livre, cet
arbre; it. quel libro, quell’albero, quello scherzo), italiana cunoaşte şi variante de registru (sta bambina,
limba vorbită; codesto libro, aproximaţie în limba vorbită pentru questo libro, regional toscan şi literar).
Totuşi, cadrul variaţiilor se complică dacă luăm în considerare întrebuinţarea demonstrativelor cu caracter
pronominal înaintea adjectivelor, a sintagmelor prepoziţionale şi a pronumelor relative. În acest caz întâlnim
forme care coincid cu articolul determinat sau care derivă din punct de vedere istoric din noi forme compuse:

 portugheză  spaniolă
a língua portuguesa e a inglesa La lengua española y la inglesa
as que quero são as negras una presión menor que la ordinaria
as luvas de pele e as de lã tu opinión y la del autor
Não gosto destas luvas; as / aquelas que vi ontem eram prefiero mi libro al que tienes tú
mais bonitas una estación antes de aquella en que termina el recorrido
 franceză  italiană
la langue latine et la grecque di queste gonne, mi piace di più la / quella nera
les personnes ignorantes, et surtout celles qui sont di queste gonne, mi piace di più quella di seta
étrangères / celles étrangères à la philosophie di queste gonne, mi piace di più quella che mi hai
ton opinion et celle de 1’auteur mostrato prima
je préfère mon livre à celui que tu as ricordati di coloro che ti hanno fatto del bene

Dacă ţinem seama de această variaţie şi de faptul că aşa-numitul articol hotărât reprezintă expresia
cea mai slabă şi cea mai frecventă a deixisului discursiv, necesar pentru funcţionarea comunicării, putem
considera că cuvintele cu rol deictic se supun unor puternice tendinţe spre uzură la nivel morfologic şi
pragmasemantic, ceea ce îi obligă pe vorbitori să creeze în mod continuu noi forme consolidate (cf. ILLUM
> vechi fr. le, ECCE + ILLUM > vechi fr. cel, fr. modern ce livre-là < ECCE + ISTUM...ILLAC). Cum am
văzut de multe ori, în orice limbă coexistă elemente conservatoare şi elemente inovatoare. Cu atât mai mult
în cazul demonstrativelor ar trebui să fie natural ca în sistem, dar în registre diferite, să coexiste diferite
expresii morfosintactice. Româna este limba care reprezintă cel mai bine această situaţie:
aceşti oameni / oamenii aceştia (deixis normal, antepus sau întărit formal, postpus)
ăşti oameni / oamenii ăştia (deixis normal, limba vorbită)
cel sărac (sustantivizare a adjectivului)
Ştefan cel Mare (adjectiv postpus după un nume propriu, cf. it. Lorenzo il Magnifico, span. Alfonso el Sabio)
omul cel mincinos (adjectiv postpus, cu reliefarea proprietăţii exprimate)
omul cel / ăl cu barba albă (specificare cu sintagmă prtepiziţionlă reliefată, postpusă)
cele trei fragmente (deixis cu numeralele cardinale)
partea a doua / cea de a treia propoziţie (deixis triplu cu numeralele ordinale)
cel care / ce (deixis înaintea unui pronume relativ)
o scrisoare a poetului (literal: ‘o scrisoare, cea a poetului’), ale fraţilor păsări (aşa-numitul articol posesiv).
Dincolo de marea variabilitate, ne atrag atenţia în multe construcţii redundanţa demonstrativităţii
(omul acesta: articolul - l + adjetivul demostrativ acest + adverbul demonstrativ -a < ILLAC; cel de-al
doilea război mundial: adjectivul demostrativ cel + de + adjectivul demostrativ al + numeralul doi + articolul
-le + adverbul demostrativ -a) şi colocaţia variabilă înaninte sau după substantiv. După cum au observat
Clara şi William Stern, o prezenţă importantă a formelor deictice este atestată în limbajul copiilor:
„Jedenfalls ergreift das deutsche Kind dies so plastisch bezeichnende Wort (sc. da) mit großer Bereitschaft,

24
 CICCRE I 2012
benutzt es als Lautgebärde und drückt alles, was ihm erstrebenswert scheint, was es konstatiert, was es an
deren zeigen will, mit dada, dais, das, dat, oder ähnlich aus.“ (Stern 1928, 366).
Pentru ponderea demonstrativităţii, antepunerea sau postpunerea ar trebui să fie, în principiu,
indiferentă. Postpoziţia este normală în creola din Guadelupa (van-la ‘vântul’, < fr. là, cf. Poullet/Telchid
1990, p.1), dar se găseşte de asemenea în spaniolă (“con intención evocativa“ şi în “enunciados expresivos y
exclamativos“, S. Fernández 1951, §157), în catalană (les set muntanyes aquestes, Badía 1962, §119),
regional şi în portugheză (figuêra aquela, Louro, p.88), în timp ce în franceză şi italiană nu este posibilă
(*l’homme ce / celui, *l’uomo questo).
Postpunerea articolului hotărât ca trăsătură caracteristică a românei a fost deja constatată de către Ion
Budai-Deleanu (1760-1820) în lucrarea sa Fundamenta grammatices linguae romaenicae: “(limba romană)
din cauza numeroaselor alterări care s-au produs în decursul timpului, a ajuns foarte diferită de cea latină.
Cele mai însemnate dintre aceste alterări sunt: I Postpunerea articolului.” (Budai-Deleanu 1970, Prefaţă)
Combinarea demonstrativului cu articolul hotărât există de asemenea în napolitană (chillo ‘o professò, cf.
LRL Art. 275, §2.2.). Româna ar putea reprezenta dinamismul normal al demonstrativităţii, iar franceza, în
schimb, gradul de reducere maxim.

15. Româna ca limbă romanică mai naturală

Din punct de vedere tipologic, baza structurală a românei este romanică. Vocabularul ei, în linie
directă (cuvinte moştenite) sau indirectă (împrumuturi mai ales din franceză), este fundamental latin.
Structurile ei gramaticale nu sunt fundamental diferite de cele romanice: reducerea declinărilor (partial
păstrate, ca în franceză şi în occitana veche), formarea articolelor, constituirea cliticelor, dezvoltarea unei
morfologii verbale complexe, o sintaxă a propoziţiei orientată potrivit axelor <subiect – predicat -
complement > (ordine predicativă) şi <predicat - subiect - complement> (ordine prezentativă).
Româna dezvoltă posibilităţile care există în toate limbile romanice, dar, în timp ce limbile romanice
occidentale reduc unele din aceste posibilităţi sau le frânează dezvoltarea, româna le generalizează, cum am
arătat deja în diferite paragrafe ale acestei expuneri:
 dinamizarea vechilor neutre (cf. §9);
 insensitivitatea auxiliarelor fundamentale (cf. §11);
 scindarea infinitivului între o formă clar verbală şi una clar nominală (cf. §12);
 paralelismul morfosintactic în perioada ipotetică (cf. §13);
 excesivitatea deictică (cf. §14).
La aceste trăsături putem adăuga altele precum:
 amplificarea combinatiei de două prepoziţii. În spaniolă, nu este rară combinarea anumitor prepoziţii (de,
desde, hasta, para, por) cu o altă prepoziţie (por entre los arcos, hasta por la tarde, bueno para con todos,
desde por la mañana), dar româna a amplificat în mod remarcabil această posibilitate (de către, de după, de
la, de pe, de peste, de prin, de sub, până la, pe la, pe lângă etc.);
 abandonarea unei corelaţii diferenţiate a timpurilor în discursul indirect, potrivit căreia propoziţia
principală conţine un timp al prezentului sau al trecutului (cf. rom.: Spune sau A spus că e bolnav / a fost
bolnav / va pleca, dat ital.: Dice che è ammalato / è stato ammalato / sarà ammalato vs. Disse che era
ammalato / era stato ammalato / sarebbe partito).
 etc.
Toate aceste evoluţii, ca şi marea bogăţie de împrumuturi preluate din alte limbi, transformările
fonetice mai puţin regulate (realizate în transformări precum interrogare > a întreba, negotiatorem > negustor,
contra > către), formarea de cuvinte noi mai puţin liberă, însă motivată (albina > albinar > albinărit; oi > oier
> oierit; oală > olar > olărit; aur > aurar > aurărit), creaţiile semantice mai libere (rom. acum patru ani vs. it.
quattro anni fa, fr. il y a quatre ans, span. hace cuatro años, port. há quatro anos) par toate simptome ale unei
evoluţii lingvistice mai naturale a românei în comparaţie cu restul limbilor romanice standard.
16. O limbă romanică deosebită
În această succintă prezentare am încercat să indicăm şi acolo unde este posibil să explicăm o serie
de trăsături, mai ales gramaticale, care constituie, prin abstractizare, tipul lingvistic romanic şi subtipul
românesc. Într-o serie de cazuri vorbitorii de limbă română au dezvoltat o dinamică contrară faţă de celelalte
limbi romanice. Putem astfel vorbi despre o derivă tipologică a românei. Bartoli a vorbit deja despre “la
spiccata individualità della lingua romena” (Bartoli 1928, p. 20), caracterizare reluată de A. Niculescu
(1965). Gauger constată că “le roumain est donc – conclusion peu surprenante – une langue romane

25
 CICCRE I 2012
excentrique, plus encore que le français” (Gauger 1995, p. 16-17). Krefeld (2002, 65-82) prezintă româna
drept “mit ‘Abstand’ ein Unikum”. Bossong (2008, 247) spune că: “Das Rumänische ist der „Exot“ unter
den romanischen Sprachen.“
Ipoteza noastră este aceea că individualitatea, excentricitatea românei este rezultatul unei dezvoltări
lingvistice mai puțin frânate de prezenţa continuă a modelu lui latin şi de o amplă normare gramaticală, o
dezvoltare cu atât mai naturală. Descriind deriva limbii române, datorată probabil izolării sale faţă de
celelalte limbi romanice, diglosiei nu cu latina, ci cu slavona ca limba-ghid (germ. Leitsprache) şi cu greaca,
cât şi contactelor sale cu albaneza, bulgara şi maghiara, ne-am putea da seama cum ar fi putut fi, din punct de
vedere cognitiv şi pragmatic, o evoluţie mai naturală a limbilor romanice.

Bibliografie
Academia Română, Dicţionar ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, Bucureşti 1989, 22005.
Badía Margarit, Antonio M., Gramática catalana, Madrid, Gredos 1962.
Bartoli, Matteo, La spiccata individualità della lingua romena, “Studi Rumeni” I-II (1927), pp.20 – 34.
Bassols de Climent, Mariano, Sintaxis latina, Madrid, CSIC, 1973.
Bossong, Georg, Die romanischen Sprachen. Eine vergleichende Einführung, Hamburg, Buske, 2008.
Bourciez, Édouard, Éléments de linguistique romane, Paris, Klincksieck, 21923, 51967.
Butt, John / Benjamin, Carmen, A New Reference Grammar of Modern Spanish, London, Arnold, 11988.
Coseriu, Eugen, Limba română – Limbă romanică, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2005.
Coteanu, Ion, Elemente de dialectologie a limbii romîne, Bucureşti, 1961.
Coteanu, Ion, Gramatica de bază a limbii române, Bucureşti, Albatros, 1982.
Ernout, Alfred / Thomas, François, Syntaxe latine, Paris, Klincksieck, 21953.
Fernández Ramírez, Salvador, Gramática española. Los sonidos. El nombre y el pronombre, Madrid, Revista de
Occidente, 1951.
Gauger, Martin, Les particularités de la langue roumaine, in Rumänisch: Typologie, Klassifikation,
Sprachcharakteristik, a cura di M. Iliescu / S. Sora, Veitshöchheim bei Würzburg 1995, pp. 1-17.
Gheţie, Ion (coord.), Istoria limbii române literare. Epoca veche (1523-1780), Bucureşti, Editura Academiei Române,
1997.
Grevisse, Maurice, Le bon usage, Paris/Gembloux, Klett / Duculot, 121986.
Gröber, Gustav (Hg.), Grundriss der romanischen Philologie, I. Band, Strassburg, Trübner, 1888.
Holtus, Günter / Metzeltin, Michael / Schmitt, Christian, Lexikon der Romanistischen Linguistik (LRL), Tübingen,
Niemeyer, 1988 – 2004.
Krefeld, Thomas, Rumänisch – mit ‘Abstand’ ein Unikum, „Rostocker Beiträge zur Sprachwissenschaft“ 13 (2002),
pp.65-82.
Lombard, Alf , La langue roumaine. Une présentation, Paris, Klincksieck, 1974.
Louro, Amílcar, A mulher algarvia, s. l., Editorial do Povo, 1946.
Merlan, Aurelia, Structuri cu pronume relativ invariabil în română şi în alte limbi romanice, „Analele Ştiinţifice ale
Universităţii Al. I. Cuza din Iaşi” XLI/XLII (1995-1996), pp.85-101.
Metzeltin, Michael, Erklärende Grammatik der romanischen Sprachen. Satzkonstruktion und Satzinterpretation, Wien,
Praesens, 32012.
Metzeltin, Michael, Gramatică explicativă a limbilor romanice. Sintaxă şi semantică, Iaşi, Editura Universităţii
„Alexandru Ioan Cuza“, 2011.
Metzeltin, Miguel, Las lenguas románicas estándar. Historia de su formación y de su uso. Uviéu, Academia de la
Llingua Asturiana, 2004.
Niculescu, Alexandru, Individualitatea limbii române între limbile romanice, Bucureşti, 1965.
Rohlfs, Gerhard, Grammatica storica della lingua italiana e dei suoi dialetti, Torino, Einaudi, 1966-1969.
Poullet, Hector / Telchid, Sylviane, Le créole sans peine (Guadeloupéen), Chennevières-sur-Marne, Assimil, 1990.
Sabatini, Francesco, Un’iscrizione volgare romana della prima metà del secolo IX. Il Graffito della Catacomba di
Commodilla, in: Il volgare nelle chiese di Roma. Messaggi graffiti, dipinti e incisi dal IX al XVI secolo, a cura di F.
Sabatini / S. Raffaelli / P. D’Achille, Roma, Bonacci, 1987, pp. 7-34.
Sörés, Anna, „Rapports génétiques et typologiques dans l’étude synchronique des langues romanes“, Revue Romane 30,
1995, pp.41-79.
Stern, Clara / William, Die Kindersprache, Leipzig, 1928.
Şerbănescu, A., Dativ posesiv, dativ experimentator, „Studii şi cercetări lingvistice” L (1999), pp.19-38.
Tagliavini, Carlo, Rumänische Konversations-Grammatik, Heidelberg, Groos, 51938.
Tiktin, Hariton, Rumänisch-deutsches Wörterbuch, Wiesbaden, Harrassowitz, 21986-1989.
Weigand, Gustav, Praktische Grammatik der Rumänischen Sprache, Leipzig, 21918.

26
Secţiunea Istorie și Teologie
History and Theology Session
 CICCRE I 2012

Nicoleta CĂLINA Sull `Imperatore Traiano e il suo corteo triomfale

(Universitatea din Craiova) raffigurati in un rilievo nel santuario della Fortuna
Primigenia del Museo Archeologico Prenestino

Abstract: About Emperor Trajan and his triumphant moments represented in one marble relief in Fortuna
Primigenia sanctuary from Prenestino Archaeological Museum. The paper refers to a bas-relief - representing one
of the triumphant moments of the Roman emperor Trajan - a work in marble, belonging to the imperial era and which is
hosted by the Archaeological Museum of Palestrina, a very famous city in the antiquity, due to the sanctuary dedicated
to the goddess Fortuna Primigenia. The sanctuary dates, according to the archaeological findings attesting the first
settlements in the area, from the beginning of the eighth century B.C.

Keywords: Emperor Trajan, bas-relief, sanctuary, Palestrina

Rezumat: Despre împăratul Traian și cortegiul său t riumphal reprezentat pe un relief din sanctuarul Fortunei
Primigenia din Museul Arheologic Praeneste. Articolul de faţă face referire la un basorelief reprezentând unul din
momentele triumfale ale împăratului roman Traian, lucrare în marmură ce aparţine epocii imperiale şi care este găzduită
de Muzeul Arheologic din Palestrina, oraş foarte celebru în antichitate datorită Sanctuarului dedicat zeiţei Fortuna
Primigenia. Sanctuarul datează, potrivit descoperirilor arheologice care atestă primele aşezări din zonă, de la începutul
secolului al VIII-lea î. Hr.

Cuvinte cheie: împăratul Traian, basorelief, sanctuar, Palestrina

Palestrina, una piccola città vicina a Roma cui è connessa attraverso la Via Prenestina, sorge
sull’antica Praeneste, città latina molto celebre in età antica per il Santuario dedicato alla
dea Fortuna Primigenia1 che risale, secondo i primi reperti archeologici che attestano l’occupazione del sito,
al II secolo a.C., anche se l’origine del luogo di culto risale ad epoca più antica, cioè all’inizio dell’VIII
secolo a.C.
La posizione strategica della città che collegava il Lazio all’Italia meridionale, favorì la fioritura
della zona ed è qui che si ergerà un foro e il santuario oracolare dedicato alla Fortuna Primigenia2. Praenestre
era famoso per primo grazie a questo suo tempio della Fortuna Primigenia e del suo oracolo (sortes
praenestinae).
La dea Fortuna, che qui ha il nome di Primigenia, era particolarmente venerata dalle matrone.3
L’oracolo continuò ad essere consultato fino ai tempi cristiani, fino a Costantino il Grande; più tardi,
Teodosio I, vietò la pratica e chiuse il tempio.
I miti antichi attribuiscono le origini di Praeneste sia a Prainestos, figlio di re Latino e nipote di
Ulisse, sia a Telegono, figlio dello stesso Ulisse e di Circe, o ancora a Caeculus (Ceculo), figlio del dio
Vulcano. L’antico storico e geografo greco Strabone fa riferimento a Telegono come fondatore di Praeneste,
oppure all’eroe eponimo Prainestos, figlio del re Latino e nipote di Ulisse. Il poeta Virgilio, invece, fa il
collegamento del nome della città alla figura di Ceculo, presupposto figlio del dio Vulcano e ritrovato in
fasce presso alcuni fuochi che gli avrebbero danneggiato la vista.4 Sono state emesse delle ipotesi
sull’esistenza di un abitato protostorico, la cui esatta localizzazione è ancora incerta.
A partire dal VII secolo a.C., Praeneste comincia il sistema di scambi ed il fatto è testimoniato dai
ricchi corredi delle tombe, i cui preziosi oggetti dimostrano contatti e scambi con tutte le popolazioni del

1
G. Gullini, La datazione e l'inquadramento stilistico del santuario della Fortuna Primigenia a Palestrina, 1974, pp. 125-145.
2
L. Musso, Rilievo con pompa trionfale di Traiano al Museo di Palestrina, in “BdA 72”, con Appendice di M. Pfanner,
1987, p. 112.
3
R. Joy Littlewood, Fortune, in „The Oxford Encyclopedia of Ancient Greece and Rome”, Oxford University Press, 2010,
vol. 1, p. 212.
4
A. Degrassi, Studi su Praeneste, Perugia, 1978, pp.147-148.

28
 CICCRE I 2012
Mediterraneo e in particolare con gli Etruschi. La qualità artistica ed il valore di questi oggetti indicano dei
dettagli sulla società prenestina, aristocratica ed in stretto collegamento con le attività commerciali.
Tra il VII e il VI secolo a. C. e fino alla metà del V sec. a.C. Praeneste ha dei rapporti molto intensi
anche con la penisola, in particolare con i popoli del retroterra appenninico e con il Piceno: lo testimoniano i
moltissimi oggetti ornamentali femminili e l’armatura dei guerrieri, come sarebbero i dischi-corazza bronzei,
importati da queste zone o prodotti a Palestrina su modelli che provenivano dal Piceno. Alcuni tipi di arme
suggeriscono la possibile esistenza di fenomeni di mercenariato.
Con la prima metà del V secolo, gli oggetti di pregio sono di nuovo più numerosi e ci fanno pensare
al fatto che nella città esistesse ancora una classe sociale che confezionava raffinati oggetti d’ornamento.
Esteso sotto Silla, il Santuario della Fortuna è venuto ad occupare una serie di cinque ampie terrazze
che, poggianti su una sottostruttura gigantesca in muratura e collegati tra loro da grandi scalinate, si alzò uno
sopra l’altro sulla collina, sotto forma di un lato di una piramide, coronata sulla terrazza più alta del tempio
rotondo della Fortuna5.
Anche se i reperti archeologici documentano l’importanza ed il benessere di Praeneste in età
orientalizzante e arcaica, le prime notizie che abbiamo dagli autori antichi appartengono all’inizio dell’epoca
repubblicana.
Troviamo Praeneste in guerra con Roma già nel 380 a.C., la città fu conquistata da Roma con i suoi
alleati della Lega Latina. Dal 373 al 370 a.C. fu in continua guerra contro Roma oppure contro i suoi alleati,
però è stata difesa da Cincinnatus – che portò a Roma, come bottino di guerra, la statua di Giove Vincitore -
e diventò alleata di Roma e fornì dei soldati per l’esercito romano. Sempre qui sarà il posto dove agli esiliati
romani fu permesso di vivere.
Praeneste fa delle alleanze con i Galli nel 358 a.C. in funzione antiromana e partecipa alla guerra
latina; nel 338 a.C. diventa definitivamente sottomessa da Roma e perciò Praeneste rimane senza alcuni
territori.
Durante la seconda guerra punica, un pretore di Prenestre - M. Anicio - si affermò nella difesa di
Casilinum contro l’avanzata di Annibale; dopo la conclusione di questa guerra, la città diventa luogo di
confino per i prigionieri.
Verso la fine del II secolo a.C., la città rinascerà e passerà un periodo di grande prosperità
principalmente dovuta alla imponente ristrutturazione urbanistica e monumentale, che riguarda una gran
parte degli edifici pubblici.
Approfittando delle guerre di Roma in Oriente, cominciarono a sviluppare con questa zona
importanti attività mercantili, sopratutto con il commercio degli schiavi, che si rivelò una grande fonte di
ricchezza. Questa fiorente attività commerciale condusse alla realizzazione di nuove costruzioni o la
ricostruzione in forme monumentali degli edifici principali, facendo di Praeneste una città molto ampia e con
un aspetto molto imponente.
Nel 90 a.C. i cittadini di Praeneste ottennero la cittadinanza romana6. Durante la seconda guerra
civile romana, nell’anno 82 a.C., Gaio Mario il Giovane venne bloccato nella città dalle armate di Lucio
Cornelio Silla. Tutti gli abitanti maschi furono uccisi da Silla, Mario commise si suicidò ed una colonia
militare romana sarebbe stata fondata qui. Probabilmente questo sarà il momento quando la città smetterà di
esistere sulla collina, ma soprattutto nel bassopiano ed il santuario ed il tempio della Fortuna Primigenia si
allargarono fino ad includere anche lo spazio dell’antica città.
Dopo l’anno 82. a. C., il tempio è stato sviluppato e si sono costruite una serie di terrazze, esedre e
portici in quattro livelli ai piedi della collina, collegati da scale e rampe monumentali. Questo tipo di
costruzione era stato ispirato dalle monarchie ellenistiche7.
Nel periodo imperiale Praeneste rimarrà uno dei posti preferiti per la calda estate romana e per
curarsi. Il poeta Orazio la menziona, accanto a Tivoli (Tibur) e Baia (Baiae), una delle più belle stazioni
balneari del tempo. Si dice che il primo imperatore romano Augusto venisse spesso qui e che il secondo
imperatore, Tiberio, sia ricoverato da una grave malattia a Praeneste e che lo trasformò in municipio.
Probabilmente in collegamento con le leggi suntuarie che limitavano il lusso negli usi funerari e con
la semplificazione dei corredi tombali, si nota a Praeneste, come nelle altre città latine, una fioritura dei

5
Leland M. Roth, Understanding Architecture: Its Elements, History and Meaning, Boulder, Westview Press, 1993, p. 218.
6
G. Gullini, op. cit., pp. 746-799.
7
Leland M. Roth, Understanding Architecture: Its Elements, History and Meaning, Boulder, Westview Press, 1993, p. 217.

29
 CICCRE I 2012
santuari, sia nella decorazione architettonica che nella quantità delle offerte votive, indicando così una
diversa destinazione dell’accumulo delle ricchezze.
Il Santuario, questo immenso edificio, probabilmente il più grande santuario romano, deve aver
presentato un aspetto più imponente, visibile da gran parte del Lazio, da Roma, e anche dal mare. Il terreno
ai piedi della terrazza inferiore è 450 m sul livello del mare, e qui si trova una cisterna, divisa in
dieci camere di grandi dimensioni. Si crede di esser stato costruito da gruppi associati di cittadini, che si
volevano affermare dopo essersi arricchiti grazie alle guerre ed ai notevoli traffici commerciali.
Il Santuario è un monumentale capolavoro dell’architettura romana di epoca repubblicana, realizzato
dalla tecnica costruttiva del cementizio, in terrazze artificiali edificate sulle pendici del monte Ginestro e
collegate da scalinate. La parte più antica del santuario primitivo si trovava sulla terrazza proprio sopra la
parte più bassa, in una grotta nella roccia naturale dove c’era una sorgente che è diventato un pozzo. Una
parte del santuario arcaico è stato formato a partire dal secolo II a.C. ed è stato pavimentato con un mosaico
colorato raffigurante un paesaggio marino: un tempio di Poseidone sulla riva, con pesci di tutti i tipi che
nuotano nel mare. Nella parte estica di questa grotta c’è un grande spazio, ora aperto, ma una volta molto
probabilmente coperto, e formando una basilica a due piani costruito contro la roccia sul lato nord e decorata
con lesene. Ad est si trova una sala absidata, spesso identificata con il tempio stesso, in cui è stato trovato il
famoso mosaico con scene del Nilo, che si trova nel Palazzo Barberini-Colonna8 in Palestrina sulla
terrazza superiore, che oggi fa parte dal Museo.
Sulla “terrazza degli emicicli”, si può osservare un pozzo che è stato identificato con quello in cui il
nobile prenestino Numerio Sufficio avrebbe rinvenuto le sorti, ovvero delle tavolette di legno da cui si
traevano auspici per il futuro, come testimonia Cicerone9. Si considera che all’interno del pozzo scendeva un
ragazzo che, dopo aver ricevuto i responsi, consegnava le tavolette a quelli che avevano fatto le domande e
che avevano offerto un contributo.
Sopra il portico di fondo e la cavea teatrale dell’ultima terrazza, nel XII secolo si erse per la volontà
della famiglia Colonna, il Palazzo Colonna Barberini, ricostruito - nelle forme attuali sulla sommità
del santuario della Fortuna Primigenia - da Taddeo Barberini nel 1640 e che dal 1956 divenne sede del
Museo Nazionale Archeologico Prenestino. L’attività archeologica svolta qui è impressionante. I reperti che
si ritrovano qui sono: busti, basi funerarie, statue, oggetti di uso quotidiano provenienti dalle necropoli della
città, rilievi.
Nel nostro lavoro ci riferiremo alla rappresentazione di un trionfo in un rilievo in marmo che
appartiene all’età imperiale e che è ospitato dal Museo Archeologico Prenestino. Il rilievo a cui faremo
riferimento raffigura uno dei trionfi dell’imperatore Traiano.
* * *
Il successo in battaglia era molto importante per i Romani e, per aumentare la fama e la reputazione
del condottiero o dell’imperatore, erano organizzate delle celebrazioni di trionfo, accompagnate spesso
da parate militari. Ai comandanti dell’esercito o all’imperatore, in onore della vittoria in battaglia sono dedicati
degli archi trionfali, colonne, altari, trofei, statue equestri od opere d’arte, come sarebbero le sculture.
Quando si vinceva una battaglia, nella Roma antica, i generali romani salivano sul carro del vincitore
e tornavano vittoriosi, con le certezze a portata di mano: avevano ampliato i confini dello stato, avevano
subito perdite limitate ed erano riusciti a ritornare con l’esercito a casa. Se tutto succedeva così, il Senato
permetteva loro di ricevere gli onori del Trionfo.
Dal bisogno dei vincitori, dei Romani, di fare un esempio, fa parte anche il trionfo, con tutti gli
elementi ad esso collegati. Indipendentemente dalla loro posizione nella processione, davanti al carro del
comandante vincitore, nella maggior parte dei casi, o dopo di lui, i prigionieri erano esposti alla pubblica
umiliazione. Gente comune e nobili, uomini, donne e bambini, i prigionieri sono raffigurati alla gente di
Roma come simbolo del potere romano e della sua forza militare, per dare fiducia agli abitanti della città
dei sette colli.
Il Triumphus romano, il corteo in cui il vincitore faceva vedere il bottino di guerra, soprattutto i
metalli preziosi catturati dal nemico, i prigionieri in catene, le tabulae pictae che illustravano le terre
conquistate, gli animali che i romani non avevano mai visto, era il più alto onore di uno imperatore o

8
[Link] consultato il 23 marzo 2012.
9
Cicerone, De divinatione, II, 41.

30
 CICCRE I 2012
generale potesse ricevere. Nel giorno del Trionfo, il generale o l’imperatore passava per le vie dell’Urbe,
lungo un percorso che è rimasto quasi sempre lo stesso e che cominciava dal Campo Marzio fino al tempio
Capitolino che era dedicato a Giove.
Sul suo carro da parata, che era fatto di metallo prezioso o di avorio, il Trionfatore si affacciava in
vestiti di porpora, ricamate in oro con le palme della vittoria. Dietro quello che era riuscito a diventare
Trionfatore, sul carro si trovava un servo che gli teneva sulla testa una corona d’oro e che aveva il dovere di
dirgli, ogni tanto, “Hominem te esse memento”, oppure “Ricordati di essere un uomo”, per ricordargli che
questi non era un dio, ma solo un mortale vestito come gli dei.
Il carro era seguito dall’esercito e questo fatto era considerato come un momento di eccezione,
perché solo per il Trionfo si faceva la deroga alla legge romana che vietava l’ingresso in città alle autorità
militari e proibiva all’esercito di oltrepassare il recinto sacro dell’Urbe. Arrivato al tempio di Giove Ottimo
Massimo sul Campidoglio, il vincitore deponeva le vesti preziose e la corona10.
Il primo che avrebbe celebrato a Roma, attraverso un trionfo, la sua vittoria sui nemici, secondo
Plutarco, è Romolo. Romolo era venuto in trionfo e dopo la sua vittoria, alle Idi di ottobre, aveva portato
con sé molti prigionieri, tra cui il comandante dei Veienti. L’ultimo capo militare romano che abbia
celebrato un evento del genere, per il periodo imperiale e repubblicano, come riferisce Appiano, fu Cesare.
Dei più di 20 brani sui trionfi e appartenenti ad opere antiche, la maggior parte degli scritti -
14 frammenti - si trovano nell’opera dello storico Tito Livio. I testi appartenenti all’autore coprono
un periodo compreso tra la metà del V secolo a. C. e la metà del II a. C. secolo a. C. Qui viene
menzionato questo tipo di cerimonia, dove ci si racconta che i comandanti dei nemici si trovavano davanti al
carro trionfale, scortati dalle guardie romane; seguivano le bandiere militari e poi le armate del vincitore,
cariche del bottino sequestrato.
La stessa immagine dei prigionieri che passano sotto gli occhi della popolazione di Roma si trova
in altri due testi, che ricordano la celebrazione del trionfo di Cornelius sopra i Galli Boi, e quello
di Tito Quinzio Flaminino, sopra i Macedoni.
Il percorso seguito dai prigionieri dal momento in cui erano stati catturati fino alla loro esibizione
davanti alla popolazione di Roma, potrebbe essere questo: un primo passo, dopo la loro cattura, era la
selezione dei prigionieri e la separazione dei capi nemici dal resto dell’esercito catturato. Poi, tra le
truppe nemiche conquistate si operava una nuova selezione, in base all’aspetto fisico. Questi passaggi li
ritroviamo in Giuseppe Flavio, nella sua opera sulla guerra tra i Romani e i Giudei: „Tra i prigionieri
di guerra, tranne i loro capi Ioannes e Simone, [Tito] ha selezionato un certo numero di 700 uomini che si
distinsero per la loro statura fisica e la bellezza, dando ordini che fossero trasportati immediatamente a
Roma, dove dovevano prendere parte alla sua marcia trionfale”. Plinio il Giovane, in una lettera
all’imperatore Traiano, affermava: „Ho l’impressione di vedere sin d’ora il trionfo pieno non di prede portate
dalle province e dell’oro, ma delle armi nemiche e di catene di re prigionieri”11.
L’espansione militare dell’Impero Romano include anche il bottino di guerra preso dai territori
conquistati, portato a Roma e presentato in processione trionfale, in cui i generali vittoriosi celebravano le
loro vittorie.
La prova materiale del periodo imperiale, di cui la maggior parte si trova nel museo di Palestrina
moderna, sul sito del santuario, dimostra che la città divenne un deposito di ricchezze per
onorare l’imperatore.
***
Il rilievo raffigurante Traiano in una processione trionfale faceva parte del monumento funerario
di Q. Fabius Postuminus12, che ha combattuto per l’imperatore sul Danubio e in seguito si stabilì e morì
a Praeneste.
La zona figurata del rilievo è delimitata da un bordo costituito da una fila di astragali, da un
kymation lesbio e da un esuberante fregio di acanto abitato da leoni, cervi e cavalli che balzano fuori dalle
volute delle foglie frastagliate. La cornice corre su tre lati; sul lato destro del rilievo era originariamente
addossato un altro blocco dove seguiva il resto della raffigurazione.

10
Pensabene Patrizio, Ostensium marmorum decus et decor: Studi archittetonici decorativi e archeometrici, Roma, L’”Erma”
di Bretschneider, 2002, p. 96.
11
William Whiston, The Complete Works of Flavius Josephus, trad. William Whiston, J. & F. Tallis Company, 1859, p. 11.
12
A. Quilici, in “Palestrina”, 1996, pp.57-60.

31
 CICCRE I 2012
La scena rappresenta un corteo trionfale nel quale l’imperatore Traiano è raffigurato mentre avanza
su una quadriga incoronato dal servus publicus e alla scena partecipano i littori, contraddistinti dai fasci e
schierati su due file. Se il contenuto del rilievo tratta un tema di carattere storico-politico e lo schema
compositivo è tratto dai modelli figurativi dell’arte ufficiale, il linguaggio artistico usato per descrivere
l’evento non è quello dell’arte ufficiale e non trova confronti nei monumenti pubblici con analoghe
raffigurazioni di trionfo. Il rilievo traduce il contenuto della rappresentazione sottolineando, attraverso le
dimensioni maggiori dell’imperatore, l’importanza e il ruolo del trionfatore 13.
Nel rilievo con la raffigurazione del trionfo dell’imperatore romano Traiano – che con due campagne
(101-102; 105-106) portò il confine romano oltre il Danubio, nella provincia della Dacia, e in Asia inflisse
sconfitte ai Parti (campagna 113-117) creando le nuove province di Arabia Petrea, Armenia e Mesopotamia -
la raffigurazione è resa con schemi compositivi comuni nell’arte ufficiale, ma con un linguaggio artistico
caratterizzato dalle proporzioni alterate in base all’importanza dei personaggi e dalla mancanza di profondità,
proprio dell’arte plebea. Nel rilievo celebrativo del trionfo di Traiano, la scena presenta Traiano su un carro
trainato da quattro cavalli, preceduto da un palafreniere, mentre un giovane lo incorona. Sullo sfondo ci sono
otto littori con un trofeo14. Assistiamo ad una disposizione paratattica delle figure vicine all’arte cosiddetta
„plebea”, ad una mancanza di profondità nella resa spaziale e ad una rinuncia alle proporzioni naturalistiche
in favore di una “misura gerarchica” dei personaggi.
Per quanto riguarda la destinazione del rilievo in questione sono state proposte diverse ipotesi tra le
quali la sua appartenenza ad un monumento onorario oppure la sua utilizzazione in un monumento sepolcrale
di un importante personaggio legato nella sua carriera all’imperatore Traiano. Le poche ed incerte notizie
riguardanti la provenienza del rilievo hanno reso difficile l’interpretazione della scultura15. Il luogo di
rinvenimento è stato recentemente individuato nella località La Cona, una zona che si trova ad un chilometro
da Palestrina, dove nel 1967 – a causa dei lavori ad una condotta idrica - fu scoperta l’opera.
Le caratteristiche del tempio influenzarono il disegno del giardino romano attraverso l’antichità
e ancora una volta il giardino italiano delle ville del Quattrocento16. Il monumento a Vittorio Emanuele II a
Roma deve molto all’architettura del complesso santuario di Praeneste.

Bibliografia
AA VV, Urbanistica e architettura dell’antica Praeneste, Atti del convegno di studi archeologici, Palestrina, 1992.
Agnoli, Nadia, Il rilievo con la raffigurazione del trionfo di Traiano, in “Xenia Antiqua, IX, 2000.
Agnoli, Nadia, Museo Archeologico Nazionale di Palestrina. Le sculture, L’”Erma” di Bretschneider, Roma, 2002.
Bianchi Bandinelli, Ranuccio, Torelli, Mario, L’arte dell’antichità classica, Etruria-Roma, UTET, Torino 1976.
Castaldini, Alberto, L’eredità di Traiano. La tradizione istituzionale romano-imperiale nella storia dello spazio
romeno, in „Atti del Convegno internazionale di studi - Bucarest, Istituto Italiano di Cultura – Accademia Romena,
6-7 giugno 2007”, Bucarest, Istituto Italiano di Cultura, 2008.
Cicerone, De divinatione, II, 41.
Coarelli, Filippo, I santuari del Lazio in età repubblicana, Roma 1987.
Degrassi, A., a cura di F. Coarelli, Studi su Praeneste, Eucoop, Perugia, 1978.
Gatti, Sandra, Agnoli, Nadia, (a cura di), Palestrina. Santuario della Fortuna Primigenia. Museo Archeologico
Prenestino (Itinerari dei musei, gallerie, scavi e monumenti d’Italia del Museo per i beni e le attività culturali,
nuova serie, n.53), Istituto poligrafico e zecca dello Stato, Roma 2001.
Gullini, G., Facolo, F., Il Santuario, della Fortuna Primigenia a Palestrina, Roma, 1953.
Gullini, G., Il Santuario, della Fortuna Primigenia a Palestrina, in “ANRW”, I, 4, 1973.
Gullini, G., La datazione e l’inquadramento stilistico del santuario della Fortuna Primigenia a Palestrina, 1974.
Jacopi, G. Il Santuario della Fortuna Primigenia e il Museo Archeologico Prenestino, 4° ed., Roma, 1973
Mingazzini, P., Note di topografia prenestina, in ACI 6, 1954.
Musso, L., Rilievo con pompa trionfale di Traiano al Museo di Palestrina, in “BdA 72”, con Appendice di M. Pfanner,
1987.
Pensabene Patrizio, Ostensium marmorum decus et decor: Studi archittetonici decorativi e archeometrici, Roma,
L’”Erma” di Bretschneider, 2002.

13
Nadia Agnoli, Rilievo con la raffigurazione del trionfo di Traiano, in Gatti-Agnoli, 2001, p.61
14
Nadia Agnoli, op. cit., p.62
15
Sandra Gatti, Nadia Agnoli, Palestrina. Santuario della Fortuna Primigenia. Museo Archeologico Prenestino, Istituto
Tipografico e zecca dello Stato, Roma, 200, p. 63
16
Nadia Agnoli, Il rilievo con la raffigurazione del trionfo di Traiano, in “Xenia Antiqua”, IX, 2000, p.42

32
 CICCRE I 2012
Quilici, A., in “Palestrina”, 1996.
Strabone, Geografia, 3,5,11: sulla repressione sillana.
[Link]
meraviglia-italiana

Appendice:

Tav. 1 - Il Santuario prenestino nei tempi antichi.

Tav. 2 - Il rilievo con la raffigurazione del trionfo dell’imperatore Traiano.

33
 CICCRE I 2012

Remus Mihai FERARU Vlahii din Peninsula Balcanică în lumina izvoarelor

(Universitatea de Vest din literare bizantine din secolele X-XII
Timişoara)

Abstract: Vlachs of the Balkan Peninsula from the literary Byzantine sources of the X-XII centuries. After the
annexation of the Bulgarian tzardom territory at the Empire, the establishment on the Danube of the imperial border by the
emperor John Tzimisces (969-976) coincided with the resovereign of the romanized Balkan population by the Byzantium,
population mentioned in Byzantine literary sources as the Vlachs. Based on the information provided by the clerk
documents and by the Byzantine writers (Kekaumenos, Anna Comnena, John Kinnamos, Theodore Prodromos, Nikita
Choniates), we propose to study the socio-political, military and church organization of the Balkan Vlachs, their legal and
financial status in the Byzantine Empire, along with the Vlachs’ image that can be found in the Byzantine’s writings from
the X-XII centuries. Aware of the importance and value of the Vlach and the Roman elements from the Balkan Peninsula,
the Byzantines have promoted since the reign of Basil II an appropriate policy designed to loosen ties between the Vlachs
and the Slavo-Bulgarian world and to integrate the first into the civil, military and religious structures of the empire.
Byzantium contributed decisively to the fix of the political, social, legal status and to the tax regime of the Balkan Vlachs.
The last were organized into communities which enjoyed a broad autonomy along with a number of legal and financial
privileges. Vlachs had military obligations to Byzantium. Byzantine historical sources records about the enlistment of the
Vlachs in the imperial army. Byzantine writers “treat” the Vlachs with suspicion and contempt, considering them as
enemies of the Byzantines. The Vlach is the image of "the other", of the stranger who refuses to integrate into the Byzantine
society by affirming his own identity. Although they were aware of the Roman origin of the South-Danube Romanians,
Byzantine writers questioned it. They eluded Vlachs’ romanity and, for political reasons, they gave them barbaric origin.
Thus, the Byzantines have reserved just for themselves the Latin name “Romans”, name which gave them the status of
legitimate followers of ancient Rome.

Keywords: Vlachs, Byzantine sources, Romanity, the Balkan Peninsula, Slavs, Roman population

Rezumat: Fixarea graniței imperiale pe Dunăre de către împăratul Ioan Tzimiskes (969 -976), în urma anexării la Imperiu a
teritoriului țaratului bulgar, a coincis cu reintrarea sub stăpânirea Bizanțului a populației romanizate din Balcani, mențion ată
în izvoarele literare bizantine sub numele de vlahi. Pe baza informațiilor furnizate de actele de cancelarie și de către
scriitorii bizantini (Kekaumenos, Anna Comnena, Ioan Kinnamos, Theodor Prodromos, Nichita Choniates), ne propunem să
studiem organizarea social-politică, militară și bisericească a vlahilor balcanici, statutul lor juridic și fiscal în cadrul
Imperiului Bizantin, precum și imaginea vlahilor la scriitorii bizantini din secolele X-XII. Conștienți de ponderea și
valoarea elementului vlah, romanic, din Peninsula Balcanică, încă din timpul domniei lui Vasile al II-lea bizantinii au
promovat o politică adecvată, menită să-i desfacă pe vlahi de legăturile cu lumea slavo-bulgară și să-i integreze în
structurile civile, militare și religioase ale Imperiului. Bizan țul a contribuit în mod decisiv la fixarea statutului politic, social,
juridic și a regimului fiscal al vlahilor balcanici. Ei erau constituiți în comunități care beneficiau de o largă autonomie,
precum și de o serie de privilegii juridice și fiscale. Vlah ii aveau obligații militare față de Bizanț. Izvoarele bizantine
consemnează înrolarea vlahilor în armata Imperiului. Scriitorii bizantini îi privesc pe vlahi cu suspiciune și dispreț,
considerându-i vrăjmașii ordinii bizantine. Vlahul reprezintă imaginea „ celuilalt”, a străinului care refuză integrarea în
societatea bizantină prin afirmarea propriei identități. Deși erau conștienți de originea romană a românilor sud -dunăreni,
scriitorii bizantini au contestat-o. Ei au eludat romanitatea vlahilor, atribuindu-le din rațiuni de ordin politic o origine
barbară. Astfel, bizantinii și-au rezervat doar pentru ei înșiși numele latin de romani, care le oferea calitatea de moștenitori
legitimi ai vechii Rome.

Cuvinte cheie: vlahi, izvoare bizantine, romanitate, Peninsula Balcanică, slavi, populație romanică

Începând din 602 – odată cu prăbușirea frontierei dunărene a Imperiului Bizantin – avarii și slavii s -au
revărsat în teritoriile bizantine sud-dunărene. Slavii au ocupat întreaga Peninsulă Balcanică până în punctul ei cel
mai meridional. Ei au ajuns până în sudul Peloponezului, pe țărmurile și în insulele Mării Egee și chiar în Asia
Mică. Îndată după instalarea lor temeinică în Balcani, slavii au pus bazele unor formațiuni politice cu caracter
34
 CICCRE I 2012
prestatal, denumite Sclavinii în izvoarele bizantine1, care acopereau teritorii întinse din Grecia, Macedonia și
îndeosebi din vestul și nordul Peninsulei Balcanice. Sclaviniile erau teritorii pe deplin autonome în care nu se
manifesta autoritatea imperială bizantină. Singurele puncte de sprijin ale Imperiului bizantin în Peninsula
Balcanică au rămas Constantinopolul, Thessalonicul, câteva cetăţi de pe coasta Mării Adriatice: Iader (Zadar),
Trogurium (Trogir), Spalatum (Split), Ragusa (Dubrovnik), Acruvium (Kotor), Butua (Budva), Scorda (Skadar),
Lyssus (Liš) şi Dyrrachium, la care se adaugă câteva insule de-a lungul ţărmului adriatic2.
O masivă bulversare etnică s-a produs în Peninsula Balcanică odată cu instalarea bulgarilor. În 680,
hoarda bulgarilor în frunte cu Asparuch „s-a stabilit în nord-estul Peninsulei Balcanice, undeva în regiunea
orașului Odessos (Varna); de aici, bulgarii și-au extins treptat dominația în câmpia dintre Dunăre și Balcani, în
vechile provincii Moesia Inferior și Scythia Minor” 3. Momentul instalării bulgarilor în nord-estul Peninsulei
Balcanice a coincis cu întemeierea statului bulgar cu capitala la Pliska, condus de către hanul Asparuch (680-
702)4. Urmașii lui Asparuch au extins progresiv teritoriul statului bulgar, care în secolul al X-lea cuprindea
aproape întreaga Peninsulă Balcanică.
Instalarea slavilor pe teritoriile bizantine sud-dunărene și expansiunea statului bulgar au pricinuit
profunde modificări demografice în Peninsula Balcanică și au reprezentat o cotitură decisivă în destinul
romanității sud-dunărene. Populație de agricultori seminomazi, slavii s-au așezat în regiunile de câmpie și pe
văile râurilor5. Ei au dizlocat masa populației romanice din provinciile sud -dunărene și au împins-o spre
regiunile muntoase din sudul Peninsulei Balcanice. Romanicii au fost nevoiți să se stabilească pe versanții
Munților Balcani sau au fost purtați de valul slav până î n Macedonia centrală și meridională și în Grecia
continentală, la sud de așa-numita linie Jirecek, care separa, la nivelul Peninsulei Balcanice, regiunile cu
populație greacă de cele ocupate de populația romanizată. O parte a populației romanice s -a refugiat pe coasta
dalmată și în insulele învecinate și, probabil, în nordul Dunării, în teritoriile abandonate de către slavi. Un caz
excepțional îl constituie populația romană din Dalmația „care nu a fost dizlocată de către slavi din teritoriile
ocupate, ci a păstrat un caracter compact, fiind obligată să plătească tribut Sclaviniilor vecine”6. O mare parte a
romanicilor sud-dunăreni au rămas în locurile de baștină unde au format adevărate insule de populație latinofonă,
fiind asimilați cu timpul de comunitățile slave. Așadar, majoritatea populației romanice și -a continuat existența
în cadrul formațiunilor politice slave din Serbia, Croația, Macedonia, Grecia continentală și în statul bulgar,
„mai cu seamă după expansiunea acestuia din secolele IX-X”. Doar o mică parte a romanicilor a reușit să se
refugieze în teritoriul controlat efectiv de Bizanț în Balcani, teritoriu limitat în secolele VII-VIII la o îngustă
fâșie de coastă, care se întindea de -a lungul țărmului Mării Egee, de la Constantinopol și până la capu l Malea
(situat la extremitatea sudică a Peloponezului)7.

1
Theophanes Confessor, Chronographia, an English translation of anni mundi 6095-6305 (A.D. 602-813), with introduction and
notes by Harry Turtledove, Philadelphia, University of Pennyslvania Press, 1982, 347, p. 46; 364, p. 62; 430, p. 119.
2
Dimitri Obolensky, Un commonwealth medieval: Bizanţul. Europa de Răsărit, 500-1453, București, Ed. Corint, 2002, p. 67;
Georgije Ostrogorski, Histoire de l’État byzantin, traduit de lʼallemand par J. Gouillard, Paris, Éds. Payot, 1996, p. 122-123. Ultimele
cercetări arheologice au dovedit că pătrunderea masivă a slavilor în Peninsula Balcanică a început către 604 – și nu în 602 cum s-a
crezut până acum – și s-a încheiat în anul 614, vezi Stelian Brezeanu, Istoria Imperiului Bizantin, București, Ed. Meronia, 2007, p. 90
(abreviată infra Ist. Imp. Bizantin); pentru migrația slavilor în Peninsula Balcanică, vezi P. Lemerle, Invasions et migrations dans les
Balkans depuis la fin de l'époque romaine jusqu'au VIIIe siècle, în „Revue historique”, 211, 1954, p. 265-308.
3
Stelian Brezeanu, Ist. Imp. Bizantin, p. 124; vezi și Georgije Ostrogorski, op. cit., p. 157; Jacques Brosse, Histoire de la Chrétienté
d’Orient et d’Occident. De la conversion des Barbares au sac de Constantinople, 406-1204, Paris, Éds. Albin Michel, 1995, p. 621-622;
Petre Diaconu, s. v. bulgari, în „Enciclopedia arheologiei şi istoriei vechi a României”, vol. I, (A-C), coordonator științific Constantin
Preda, București, Ed. Enciclopedică, 1994, p. 223.
4
John F. Haldon, Byzantium in the Seventh Century. The Transformation of a Culture, Cambridge, 1990, p. 67; Dimitri
Obolensky, op. cit., p. 78-79; Georgije Ostrogorski, op. cit., p. 157.
5
Cécile Morrisson, Le Monde Byzantin, vol. I: LʼEmpire romain dʼOrient (330-641), Paris, Presses Universitaires de France,
2004, p. 339-340.
6
Stelian Brezeanu, Romanitatea orientală în Evul Mediu. De la cetățenii romani la națiunea medievală, București, Ed. All
Educațional, 1999, p. 43. (abreviată infra Rom. Orient. în EM).
7
Ibidem, p. 40, 56; vezi și Georgije Ostrogorski, op. cit., p. 123; Alain Ducellier, Byzance et le monde orthodoxe, 3e édition,
publié avec le concours du Centre National des Lettres, Paris, Armand Colin, 2006, p. 109.
35
 CICCRE I 2012
Izvoarele scrise din secolele VII-IX nu ne furnizează aproape nici o informație cu privire la populația
romanică cuprinsă în Sclaviniile slavilor și pe teritoriul primului stat bulgar; această pop ulație a revenit în atenția
scriitorilor bizantini de-abia la sfârșitul secolului al X-lea, când ea a început să fie desemnată în sursele bizantine
cu etnonimul de vlahi (Bl£coi). La originea etnonimului de vlah se află numele unui trib celtic – Volcae – aflat
în sud-estul Galliei, care în secolele IV-III î. Hr. și-a exercitat dominația asupra întregului teritoriu din stânga
Rinului. Într-o primă fază, triburile germanice din sud-vestul actualei Germanii care au intrat în contact cu tribul
volcilor, au preluat numele acestora și l-au extins sub forma walha asupra tuturor celților de pe teritoriul Galliei.
După cucerirea și romanizarea Galliei, triburile germanice au desemnat prin etnonimul walha populația
latinofonă din Gallia romană. Cu timpul, acest termen va desemna pe toți vorbitorii de limbă latină din Imperiul
roman. Odată cu migrația triburilor germanice spre vest, etnonimul walha s-a răspândit în provinciile romane din
Occident, fiind atestat sub diferite forme, dintre care menționăm forma walch/walach, documentată în sudul
Germaniei. Ca urmare a contactelor dintre germani și slavi, termenul în discuție a fost preluat de către lumea
slavă începând cu secolul al IX-lea. Etnonimul walch/walach este atestat pentru prima oară la începutul secolului
al X-lea la slavii meridionali sub forma vlah, cu sensul de străin sau neslav de limbă romanică. De la forma vlah
a derivat și numele slav al regiunii populate de romanici, Vlaška8. Bizantinii, care au intrat în contact cu slavii
meridionali în secolele VIII-IX în Macedonia meridională și nordul Greciei, au preluat de la aceștia din urmă
termenul vlah sub forma blachos9. O dovadă în sprijinul acestei ipoteze o constituie prima mențiune a
etnonimului vlah, documentată către mijlocul secolului al IX-lea într-o cronică locală de la mănăstirea athonită
Kastamonitou; acest izvor atestă prezența vlachorynchinilor (Blacorhc‹noi) – vlahii de pe valea râului
Rhynchos (din proximitatea Peninsulei Calcidice) – aliați cu tribul slav al sagudaților, care au invadat
Macedonia, ajungând până la Muntele Athos, în timpul crizei iconoclaste 10.
Fixarea graniței imperiale pe Dunăre de către împăratul Ioan Tzimiskes (969 -976), în urma anexării la
Imperiu a teritoriului țaratului bulgar 11, a coincis cu reintrarea sub stăpânirea Bizanțu lui a populației romanizate
din Balcani. În noul context istoric, izvoarele bizantine ne furnizează informații consistente despre vlahii sud-
dunăreni. Pe baza informațiilor oferite de izvoarele literare bizantine, ne propunem să studiem organizarea
social-politică, militară și bisericească a vlahilor balcanici, statutul lor juridic și fiscal în cadrul Imperiului
bizantin, precum și imaginea vlahilor la scriitorii bizantini din secolele X -XII.
Prima mențiune a vlahilor apare la cronicarul Georgios Kedrenos 12 și datează din anul 976. Kedrenos ne
relatează despre revolta bulgarilor împotriva Bizanțului, care a izbucnit în Macedonia la moartea împăratului
Ioan Tzimiskes (ianuarie 976). Cronicarul bizantin ne informează că, la scurt timp după acest eveniment, David, unul
dintre conducătorii revoltei, „a murit ucis de niște vlahi călători, între Castoria și Prespa, la așa -numiții «Stejari
frumoși»” 13. Vlahii sunt menționați în două diplome emise de către împăratul Vasile al II-lea Bulgaroctonul

8
Stelian Brezeanu, Rom. Orient. în EM, p. 102-103; vezi și Adolf Armbruster, Romanitatea românilor. Istoria unei idei, ediția a II -a
revăzută și adăugită, București, Ed. Enciclopedică, 1993, p . 19-20.
9
Ibidem, p. 103-104; vezi și Ligia Bârzu, Stelian Brezeanu, Originea și continuitatea românilor . Arheologie și tradiție istorică ,
București, Ed. Enciclopedică, 1991, p . 291-293.
10
Fontes Historiae Daco-Romaniae-Izvoarele istoriei României, vol. IV, (ed. Haralambie Mihăescu, Nicolae Şerban Tanaşoca,
Radu Lăzărescu, Tudor Teoteoi), Ed. Academiei, București, 1982, p. 6 (abreviată infra FHDR): „În zilele împăraților iconomahi,
neamurile din ținuturile de lângă Dunăre, găsind prilej de dezordine, deoarece împărații cei nelegiuiți ai romanilor purtau război
contra sfintelor icoane, pe atunci așa-numiții rinhini și, în limba celor simpli, vlahorinhini și sagudați, după ce au ocupat Bulgaria
și s-au întins încetul cu încetul în diferite părți, au pus stăpânire și pe Macedonia. În cele din urmă au ajuns și la Athos cu femeile
și copiii lor, căci nu se afla nimeni să le stea împotrivă și să-i înfrunte cu război”. Cercetătorul grec M. Lascaris, Les
Vlachorynchines. Une mise au point, în „Revue Historique du Sud-Est Européen”, 20, 1943, p. 182-189, a demonstrat că
vlahorinhinii sunt o populație romanică, invocând termenii de origine latină din textul documentului; vezi și Stelian Brezeanu, Rom.
Orient. în EM, p. 104.
11
G. Ostrogorski, op. cit., p. 320-321.
12
Georgios Kedrenos a trăit la sfârșitul secolului al XI -lea și începutul secolului al XII -lea. El este autorul unei cronici universale
(Compendiu de istorii). Pentru perioada anilor 811-1057, în care se încadrează și informațiile cu privire la vlahi, Kedrenos a copiat
integral opera istorică a lui Ioan Skylitzes, FHDR, vol. III, p. 122; 144-145.
13
FHDR, vol. III, p. 144: „toÚtwn dš tîn tess£rwn ¢delfîn Dabˆd mšn eÙqÝj ¢peb…w ¢naireqeˆj mšson Kastor…aj kaˆ
Pršspaj kaˆ t¦j legomšnaj Kal¦j dràj par¦ tinwn Blacîn Ðditîn...”. Incidentul în care au fost implicați vlahii călători
36
 CICCRE I 2012
(976-1025), una din 979/98014, la care face aluzie un secol mai târziu scriitorul grec Kekaumenos15, cealaltă din
102016. În perioada imediat următoare, informațiile despre vlahii balcanici se înmulțesc simțitor. „Pe măsura
afirmării tot mai puternice a vlahilor, pe toate planurile, în viața Imperiului Bizantin, sporesc și informațiile
despre aceștia în actele de cancelarie, dar și cele furnizate de scriitorii bizantini. Acțiunile vlahilor balcanici au
fost consemnate de către scriitori ocazionali (precum este cazul strategului tessalian Kekaumenos17) fie de
personalități literare”18 (Anna Comnena19, Ioan Kinnamos20, Theodor Prodromos21). La începutul secolului al
XIII-lea, vlahii au făcut obiectul lucrării lui Nichita Choniates 22, în contextul participării lor la mișcarea de
emancipare politică a popoarelor din Balcani de sub autoritatea Constantinopolului.
La sfârșitul secolului al X-lea și începutul secolului următor, când încep să fie menționați în izvoarele
bizantine, vlahii balcanici se împăr țeau în trei ramuri distincte: o ramură nordică, care popula versanții Munților
Balcani, o ramură apuseană care popula teritoriile Serbiei medievale, ținuturile bosniece, Croația și Dalmația și o
ramură sudică, care cuprindea pe vlahii stabiliți în Albania, Macedonia, Epir, Thessalia și restul Greciei23.
Izvoarele bizantine consemnează caracterul patriarhal, precumpănitor pastoral al comunităților vlahilor
balcanici. În marea lor majoritate, vlahii practicau păstoritul. Ei își desfășurau activitatea pe domeniile imperiale
și mănăstirești, având obligații față de stat sau față de mănăstiri. Kekaumenos descrie practica transhumanței
păstorilor vlahi din Thessalia. În timpul primăverii, aceștia, însoțiți de familiile lor, își duceau turmele la păscut
în munții Pindului și Rodopi, iar toamna reveneau pe pășunile din câmpia Thessaliei: „… Și le -a vorbit și
vlahilor: «Unde vă sunt acum dobitoacele și nevestele?». Ei au zis: «în munții Bulgariei». Căci așa li -e obiceiul,
ca dobitoacele și familiile lor să stea din luna aprilie până în luna septembrie în mu nții înalți și în locuri foarte
reci”24. Așadar, păstorii vlahi din Thessalia practicau transhumanța „normală”, câmpie-munte-câmpie25.

este relatat și de către episcopul Mihail Diabolites, un interpolator al istoriei lui Ioan Skylitzes, Nicolae-Șerban Tanașoca, Bizanțul
și românii. Eseuri, studii, articole, București, Ed. Fundației PRO, 2003, p. 187, n. 1.
14
Fr. Dölger, Regesten der Kaiserurkunden des oströmischen Reiches von 565-1453; 1 Teil: Regesten von 565-1025, München-Berlin,
1924, nr. 766.
15
FHDR, vol. III, p. 44; hrisovul emis în 979/980 și transcris de către Kekaumenos în lucrarea sa Sfaturi și povestiri este cel mai
vechi act oficial bizantin cunoscut referitor la vlahi.
16
H. Gelzer, Ungedruckte und wenig bekannte Bistümverzeichnisse der orientalischen Kirche, în „Byzantinische Zeitschrift”, 2,
1893, p. 46: „… kaˆ lamb£nein tÕ kanonikÕn aÙtîn p£ntwn kaˆ tîn ¢n¦ p©san Boulgar…an Bl£cwn...”; vezi și Fr.
Dölger, op. cit., nr. 807-808.
17
Kekaumenos este membrul unei familii aristocrate din Thessalia. În opera sa Sfaturi și povestiri, alcătuită între 1075 și 1078,
Kekaumenos relatează răscoala vlahilor, bulgarilor și grecilor din regiunea Larissei, provocată de excesele fiscului bizantin . El
lansează o diatribă violentă la adresa vlahilor pe care îi consideră inițiatorii revoltei. În schimb, Kekaumenos ne furnizeaz ă o serie
de informații exacte despre vlahii care locuiesc în Thessalia, FHDR, vol. III, p. 22; 27-45.
18
Nicolae-Șerban Tanașoca, op. cit., p. 48.
19
Anna Comnena, fiica împăratului Alexie I Comnenul, a scris lucrarea Alexiada, consacrată domniei tatălui său, FHDR, vol. III, p.
82; 108-109.
20
Ioan Kinnamos (1143-1190) a fost unul dintre marii istorici bizantini ai secolului al XII-lea. Opera lui (Epitome) înfățișează
evenimentele din timpul domniilor lui Ioan al II-lea și al lui Manuel I Comnenul. El vorbește despre participarea vlahilor la una
dintre expedițiile militare ale lui Manuel I Comnenul împotriva ungurilor, FHDR, vol. III, p. 232; 238-239.
21
Theodor Prodromos a fost unul dintre cei mai însemnați poeți bizantini. El a trăit la Constantinopol în timpul împăraților Ioan al II-
lea și Manuel I Comnenul, FHDR, vol. III, p. 188-189.
22
Nichita Choniates (1155-1215) este autorul unei remarcabile lucrări istorice, Istoria, în care relatează evenimentele dintre 1118 și
1206. Autorul prezintă în detaliu răscoala Asăneștilor și întemeierea Imperiului vlaho-bulgar și evidențiază rolul major al vlahilor în
cadrul acestor evenimente, FHDR, vol. III, p. 244; 252-261; 282-283, 292-299.
23
Stelian Brezeanu, Gheorghe Zbuchea (coord.), Românii de la sud de Dunăre. Documente, București, 1997, p. 10; Gheorghe
Zbuchea, O istorie a românilor din Peninsula Balcanică (secolele XVIII-XX), București, Editura Biblioteca Bucureștilor, 1999,
p. 21-22.
24
FHDR, vol. III, p. 32: „… e„pÒntoj dὲ kaˆ prÕj toÝj Bl£couj «poà e„sˆ t¦ kt»nh Ømîn kaˆ aƒ guna‹kej nàn;» aÙtoˆ
eἶpon: «e„j t¦ Ôrh Boulgar…aj» oÜtwj g¦r œcousi tÚpon, †na t¦ tîn Bl£cwn kt»nh kaˆ aƒ famil…ai aÙtîn e„sˆn ¢pÕ
'Aprill…ou mhnÕj ›wj Septembr…ou mhnÕj ™n Øyhlo‹j Ôresi kaˆ yucrot£toij tÒpoij”. Kekaumenos are în vedere aici thema
Bulgariei cu centrul la Skoplje, având ca nucleu Macedonia, centrul țaratului lui Samuel; thema Bulgariei cuprindea în pa rtea ei
sudică munții Pindului și Rodopi; vezi Stelian Brezeanu, Ist. Imp. Bizantin, p. 218.
37
 CICCRE I 2012
Fenomenul transhumanței este definitoriu pentru vlahii balcanici. Ea a fost practicată chiar și în secolele XIX -
XX de către păstorii aromâni din aceeași regiune, precum rezultă din descrierile călătorilor și etnografilor străini
care au observat direct acest fenomen și l-au descris în detaliu26. Practicarea transhumanței de către vlahi și
deplasarea lor continuă între câmpie ș i munte pe itinerarii bine stabilite, a indus-o în eroare pe Anna Comnena
care afirma că vlahii duc o viață nomadă27. Prințesa comnenă a confundat nomadismul cu transhumanța,
făcându-i pe unii istorici moderni să le atribuie uneori vlahilor, în mod eronat, nomadismul ca o caracteristică
existențială28.
Vlahii constituie un însemnat factor economic în Balcani. Ei sunt producători de produse lactate și
pânzeturi. La începutul secolului al XII-lea, păstorii vlahi îi aprovizionau cu lapte, brânză și lână pe călugării de
la Muntele Athos29. Produsele vlahilor, în special brânza și țesăturile, erau apreciate pe piața
constantinopolitană30.
Un document păstrat la mănăstirea athonită Marea Lavră (datat în februarie 1094) ne informează că
păstorii vlahi din thema Moglenei (situată la nord-vest de Thessalonic), stabiliți pe proprietățile mănăstirii Marea
Lavră aveau statutul de șerbi ai mănăstirii ( doulop£roikoi). Vlahii puteau să-și pască turmele pe pășunile
mănăstirii, fiind obligați față de aceasta la plata anuală a pășunatului. În schimb, ei erau scutiți de dări către
stat31. Același statut de șerbi ai mănăstirilor ( doulop£roikoi) îl aveau vlahii stabiliți la Muntele Athos la
începutul secolului al XII-lea. Ei aprovizionau Sfântul Munte cu lapte și pânzeturi, avân d în schimb dreptul de a-
și paște turmele pe domeniile mănăstirilor. Vlahii erau dependenți de patriarh, fiind scutiți de obligații financiare
față de fiscul imperial. Obligațiile vlahilor față de Biserică decurgeau din concesiunea unor drepturi regaliene de
natură fiscală din partea împăratului către patriarhul ecumenic 32. Sporirea obligațiilor fiscale ale vlahilor de către
autoritățile bizantine a dus la revoltele acestora din Thessalia (1066) și Haemus (1185).
O îndeletnicire de bază a unei părți însemnat e a vlahilor a rămas agricultura. Kekaumenos amintește de
vlahii stabiliți la câmpie, a căror principală ocupație o constituia, fără îndoială, munca câmpului 33.
Câteva familii de vlahi s-au stabilit în orașe, precum este cazul vlahului Verivoi din Larissa, în a cărui
casă a fost pusă la cale revolta vlahilor, bulgarilor și grecilor din Thessalia (1066) 34.
O altă categorie socială a vlahilor era cea a „călătorilor” ( Bl£coi Ðd‹tai). Cercetătorii au pus în legătură
termenul Ðd‹tai cu cuvântul sârbesc „kjelatori”, care transliterează românescul călători și desemnează în
documentele medievale sârbești pe vlahii cărăuși și paznici ai drumurilor. Așadar, termenul românesc „călători”

25
Există și o transhumanță „inversă”, munte-câmpie-munte, practicată de către vlahii din munții Pindului și de către cei din munții
Croației și Serbiei, vezi, Gheorghe Zbuchea, op. cit., p. 29; Stelian Brezeanu, Gheorghe Zbuchea (coord.), op. cit., p. 13-14; pentru
fenomenul transhumanței în Evul Mediu, vezi și lucrarea consacrată a lui Fernand Braudel, Mediterana și lumea mediteraneană în
epoca lui Filip al II-lea, vol. I, traducere de Mircea Gheorghe, prefață de Alexandru Duțu, București, Editura Meridiane, 1985, p.
166.
26
Gheorghe Zbuchea, op. cit., p. 29; George Murnu, Studii istorice privitoare la trecutul românilor de peste Dunăre, ediție
îngrijită și studiu in troductiv de Nicolae-Șerban Tanașoca, București, Ed. Academiei, 1984, p. 88; Theodor Capidan, Românii
nomazi: Studiu din viața românilor din sudul Peninsulei Balcanice , Cluj, 1926.
27
FHDR, vol. III, p. 108: „… kaˆ ÐpÒsoi tÕn nom£da b…on e†lonto (Bl£couj toÚtouj ¹ koin¾ kale‹n oἶde di£lektoj)...
28
Stelian Brezeanu, Gheorghe Zbuchea (coord.), op. cit., p. 13.
29
Ibidem, vol. IV, p. 50.
30
Ibidem, vol. III, p. 186-189; poetul Manuel Philes (1275-1345) descrie meșteșugul prelucrării lânii și țesutul la vlahi, FHDR, vol.
IV, p. 158-161.
31
FHDR, vol. IV, p. 28-31.
32
Ibidem, p. 51, 53: „Vlahii erau în număr de trei sute de familii, iar împăratul zicea că sunt cătune supuse patriarhului, deoarece
hotărâse de multe ori să le impună zeciuală, dar nu izbutise acest lucru din pricina conducătorilor de provincii, spre a nu îngreuia
mănăstirile și supăra pe monahi”; vezi și Anca Tanașoca, Nicolae-Șerban Tanașoca, Unitate romanică și diversitate balcanică.
Contribuții la istoria romanității balcanice, București, Ed. Fundației PRO, 2004, p. 83; Neagu Djuvara (coord.), Aromânii. Istorie.
Limbă. Destin, București, Ed. Fundației Culturale Române , 1996, p. 69.
33
Vlahii locuiau pe câmpia traversată de râul Pleres (actualul Farsalitikó), FHDR, vol. III, p. 32; Gheorghe Zbuchea, op. cit., p. 29-30;
George Murnu, op. cit., p. 88.
34
FHDR, vol. III, p. 30; George Murnu, op. cit., p. 89.
38
 CICCRE I 2012
a fost preluat întocmai de către sârbi și tradus în greacă de către cronicarii bizantini35. Vlahii călători erau
obligați să presteze toate serviciile în legătură cu păstoritul, să -și dea caii pentru transporturi și să îndeplinească
serviciul de chirigii. Din hrisoavele sârbești emise la sfârșitul secolului al XII-lea aflăm că vlahii chirigii aveau
obligația să transporte mărfurile regelui și ale mănăstirilor. Ei transportau produse locale în orașele de pe coasta
dalmată, de unde aduceau în interiorul peninsulei grâne, vin și mai ales sare 36. Pe de altă parte, s-a emis și
ipoteza că vlahii călători menționați în cronica lui Kedrenos 37 ar fi asigurat paza căii Via Egnatia, iar incursiunea
în zonă a bulgarilor în frunte cu căpetenia lor David i-ar fi obligat să apere cu armele acest important drum care
traversa Peninsula Balcanică38.
Onomastica vlahilor balcanici este puternic marcată de simbioza cu slavo-bulgarii. Majoritatea vlahilor
menționați în izvoarele bizantine din secolul al XI -lea poartă nume slave. Este cazul lui Verivoi Vlahul și
Slavota al lui Carmalac amintiți de către Kekaumenos. Acestea sunt considerate primele două nume de români
care apar în istorie39. Onomastica vlahilor din Munții Haemus este puternic influențată în secolele XII-XIII de
către cumani și bulgari, precum rezultă din expunerea lui Nichi ta Choniates, unde apar nume ca Asan, Belgun,
Ivancu, Dobromir Chrysos, Slav, Boril40. Trebuie semnalat faptul că numele de origine străină (slavă, bulgară sau
cumană) sunt purtate de persoane aparținând micii nobilimi vlahe. Adoptarea de către nobilimea vlahă a numelor
slave, bulgare sau cumane a fost dictată de modă, de prestigiul social și, nu în ultimul rând, de fidelitatea față de
clanurile conducătoare aparținând acestor grupuri etnice dominante din punct de vedere politic. „Nu este exclus ca
împrumuturile onomastice să dea măsura asimilării vârfurilor populației vlahe de către feudalitatea sud -slavă”. În
schimb, documentele bizantine de cancelarie menționează vlahi cu nume românești (Radu, Peducel, Stan) 41, care
sunt purtate de către persoane aparținând păturilor de jos ale populației vlahe, ceea ce pare să indice o rezistență în
fața împrumuturilor onomastice străine42.
Forma de organizare tipică a păstorilor vlahi din Peninsula Balcanică era cătunul. Povestirea referitoare
la istoria Muntelui Athos, redactată către anul 1109, de către monahul Ioan Trachaniotes 43 ne furnizează prima
atestare documentară a cătunului vlah. Călugărul athonit relatează conflictul provocat în sânul comunită ții sale
monahale de stabilirea la Muntele Athos, între anii 1100-1104, a unui grup destul de numeros de păstori vlahi
transhumanți, împreună cu familiile și turmele lor. O parte dintre monahii athoniți au reacționat împotriva
prezenței femeilor vlahe la Sfântul Munte, deoarece ele tulburau sufletele călugărilor, făcându -i pe aceștia să
renunțe la post și rugăciune și să se dedea preocupărilor lumești. Ei l -au înștiințat pe patriarhul Nicolae al III-lea
(1084-1111) cu privire la prezența femeilor vlahe și au trimis o delegație la împăratul Alexie I Comnenul, cerând
alungarea vlahilor. Însă, majoritatea călugărilor s-au împotrivit alungării vlahilor, dându-și seama de utilitatea
economică a prezenței acestora în vecinătatea mănăstirilor. Într-una dintre scrisorile schimbate între patriarh și
împărat în scopul stăvilirii scandalului, se consemnează că cele trei sute de familii de vlahi stabilite la Muntele
Athos alcătuiau katoÚnai, supuse patriarhului44. Un cătun cuprindea între 10 și 105 familii de vlahi, cel mai
adesea în jur de 50. Așadar, între anii 1100-1104, existau în preajma Muntelui Athos, între trei și șase cătune de

35
Vasile Bogrea, Sur les Bl£coi Ðd‹tai de Cédrénus, în „Bulletin de L’Institut pour l’étude de l’europe Sud-Orientale”, 7, 1920,
p. 50-51; Nicolae Bănescu, Deux études byzantines: I. Autour de Kekaumenos. – II. La première attaque russe de Constantinople
(860), în „Revue des études byzantines”, 6, 1948, p. 193; Silviu Dragomir, Vlahii din nordul Peninsulei Balcanice în Evul Mediu,
București, Ed. Academiei, 1959, p. 23, 111; Neagu Djuvara (coord.), op. cit., p. 54; Stelian Brezeanu, Gheorghe Zbuchea (coord.), op.
cit., p. 13.
36
Anca Tanașoca, Nicolae-Șerban Tanașoca, op. cit., p. 44; Stelian Brezeanu, Gheorghe Zbuchea (coord.), op. cit., p. 13.
37
FHDR, vol. III, p. 144.
38
Neagu Djuvara (coord.), op. cit., p. 54.
39
FHDR, vol. III, p. 30-31, 36-37.
40
Ibidem, p. 254, 282, 430; Anca Tanașoca, Nicolae-Șerban Tanașoca, op. cit., p. 60-61.
41
Ibidem, vol. IV, p. 30.
42
Stelian Brezeanu, Rom. Orient. în EM, p. 115-116.
43
Ioan Trachaniotes era protos-ul Muntelui Athos (noiembrie 1107 – septembrie 1108) și de numele său se leagă „afacerea
păstorilor vlahi”, vezi V. Grumel, Les protes de la Sainte-Montagne de l’Athos sous Alexis Ier Comnène et le patriache Nicolas III
Grammaticos. Étude chronologique, în „Revue des études byzantines”, 5, 1947, p. 214-215, 216.
44
FHDR, vol. IV, p. 52: „TriakÒsiai g¦r famel…ai ½san ¤pantej oƒ Bl£coi, Ð dὲ basileÝj katoÚnaj œlegen eἶnai tù
patri£rcV…”.
39
 CICCRE I 2012
vlahi45. „Un inventar al bunurilor Lavrei athonite, datând de la sfârșitul secolului al XII -lea, menționează o serie
de katounai vlahe din Moglena, dăruite mănăstirii de arhontele Nichifor Kephalas” 46.
O altă formă de organizare a vlahilor era fălcarea47 (din lat. falcaria), care grupa mai multe „familii”
pastorale (fumel’i). Fălcarea este întâlnită până în secolul al XIX-lea la aromâni, însă acest termen nu a fost
niciodată consemnat într-un act oficial bizantin sau de altă proveniență. „Fălcarea a fost cunoscută în urma
anchetelor etnografice întreprinse pe teren, într-o epocă târzie, când instituția încă mai exista”. Kekaumenos nu
menționează fălcarea, în schimb evocă deplasarea sezonieră a familiilor vlahe din care erau constituite fălcările,
numindu-le prin termenul famil…ai, care poate fi o transcriere a aromânescului fumel’i48. Cătunele și fălcările
aveau în fruntea lor căpetenii menționate în izvoare sub diferite denumiri: celnik¸ primikjur. Kekaumenos
menționează un celnik, în persoana lui Slavota Carmalakes, unul dintre conducătorii revoltei vlahilor din 1066 49.
„Căpeteniile vlahilor aveau atribuții judiciare și erau însărcinați cu strângerea dărilor față de stat și mănăstiri” 50.
În cadrul Imperiului Bizantin, comunitățile vlahilor s-au bucurat de autonomie juridică și fiscală. Cea
mai veche atestare a unei organizări aparte a vlahilor este cea menționată în decretul lui Vasile al II -lea din
979/980, prin care lui Niculiță din Larissa i se acordă conducerea vlahilor din thema Eladei care includea
teritoriul Thessaliei51. Acest „comandament” constituie nucleul din care s-a dezvoltat „Marea Vlahie” (Meg£lh
Blac…a), care era considerată la sfârșitul secolului al XII-lea o toparhie, așadar o autonomie locală, condusă de
un toparh (top£rchj)52. Izvoarele medievale menționează un număr mare de Vlahii în spațiul balcanic, care erau
zone de compactă locuire romanică, organizate în „confederații de obști țărănești”. Ele dispuneau de privilegii
fiscale și juridice și de o relativă autonomie politică 53.
Izvoarele bizantine îi atestă pe vlahi ca un valoros element militar. Ele ne furnizează primele informații
cu privire la rolul important pe care l-au jucat vlahii ca oșteni în slujba Bizanțului sau a dușmanilor lui. Vlahii
îndeplineau serviciul militar, fiind recrutați în armata bizantină. Kekaumenos ne informează că Niculiță din
Larissa a fost numit comandant al trupelor recrutate din rândul vlahilor din thema Eladei54. În 1091, în timpul
războaielor cu pecenegii și cumanii, Alexie I Comnenul a ordonat înrolarea vlahilor și bulgarilor în armata
bizantină55. În 1166, din ordinul împăratului Manuel I Comnenul, generalul Leon Vatatzes i-a atacat pe unguri
dinspre Marea Neagră, cu o oaste în care erau înrolați „o mare mulțime de vlahi” 56. În timpul revoltei din
Thessalia (1066), vlahii își dovedesc din plin calitățile lor militare în luptele purtate împotriva armatei bizantine
la fortăreața Servia57. În timpul răscoalei din 1185 condusă de către Petru și Asan, vlahii participă alături de
cumani și bulgari la războiul împotriva Bizanțului58.

45
Anca Tanașoca, Nicolae -Șerban Tanașoca, op. cit., p. 77, 83; Neagu Djuvara (coord.), op. cit., p. 70-71.
46
Ibidem, p. 83 și n. 23.
47
Tache Papahagi, Dicționarul dialectului aromân general și etimologic , ed. a 2-a augmentată, București, Ed. Academiei, 1974 , p.
542 (s. v. fălcare).
48
FHDR, vol. III, p. 32; Anca Tanașoca, Nicolae-Șerban Tanașoca, op. cit., p. 78-79.
49
Ibidem, p. 36: „Prosštaxen oân apokleisqÁnai ¢pÕ mὲn tîn Bl£cwn tÕn prÒkriton ¢Ùtîn ¥rconta Sqlabwt©n tÕn
Karmalak¾n...”; Anca Tanașoca, Nicolae-Șerban Tanașoca, op. cit., p. 79.
50
Stelian Brezeanu, Gheorghe Zbuchea (coord.), op. cit., p. 14.
51
FHDR, vol. III, p. 44.
52
Ibidem, p. 258; vezi și Jean-Claude Cheynet, Toparques et topotèrètès à la fin du XI-ème siècle, în „Revue des études
byzantines”, 42, 1984, p. 216-219.
53
Numele geografic Vlahia este menționat pentru prima dată în a doua jumătate a secolului al XII-lea de către rabinul Beniamin de
Tudela. El consemnează existența unei Vlahii în regiunea Lamia din Thessalia despre care afirmă că ar fi pe deplin autonomă,
deoarece pe vlahii locali „nici un împărat nu-i poate supune” și ei „își duc viața în afara legilor imperiului”, Stelian Brezeanu,
Gheorghe Zbuchea (coord.), op. cit., p. 113; vezi și George Murnu, op. cit., p. 73-74; Nicolae-Șerban Tanașoca, op. cit., p. 111.
54
FHDR, vol. III, p. 44: „… ¢ntˆ tîn ™xkoub…twn dwre‹ta… soi t¾n ¢rc¾n tîn Bl£cwn `Ell£doj”, Hélène Glykatzi-
Ahrweiler, Recherches sur l’administration de l’Empire byzantin aux IX-XIème siècles, în „Bulletin de correspondance
hellénique”, 84, 1960, p. 33, 38-39.
55
Ibidem, p. 108-109.
56
Ibidem, p. 238-239: „… kaˆ Bl£cwn polÝn Ómilon, o‰ tîn ™x 'Ital…aj ¥poikoi p£lai eἶnai lšgontai”.
57
Ibidem, p. 34-35.
58
Ibidem, p. 254-261; vezi și Neagu Djuvara (coord.), op. cit., p. 73-74.
40
 CICCRE I 2012
Izvoarele bizantine ne furnizează o serie de informații referitoare la organizarea bisericească a vlahilor
balcanici. După cucerirea țaratului bulgar al lui Samuel (1018), împăratul Vasile al II-lea Bulgaroctonul a dat o
nouă organizare bisericească teritoriilor anexate Imperiului bizantin. Printr-o diplomă imperială emisă în 1020,
basileul a redus Patriarhia bulgară de Ohrida la rangul de arhiepiscopie autocefală subordonată direct împăratului și
nu patriarhului ecumenic59. Noua arhiepiscopie cuprindea un vast teritoriu care se întindea de la Dunăre până în
Thessalia și de la lanțul munților Rila (situat în sud-vestul Bulgariei actuale) până pe țărmul Mării Adriatice;
hotarele sale coincideau cu cele ale țaratului bulgar al lui Simeon și Petru60. Alături de cele 31 de episcopii
sufragane arhiepiscopiei de Ochrida, hrisovul imperial îi menționează și pe vlahii „care sunt răspândiți în toată
Bulgaria”, aflați, la rândul lor, sub autoritatea noului arhiepiscop al Ochridei 61. Se cuvine să precizăm faptul că
decretul îi are în vedere doar pe românii din thema bizantină a Bulgariei, creată de către Vasile al II-lea pe teritoriul
fostului țarat al lui Samuel. Astfel, împăratul a creat pentru vlahii din vechiul țarat bulgar un regim privilegiat,
deoarece i-a scos de sub jurisdicția episcopilor locali și i-a pus sub autoritatea arhiepiscopului Ochridei62.
Organizarea bisericească a românilor din Balcani s-a desăvârșit în secolul al XI-lea. Deoarece plasarea
vlahilor sub autoritatea arhiepiscopului Ochridei era necanonică, s-a simțit nevoia creerii unei episcopii proprii
pentru aceștia. Astfel, într-o listă episcopală care datează din timpul domniei împăratului Alexios I Comnenul
este menționată, pe locul 23, o episcopie a vlahilor supusă arhiepiscopului de Ochrida63. Într-o altă listă episcopală
care datează din secolul al XI-lea se precizează că episcopia vlahilor avea reședința la Vreanoti64; această localitate
a fost identificată de către cercetători cu orașul Vranje, situat pe cursul superior al Moravei de sud, pe teritoriul
Serbiei de astăzi65. La episcopia vlahilor balcanici face referire și o însemnare pe un manuscris din secolul al XI-
lea, păstrat în biblioteca bisericii Sfântul Clement din Ohrida, care ne atestă, la o dată necunoscută, existența unui
preot al acestei episcopii: „Ioan, preot al preasfintei episcopii a vlahilor”66. Preotul Ioan este considerat „primul
cleric vlah sud-dunărean cunoscut după numele său”67.
Cronicarii bizantini fac numeroase precizări cu privire la originea vlahilor. În secolul al X-lea, împăratul
Constantin al VII-lea Porfirogenetul consemnează originea latină a locuitorilor Dalmației. El menționează

59
H. Gelzer, Ungedruckte…, în „Byzantinische Zeitschrift”, nr. 2, 1893, p. 42; 46-47.
60
Alain Ducellier, op. cit., p. 253.
61
H. Gelzer, Ungedruckte…, în „Byzantinische Zeitschrift”, nr. 2, 1893, p. 46: „[...] kaˆ Ósa ›tera Øpele…fqhsan k£stra
™ktÕj tîn sigill…wn tÁj basile…aj mou, taàta p£nta katšcein tÕn aÙtÕn ¡giètaton ¢rciep…skpopon kaˆ lamb£nein tÕ
kanonikÕn aÙtîn p£ntwn kaˆ tîn ¢n¦ p©san Boulgar…an Bl£cwn…”, („[…] Și toate celelalte orașe c are au rămas în afara
decretelor împărăției mele, toate acestea să le aibă sub cârmuirea sa același preasfințit arhiepiscop și să ia de la ele impo zitul
datorat, ca și de la vlahii de prin toată Bulgaria…”); vezi și FHDR vol. IV, p. 24-25.
62
Silviu Dragomir, op. cit., p. 136.
63
H. Gelzer, Ungedruckte…, în „Byzantinische Zeitschrift”, nr. 1, 1892, p. 256-257: „[...] Aƒ Øpoke…menai ™piskopaˆ tù qrÒnJ
tÁj Boulgar…aj: a/. ¹ Kastor…a, b/. t¦ SkÒpia […] kb/. aƒ Dšbrai, kg/. ¹ Bl£cwn” („[...] Episcopii supuse scaunului
Bulgariei: 1. Castoria, 2. Skoplje […] 22. Devri, 23. A vlahilor”); vezi și FHDR, vol. IV, p. 24-25.
64
Ibidem, p. 257: „T£xij tîn qrÒnwn tÁj prèthj 'IoustinianÁj: a/. Ð Kastor…aj, b/ Ð Skop…wn […] kb/ Ð DeÚrhj, kg/. Ð
BreanÒthj ½toi Bl£cwn”, („Ordinea scaunelor Iustinienei Prima: 1. Cel al Castoriei, 2. Cel din Skoplje […] 22. Cel din Devri,
23. Cel din Vreanoti sau al vlahilor”), vezi FHDR, vol. IV, p. 24-25. Iustiniana Prima este o denumire arhaizantă a Ochridei,
neconformă cu realitățile istorice. Arhiepiscopia Iustiniana Prima a fost întemeiată de către împăratul Iustinian I prin Novella XI,
emisă la 14 aprilie 535. Ea își extindea jurisdicția asupra mitropoliilor și episcopiilor aflate în provinciile nordice și ce ntrale ale
prefecturii Illyricum: Dacia Mediterranea, Dacia Ripensis, Moesia Prima (Superior), Dardania, Praevalitana, Macedonia Secunda
și o parte din Pannonia Secunda (Inferior). Aceste provincii erau locuite de o populație romanizată și începând din 1020 vechile
lor teritorii vor intra sub jurisdicția noii arhiepiscopii de Ochrida. Așadar, arhiepiscopia de Ochrida a moștenit teritoriil e vechii
arhiepiscopii Iustiniana Prima. În 1157, Ioan Comnenul, nepotul împăratului Alexios I Comnenul, semna actele unui sinod ținut la
Constantinopol în calitate de «arhiepiscop al Iustinienei Prima și al întregii Bulgarii». Teoria care punea în relație Ochrid a cu
Iustiniana Prima a apărut oficial în 1157, însă ea a fost rodul ambițiilor clerului din Ochrida începând din secolul al XI-lea,
urmând să-i servească drept temelie pentru a revendica întreaga jurisdicție acordată odinioară arhiepiscopiei Iustiniana Prima; vezi
Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Sibiu, Ed. Andreiana, 2007, p. 57; Alain Ducellier, op. cit., p.
255; Cecile Morrisson (coord.), op. cit., vol. I, p. 311.
65
Silviu Dragomir, op. cit., p. 137.
66
FHDR, vol. IV, p. 24: „'Iw£nnhj ƒereÝj tÁj ¡giwt£thj ™piskopÁj Bl£cwn”.
67
Stelian Brezeanu, Gheorghe Zbuchea, op. cit., p. 109.
41
 CICCRE I 2012
populația romanizată de pe coasta dalmată sub numele de rhomani (`Rwm©noi), deosebind-o în mod clar de
rhomei (`Rwma‹oi), cum erau denumiți cetățenii Imperiului de către cronicarii bizantini 68. Se cuvine să precizăm
că, începând din secolul al IX-lea, termenul de `Rwma‹oi desemna populația de limbă greacă a statului bizantin,
pierzându-și sensul originar de om vorbitor de limbă latină69. Menționarea în izvoare sub numele de romani a
populației romanizate din Dalmația a fost explicată, luându -se în considerare situația sa politică. La începutul
secolului al VII-lea, slavii nu au dizlocat populația romană din orașele de pe coasta Dalmației și de pe insulele din
imediata sa vecinătate. În timpul domniei lui Vasile I Macedoneanul (867-886), Bizanțul și-a întărit autoritatea pe
țărmul răsăritean al Mării Adriatice, unde a fost creată thema Dalmației (870) care cuprindea orașele și insulele
dalmate. Însă crearea themei Dalmației nu a însem nat instaurarea deplină a stăpânirii bizantine asupra coastei
dalmate, în condițiile în care orașele dalmate erau obligate să le plătească tribut slavilor din imediata lor
vecinătate. În aceste condiții se poate vorbi despre existența pe coasta dalmată a u nui condominium slavo-
bizantin, în care romanii dalmatini plăteau tribut triburilor slave vecine, deși se aflau sub dominația nominală a
Constantinopolului70. „Sub acest condominium, populația romanică din Dalmația forma o «Romania» locală de
tipul Sclaviniilor balcanice. Acesta este și motivul pentru care romanii dalmatini sunt menționați în izvoare sub
propriul lor nume și nu sub cel al locuitorilor Imperiului” 71. Pe de altă parte, faptul că Constantin
Porphyrogenetul menționează populația romană de pe coasta dalmată sub numele de romani, dovedește că el a
remarcat incompatibilitatea dintre sensul cuvântului Rhomaios – care în vremea sa definea pe cetățeanul
Imperiului, vorbitor de limbă greacă – și conținutul etnic al populației latinofone din Dalmația 72.
În secolul al XI-lea, răscoala vlahilor din Thessalia (1066) a provocat mari neplăceri Bizanțului, stârnind
indignarea lui Kekaumenos care afirmă că vlahii sunt urmașii dacilor și bessilor care locuiau în ținuturile de
lângă Dunăre și Sava; aceștia din urmă s-au răzvrătit împotriva romanilor sub conducerea regelui lor Decebal.
După ce au fost înfrânți de către împăratul Traian, strămoșii daci și bessi ai vlahilor au emigrat în Epir,
Macedonia și Thessalia 73. În viziunea lui Kekaumenos, vlahii din Thessalia, Macedonia și Epir sunt descendenții
dacilor și bessilor care locuiau odinioară în ținuturile dunărene, în timpul împăratului Traian. În acest caz,
cronicarul bizantin amintește de o tradiție istorică cunoscută în societatea bizantină a epocii sale, „care sta bilește
o relație directă între vlahii sud -dunăreni și popoarele «barbare» antice ale dacilor și bessilor” 74. Kekaumenos
consemnează această tradiție din două motive: el urmărește să -i pună într-o lumină negativă pe vlahi, evocând
înclinarea lor naturală către trădare și răzvrătire și atitudinea lor ostilă atât față de împărații romani, cât și față de
cei bizantini; pe de altă parte, cronicarul thessaliot, „care are cunoștință despre romanitatea vlahilor, le -o
contestă, identificându-i cu dacii, pentru a rezerva exclusiv bizantinilor calitatea de moștenitori legitimi ai
Romei”75. Ostilitatea lui Kekaumenos față de vlahi se datorează atât atitudinii lor de nesupunere față de
autoritățile bizantine, dar mai ales revendicării de către aceștia a titlului de urmași ai romanilor. Pe măsura
afirmării vlahilor ca o forță politică ostilă Bizanțului, revendicarea de către aceștia a originii lor romane nu mai
putea lăsa indiferent statul bizantin pentru care ei au început să reprezinte o iminentă amenin țare76.

68
FHDR, vol. II, p. 662: „…o† kaˆ `Rwm©noi proshgoreÚqhsan di¦ tÕ ¢pÕ `Rèmhj metoikisqÁnai kaˆ taÚthn mšcri tÁj
s»meron t¾n ™pwnum…an ™napofšrontai… ” („… aceștia au fost numiți și romani pentru că de la Roma au fost mutați și poartă
acest nume până în ziua de astăzi…”); vezi și Haralambie Mihăescu, La Romanité dans le sud-est de l’Europe, București, Ed.
Academiei Române, 1993, p. 92.
69
Stelian Brezeanu, Rom. Orient. în EM, p. 43-44.
70
Ibidem, p. 61; vezi și Georgije Ostrogorski, op. cit., p. 263-264; Alain Ducellier, op. cit., p. 131-132.
71
Ibidem.
72
Ibidem, p. 61-62; vezi și Adolf Armbruster, op. cit., p. 23-26.
73
FHDR, vol. III, 9, p. 40: „oátoi <Bl£coi> g¦r e„sin oƒ legÒmenoi D©kai kaˆ Bšsoi. õkoun dὲ próteron plhs…on toà
Danoub…ou potamoà kaˆ toà S£ou, Ön nàn potamÕn S£ban kaloàmen, œnqa Sšrboi ¢rt…wj o„koàsin, ™n Ñcuro‹j kaˆ
dusb£toij tÒpoij [...] o‰ kaˆ ™xelqÒntej tîn ™ke‹se diesp£rhsan ™n p£sV tÍ 'Hpe…rJ kaˆ Makedon…v, oƒ dὲ ple…onej
aÙtîn õkhsan t¾n `Ell£da”. Prin Elada, Kekaumenos înțelege mai ales Thesalia a cărui teritoriu era integrat parțial în
thema Eladei.
74
Stelian Brezeanu, Rom. Orient. în EM, p. 113.
75
Nicolae-Șerban Tanașoca, op. cit., p. 52; Adolf Armbruster, op. cit., p. 27-28.
76
Adolf Armbruster, op. cit., p. 28.
42
 CICCRE I 2012
Pe linia lui Constantin al VII-lea Porfirogenetul, Ioan Kinnamos consemnează originea latină a vlahilor
sud-dunăreni. El afirmă că aceștia sunt descendenții coloniștilor romani din Italia” 77.
Nichita Choniates afirmă că misienii sunt una și aceeași populație cu vlahii care locuiesc în Munții
Haemus78. La origine, termenul „misieni” denumea uniunea tribală tracică, care popula teritoriul dintre Balcani
și Dunăre, iar după cucerirea romană a regiunii, el va desemna populația romanizată din provincia imperială
Moesia79. Raliindu-se unei tradiții care circula în mediile intelectuale bizantine – care identifica pe misieni cu
descendenții romanizați ai vechii uniuni de triburi trace din Balcani – Nichita Choniates îi confundă pe aceștia
din urmă cu vlahii balcanici. La Choniates, termenul „misieni” are un înțeles etnic, fiind un dublet savant al
etnonimului popular „vlahi”. Ambii termeni definesc pe românii din Haemus. Prin identificarea misienilor cu
vlahii, Nichita Choniates eludează tradiția originii romane a vlahilor din Bal cani, atribuindu-le, din rațiuni de
ordin politic, o sorginte „barbară”80.
Spre deosebire de ceilalți autori bizantini, Nichita Choniates punctează faptul că vlahii formează o etnie
(œqnoj) sau un neam (gšnoj)81. Ei au o limbă proprie82. În virtutea acestui fapt, se poate afirma că vlahii balcanici se
constituie într-o națiune distinctă, alături de celelalte popoare balcanice, posedând o identitate proprie 83.
Kekaumenos și Nichita Choniates au realizat un „portret” al vlahilor, evidențiind trăsăturile morale ale
acestora. Kekaumenos îi prezintă pe vlahi ca un neam de oameni stricat și necredincios, fără credință dreaptă față
de Dumnezeu și împărat, față de rudă și prieten; vlahii sunt înșelători și mincinoși. Cronicarul bizantin evocă
înclinarea naturală a vlahilor către furt, sperjur, felonie și răzvrătire84. Ei sunt priviți cu suspiciune și dispreț, fiind
considerați vrăjmașii ordinii bizantine. Nichita Choniates îi asimilează pe vlahi cu barbarii85. Vlahul reprezintă
imaginea „celuilalt”, a străinului care refuză integrarea în societatea bizantină prin afirmarea propriei identități.
În concluzie, restabilirea graniței imperiale pe linia Dunării de către împăratul Ioan Tzimiskes, în urma
anexării la Imperiul bizantin a teritoriului țaratului bulgar, a coincis cu reintrarea populației romanizate din
Balcani sub controlul administrației imperiale din Constantinopol. „Conștienți de ponderea și valoarea
elementului vlah, romanic, din Peninsula Balcanică, încă din timpul domniei lui Vasile al II-lea bizantinii au
promovat o politică adecvată, menită să-i desfacă pe vlahi de legăturile cu lumea slavo-bulgară și să-i integreze
în structurile civile, militare și religioase ale Imperiului”86. Pe linia acestei politici s-a înscris organizarea
vlahilor din Thessalia într-o unitate administrativă cu rol militar care a constituit nucleul zonei autonome a
„Vlahiei Mari”. La aceasta se adaugă crearea unei episcopii proprii pentru vlahii din fosta Bulgarie, cu re ședința
la Vranje, aflată sub jurisdicția arhiepiscopiei de Ochrida. Această măsură a avut drept scop delimitarea vlahilor
de bulgari și integrarea lor în sfera de influență a Bisericii imperiale din Const antinopol.
Bizanțul a contribuit în mod decisiv la fixarea statutului politic, social, juridic și a regimului fiscal al
vlahilor balcanici. Ei erau constituiți în comunități care beneficiau de o largă autonomie, precum și de o serie de
privilegii juridice și fiscale. Denumirile comunităților și conducătorilor vlahilor ( cătun, fălcare, celnik,
primikiur) oglindesc, pe de o parte, vechimea și originea lor locală, pe de altă parte, îndelungata simbioză a

77
FHDR, vol. III, p. 238: „ o† <Bl£coi> tîn ™x 'Ital…aj ¥poikoi p£lai eἶnai lšgontai”.
78
Ibidem, p. 254: „… toÝj kat¦ tÕn AŒmon tÕ Ôroj barb£rouj, o‰ Musoˆ prÒteron Ñnom£zonto, nunˆ dὲ Bl£coi
kikl»skontai”.
79
Stelian Brezeanu, Rom. Orient. în EM, p. 120.
80
Ibidem, p. 89-91; 122, 126.
81
Ibidem, p. 111 și n. 23 cu exemplele furnizate dintre care cităm: Petru și Asan erau „izvoditori ai nenorocirii și agitatorii întregului
neam” al vlahilor (FHDR, vol. III, p. 254: „… kaˆ tÕ œqnoj Ólon ¢nase…santej Pštroj tij kaˆ 'As¦n Ðmogene‹j kaˆ
tautÒsporoi…”; „Chrysos este de neam vlah”, (FHDR, vol. III, p. 288: „… Ð CrÚsoj oátoj Bl£coj tÕ gšnoj...”).
82
Nichita Choniates amintește de un preot bizantin căzut în captivitate care îl imploră pe Asan să-l elibereze, adresându-i-se în
limba acestuia, căci cunoștea graiul vlahilor (FHDR, vol. III, p. 282: „di' Ðmofwn…aj æj ‡drij tÁj tîn Bl£cwn fwnÁj e„j
œleon aÙtÕn ™kkaloÚmenoj).
83
Stelian Brezeanu, Rom. Orient. în EM, p. 29-30, 113.
84
FHDR, vol. III, p. 38-43; diatriba violentă lansată de către Kekaumenos la adresa vlahilor, se explică prin încercarea sa de a-și
disculpa ruda, pe Niculiță, pentru participarea sa la răscoala vlahilor din Thessalia. Potrivit lui Kekaumenos, vlahii poartă
principala vină pentru declanșarea revoltei. Ei l-au silit pe Niculiță să conducă răzmerița împotriva Bizanțului.
85
Ibidem, p. 254-255.
86
Nicolae-Șerban Tanașoca, op. cit., p. 110.
43
 CICCRE I 2012
vlahilor cu slavii. În schimbul privilegiilor fiscale, vlahii aveau obligații militare față de Bizanț. Izvoarele
bizantine consemnează înrolarea vlahilor în armata Imperiului.
La sfârșitul secolului al X-lea și începutul secolului al XI-lea, vlahii sud-dunăreni revin în atenția
scriitorilor bizantini. Interesul acestora pentru vlahi nu este pur științific, ci se subordonează intereselor
economice, politice, militare și religioase ale statului și Bisericii bizantine. În general, informațiile despre vlahi
furnizate de cronicarii bizantini sunt obiective. În schimb, în discursul scriitorilor bizantini își face loc subiectivismul
atunci când aceștia vorbesc despre originea vlahilor ba lcanici. Deși erau conștienți de originea romană a românilor
sud-dunăreni, scriitorii bizantini i-au numit pe aceștia vlahi, termen pe care bizantinii l-au împrumutat de la slavii
meridionali în secolele VIII-IX. Recurgând la numele etnic de vlahi aplicat doar românilor, bizantinii au urmărit
să eludeze romanitatea acestora, exprimată de numele etnic folosit de toți românii pentru a se desemna pe ei
înșiși (Romani). Bizantinii și-au rezervat doar pentru ei înșiși numele latin de romani care le oferea calitatea de
moștenitori legitimi ai vechii Rome. În schimb, ei le aplică românilor numele de vlahi, care marchează
înstrăinarea acestora de Imperiu și decăderea lor în barbarie. În plus, unii scriitori bizantini, precum Kekaumenos
și Nichita Choniates, deși erau conștienți de romanitatea vlahilor, le-o contestă, identificându-i pe aceștia cu
„dacii”, „bessii” sau „misienii”, pentru a le rezerva exclusiv bizantinilor calitatea de moștenitori legitimi ai
vechii Rome. Ei eludează tradiția originii romane a vlahi lor, atribuindu-le din rațiuni de ordin politic o origine
barbară. Prin aceasta, Kekaumenos și Nichita Choniates își manifestă în mod fățiș ostilitatea față de aspirațiile de
libertate ale vlahilor sud-dunăreni, pentru care ideea originii romane constituia probabil una dintre ideile-forță
ale mișcării lor de emanicipare politică de sub autoritatea Constantinopolului.

Bibliografie
Ahrweiler, Hélène Glykatzi, Recherches sur l’administration de l’Empire byzantin aux IX-XIème siècles, în „Bulletin de
correspondance hellénique”, 84, 1960, pp. 1-111.
Armbruster, Adolf, Romanitatea românilor. Istoria unei idei, București, Editura Enciclopedică, 1993.
Bănescu, Nicolae, Deux études byzantines: I. Autour de Kekaumenos. – II. La première attaque russe de Constantinople
(860), în „Revue des études byzantines”, 6, 1948, pp. 191-198.
Bârzu, Ligia / Brezeanu, Stelian, Originea și continuitatea românilor. Arheologie și tradiție istorică , București, Editura
Enciclopedică, 1991.
Bogrea, Vasile, Sur les Bl£coi Ðd‹tai de Cédrénus, în „Bulletin de L’Institut pour l’étude de L’Europe Sud-Orientale”, 7,
1920, passim.
Braudel, Fernand, Mediterana și lumea mediteraneană în epoca lui Filip al II -lea, vol. I, traducere de Mircea Gheorghe,
prefață de Alexandru Duțu, București, Ed. Meridiane, 1985.
Brezeanu, Stelian, Romanitatea orientală în Evul Mediu. De la cetățenii romani la națiunea medievală , București, Editura
All Educațional, 1999.
Idem, Istoria Imperiului Bizantin, București, Editura Meronia, 2007.
Brezeanu, Stelian / Zbuchea, Gheorghe (coord.), Românii de la sud de Dunăre. Documente, București, 1997.
Brosse, Jacques, Histoire de la Chrétienté d’Orient et d’Occident. De la conversion des Barbares au sac de Constantinople,
406-1204, Paris, Éds. Albin Michel, 1995.
Capidan, Theodor, Românii nomazi: Studiu din viața românilor din sudul Peninsulei Balcanice , Cluj, 1926.
Cheynet, Jean-Claude, Toparques et topotèrètès à la fin du XI-ème siècle, în „Revue des études byzantines”, 42, 1984, pp.
215-224.
Djuvara, Neagu (coord.), Aromânii. Istorie. Limbă. Destin, București, Editura Fundației Culturale Române, 1996.
Dölger, Franz, Regesten der Kaiserurkunden des oströmischen Reiches von 565-1453; 1 Teil: Regesten von 565-1025,
München-Berlin, 1924.
Dragomir, Silviu, Vlahii din nordul Peninsulei Balcanice în Evul Mediu, București, Editura Academiei, 1959.
Ducellier, Alain, Byzance et le monde orthodoxe, 3e édition, publié avec le concours du Centre National des Lettres, Paris,
Armand Colin, 2006.
* * *, Fontes Historiae Daco-Romaniae-Izvoarele istoriei României, vol. I, (ed. Vladimir Iliescu, Virgil G. Popescu,
Gheorghe Ştefan), București, Editura Academiei, 1964; vol. II, (ed. Haralambie Mihăescu, Gheorghe Ştefan, Vladimir
Iliescu), București, Editura Academiei, 1970; vol. III, (ed. Alexandru Elian, Nicolae Şerban Tanaşoca), București,
Editura Academiei, 1975; vol. IV, (ed. Haralambie Mihăescu, Nicolae Şerban Tanaşoca, Radu Lăzărescu, Tudor
Teoteoi), București, Editura Academiei, 1982.
44
 CICCRE I 2012
Haldon, John F., Byzantium in the Seventh Century. The Transformation of a Culture, Cambridge, 1990.
Gelzer, H., Ungedruckte und wenig bekannte Bistümerverzeichnisse der orientalischen Kirche I, în „Byzantinische
Zeitschrift”, 1, 1892, pp. 245-282.
Idem, Ungedruckte und wenig bekannte Bistümverzeichnisse der orientalischen Kirche II, în „Byzantinische Zeitschrift”, 2,
1893, pp. 22-73.
Grumel, V. Les protes de la Sainte-Montagne de l’Athos sous Alexis Ier Comnène et le patriache Nicolas III Grammaticos.
Étude chronologique, în „Revue des études byzantines”, 5, 1947, pp. 206-217.
Lascaris, M., Les Vlachorynchines. Une mise au point, în „Revue Historique du Sud-Est Européen”, 20, 1943, pp. 182-189.
Lemerle, Paul, Invasions et migrations dans les Balkans depuis la fin de l'époque romaine jusqu'au VIIIe siècle, în „Revue
historique”, 211, 1954, pp. 265-308.
Mihăescu, Haralambie, La Romanité dans le sud-est de l’Europe, București, Editura Academiei Române, 1993.
Morrisson, Cécile, Le Monde Byzantin, vol. I: LʼEmpire romain dʼOrient (330-641), Paris, Presses Universitaires de France,
2004.
Murnu, George, Studii istorice privitoare la trecutul românilor de peste Dunăre, ediție îngrijită și studiu introductiv de
Nicolae-Șerban Tanașoca, București, Editura Academiei, 1984.
Obolensky, Dimitri, Un commonwealth medieval: Bizanţul. Europa de Răsărit, 500-1453, Bucureşti, Ed. Corint, 2002.
Ostrogorski, Georgije, Histoire de l’État byzantin, traduit de lʼallemand par J. Gouillard, Paris, Éds. Payot, 1996.
Papahagi, Tache, Dicționarul dialectului aromân general și etimologic , ediția a 2-a augmentată, București, Editura
Academiei, 1974.
Păcurariu, Pr. Prof. Dr. Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Sibiu, Editura Andreiana, 2007.
Preda, Constantin (coordonator științific), Enciclopedia arheologiei şi istoriei vechi a României, vol. I, (A-C), București,
Editura Enciclopedică, 1994.
Tanașoca, Nicolae-Șerban, Bizanțul și românii. Eseuri, studii, articole, București, Editura Fundației PRO, 2003.
Tanașoca, Anca / Tanașoca, Nic olae-Șerban, Unitate romanică și diversitate balcanică. Contribuții la istoria romanității
balcanice, București, Ed. Fundației PRO, 2004.
Theophanes Confessor, Chronographia, an english translation of anni mundi 6095-6305 (A.D. 602-813), with introduction
and notes by Harry Turtledove, Philadelphia, University of Pennyslvania Press, 1982.
Zbuchea, Gheorghe, O istorie a românilor din Peninsula Balcanică (secolele XVIII-XX), București, Ed. Biblioteca
Bucureștilor, 1999.

45
 CICCRE I 2012

IUSTIN Zoltan Formule literare utilizate de scaunul de judecată din

(Universitatea „Babeș-Bolyai” Comitatul Timiş, pentru mandatarea oamenilor
Cluj-Napoca)
comitatului sau a juzilor nobiliari, în sec. XIV – XV

Abstract: Diplomatic Formulas in 14th-15th Century Legal Documents in the Timis County. In the study of
regional history, researching administrative and legal institutions may provide valuable insight into the details of the
whole of provincial life. This can only be accomplished by resorting to written and unwritten historical sources. In the
medieval counties, one of these institutions was the judicial court.
The present study focuses on a particular type of document which mandated those who were sent to undertake
certain judicial tasks, mostly field investigations. The ones responsible for fulfilling these duties where the noblemen’s
judges and the ‘people of the county’. The difference between the two institutions is significant, since the judges were
elected by the noblemen of the county and represented them, while the ‘people of the county’ were noblemen or other
categories of people who were employed by the court, and their duties were limited to undertaking investigations or
summons. The analysis of the diplomatic formulas and of the structure of the documents enables us to conclude that the
local clerks and notaries systematically used several sets of standards. The existence of notaries, on the other hand, is
difficult to establish. We have no information on any notary in the Timiș county, and hence we do not know who was
responsible with drawing up documents, but the identification of certain distinct models of writing and their evolution
in time allows us to draw certain conclusions, even regarding the individual activity of some clerks.

Keywords: Regional History, Middle Age, Timiș County, noblemen

Rezumat: Pentru studiul istoriei regionale, cercetarea instituţiilor administrative şi juridice reprezintă componenta
esenţială a metodologiei de lucru. Cunoaşterea şi definirea unităţilor administrative constituie mijlocul prin care
întreaga viaţă provincială poate fi reconstituită în cele mai mici amănunte. Desigur, acest lucru este posibil doar prin
intermediul unor izvoare scrise sau nescrise.
În rândul instituţiilor provinciale se regăsesc, alături de comitate, scaunele de judecată şi alte foruri juridice.
Dintre acestea doar ultimele emiteau documente ca parte a propriei activităţi, furnizând astfel informaţii despre
realităţile cotidiene. Atenţia noastră se concentrează asupra acelor acte ale scaunelor de judecată emise cu ocazia
întreprinderii diferitelor misiuni, mai ales cercetări la faţa locului. Responsabili cu executarea acestor îndatoriri erau
juzii nobililor şi oamenii comitatului. Pentru a face distincţia între cele două instituţii ale nobilimii provinciale se
impune cercetarea terminologiei şi a expresiilor utilizate în documente. Dacă atributele judex nobilium şi homo noster
sunt grăitoare în acest sens, unele documente folosesc câteva expresii pentru a menţiona mandatarea persoanelor
responsabile cu îndeplinirea sarcinilor. În cazul comitatului Timiş s-au utilizat mai multe formule dactilografice, astfel
că cei trimişi erau vnum/duos ex nobis sau per nobis deputato. Cert este că, de la sfârşitul deceniului trei al secolului al
XIV-lea, aceştia îşi întăreau relatările prin depunerea sigiliului.
Alternanţa expresiilor întâlnite ne poate duce cu gândul la existenţa unor notari, care şi-au desfăşurat activitatea
în cadrul scaunului de judecată. În lipsa unor mărturii concrete, care să ateste funcţionarea acestora, nu excludem nici
posibilitatea ca redactarea actelor să fi revenit unui membru al forului, fie el jude nobiliar sau vicecomite.

Cuvinte cheie: istorie regională, evul mediu, comitatul Timiș, nobilime

Introducere
Socitatea feudală din Bazinul Carpatic beneficia, asemenea tuturor comunităţilor din Europa care
făceau parte din diferite formaţiuni statale, de instituţii care reglemetau relaţiile juridice dintre membrii săi 1.

1
Ch. d’Eszlary, Histoire des institutions publiques hongroises, Paris, 1963, p. 232-234 ; Engel P., Kristó Gy., Kubinyi
A., Magyarország története 1301 – 1526, Budapest, 2005, p. 90-93; Engel P., Regatul Sfântului Ştefan. Istoria Ungariei
Medievale 895-1526, traducere Aurora Moga, Cluj-Napoca, 2006, p. 245 ; I. A. Pop, Din mâinile vlahilor schismatici.
Românii şi puterea în Regatul Ungariei medievale (secolele XIII-XIV), Bucureşti, 2011, p. 33-37; J. Huizinga, Amurgul
Evului Mediu. Studiu despre formele de viaţă şi de gândire din secolele al XIV-lea şi al XV-lea în Franţa şi Ţările de
Jos, trad. H. R. Radian, Bucureşti, 2002, p. 78-81.

46
 CICCRE I 2012
Acestea era foruri judiciare care la nivelul celor mai reduse unităţi administrative sau teritoriale erau conduse
de nobilimea provincială2.
În perioada Evului Mediu dezvoltat, spaţiul pe care-l avem în discuţie făcea parte din regatul
Ungariei, astfel că, pe cuprinsul teritoriului său, identic cu cel al viitoarei provincii Banat, existau instituţii
politico-administrative al căror spectru era asemănător cu cel al organismelor similare din vestul bătrânului
continent3. Unitatea administrativă, specifică regatului maghiar, era comitatul. Pe teritoriul Banatului existau
şase asemenea unităţi administrative, dintre care pentru studiul de faţă am ales comitatului Timiş.
Prin urmare, având spaţiul geografic bine definit, cercetarea noastră şi-a stabilit ca obiectiv
înfăţişarea expresiilor şi a formulelor literare prin care erau mandataţi juzii nobililor sau alţi oameni liberi, de
către scaunul de judecată timişean. Acest demers are ca scop tocmai identificarea şi diferenţierea membrilor
forului judiciar de ceilalţi nobili ai comitatului. În acest scop a analizat documentele emise de scaunul de
judecată din Timiş, în perioada secolelor XIV-XV, cuprinse în diferite corpusuri4 sau încă nepublicate5. În
ceea ce priveşte literatura de specialitate, am avut în vedere acele lucrări şi studii care au cercetat instituţiile
medievale din zona Dunării Inferioare6.
Scaunul de judecată era instituţia laică cu competenţe administrative şi judiciare a comitatelor, care
beneficia de un sediu, în jurul căruia gravita întreaga viaţă juridică a nobilimii provinciale. În cazul Timişului
forul funcţiona la Timişoara7, încă de la începutul secolului al XIV-lea8, fiind întrunit marţea9. În
componenţa sa intrau, în calitate de membri permanenţi, vicecomiţii şi juzii nobililor. Competenţele acestui
for priveau judecarea pricinilor şi cauzelor nobilimii provinciale, colectarea impozitelor şi taxelor, prin
intermediul membrilor săi, dar şi efectuarea de cercetări la faţa locului pentru soluţionarea diverselor procese
sau ca urmare a ordinelor primite de la instituţiile politice.

Activitatea scaunului de judecată

2
I. Tringli, Megyék a középkori Magyarországon, în Honoris causa. Tanulmányok Engel Pál tiszteletére, 2009, p. 502-503.
3
Potrivit istoriografiei mai vechi, comitatul reprezenta o influenţă externă, pe care maghiarii au adoptat-o de la franco-
germani. Alte opinii au susţinut originea bizantină sau chiar engleză, însă mai plauzibilă pare ipoteza care vorbeşte
despre o influenţă slavă, în contextul în care mai multe demnităţi ungare au origini slave. În ultima perioadă s-a
vehiculat ideea conform căreia comitatele s-au dezvoltat din necesităţi interne. Acestea au fost precedate de forme
administrative tribale, în care rolul determinant îl deţinea teritoriul pe care se aşezaseră membrii aceleiaşi ginţi. În
această ordine de idei, comitatul reprezenta finalul unui proces prin care s-a produs sedentarizarea triburilor maghiare şi
delimitarea teritoriului pe care l-au luat în posesie (Bertényi I Szent István és öröksége: Magyarország története az
államalapitástól a rendiség kialakulásáig 1000-1440, Budapest, 2000, p. 16-17).
4
A zichyi és vásonkői gróf Zichy-család időseb ágának okmánytára. I-XII. Pest, Budapest, 1871-1931 (în continuare
Zichyi); Anjoukori okmánytár. Codex diplomaticus Hungaricus Andavensis, ediţie I. Nagy, Gy. Nagy Tasnádi, vol. I-
VII, Budapest, 1878-1920; Anjou-kori oklevéltár, vol. I-XXXI, Budapest–Szeged, 1990-2007. Densuşianu N., (colecţia
Hurmuzaki), Documente privitoare la istoria românilor, I–II, Bucureşti, 1887–1891 (HD); Documente privind istoria
României, C, Transilvania, vol. I-IV, Bucureşti, 1951-1955 (DIR); Documenta Romaniae Historica, C, Transilvania,
vol. X-XIV, Bucureşti, 1977-1997 (DRH); Documente privitoare la istoria Mitropoliei Banatului, I. D. Suciu, R.
Constantinescu, Timişoara, 1980; Fejér G., Codex diplomaticus Hungariae ecclesiasticus ac civilis, I-XI, Budae, 1829-
1844 (Fejér); Nagy Gy., A nagymihály és gróf Sztáray család oklevéltára, vol. I-II, Budapest, 1887-1889 (Sztáray);
Ortvay T., Temesvármegye és Temesvár város története. Oklevelek Temesvármegye és Temesvár város történetéhez,
[Link], Pozsony, 1896 (Temes); Zsigmondkori oklevéltár, vol. I-X, Budapest, 1951-2007 (Zs.).
5
Magyar Országos Levéltár. Diplomatikai fényképgyűjtemény; Magyar Országos Levéltár, Mohács előtti gyűjtemény (MOL).
6
I. A. Pop, Instituţii medievale româneşti. Adunările cneziale şi nobiliare (boiereşti) din Transilvania în secolele XIV-XVI,
Cluj-Napoca, 1991; Csukovits E., Sedriahelyek – megyeszékhelyek a középkorban, în Történelmi Szemle, XXXIX/1997,
nr. 3-4; E. Rüsz-Fogarasi, Juzii nobiliari în societatea medievală transilvană, în Studia UBB, Historia, XLIX/2004, nr.1; A.
W. Kovács, Administraţia comitatului Hunedoara în Evul Mediu, în Sargeţia, [Link]-XXXVI, 2007-2008; C.Tóth N.,
Szabolcs megye működése a Zsigmond-korban, Nyíregyháza, 2008; A. A. Rusu, Un formular al cancelariei regale, din
epoca lui Iancu de Hunedoara, pentru nobilii români din Transilvania, în AMN, XX/1983, p. 155-167.
7
Csukovits E., op. cit., în Történelmi Szemle, XXXIX / 1997, nr. 3-4, p. 366.
8
Petrovics I., A Temes megyei tisztikar legkorábbi kiadványai, în AUSZ, CXVI / 2002, p. 26.
9
Z. Iusztin, Instituţii politico-administrative în Banat, în secolele XIV-XV, Cluj-Napoca, p. 138-139 (teză în manuscris).

47
 CICCRE I 2012
În calitate de reprezentanţi ai demnitarilor aflaţi la conducerea comitatelor, vicecomiţii prezidau şi
conduceau şedinţele scaunelor de judecată, însă nu desfăşurau activităţi care necesitau părăsirea sediului. În
aceste condiţii, cei care erau delegaţi pentru întreprinderea diferitelor cercetări la faţa locului erau juzii
nobililor şi oamenii comitatului. Diferenţa dintre aceste două instituţii este notabilă, deoarece juzii erau aleşi
de către nobilimea comitatului, pe care o reprezentau10. Spre deosebire de aceştia, oamenii comitatului erau
nobili sau oameni de altă stare, care se aflau în slujba scaunului de judecată, iar competenţa lor se rezuma la
efectuarea cercetărilor la faţa locului sau citarea în cazuri de judecată 11.
Forul judiciar nu emitea documente doar cu ocazia hotărârilor definitive, ci redacta acte şi pentru
atestarea diferitelor cercetări întreprinse. Aceste documente aveau caracteristicile unor procese verbale,
înregistrând rezultatul investigaţiilor şi numele persoanelor delegate în acest scop. Stilionarul lor era
următorul: în intitulaţia documentului erau menţionate numele vicecomiţilor şi după caz a juzilor nobiliari12;
urmată de textul propriu-zis care conţinea: notificaţia (memorie commendantes etc), expoziţia care cuprindea
pricinile şi cauzele pentru, care era redactat documentul 13, în cazul nostru, mandataţi juzii sau oamenii
comitatului şi dispoziţia unde întâlnim numele celor delegaţi şi relatările lor; în încheiere protocolul final
menţiona localitatea şi data14. În anumite situaţii, aşa cum observăm la actul din 12 decembrie 1346 15, aceste
documente erau rapoarte expediate regelui sau altor autorităţi superioare.
Însă, calitatea sau titulatura celor timişi să finalizeze cercetările nu erau consemnate întodeauna şi
astfel nu putem cunoaşte, spre exemplu, numele tuturor juzilor atestaţi documentar.
În cazul comitatului Timiş documentele ne oferă posibilitatea, pentru secolele XIV – XV, să
identificăm un număr de 50 de persoane, care au activat în slujba scaunului de judecată 16. Dintre acestea,
doar 11 beneficiau de apelativul judex nobilium, în timp ce 8 erau homines nostris, iar pentru 12 dintre
aceştia nu beneficiem de nicio informaţie, în afara numelor lor17. Prin urmare, despre restul, mai mult de
jumătate dintre aceşti delegaţi nu ştim ce funcţie sau rol deţineau în cadrul forului judiciar. Dificultăţi
întâlnim şi datorită faptului că doar 31 de documente păstrează câteva relatări despre cei mandataţi de
instituţie. Acestea însă nu sunt informaţii concise, ci doar expresii, apelative sau conjuncţii utilizate pentru
desemnarea lor.
Un asemenea indiciu este menţiunea ”ex nobis”, care trădează relaţia dintre cei delegaţi şi forul
juridic. De fapt, redactorul documentului afirmă că aceştia erau membri ai scaunului de judecată.
Formula este şi mai convingătoare atunci când este întregită de numeralele ”vnus” sau ”duo”, iar
numărul celor trimişi să efectueze investigaţii era mai mare. În contextul în care doar vicecomiţii şi juzii
alcătuiau forul juridic, devine destul de limpede că identificarea altor funcţionari, în asemenea cazuri, este
exclusă.
Spre exemplu, scaunul de judecată timişean i-a mandatat pe Ştefan dictus Genge şi pe Dominic, fiul
lui Benche să cerceteze plângerea lui Petru de Baty, însă dintre cei doi, doar despre primul aflăm că era
„unum ex nobis”18, adică era unul dintre membrii forului comitatens. De altfel, nu trebuie să ne surprindă că
acelaşi Ştefan Genge a fost împuternicit şi anul următor să întreprindă cercetări 19, fapt ce demonstrează că
erau un membru constant al scaunului de judecată. Din aceste motive apreciem că, în acest caz nu este vorba

10
Decreta Regni Mediaevalis Hungariae, vol II, ed. J. M. Bak, [Link], J. Ross Swenney, 1992, Salt Lake City, p. 64.
11
C.Tóth N., Szabolcs megye, p. 69.
12
Caracteristic scaunului de judecată timişean este faptul că documentele sale nu păstrează în intitulaţie numele juzilor
nobiliari, excepţie făcând doar documentul emis la 15 decembrie 1321 (AO, VI, nr.353).
13
F. Páll, Diplomaticalatină cu referire la Transilvania (sec. XI-XV), în DIR, vol II, p. 280-295.
14
Ibidem, p. 296-312.
15
Dl.91.376.
16
Z. Iusztin, Instituţii politico-administrative..., p. 101.
17
Ibidem, p. 102-103.
18
Temes, p. 44-45.
19
DL.40.789.

48
 CICCRE I 2012
de vreo greşeală a scribului, care l-ar fi omis pe Dominic, ci demonstrează că doar Ştefan făcea parte dintre
membrii titulari ai instituţiei, fără ca documentele să-i fi acordat titlul de judex nobilium.
Mult mai limpede putem dovedi această ipoteză în cazul lui Benedict, fiul lui Dumitru, care a fost
împuternicit să întreprindă cercetări împreună cu Nicolae, fiul lui Benedict de Sancto Martino (Sânmartinu
Maghiar)20. Dintre cei doi, doar primului i s-au ataşat menţiunile ex nobis şi judicem nobilium21, care, redate
în această formă, atestă că nu toţi cei care participau la cercetări sau primeau diferite sarcini erau membri ai
scaunelor de judecată. În acest context, Nicolae nu avea calitatea de jude, ci era doar un reprezentant al
instituţie, în calitate de om al comitatului sau al vicecomitelui.
Un raport adresat regelui în anul 1346 de către autorităţile timişene atestă că Ioan Folz de Nemeti şi
Ioan de Muron erau „dintre noi”, dar beneficiau şi de următoarele însuşiri: ydoneos ac fidedignos şi nobiles
homines nostris22. Desigur aceste epitete nu dovedesc implicit calitatea de juzi nobiliari, dar atestă activitatea
acestora, depusă în folosul instituţiei, fiind de încredere şi potriviţi pentru îndeplinirea unei cercetări.
În ceea ce priveşte apelativul nobiles hominem nostris sau homines nostris simplificat, informaţiile
documentare sugerează că a fost uzitat din această perioadă, până la începutul secolului următor 23. După cum
am mai susţinut, prin aceste atribute nu pot fi identificaţi decât oamenii comitatului în rândul cărora s-au
regăsit şi următorii: Iacov, fiul lui Petre Wadum de Peterlaka; Ioan de Adrianfalva, Toma de Ravazd; Gall de
Nemeti; Clement de Bethlen şi Petru de Dócz24. În ceea ce-l priveşte pe cel din urmă, constatăm că
succesorul său, Francisc, a deţinut funcţia de jude al nobilimii, însă în cazul său nu există nicio dovadă în
acest sens. De altfel, informaţiile documentare sugerează că a existat obiceiul ca înaintea exercitării funcţie
de jude, cei interesaţi activau o anumită perioadă în calitate de oameni ai comitatului. Un asemenea exemplu
este cel al lui Mihai Lorand de Tamasfalva, din comitatul Bodrog, care, în anul 1459, întreprindea cercetări
împreună cu alţi trei nobili25, iar trei ani mai târziu era membru deplin al scaunului de judecată, în calitate de
jude al nobililor26. Cu toate acestea, nu poate fi anulată posibilitatea ca el să fi deţinut această funcţie şi în
anul respectiv, mai ales că este menţionat primul, în rândul celorlalţi trimişi. În urma acestor observaţii şi ca
urmare a modului său de utilizare, expresia homines nostris nu poate fi atribuită unui tipar sau model
întrebuinţat de dieci pentru redactarea actelor.
O caracteristică a documentelor emise de forul judiciar din Timiş, în perioada secolului al XIV-lea,
este faptul că stilionarul este cel consacrat, după intitulaţie fiind redată detaliat expoziţia sau cauza pentru
care au avut loc cercetările27.
Însă, în veacul următor formatul lor se va schimba, contractându-se. În primul rând, se va omite
menţiunea care atesta că cei trimişi făceau parte din rândul membrilor scaunului de judecată. Totuşi, cea mai
importantă modificare constă în scurtarea textului prin omiterea detaliilor sau chiar a motivelor pentru care s-
au întreprins investigaţiile28.
Apar în schimb alte formule care trădează existenţa unor tipare utilizate de notarii sau diecii
instituţiei. Începând cu anul 1406 despre cei trimişi aflăm că au fost per nos deputato29, iar din deceniul trei
se încetăţeneşte următoarea menţiune şi variantele sale: testimonio sigilli nostri et per nos jurare faciendo
dixit et est confessus eomodo30.
În primul deceniu al secolului al XV-lea se menţiona, doar trimiterea lor de către autorităţi, fără alte
exemplificări, dar, din anul 1429 şi pănă la cumpăna veacului, toate documentele emise de scaunul de
judecată, care atesta efectuarea unor cercetări, susţin că relatările au fost făcute respectându-se un protocol.
Cei mandataţi se întorceau la sediul forului juridic prezentând sigiliul autorităţilor, după care depuneau un

20
Mai există o aşezare în apropiere, numită Sânmartinu Sârbesc, însă, în lipsa unor dovezi clare, nu ştim care dintre cele
două sate datează din perioada respectivă şi care era locul de provenienţă al lui Nicolae. De asemenea, toponimul este
întâlnit şi lângă satul Ghilad (Magyar Királyság).
21
Temes, p.73-74; AO, XXVII, doc.470, 599.
22
Dl.91.376.
23
Dl.43.301 (Zs.V. doc. 1009); Dl.43.303 (Temes. 517).
24
Dl.41.167, DRH XV, p. 50, Zs. I. doc. 2622, Dl.42.753, Temes, p.428-429, Zs.V. doc.1009, Temes, p. 517.
25
Zichy, X, p. 90.
26
Ibidem, p. 219.
27
Temes, p. 44-45, Dl.40.789, Temes, p. 73-74, Dl.91.376,41.167, Temes, p. 122, DRH XV, p. 50.
28
Ibidem, p. 356-357, 367, 435.
29
DL.92.262 ([Link]/1.4611); DL.53.369; (Temes, p.387).
30
Temes, p. 624-625.

49
 CICCRE I 2012
jurământ. Pecetea era a unuia dintre membri scaunului de judecată, probabil a unui jude, asigurând astfel
misiunii o credibilitate mai mare. Potrivit unor opinii, orice nobil putea să întreprindă cercetări purtând
sigiliul autorităţilor, astfel că, în situaţiile în care apare această formulare, juzii nobiliari pot fi excluşi din
rândul celor delegaţi31.
O altă practică interesantă se conturează începând cu deceniul şapte şi până la sfârşitul secolului,
atunci când toţi cei care au fost mandataţi de scaunul de judecată au fost juzi ai nobililor 32.

Concluzii
Observaţiile formulate atrag după sine o serie de întrebări: a existat o practică a notarilor şi a diecilor
de a utiliza diferite stilionare de cancelarie, în anumite perioade? sau dacă cele câteva exemple au aparţinut
unor notari, reflectând de fapt perioada lor de activitate? Pe de altă parte, a existat o practică a scaunului de
judecată de a mandata, în anumite perioade, pentru efectuarea misiunilor, oameni ai comitatului, iar în altele
juzi ai nobililor ?
În ceea ce priveşte prima întrebare răspunsul este afirmativ, dar în privinţa notarilor rămân semne de
întrebare. Nu cunoaştem niciun notar al comitatului Timiş şi prin urmare nu ştim cine scria documentele, dar
indentificarea unor modele distincte de redactare şi mai ales periodizarea lor, lasă loc liber interpretărilor şi
chiar individualizării activităţii unor funcţionari.
Revenind la identificarea juzilor nobiliari, considerăm că nici menţiunea ex nobis nu reprezintă un
indiciu foarte sigur, după cum reiese din unele informaţii. De exemplu, în anul 1471, scaunul de judecată din
comitatul Bodrog a trimis patru nobili să întreprindă cercetări, menţionând că aceştia erau quatuor ex nobis,
dintre care doar unul deţinea titlul de judex nobilium, cu toate că era enumerat între juzii din intitulaţia
documentului33. Fără îndoială că responsabili cu executarea poruncii nu puteau fi toţi cei patru juzi din
comitat, ci unul singur aşa cum observăm din cele relatate, dar, cu toate acestea, ni se spune că şi ceilalţi trei
nobili făceau parte din cadrul forului juridic. Desigur, calitatea lor era aceea de oameni ai comitatului aflaţi
în slujba judecătorilor, dar fără a se confunda cu aceştia.
Ca urmare, trebuie să recunoaştem că formula ex nobis nu era utilizată doar pentru mandatarea
juzilor nobiliari, dar, într-un anumit procentaj ridicat, mai ales atunci când în discuţie sunt unul sau doi
nobili, în tovărăşia mai multor trimişi, calitatea lor poate fi identificată.
Totuşi, se remarcă existenţa mai multor stilionare utilizate pentru desemnarea celor mandataţi cu
diferite sarcini. Potrivit opiniilor noastre există patru asemenea modele utilizate de a lungul secolelor XIV-
XV. Dovezile cele mai concludente sunt în favoarea tiparelor care au utilizat expresiile ex nobis şi testimonio
sigillis nostris, dar în ce priveşte menţiunile simple care priveau avizarea delegărilor nu beneficiem decât de
trei asemenea documente34. Însă, în această categorie includem şi acele acte care păstrează doar numele celor
trimişi, urmate de relatările lor35. De asemenea, mandatarea exclusivă a juzilor nobiliari la finalul veacului al
XV-lea poate sugera conturarea unui obicei care s-a transpus în formatul documentar.
Desigur, ipotezele noastre sunt tributare numărului redus de documente, care surprind doar unele
aspecte ale activităţii scaunului de judecată din Comitatul Timiş.

31
C.Tóth N., Szabolcs megye, p. 69.
32
Dl.16.552, Dl.18.477, Dl.18.743, Dl.97.461.
33
Zichy, XI, p. 86: Nos Nicolaus Pan et magister Martinus de Wyllyam vicecomites, item Michael de Kethaz et
Johannes de Syde judices nobilium comitatus de Bodrog memorie commendamus, quod cum nos ad videndam et
audiendam aministracionem judicii Georgii Chonthok, Stephani Mosalgo et Benedicti Kayandi judicum et juratorum
civium egregiorum Nicolai et Symonis de Kyswarda per ipsos in opido Mathywshaza constitutorum quatuor ex nobis,
videlicet prefatum Johannem de Syde judicem nobilium, Michaelem Ollary, Blasium Lenarth et Johannem Nag de
Barath de sede nostra judiciaria duxissemus transmittendos…
34
Dl.92.262 ([Link]/1, doc.4611); Temes, p. 387; Temes, p. 428-429.
35
Temes, p. 152, 356-357, 367, 435, 491-492, 517, 592, Dl.92.260, [Link]/2, doc.5739, 6102, 6103, 6469, Dl.48.226
([Link].2954), Dl.54.154 ([Link].221), Dl.93.924, ([Link].492).

50
 CICCRE I 2012

1500

1450 unvm, duos ex

nobis
homines nostris
1400
Perioada

per nobis
deputato
1350
testimonio sigillis
nostris
judex nobilium
1300

1250
1300 1350 1400 1450 1500

Expresiile sau apelativele prin care erau menţionaţi cei care îndeplineau misiunile scaunului de judecată din comitatul Timiş.

Fig. 1 - Document emis la 11 V 1389 (Dl.42421).

Fig. 2 - Detaliu Dl.42421.

Fig. 3 - Document emis la 25 I 1407 (Dl.53369).

51
 CICCRE I 2012

Fig. 4 - Detaliu Dl.53369.

Fig. 5 - Document emis la 3 III 1433 (Dl.43942).

Fig. 6 - Detaliu Dl.43942.

Fig. 7 - Document emis la 23 VI 1467 (Dl.16552).

52
 CICCRE I 2012

Radu PĂIUȘAN Relațiile româno-italiene în scrierile lui Aurel Cosma

(Universitatea de Vest din Junior*
Timişoara)

Abstract: Among Aurel Cosma Jr.'s multiple intellectual and political preocupations we can mention the history of
Romanian and Italian relationships. Aurel Cosma Jr. was a nephew from his brother's side, the first prefect of the Timiş-
Torontal County a person who made his studies in Timişoara, Arad and Paris and took his Ph.D in economics and law.
After the end of his studies he returned to Timişoara where he joined politics, being the owner of three parlamentary
functions, as a Liberal deputy, secretary of the deputy chamber, member in the Foreign Interparlamentary Comission
where he founded in 1936 the Small Parlamentary Antant
Among his many cultural historycal interests was the one dedicated to the Romanian-Italian relations. In this
respect, he published a work, first in Italian later in Romanian. The Italian edition, appeared in 1939 under the
title,,Trace di vita italiano nel Banato", published under the Cultural Italian Institute, the section from Timişoara, having
a preface written by the director of the institute– Silvio Guarnieri. The Romanian edition, entitled ,,Reminiscențe italo -
bănățene", (Italian and Banat Reminiscenes) was published under the same printing house, in November, the same year.
The relationship betwen the two nations is studied in the volume, aspect concernig the historycal province of
Banat being underlined. Such subjects as: the relations before the Roman conquest are analized, the process of
Romanization in Banat as one of the most transformed areas of Dacia. Other important issues debate on the the Italian -
Romanian relations during the war between the German Nation Holy Roman Empire and the Ottoman Empire, Iancu of
Hunedoara's position as a military comandant that studied in Milan under the command of Visconti and his friendship
with the Italian John of Capistrano, involved also in the campaign agains the Ottomans.
The Italians had an important part after Banat was liberated from the Ottomans, as architects, industrians,
comerciants, some of them being established in the province as colonists. We can also underline their role in the
introduction of silk production and rice in this area.
Francesco Griselini's part is also stressed out, as one who described in his book the situation from the province of
Banat. The end of the book is dedicated entirely to Griselini, the author making some remarks on the fact that he doesn't
wish to add new data concerning the life and activity of the Italians from Banat.
Aurel Cozma Jr.' s conclusion refers to the link that always existed between the Italians and Banat, their
culture and civilization founding a proper development ground.

Keywords: Banat, Italiens, Aurel Cosma Jr., Romanian Italian relations

Résumé: Les relations roumaines-italiennes dans les écrits d'Aurel Cosma jr. Parmi les multiples préoccupations
intellectuelles et politiques d'Aurel Cosma jr. on peut mentionner, en même mesure, l'historique des relations
roumaines-italiennes.
Aurel Cosma junior, neveu (de frère) d'Aurel Cosma, le premier préfet du département de Timiș-Torontal,
après des études réalisées à Timișoara, Arad et Paris, il est devenu docteur en sciences juridiques. Après les études, il
est rentré à Timișoara, il est devenu politique, il a été – trois fois – parlementaire, et puis secrétaire de la Chambre des
Députés, membre de la Commission de la Politique Extérieure (des Affaires Étrangères), membre de la Commission
Interparlementaire Roumaine et fondateur de la Petite Entente Parlementaire, en 1936.
Parmi ses préoccupations d'histoire culturelle on peut souligner l'historique des relations roumaines-italiennes.
Ainsi, il a publié, d'abord, une oeuvre en italien et, puis, en roumain. L'édition italienne, intitulée ,”Tracce di vita
italiano nel Banato”, a paru, en octobre 1939, sous l'égide de l'Institut de Culture Italienne, la Filiale de Timișoara, avec
une postface signée par le directeur de l'Institut, Silvio Guarnieri.. L'édition roumaine, intitulée ,”Réminiscences
italiennes-banatiennes”, a été publiée à la même maison d'édition, en novembre 1939.
Dans le livre ci-dessus, on étudie les relations entre les deux peuples, depuis l'ancienneté jusqu'au présent,
insistant sur le Banat. On analyse les relations roumaines-italiennes avant de la conquête roumaine, la romanisation du
Banat, considéré comme le territoire le plus romanisé de l'étendue de Dacie. Puis, on met en évidence les relations
roumaines-italiennes dans la guerre entre le Saint Empire Romain de nation allemande et l'Empire Ottoman, le rôle joué
par Iancu de Hunedoara, qui a fréquentait, pour deux ans, les cours militaires à Milan, sous la commande du duc
Visconti et l'amitié de Iancu avec le prélat italien Jean de Capistrane, engagé, lui aussi, dans la lutte anti-ottomane. On
remarque le rôle joué par les italiens, après la libération du Banat (par l'éloignement de la domination ottomane), en
qualité des architectes, industriels, commerçants, quelques-uns établis dans cette région en qualité des colons. On
remarque, en même temps, le rôle des italiens dans la production de la soie et dans la culture du riz en Banat. On met en
évidence le rôle de l'italien Francesco Griselini, qui a décrit – dans son livre – la situation de la province. L'issue du

53
 CICCRE I 2012
livre d'Aurel Cosma jr. est consacré à Griselini, l'auteur en afirmant qu'il ne veut plus compléter le livre avec d'autres
données concernant la vie et l'activité des italiens du Banat.
La conclusion d'Aurel Cosma jr. c'est que le rapport entre le Banat et les italiens il y a eu toujours, et que la
culture et la civilisation d'origine italienne se sont bien adaptées ici.

Cuvinte cheie: Banat, italieni, Aurel Cosma jr., relațiile româno-italiene

Printre multiplele preocupări culturale și politice ale cărturarului Aurel Cosma jr. s-au situat și cele
referitoare la relațiile româno -italiene.
Aurel Cosma jr. (1901-1983) era nepotul de frate al lui Aurel Cosma, fruntaș al mișcării naționale a
românilor bănățeni împotriva stăpânirii austro-ungare și primul prefect român al județului Timiș-Torontal
după Mare Unire de la 1 Decembrie 19181.
El a participat, ca delegat din partea Gărzilor Naționale Românești, la Marea Adunare Națională de
la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918, unde a votat, alături de ceilalți delegați din Banat și Transilvania, unirea
celor două provincii românești cu patria -mamă, România2.
Și-a început studiile la Timișoara, le-a continuat la Arad și, apoi, la Paris, unde și-a susținut și
doctoratul în științe juridice și economice. După terminarea stu diilor, a revenit la Timișoara, reședința
județului Timiș -Torontal, a intrat în politica militantă, a de ținut trei mandate parlamentare, ca deputat liberal,
a fost – o perioadă – secretar al Camerei Deputaților, membru în Comisia de Politică Externă a acesteia și
membru în Comisia Interparlamentară a României, în care calitate a fost, în 1936, printre fondatorii
organizației internaționale Mica Antantă Parlamentară 3.
Printre preocupările sale intelectuale au fost și cele de istorie culturală. În cadrul acestora s-au situat
și cele referitoare la relațiile româno -italiene. În acest sens, cărturarul bănățean a publicat o carte, mai întâi în
limba italiană și, apoi, în limba română. Ediția italiană, apărută în octombrie 1939, are ca titlu ,,Tr ace di vita

* Aurel Cosma junior s-a născut la 25 martie 1901, în Timișoara. La vârsta de 6 ani, a rămas orfan de tată și a fost în fiat de
către unchiul său, avocatul Aurel Cosma (1867-1931), el adăugându-și, în unele publicații, și cognomenul de Junior, dar cele
două cărți despre urmele italienilor în Banat le-a semnat doar Aurel Cosma. A urmat liceul la Timișoara și, apoi, Institutul
Pedagogic din Arad, a urmat cursurile Facultății de Drept din București (1919 -1922) și le -a continuat la Paris (1924-1926),
unde, în anul 1926, și -a susținut doctoratul în științe juridice și econom ice cu teza ,,La Petite Antante” (,,Mica Antantă”), pe
care a și publicat -o. A debutat, în activitatea politică, în anul 1927, când a fost ales deputat pe lista P.N.L.-ului, fiind, la vârsta
de 26 de ani, cel mai tânăr parlamentar din România de până atunci. A mai fost parlamentar în anii 1933-1937, deținând și
funcția de secretar al Camerei Deputaților și membru în Comisia de Politică Externă. A participat, în această calitate, la ma i
multe reuniuni interparlamentare (1935-Istanbul, Geneva și Bruxelles; 1936 -Nisa și Budapesta; 1937 -Roma și Paris). În
calitate de membru al Comisiei Interparlamentare, care-și avea sediul la Bruxelles, a participat la conferințe interparlamentare
pe teme comerciale de la Belgrad-1934, Londra-1935, București-1936, Paris-1937. Începând cu 1 martie 1943 a deținut
funcția de consilier ministerial pe lângă Ministerul Propagandei, fiind șef al Resortului Presei Străine. Această funcție și faptul
că a publicat, în 1941, lucrarea ,,România în noua ordine europeană”, tradusă în mai multe limbi, a făcut să fie inclus în lotul
ziariștilor condamnați de un așa-numit Tribunal al Poporului, instituit de comuniști și, prin sentința din 4 iulie 1945, a fost
condamnat la închisoare pe viață în contumacie și degradare civică pe timp de 10 ani. A trăit în ilegalitate, ascunzându-se în
zona Sibiului sub numele de Ilie Pop, până în 19 august 1960, când a fost arestat în zona Eforie, din Dobrogea. Aurel Cosma
jr. a fost eliberat din închisoare pe data de 28 iulie 1964, când au fost amnistiați toți deținuții politici. S -a întors la Timișoara,
unde, după 1964, a obținut așa -numitul drept de semnătură. Ca om de cultură și jurnalist, în anul 1923 a fost director al
săptămânalului liberal ,,Nădejdea” din Timișoara, director al re vistei și editurii ,,Luceafărul” (1935-1937), pe care a cedat-o
Regionalei Bănățene a ASTREI, al cărei vicepreședinte a fost, răspunzând de cultură, încă de la înființarea acesteia, în 1937.
A fost ales în funcția de vicepreședinte al Sindicatului Ziariștilor Profesioniști din Banat și vicepreședinte al Federației
Naționale a Presei din P rovincie. După 1964 și-a reluat activitatea culturală, publicând în revista ,,Mitropolia Banatului” (azi
,,Altarul Banatului”), în revista ,,Orizont” și în ziarele ,,Drapelul roșu”, ,,Neuer Banater Zeitung”, ,,Szabad Szo” și în
săptămânalul ,,Banatske Novine” din Timișoara. Tot după 1964 a fost primit în Uniunea Scriitorilor din România, beneficiind
și de un ajutor social de la Fondul Social al acesteia. În 1970 a fost coautor la ,,Monografia Institutului Politehnic din
Timișoara”, iar în 1977 i-a apărut, la Editura Facla, lucrarea ,,Prin Timișoara de altădată” (vezi Aurel Turcuș, Aurel Cosma
junior (1901-1983). Precizări biografice, în ,,Șapte personalități bă nățene. Contribuții documentare” , Editura Orizonturi
Universitare, Timișoara, 2008, pp. 135-139 și o evocare din același volum, intitulată ,,Popasul lui Alexandru Ioan Cuza în
oraș”, în ,,Pagini despre Banat”, coordonatori: Diana Dincă, Mihai Ciucur, Editura Marineasa, Timișoara, 2011, pp. 92 -96).
1
Date despre Aurel Cosma vezi la Vasile Dudaș, Aurel Cosma, 1867-1931, Editura Mirton, Timișoara, 1998, pp. 73-85.
2
Radu Păiușan, Mișcarea națională a românilor din Banat și unirea Banatului cu România , Editura de Vest, Timișoara, 1993,
p. 117.
3
Aurel Turcuș, op. cit., pp. 139-175.

54
 CICCRE I 2012
italiano nel Banato” și a fost publicată la Editura Institutului de Cultură Italiană din România, Filiala din
Timișoara, cu o prefață de Silvio Guarnieri, directorul Filialei 4.
Ediția în limba română, intitulat ă ,,Reminiscențe italo-bănățene”, a fost tipărită la aceeași editură, în
luna noiembrie același an, dar fără postfața lui Silvio Guarnieri 5.
Cartea, scrisă într-un stil mai mult cultural decât științific, autorul fiind jurist de profesie și
practicând – în unele perioade – avocatura6, debutează printr-un ,,Cuvânt de închinare”, datat 8 noiembrie
1939. În acest cuvânt, autorul afirma: ,,Închin aceste pagini amintirii acelor italieni care, prin truda și jertfa
lor, au contribuit la truda și la jertfa Banatului. Atât în vremuri de război, cât și în timpuri d e pace, Roma
străbună și-a trimis fiii săi pe pământul provinciei noastre, ca, alături de neamul românesc, să lupte și să
muncească pentru gloria latinității și a civilizației. Faptele lor se înalță din adâncimea trecutului, ca o dâră ce
luminează calea consolidării prieteniei dintre țările noastre. Legătura care există între poporul român și cel
italian depășește, peste vremuri și peste distanțe, orice orânduiri de ordin geografic sau politic. Ceea ce ne
unește pe noi de Italia nu este o simplă curtoasie diplomatică și nici o relațiune de vremelnice interese sau
căutări de echilibru internațional. Între noi nu este numai o intimă și sinceră amiciție, ci, mai presus de orice,
o incontestabilă și bună fraternitate. Pe noi ne leagă imperativele legii sângelui, precum și porunca sufletului
nostru, în care bate pulsația latină. Actul de naștere al națiunii noastre stă ca o mărturie, de două ori milenară,
în Forul lui Traian din Roma, iar marmura Columnei, în care sunt gravate momentele zămislirii noastre din
biruința și din împământenirea romană, este - pentru noi – izvorul de conduită sufletească, pe care ne-o
comandă această origine. Din această muncă și din acest trecut ne tragem îndemnuri de muncă, de gândire și
de simțire. Să dăm pilde cronicarilor de mâine c a să poată pomeni, cu strălucire, despre epoca noastră, în
care se cimentează, pe baze solide și sincere, trainica legătură dintre România și Italia ”7.
După cum se observă încă din ,,Cuvântul de închinare”, se marșează mult pe legăturile româno -
italiene, tocmai după începerea celui de-al doilea război mondial, la 1 septembrie 1939, când România a fost
proclamată, de către guvernanții săi, ca țară neutră 8.
În același timp, erau în curs de reluare relațiile politice româno -italiene, după ce, în anul 1926, a fost
încheiat un tratat de alianță între cele două țări 9, valabil până în 1934, când dictatorul fascist italian Benito
Mussolini a refuzat să-l mai prelungească10.
În introducere, Aurel Cosma jr. a insistat asupra legăturilor permanente româno-italiene, indicând
Banatul ca și nod al căilor de penetrație a culturii italiene pe teritoriul românesc. Autorul mai subliniază că
nu se va ocupa, în carte, de toate reminiscențele italiene, care s-au încadrat în cultura Banatului, ci numai în
trei domenii de activitate, în care s-au remarcat cei veniți aici: militar, religios și colonizator 11.
Primul capitol evidențiază urmele culturale italice preistorice din Banat, care datează, în viziunea sa,
de la începutul mileniului I [Link]., când pe aici s-a desfășurat comerțul cu vase de bronz produse în regiunea
italo-venetă. În Banat, reliefează autorul, era centrul de desfacere al acestora, ,, și de aici se răspândeau spre
nord, în părțile Mureșului, Crișurilor și Someșului, până în inima Daciei”12.
Se mai afirma că aceste raporturi comerciale au dus la un tip de fuziune între creațiile culturale ale
dacilor bănățeni și între cele importate din Italia, numeroase motive de ornamentație care se aflau pe
obiectele aduse din nordul Mării Adriatice se regăseau pe vasele de teracotă făurite de meșterii din Banat.
Sunt date, ca exemple, descoperirile de obiecte de aur de la Cărani, Beba Veche, dar, mai ales, cele de la
Firiteaz. Relativ la acesta, autorul afirma că ,,prezintă mai multe tipuri de ornamentație, dintre care modelul
de brățară cu stilizări spirale la cele două capete este de factură etruscă, văzându-se exemple similare și la

4
Aurel Cosma, Tracce di vita italiano nel Banato. Con una nota di Silvio Guarnieri, Edizione dell'Instituto de Cultura Italiana
in Romania, sezione di Timișoara, 1939, 67 p.
5
Idem, Reminiscențe italo-bănățene, Editura Institutului de Cultură Italiană din România, Secțiunea Timișoara, 1939, 45 p.
6
Aurel Turcuș, op. cit., p. 241.
7
Aurel Cosma, Reminiscențe… , pp. 6-7.
8
Gheorghe Buzatu, România și războiul mondial din 1939 -1945, Centrul de Civilizație Europeană, Iași, 1995, p. 7.
9
Eliza Campus, Din politica externă a României. 1913-1947, Editura Politică, București, 1980, pp. 281-282.
10
Ibidem, p. 285.
11
Aurel Cosma, Reminiscențe…, p. 10.
12
Ibidem, p. 11.

55
 CICCRE I 2012
Muzeul de la Villa Giulia, din Roma”13. Într-adevăr, după cum se exprimă istoriografia română
contemporană, au existat importuri de produse din Italia în epoca pre-romană14.
Aurel Cosma mai afirmă, în acest capitol, că examinarea temeinică și prealabilă a topografiei
așezărilor arheologice din acele timpuri ar putea indica diverse locuri pentru alte săpături, care să scoată la
lumină nebănuite și preți oase comori15.
Capitolul dedicat cuceririi Daciei de către romani prezintă relațiile dintre Italia și strămoșii noștri daci,
când, după cum afirma autorul, s-a stabilit cea mai trainică legătură între Italia și provincia nou cucerită. Se mai
subliniază faptul că, cu mult timp înainte de începerea pregătirilor pentru acel moment, Banatul era romanizat
în cea mai mare parte, sub influența comercianților și meșteșugarilor care veneau din Italia, pentru ca să-și
vândă produsele sau să-și pună munca și priceperea în slujba operei de construcție. Este reliefat și faptul că în
Banat s-au concentrat forțele romane și aici au fost elaborate planurile bătăliilor finale16.
În Banat – arată autorul – procesul de romanizare a fost mai intens și mai radical decât în alte părți
ale imperiului și pentru că autoritățile biruitoare s-au bucurat de întregul concurs al populației autohtone,
care a înțeles menirea istorică și civilizatoare a coloniștilor. ,,Din această uniune daco -romană s-a născut
națiunea română, a cărei leagăn de zămislire își avea suportul de vitalitate tocmai pe aceste meleaguri
bănățene. Această nouă națiune, încă din timpul dominației romane, își primi formele etnice de popor român,
dezvoltându-se în cadrul unei vieți independente, cu limbă și cultură pro prie, având deja bine stabilite
perspectivele aspirațiunilor ei, când armata și autoritățile administrative ale imperiului roman au fost nevoite
să se retragă după o stăpânire de vreo 170 de ani aici în Banat, poporul român se consolidase deja în
existența sa națională”17.
În același timp, se releva existența creștinismului în Banat încă înainte de retragerea aureliană ,,ceea
ce însemna că, odată cu formarea națiunii române (poporului român – n.n.), ea și -a adaptat sufletul pe
fundamentul dogmelor moralei creștine. Zidurile de temelie ale unor biserici străvechi, construite după
metoda și planul arhitectonic roman, care au fost dezvăluite de sub coaja pământului, ne -au înfățișat câteva
centre, destul de sugestive, despre viața creștină din Banat… Un lucru ră mâne, însă, cert, că la venirea
Ungurilor, poporul român ducea, de mult, o viață națională și creștină pe plan bănățean”18.
Banatul a fost, după cum afirma autorul, și centrul de difuzare a misionarismului catolic italian spre
Câmpia Pannoniei. De la Cenad, din nordul Banatului, a început apostolatul episcopilor italieni în această
zonă. Gerardo Sagredo a fost cel dintâi și cel mai însemnat episcop italian cunoscut de ungurii pe care i-a
creștinat, în timpul lui Ștefan I, devenit, după creștinare, ,,cel Sfânt”. Gerardo de Sagredo a fost numit, de
către maghiari, Sfântul Gellert19. El poate fi considerat ca promotor al catolicismului în Banat, pentru că la
începutul secolului al unsprezecelea, românii erau singurii locuitori creștini ai Banatului, iar bisericile lor
ortodoxe aparțineau de jurisdicția spirituală a mitropolitului din Vidin 20.
Românii aveau și o mănăstire, cu numeroși călugări, închinată Sfântului Ioan Botezătorul.
Mănăstirea a fost ridicată în vechiul oraș Morisena, în comuna Cenadul Mare de astăzi, situată în nordul
părții din fostul comitat Torontal, care a revenit – prin Conferința Păcii de la Paris (1919 -1920) – României
și care era, pe atunci, sub protecția ducelui Ahtum, care stăpânea tot Banatul21.
Regele Ștefan al Ungariei, după lupte crâncene, a cucerit ducatul lui Ahtum, prin trădarea unui
conducător militar al acestuia, numit Cenandinus, care a primit, pentru fapta sa, ducatul astfel cucerit, iar
capitalei Morisena i s-a dat numele Cenad, după numele său22.
Conducătorul maghiarilor, ca o recunoștință adusă divinității, a fondat o dieceză catolică pe locul
fostei mănăstiri ortodoxe românești, numindu -l, ca episcop, pe Gerardo Sagredo, cu misiunea de a converti la
catolicism populația maghiară venită în Banat 23.

13
Ibidem, p. 12.
14
Academia Română, Istoria românilor, vol. I (Moștenirea timpurilor îndepărtate), coordonatori: acad. Mircea Petrescu-
Dâmbovița, Alexandru Vulpe, Editura Enciclopedică, București, 2001, pp. 772-773.
15
Aurel Cosma, Reminiscențe…, p. 13.
16
Ibidem, p. 14.
17
Ibidem, p. 15.
18
Ibidem, p. 16.
19
Ibidem, p. 17.
20
Radu Păiușan, Ionel Cionchin, O istorie a românilor din nord-estul Serbiei, ediție revăzută și adăugită, Editura Eurostampa,
Timișoara, 2005, pp. 123 -126.
21
Aurel Cosma, Reminiscențe…, p. 17.
22
Ibidem, p. 18.

56
 CICCRE I 2012
Gerardo de Sagredo era originar din Veneția, provenind dintr-o veche familie de patricieni, înrudită
cu dogele Veneției, Petro Catranigo și care își făcuse studiile superioare la Bologna 24. El și-a stabilit
reședința la Morisena, unde și -a început activitatea pastorală catolică, zidind o biserică în locul celei de rit
ortodox, aducând, pentru construirea acesteia, meșteri din Italia 25.
Dar, după cum subliniază Aurel Cosma, rolul lui nu s-a limitat numai la viața spirituală a populației
bănățene, ci a fost profesor de drept și om de mare autoritate, a contribuit foarte mult la ridicarea culturală și
administrativă a Banatului. Dar, după moartea lui Ștefan cel Sfânt maghiarii au revenit la păgânism și au
început prigoana împotriva creștinilor. Sf. Gerard a fost nevoit să se refugieze și a fost martirizat în anul
1046, în dreptul dealului de la Buda, care-i poartă numele, ungurii păgâni lapidându-l și străpungându-i
pieptul cu o lance26. Dar, pe jertfa lui s-a răspândit, apoi, catolicismul în Banat, el, împreună cu anturajul său
de preoți italieni, au fost primii misionari catolici aici și, dintre urmașii săi episcopi, mulți au fost italieni, la
fel ca și preoții, care au venit din Italia sau își făcuseră studiile la Roma, asigurând legătura permanentă între
Banat și cultura italiană 27.
Și pe terenul militar au existat legături între Banat și Italia. Acestea au fost, mai ales, în timpul
războaielor antiotomane, când ,,numeroși italieni și -au dat sufletul și și-au vărsat sângele pentru eliberarea
acestei provincii de teroarea semilunei anticreștine. Desigur că substratul moral și sentimental era de ordin
religios. Înfrățirea lor, însă, cu acest pământ, a lăsat impresionante și neuitate reminescențe de nobile și
grandioase eforturi”28.
Învățământul militar și disciplina ostășească a atras mulți ofițeri și aristocrați străini, care-și făceau
stagiul de perfecționare în Italia. La Milano și -a făcut educația militară și comitele român al Banatului, Iancu
de Hunedoara. Acesta a studiat arta militară timp de 2 ani, sub comanda ducelui Philip Visconti. ,,Bătăliile
duse împotriva turcilor, la mijlocul secolului al XV-lea29 și victoriile sale pentru mântuirea creștinismului în
Banat purtau timbrul sufletesc al sentimentelor italo-române, animate de marea credință în legea lui Hristos.
În cursul acestor lupte s-au contopit, în văpaia jertfelor eroice, cele două suflete, ale Românilor și ale
clericilor italieni, cari, în frunte cu Ioan de Capistrano, au pornit, și ei, în luptă alături de națiunea română, ca
să-i împiedice pe turci în tentativa lor de a supune provincia Banatului, pe care o considerau poarta de intrare
spre apus”30.
În cadrul acestor lupte, Iancu de Hunedoara și-a dat viața. în august 1456, la Zemun, după ce -i
învinsese pe otomani la Belgrad31. Dar Banatul continua să fie teatrul războaielor dintre Imperiul Habsburgic
și cel Otoman, fiind, după cum scrie Aurel Cosma jr., ,,teatrul cruciadelor purtate pentru zdrobirea
semilunei”32.
În această luptă, pe lângă românii autohtoni, au participat și numeroase regimente, recrutate – în
mare parte – din italieni și spanioli. În aceste lupte, cel mai mare a fost numărul generalilor italieni care s-au
distins la comanda unităților militare creștine. ,,Pământul Banatului a fost sfințit de sânge italian, care s -a
vărsat alături de cel românesc. Din cheagul lui, sacru și comun, absorbit pentru vecie de solul acestei antice
provincii romane, se desprind tainice realizări de inepuizabile simțiri italo -române”33.
Au avut loc lupte importante în jurul cetăților bănățene Timișoara și Lipova. Deși, în 1551, cele două
cetăți au fost recâștigate de către imperiali, cu ajutorul italienilor conduși de Sforza Pallavicini și de
generalul Castaldo, totuși, în 1552, otomanii au pus stăpânire pe Banat, pe care l -au stăpânit timp de 164 de
ani, populația autohtonă – compusă, în majoritate, din români – fiind supusă diverselor asupriri34.
Peste mai bine de un secol, când au început, din nou, războaiele austro-turce, alți doi mari
comandanți italieni, generalul Caprara și contele Marsigli, au venit pe pământul Banatului. ,,Pentru ei ,
mobilul sufletesc al acestor întreprinderi militare nu era de a-l servi pe împăratul Leopold, ci dorința de a

23
Radu Păiușan, Ionel Cionchin, O istorie a românilor din Ungaria, Editura Eurostampa, Timișoara, 2003, pp. 131-134
24
Aurel Cosma, Reminiscențe…, p. 18.
25
Ibidem, p. 19.
26
Ibidem, p. 20.
27
Ibidem.
28
Ibidem, p. 21.
29
Vezi Camil Mureșan, Iancu de Hunedoara, Editura Militară, București, 1976, pp. 18-68.
30
Aurel Cosma, Reminiscențe…, p. 23.
31
Camil Mureșan, op. cit., p. 125.
32
Aurel Cosma, Reminiscențe…, p. 23.
33
Ibidem.
34
Ibidem, p. 24.

57
 CICCRE I 2012
mări prestigiul și puterea sacrului imperiu roman (Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană – n.n.)35.
Amândoi, și Caprara, și Marsigli, erau descendenți ai unor vechi familii nobile din Bologna. Generalul Enea
Silvio Caprara, cu o bogată experiență militară, era fiul contelui Massimo, a venit în Banat în 1865, când a
izbucnit noul război austro-turc. Aici a comandat, cu succes, mai multe ofensive, reușind să recâștige o parte
din teritoriile pierdute în favoarea otomanilor36.
La rândul său, contele Luigi Fernando Marsigli, pe lângă calități militare dispunea și de vaste
cunoștințe politice, științifice și organizatorice. Petrecând mulți ani în Banat, s-a legat sufletește de această
provincie nu numai prin bătăliile câștigate, ci și prin planurile de construcții strategice, dar și prin
informațiile scrise, pe care le-a lăsat posterității. Despre Banat se găsesc multe date în lucrările sale,
publicate în limba italiană sau franceză. La fel, autobiografia sa, relevă Aurel Cosma, este un izvor istoric
pentru care studiază istoria acestei vechi provincii românești 37.
Din lucrările cartografice ale contelui Marsigli se dispune de câteva imagini geografice despre
Banat, de la sfârșitul secolului al XV-lea, mai ales despre bazinul dunărean, iar în desenele care îi ilustrează
cărțile apar informații interesante de ordin etnografic și militar. El a făcut și lucrări tehnice de teren, de
delimitare între Imperiul Habsburgic și cel Otoman, după cum se stabilise de către pacea de la Karlowitz
(1699)38.
Aurel Cosma jr. consideră că Banatul a renăscut după pacea de la Passarowitz, când turcii au fost
alungați din Banat39. Cel care i-a înfrânt pe otomani, Eugeniu de Savoia, i-a încredințat contelui Mercy
reorganizarea și administrarea provinciei. Pentru aceasta, aici au fost aduși mulți arhitecți, industriași și
comercianți, care, împreună cu italienii stabiliți în Banat, făceau, aici, o provincie prosperă. Germanii, fii nd
agricultori, s-au stabilit la sate, iar italienii, ocupându-se și mai mult cu industria și comerțul, s -au stabilit în
orașe. putem zice că renașterea Banatului se datorește, în covârșitoare parte, brațelor neobositoare și geniului
italian40.
Contele Mercy a început repopularea satelor părăsite și înființarea de noi localități, prin colonizări de
italieni, germani, francezi și spanioli 41.
Nu se poate preciza, sublinia Aurel Cosma, numărul coloniștilor după locul lor de origine. În
general, din alsacieni a rezultat populația șvabilor din Banat, iar dintre italieni au rămas foarte puțini, datorită
izbucnirii unui nou război antiotoman, iar alții au murit de ciumă și de alte boli, datorate climei insalubre, iar
puținii supraviețuitori s -au contopit cu populația autohtonă42.
O colonie de italieni s-a format în comuna Cărani, care a fost numită Mercydorf, după numele
contelui Mercy. Au mai fost fondate colonii italiene și în satele din jurul Ciacovei și, apoi, la Moldova Nouă,
Ghiroda, Omor (azi Rovinița Mare), Mehala, Freidorf, etc. Aceștia au fost aduși, îndeosebi, din nordul
Italiei, pentru a introduce – în Banat – creșterea viermilor de mătase și cultivarea orezului 43.
Italienii au stabilit centrul manufacturilor de mătase în cetatea Timi șoarei, în suburbia n umită Fabric.
Strada Mătăsari, care există și azi, era locuită de italieni, care au plantat -o cu duzi, aceștia ocupându-se cu
producerea gogoșilor de viermi de mătase pentru manufacturile pe care le -au înființat, după modelul italian
din nordul peninsulei44.
Cel care a venit în Banat, în fruntea coloniștilor italieni, a fost abatele Clemente Rossi, originar din
orașul Mantova. Acesta a scris chiar două cărți despre Banat, conținând multe elemente interesante: ,,De
Italorum in Banatua existentium, origine et parohiae erectionem narato” și ,,Catalogus Italorum in Banat
resistentum”45.

35
Ibidem.
36
Ibidem, p. 25.
37
Ibidem.
38
Ibidem, p. 26, pentru această pace vezi și I.D. Suciu, Unitatea națională. Contribuții istorice bănățene, ed. a II-a revăzută,
Editura de Vest, Timișoara, 2003, p. 50.
39
Pentru această pace vezi I.D. Suciu, op. cit., p. 53.
40
Aurel Cosma, Reminiscențe…, p. 27.
41
Aurel Țintă, Colonizările habsburgice în Banat. Contribuții istorice, 1716-1740, Editura Facla, Timișoara, 1972, pp. 83-
135.
42
Aurel Cosma, Reminiscențe…, pp. 28-29.
43
Ibidem, p. 29 și Aurel Țintă, op. cit., pp. 136-138.
44
Aurel Cosma, Reminiscențe…, p. 30.
45
Ibidem.

58
 CICCRE I 2012
Acesta a fost fondatorul comunității italiene din Cărani, districtul Timiș, și primul ei paroh, și
directorul tuturor întreprinderilor de mătase din provincie, pe care le îndruma și controla. Duzii erau plantați
de-a lungul străzilor și drumurilor din tot Banatul, iar rezultatul producției a determinat noi colonizări de
italieni și extinderea acestor plantații. Datorită importanței lor pentru producerea mătăsii, contele Mercy a
introdus chiar pedeapsa cu moartea împotriva celor vinovați de distrugerea duzilor. Aceasta s-a și aplicat,
pedeapsa capitală având loc unde s-a petrecut fapta46.
Calitatea mătăsii manufacturate la Timișoara a determinat ca ea să fie vândută în diverse țări din
Europa și să fie folosită și de Casa Imperială de la Viena. Dar cele dintâi produse din mătase au fost
întrebuințate pentru scopuri ecleziastice 47.
Dar, pe lângă producerea mătăsii, italienii au fondat – în suburbia Fabric - și alte manufacturi, cum
au fost țesătoriile de textile, atelierele pentru prelucrarea lânei, o moară de ulei și o manufactură de hârtie. De
altfel, mulți meșteri italieni – reliefa Aurel Cosma – s-au așezat în diverse localități bănățene, alăturându -se
meseriașilor români autohtoni, care aveau, aici, o tradiție corporativă încă din vremea premergătoare
ocupației otomane48.
În același sens, românii autohtoni au învățat, de la coloniștii italieni, noile metode din viticultură,
aceștia făcând numeroase plantații de viță-de-vie, mai ales în regiunile Lugojului și ale Vârșețului, acesta din
urmă aflându-se, astăzi, în Serbia49.
Dar cea mai răspândită și intensă preocupare a fost cultivarea orezului, care s -a extins pe un plan
extrem de întins, făcându-se însămânțări în zona multor sate, orezăriile devenind întreprinderi foarte
rentabile. Coloniștii italieni, proveniți din orașul Milano, au făcut un adevărat model de orezărie în comuna
Ghiroda, de lângă Timișoara 50.
Au mai venit, în Banat, numeroși arhitecți și tehnicieni italieni, care au realizat, aici, opere
monumentale51. Au fost ridicate catedrale și biserici, cazarme și spitale, edificii publice pentru
comandamentele militare și edificiile administrative, primării și școli în diferite orașe și comune ale
Banatului, majoritatea fiind proiectate și construite de ingineri și meșteri italieni 52.
O altă realizare a constructorilor italieni a fost canalizarea și alimentarea cu apă a orașului
Timișoara, realizând o moară și o instalație mecanică pentru scoaterea și epurarea apei din râul Bega,
canalizând-o subteran, apoi în toate direcțiile orașului. Dar cea mai însemnată realizare a italienilor a fost
canalizarea și tăierea unei noi albii a râului Bega, transformându-l într-un mijloc de transport util și ieftin, pe
atunci, mai ales pentru lemnul de construcție și de foc, care se aducea din zonele împădurite ale Banatului.
La fel de importante au fost și lucrările meșterilor italieni de desecare a mlaștinilor, transformându -le în
pământuri productive și eliminând cauzele principale ale climei insalubre53.
Chiar dacă, afirma autorul, ,,Nu este locul aici ca să înșir toate eforturile depuse de munca și geniul
italian pentru ridicarea și propășirea Banatului . Totuși, din examinarea, chiar fragmentară, a realizărilor
amintite, putem trage concluzia că poporul italian a fost un factor hotărâtor în străduințele de renaștere și de
progres ale provinciei Banatului”54.
Profilându-se un nou război austro-turc, după două decenii de muncă pașnică și roditoare, coloniștii
italieni au început să-și lichideze afacerile. Dacă coloniștii germani erau atașați, ca și românii autohtoni, de
pământul pe care-l munceau, nu puteau părăsi aceste locuri, coloniștii italieni – în cea mai mare parte
meșteșugari, industriași și comercianți – dispuneau de mai multă mobilitate și puteau, mai ușor, să
părăsească provincia. Aceasta – sublinia Aurel Cosma – a fost explicația plecării coloniștilor italieni 55. Dar,
în 1738, armatele otomane au trecut Dunărea și doreau să recucerească Banatul 56.
Și de data aceasta s-a manifestat eroismul italian. Astfel, în castelul din Mehadia, armata de sub
comanda contelui Piccolomini a rezistat inamicului, iar maiorul Miseroni și-a pierdut viața în luptele pentru

46
Ibidem.
47
Ibidem, p. 31.
48
Ibidem, p. 32.
49
Radu Păiușan, op. cit., pp. 187-188.
50
Aurel Cosma, Reminiscențe…., p. 32.
51
Aurel Țintă, op. cit., pp. 125-128.
52
Aurel Cosma, Reminiscențe…, p. 32.
53
Ibidem.
54
Ibidem, p. 34.
55
Ibidem, p. 35.
56
Vasile V. Muntean, Contribuții la istoria Banatului , f.e., Timișoara, 1990, pp. 135-137.

59
 CICCRE I 2012
apărarea fortului Elisabeta. Dar atacurile otomanilor au fost respinse de regimentele de cavalerie conduse de
contele Filippi. De abia în septembrie 1739 luptele s-au terminat, încheindu-se pacea de la Belgrad, care a
adus o epocă de liniște în Banat 57.
Atunci, manufacturile de mătase și-au reînceput activitatea, tot sub conducerea abatelui Rossi, iar
italienii care au rămas pe loc, înfruntând privațiunile războiului, și -au continuat activitatea în diferite ramuri
economice58. Însă, mulți dintre ei au fost decimați de ciuma care a lovit provincia în anii 1738 -174059.
După încheierea păcii cu turcii și încetarea epidemiei de ciumă au fost aduși alți meșteri italieni,
pentru exploatarea minelor de plumb, fier, cupru și de argint din jurul orașului Oravița, din districtul Caraș.
În memoria colectivă, afirma Aurel Cosma, se mai păstra amintirea acestora, care i-au învățat pe români
meșteșugul mineritului60.
Datorită deselor epidemii, autoritățile au luat măsuri pentru purificarea aerului, trecându -se la
desecarea mlaștinilor, fiind desființată chiar faimoasa orezărie de la Ghiroda, iar vechii colonișt i italieni au
fost mutați în hotarul comunei Omor, unde au continuat să cultive orezul, care era produs la un preț mai
ieftin decât în Italia. Aceasta s-a făcut pentru că aerul din jurul Timișoarei să nu mai fie infectat de mirosul
terenurilor cultivate cu orez61.
Participarea activă a italienilor la dezvoltarea și înflorirea Banatului s-a mai desfășurat sub guvernarea
baronului Iosif de Brigido, care a fost numit la conducerea provinciei în anul 1774. Acesta a fost numit după ce
împăratul Iosif al II-lea s-a convins personal, cu ocazia vizitei sale în Banat, despre necesitatea luării unor
măsuri urgente pentru fortificarea și refacerea hotarelor sudice ale imperiului. Brigido l-a adus aici pe
Francesco Griselini, originar din Veneția, care, în decursul a patru ani (1774-1777), a călătorit prin Banat și
prin satele lui și a luat notițe, și a desenat prima hartă geografică completă și detaliată a acestei provincii. În
viziunea lui Aurel Cosma, lucrarea lui Griselini, scrisă în limba italiană și germană ,,constituie, pentru noi, o
cronică fidelă a vremii aceleia despre care, altminteri, prea puține informațiuni am fi avut ”62.
Pe parcursul cercetărilor sale, după cum a mărturisit în lucrarea sa 63, a fost surprins – în mod plăcut –
să găsească în Banat o populație care vorbea o limbă atât de asemănătoare cu cea italiană și care -și avea
originea tot la Roma, ca și națiunea italiană. El a studiat și descris – în cartea sa – în mod amănunțit viața și
obiceiurile poporului român. ,,De aceea, pentru Românii bănățeni, cartea lui Griselini nu este numai o
cronică autentică, cu date istorice și etnografice, ci este și o impresionantă afirmare a legăturii italo -române,
care și-a aflat expresia în toate timpurile”64.
În continuare, Aurel Cosma a făcut o prezentare a vieții lui Griselini până la decesul său, la Milano,
65
în 1783 . Cartea a apărut aproape simultan, fiind publicată în limba italiană, la Milano, și, apoi, traducerea la
Viena, în limba germană66.
Lucrarea lui Aurel Cosma junior cuprinde și un capitol de încheiere, în care autorul relevă că nu mai
vrea să o completeze cu alte amănunte din viața și activitatea italienilor din Banat, rezultând, suficient din
cele scrise, că ,,legătura între poporul nostru (populația – n.n.) din Banat și națiunea italiană a existat
întotdeauna, iar cultura adusă din Italia a găsit, aici, un teren fecund de afirmare”67. Autorul continuă,
afirmând că ,,astăzi, când depanăm firul istoriei ca să brodăm, din el, icoanele relațiilor noastre din trecut, a
trebuit să le dăm acestor imagini, scumpe și nepieritoare, toată importanța și splendoarea, ca, pe fondul lor,
să imprimăm noua unire de gândire și simțire italo-română”68.
Se observă, din acest capitol de încheiere, intenţia lui Aurel Cosma junior de apropiere faţă de Italia,
fapt care era în atenţia, încă din ultimele luni ale anului 1939, şi a diplomaţiei româneşti, care, deşi izbucnise

57
Aurel Cosma, Reminiscențe…, p. 35.
58
Ibidem, p. 36.
59
Pentru aceasta vezi dr. Nicolae Ilieșiu, Timișoara. Monografie istorică , vol. I, Timișoara, f.e., 1943, pp. 87-91.
60
Aurel Cosma, Reminiscențe…, p. 37.
61
Ibidem.
62
Ibidem, p. 38.
63
Francesco Griselini, Încercare de istorie politică și naturală a Banatului Timișoarei, prefață, traducere și note de Costin
Feneșan, ed. a II-a, revăzută, Editura de Vest, Timișoara, 2006, 315p. + hartă.
64
Aurel Cosma, Reminiscențe…, p. 38.
65
Ibidem, pp. 40-41.
66
Vezi Francesco Griselini, op. cit., p. 11.
67
Aurel Cosma, Reminiscențe…, p. 42.
68
Ibidem.

60
 CICCRE I 2012
cel de-al doilea război mondial, dorea să iniţieze ,,un bloc al statelor neutre din sud-estul Europei”, alianţă
care trebuia să privească şi Italia69.
În economia lucrării este cuprinsă şi o bibliografie finală, în limbile română, italiană, latină,
germană, franceză şi maghiară. Dintre marii istorici şi lingvişti sunt citaţi: Vasile Pârvan, Grigore Tocilescu,
Nicolae Tincu-Velea, Ramiro Ortiz, Carlo Tagliavini, etc.70
În varianta italiană, Silvio Guarnieri sublinia că ,,Studiul de faţă, prescurtat şi adaptat în acest scop, a
fost rostit la Timişoara pe data de 24 octombrie 1939, în cadrul conferinţei de inaugurare a Cursurilor de
limbă şi cultură a Institutului de Cultură Italiană, secţia locală, în România”71.
Silvio Guarnieri, după ce a reliefat că Banatul era o ţară senină şi idilică, avea o istorie aventuroasă,
plină de invazii, de lupte, de devalizări şi de masacre. ,,Astfel de caracteristică de zonă de frontieră (romană
– n.n.) îi revine din perioada cuceririlor şi nici nu au pierdut-o de atunci. Ceea ce noi, de obicei, considerăm
civilizaţie occidentală apuseană, în acea perioadă până la această limită extremă şi care îşi aduce propriul
mod de organizare, propria limbă, obiceiuri, pe care populaţia indigenă a acceptat-o şi pe care le-a marcat, cu
amprenta sa, aşa cum s-a întâmplat în orice imperiu, conservând ceea ce poseda mai nativ şi vital, pentru o
adaptare reciprocă, cu o fuziune de elemente departe de forma de acceptare pasivă şi superficială, atât cât să
formeze, în 170 de ani de dominaţie romană, o echipă de durată, pe care, secole la rând, influenţele diferite
nu au reuşit să le şteargă”72.
El mai subliniază tenacitatea ţăranului aflat în permanentă legătură cu pământul, spre deosebire de
locuitorii oraşelor, care sunt predispuşi la schimbare. ,,Din acest motiv, limbajul român s-a menţinut în ceea
ce priveşte baza derivată din latină, mult mai aproape de aceasta decât au făcut-o italiana sau franceza, din
acest motiv ea se aseamănă mai mult cu vreun dialect dintr-o regiune rurală septentrională şi centrală, decât
cu limba literară cea mai pură. Iar astfel de diferenţe de evoluţie în limbaj corespunde la cea mai complexă, a
obiceiurilor, a tradiţiilor”73.
În concluzie, cartea lui Aurel Cosma junior, atât ediţia italiană, cu postfaţa lui Silvio Guarnieri, cât şi
cea în limba română, este o pledoarie documentată despre evoluţia relaţiilor dintre cele două popoare, cel
italian şi cel român, cu accentul pe Banat, relaţii pe care le doreşte continuate şi dezvoltate.

ANEXĂ
Nota lui Silvio Guarnieri
Aceasta este o regiune vastă de şes fertil, care se întinde până la ultimele ramificaţii ale Carpaţilor, ici-acolo
înălţându-se cu linii moi de ridicături de coline sau, dintr-o dată, însemnată de marginea cea mai întunecată a unei
păduri dese; pământul răsturnat de plug este negru, iar străzile întortocheate sunt roşiatice, de la creta uscată la soare;
când trece pe acolo un vehicul, lasă – în urma sa – o dâră lungă de fum, care se ridică către cer şi apoi, încet, în formă
de arc, împinsă de briză, cade din nou pe câmpul verde; satele sunt construite departe unul de celălalt şi puţine case sunt
răsfirate la ţară, fapt pentru care călătorului îi este uşor să vadă, mai ales la marginea pădurilor, fazani de toate culorile
care ies, încet, pe arătură pentru a găsi ceva de mâncare, şi iepuri de câmp, dar care, surprinse dintr-o dată, o iau la
goană cu salturi mari.
O altă aşa de senină şi idilică are o istorie aventuroasă plină de invazii, de lupte, de devastări şi de masacre;
popoare de toate rasele şi toate provenienţele au trecut pe acolo, şi-au stabilit permanenţa, au luptat între ele; cel ce se
credea deja stăpân a fost înlăturat de către următorul care va fi sosit; armate ostile se năpustiră, unul asupra celuilalt,
înarmaţi cu aceeaşi voinţă de distrugere, de acelaşi fanatism; şi, pentru multe lungi decenii, câmpuri aşa de fertile au
rămas necultivate şi pustii, iar populaţia exterminată sau fugită, pentru a se adăposti în munţii cei mai siguri.
Astfel de caracteristică de zonă de frontieră îi revine încă din perioada cuceririlor, şi nici nu a pierdut-o de
atunci. Ceea ce noi, de obicei, considerăm civilizaţie occidentală, ajunsese în acea perioadă până la această limită
extremă şi care îşi adusese propriul mod de organizare, propria limbă, propriile obiceiuri pe care populaţia indigenă a
primit-o/acceptat-o şi pe care le-a marcat cu amprenta sa, aşa cum s-a întâmplat în orice altă parte din imperiu,
conservând ceea ce poseda mai nativ şi vital, pentru o adaptare reciprocă, cu o fuziune de elemente departe de orice

69
Academia Română, Istoria românilor, vol. VIII (România întregită. 1918-1940), coordonator: prof. univ. dr. Ioan Scurtu,
Editura Enciclopedică, Bucureşti, p. 551.
70
Aurel Cosma, Reminiscenţe…, pp. 43-45.
71
Idem, Trace di vita Italiano nel Banato, p. 66.
72
Ibidem, p. 56.
73
Ibidem, p. 60.

61
 CICCRE I 2012
formă de acceptare pasivă şi superficială, atât cât să formeze, în 170 de ani de dominaţie romană, o echipă aşa de
durabilă pe care, secole la rând, influenţele cele mai diferite nu au reuşit să le şteargă/anuleze.
Civilizaţia superioară este absorbită de un popor primitiv, la nivelul de organizare a vieţii civile, în normele
sale cu privire la raporturile sociale, când acesta se simte în stare şi atras a se insera în schemele/sistemele acesteia fără
a-şi pierde propria autonomie de mişcare, de accente, caractere; adaptarea corespunde unei necesităţi care are loc doar
dacă există un avantaj corelativ, atâta timp cât violenţa are o putere excesivă, mai mult decât penetrantă. În acest schimb
mutual, mai târziu, probabil că o parte din colonia romană a fuzionat cu ceea ce a rămas din populaţie, iar atunci când
slăbiciunea imperiului a constrâns unităţile administrative şi armata să părăsească regiunea, care devenise deja prea
ameninţată, aici în regiune exista o viaţă normală, o omogenitate socială care, foarte dificil, ar fi putut fi pierdute.
Ar fi putut, mai ales, popoarele slave să contribuie la popularea zonelor goale cu o civilizaţie ca a lor sau să
influenţeze acele popoare mai apropiate lor ca şi patrimoniu folcloristic, anteriori, poate, sosirii romanice; astfel că,
dacă acum ascultăm cântecele populare ale românilor, pline de o dulce nostalgie, sau dacă admirăm dansurile lor şi
costumele lor populare, nu putem să nu le comparăm/confruntăm cu altele pe care le cunoaştem, cu cele ruseşti,
cehoslovace sau sârbeşti, aşa cum şi un număr mare de cuvinte slave s-a amestecat cu cele de origine latină; fiecare
invadator, fiecare stăpân a lăsat un semn despre existenţa sa, iar, de multe ori, un cuvânt rămas ne aminteşte de aspectul
sau, cel puţin, de cel sub stăpânirea căruia a văzut-o populaţia; dar relativa uniformitate de astfel de influenţe şi faptul
că acestea se referă la anumite câmpuri şi atitudini, servesc la evidenţierea faptului cum au pus stăpânire pe civilizaţia
latină într-un mod definitiv, după ce, cu toate că era răspândit pe o arie vastă de teritoriu, unde comunicarea între
punctele sale extreme era, adesea, dificil sau chiar imposibil a menţine, şi în zilele noastre, o uniformitate de limbaj şi
de obiceiuri, patrimoniu comun chiar şi pentru grupurile/comunităţile îndepărtate şi izolate. În Peninsula Balcanică,
invaziunile barbare au avut o importanţă mult mai de durată şi definitivă decât în Europa occidentală; populaţiile noi se
suprapuneau şi se substituiau celor precedenţi; aici, au avut loc adevărate emigrări de popoare, pe care Italia nu le-a
văzut niciodată şi care au schimbat, în mod fundamental, fizionomia etnică; Dacia rămase, astfel, izolată de lumea
latină, în sfera căreia intra în mod natural şi nu a mai putut să-i urmeze evoluţia; cu toate că fiecare civilizaţie este
construită din schimburi şi raporturi cu ceilalţi; ba mai mult, a fost adusă la o uniformizare la nivelul cel mai jos de
viaţă la care au fost obişnuite celelalte popoare din jur. Astfel, limba latină, care a contribuit la menţinerea unei
fizionomii unitare între popoarele europene mari, chiar şi atunci când a încetat a mai fi un limbaj vorbit, pentru a deveni
un patrimoniu al oamenilor culţi, filosofi şi oameni de ştiinţă; în România nu a putut fi absolvită de sarcina sa de
afinitate cu latina, nici să servească în calitate de bază a schimbului cultural cu celelalte popoare afine; acest pământ a
devenit o insulă îndepărtată, străbătută de influenţele cele mai diferite (slave, greceşti, maghiare, turceşti), fără un
guvern centralizator autonom, de o viaţă proprie culturală, devastată, adesea, în regiunile mai bogate, exploatată de
stăpâni mai puternici şi mai organizaţi; iar, în timp ce Italia vedea renaşterea oraşelor sale şi, în ele, crearea unei forme
de viaţă civilă, reactivarea şi crearea unor relaţii tot mai dense şi continue cu Franţa şi Spania, naţiuni care îi semănau
ca şi bază culturală şi socială, şi cu Germania, care, încet-încet, a reuşit a le apropia şi a le absorbi; orice forţă
constructivă şi expansivă era sugrumată la poporul român; anticele centre citadine, deja create de către romani, erau un
adversar prea uşor pentru invadatori, iar acea civilizaţie, benefică pe timp de pace, s-a dovedit a fi o slăbiciune
periculoasă într-o perioadă de răvăşiri şi catastrofe; munţii au devenit doar un refugiu sigur; lanţul Munţilor Carpaţi a
fost apărarea cea mai validă, pentru a conserva propria independenţă şi a fost o forţă, pentru români, faptul de a se
menţine un popor de ţărani şi de păstori, legaţi de o tradiţie care încă mai amintea punctul-limită al evoluţiei lor.
Contactul cotidian cu pământul şi conştiinţa unei existenţe repetate, în mod continuu, au dat ţăranului o tenacitate
conservatoare; ceea ce se schimbă pentru el sunt doar anotimpurile şi care, fiecare în parte, aduc fenomene cunoscute.
Metodele sale de lucru, instrumentele pe care le foloseşte sunt cele care i-au fost transmise de către strămoşi; greutatea
muncii lui îl aduce la indiferenţă; orice inovaţie, orice intruziune externă sunt văzute cu suspiciune şi frică. Locuitorii
oraşelor, în schimb, sunt dispuşi la schimbare şi de a accepta orice modă străină; dragostea de noutate, aspiraţia către
bunăstare, către bogăţie tentează încercarea oricărei străzi noi, în neliniştea de a preveni posibilii concurenţi; modul
rapid de îmbogăţire aduce şi dorinţa de etalare; rivalitatea duce la imitarea şi depăşirea egalilor lor; se schimbă, astfel,
propriul stil şi obicei, organizarea socială şi limbajul, legile şi tradiţiile, iar convingerea propriei superiorităţi, a propriei
forţe ajunge să dea un ton definitiv şi persistent la o contrastare de mişcări.
Din acest motiv, limbajul român s-a menţinut, în ceea ce priveşte baza derivată din latină, mult mai aproape de
aceasta decât au făcut-o italiana sau franceza; din acest motiv, ea se aseamănă mai mult cu vreun dialect dintr-o regiune
rurală din Italia septentrională şi centrală decât cu limba literară cea mai pură. Iar astfel de diferenţă de evoluţie în
limbaj corespunde la aceea mai complexă a obiceiurilor, a tradiţiilor.
Primii italieni care au pătruns în Banat au fost nişte misionari; la o distanţă de secole se reînnoia neliniştea care
i-a împins pe romani până aici; acum nu pentru o necesitate comercială sau militară, ci pentru un vis de expansiune mai
ambiţioşi care, ca şi acela, avea o justificare morală, iar universalitatea era doar ca un scop final. Antica forţă
organizatoare a imperiului, pentru a supravieţui, a trebuit să se îmbogăţească de un conţinut spiritual în stare să-l ducă
pe om la propriul său sacrificiu, investit cu o sarcină care îl depăşeşte/excedează, făcându-l dispus să arunce orice
energie a sa în activitate până la moarte; depăşită orice prudenţă calculată, el atingea, astfel, limita extremă a propriilor
posibilităţi, iar civilizaţia occidentală era avantajată de un elan expansiv net superior şi de cuceriri mult mai vaste.
Aşadar, cu o desfăşurare necesară, aproape că este necesară decadenţa ideii, pentru confirmarea
practicii/acţiunii, într-o succesiune de atitudini umane, precum şi de epoci istorice, la primele predici ale unor oameni

62
 CICCRE I 2012
dezarmaţi care înfruntă martiriul, subsumau luptele sângeroase ale armatelor care aduceau, ca şi propriul steag, acelaşi
ideal ca şi al celorlalţi; elementul militar şi politic au fost ataşate celui religios, dezvăluind ca şi cum elanul iniţial al
acestuia ar fi cedat până la substituirea lentă a abstractului unei misiuni înălţătoare cu tehnica complexă a unui obicei şi
a unei organizaţii. Şi Banatul reluase antica poziţie şi antica sarcină de zonă de frontieră; linia ideală care desparte două
lumi trecea, din nou, pe aici, alternând în funcţie de cuceriri şi recuceriri care au făcut din ea o regiune dezolantă, punct
de întâlnire a celor mai diferite rase, dar aproape lipsită de o populaţie indigenă permanentă.
În rândul miliţiilor imperiale habsburgice, care, cel mai adesea, racola luptători din orice ţară şi de orice
provenienţă, italienii nu figurau ca şi gregari, ci adesea apar, mai degrabă, în posturi de control; este vorba despre
nobilii împinşi de dorinţa de aventură şi de onoruri, la activităţi pentru care propria lor ţară de origine nu le putea oferi
un câmp/sector aşa de vast şi de important. Ar fi foarte dificil de studiat opera şi caracterul dintr-un punct de vedere
global, atâta timp cât ei se prezintă lipsiţi de orice asemănare mai profundă care să nu fie cea obişnuită, de regulă
atribuită cetăţenilor aceluiaşi pământ; războinici apreciaţi, în stare de cariere dintre cele mai strălucitoare şi de onoare,
aceştia au ajuns să facă parte din istoria unei naţiuni care nu este a lor de origine; credinţa/devotamentul unei dinastii
înlocuieşte dragostea de patrie. Ei sunt produsul caracteristic unei evoluţii istorice; tendinţa către universalitate a fost
însoţită, în Italia, de către cea mai fragmentată favorizare/părtinire politică; piedicile sociale şi luptele interne au făcut
ca renunţarea în faţa tiraniilor locale şi, apoi, în faţa invaziilor străine, fapt pentru care nu a fost posibilă formarea unei
convingeri de solidaritate naţională, iar cultul individului a apărut în rândul clasei celor bogaţi, unde aceasta a fost
posibil, ca un rezultat natural de secole de civilizaţie.
În Banat, după cucerire a urmat organizarea şi colonizarea; soldaţilor li s-au adăugat administratorii,
comercianţii, muncitorii şi, chiar în cadrul acestui flux nou şi numeros de oameni, italienii au ocupat un loc important;
nu era vorba de o migraţiune în masă, aşa cum s-a întâmplat la alte popoare, ci de indivizi izolaţi sau de grupuri mici
care veneau să-şi ofere propriile servicii bine plătite; stăpâni ai unei arte şi ai unei tehnici, nu îi împingea foamea de
pământuri, ci dorinţa de câştig; era vorba, mai ales, de muncitori foarte apropiaţi de mica burghezie ca mentalitate şi
obiceiuri; adevărul este că puţini s-au stabilit, iar majoritatea au preferat să se întoarcă în ţara lor de origine. Acestora le
lipsea, în mod sigur, orice voinţă de expansiune, în mod necesar se simţeau străini într-o ţară în care constituiau o
minoritate foarte slabă, dar, mai ales, foarte greu ar fi putut să se adapteze la un mod de viaţă diferit şi, adesea, inferior
aceluia cu care erau obişnuiţi. Aceasta explică şi de ce în această perioadă, care cuprinde tot secolul al XVIII-lea,
italienii nu au fuzionat decât rar cu romanii, cărora, totuşi, le erau aproape ca şi limbă, şi cum cei puţini rămaşi au fost
asimilaţi, aproape în întregime, de către coloniile nemţeşti. Romanii, adesea, au constituit corpul armatei imperiale
împotriva turcilor şi, mai ales, în Banat, erau în mare majoritate, fapt pentru care contactele cu italieni, au fost – în mod
obligatoriu – frecvente, dar o diferenţă foarte profundă separa cele două elemente: unul, mai ales de provenienţă urbană,
pentru a exemplifica propria activitate erau obligaţi a se sprijini/baza pe o organizaţie sigură, pe forţa statului; muncile
şi culturile pentru care erau chemaţi să le realizeze, apeducte, canalizări, reţele de canalizare, construcţii civile şi
militare, orezării, plantaţii de dud, exploatarea minieră, aveau nevoie de capital şi de protecţia autorităţii şi a legii; altul
era schimb rural aproape în întregime, obişnuit cu o viaţă mizerabilă, sărăcit de perioade şi de războaie lungi: satele sale
erau lipsite de orice activitate, care erau mai puţin necesare, iar puţinii artizani care locuiau în oraş, dedicaţi artei
ţesătoriei sau angajaţi ca şi muncitori în diferite munci, erau ţinuţi într-o condiţie de subordine faţă de colonizatori şi
erau excluşi din tabloul organizatoric şi din posturile de control.
Misiunea lui Griselini, acest poligraf, un om cu multe interese şi capacităţi, venit în Banat cu atitudinea
jurnalistului curios şi observator, care, găsind o populaţie a cărui limbă seamănă cu a sa, a scris despre ea ca despre o
descoperire ciudată şi fericită, care nouă ne apare ca o destăinuire de o ignoranţă caracteristică: contactele italienilor cu
această regiune au fost deja foarte frecvente şi neîntrerupte, fără să adauge – la patrimoniul cunoştinţelor obişnuite –
ştirea existenţei unui popor, care, încă, conservă urme aşa de vii din cultura şi obiceiurile romane. Dar, pe de altă parte,
se justifica într-un sens mai profund şi este minunea oricărei persoane care începe a studia istoria acestui popor şi îşi dă
seama cu câtă tenacitate, se poate rămâne legate de forme şi de expresii ale civilizaţiei antice romane, prin intermediul
celor mai dificile fapte şi cele mai diferite influenţe.
Acum, prin intermediul italienilor, se restabileşte antica legătură, iar trecutul este confirmat de prezent: nu s-au
reluat legăturile cu Occidentul, s-au deschis noi posibilităţi de dezvoltare culturală şi civilă, care trebuiau să fie însoţite
de cea politică; s-a început, astfel, o nouă fază de raporturi între două popoare şi pentru români este istoria lor de
independenţă.
Aşadar, dacă Griselini, dacă toţi predecesorii săi iluştri: martirul Sagredo, preafericitul Capistrano, generalii
Caprara şi Marsigli, şi Eugeniu de Savoia, şi guvernatorul di Brigido ocupa un loc important în istoria Banatului se
datorează mai ales faptului că ei, cu opera lor, au contribuit la integrarea acestei regiuni în sfera civilizaţiei occidentale
şi la restabilirea acelui raport, întrerupt de mai mult de un mileniu între două state care au, deja, acelaşi obicei şi acelaşi
guvern. Pentru unul din două, un astfel de patrimoniu a reprezentat o forţă de coeziune şi de apărare, pentru celălalt
bază pentru o succesivă evoluţie: noua confruntare era bogată în asemănări şi contraste.
La un popor la care civilizaţia nu se formează, în mod lent, pentru progresivul aport individual la o bază de
raporturi civile, ci constrâns să absoarbă rapid noi forme de existenţă impuse ierarhic, în mod obligatoriu există
contradicţii între vechiul şi noul obicei, însă, la romani, o astfel de poziţie s-a îmbogăţit de nuanţele cele mai
interesante. Evident că ei vor simţi orgoliul propriei lor origini îndepărtate, în faţa popoarelor care îi înconjoară şi care
nu se pot lăuda cu o istorie aşa de antică ca şi a lor, fapt pentru care nu se pot considera noua civilizaţie ca fiind străină

63
 CICCRE I 2012
lor, ba dimpotrivă atâta timp cât de la cea romană s-a desfăşurat aproape natural. Pe de altă parte, secolele lungi de
izolament au făcut ca ei să se fixeze într-o formă de viaţă precisă şi obişnuită, chiar primitivă pentru anumite aspecte, şi
de la care nu se îndepărtează fără să simtă remuşcări; este revolta naturală a sentimentelor celor mai simple împotriva
deformării cărora sunt supuşi de către convenţiile sociale, inevitabila luptă între mentalitatea omului de la ţară şi cea a
omului de la oraş, suspiciunea cu care cel care a fost educat într-o sărăcie simplă şi austeră, de obicei, se uita, cu
dezinvoltură şi fără prejudecăţi, la noul îmbogăţit, obişnuit să exaspereze orice atitudine mondenă. În orice manifestare
a vieţii româneşti se poate încă observa o astfel de poziţie dublă şi inconciliabilă, dar, în mod rapid, egalează oamenii;
câteodată pare că uniformitatea sacrifică ceea ce oamenii posedau mai bogat şi mai bizar, dar dacă ceva vital şi autentic
s-a închis în ei, va găsi ocazia de a se manifesta, cu o exuberantă forţăm rupând, astfel, orice lege de retorică.
Timişoara, noiembrie 1939
Silvio Guarnieri

Studiul de faţă, prescurtat şi adaptat acestui scop, a fost rostit la Timişoara, în sala festivă a Liceului
Comercial, pe data de 24 octombrie 1939, în cadrul conferinţei de inaugurare a Cursurilor de limbă şi cultură a
Institutului de Cultură Italian local în România.
Autorul, Aurel Cosma, scriitor, jurnalist, conferenţiar, este unul dintre persoanele cele mai reprezentative a
vieţii culturale din Banat; descendent a unei vechi şi nobile familii româneşti din partea locului, cunoscută pentru
tradiţia sa de lupte naţionale şi politice, domnia sa şi-a luat doctoratul în drept la Universitatea din Paris; a fost, aşadar,
ales – de trei ori – deputat al regiunii sale natale şi a fost numit delegat permanent al Camerei Române la Conferinţele
Uniunii Interparlamentare. La ora actuală de ţine funcţia de vicepreşedinte la ,,Astra Bănăţeană”, care este instituţia
culturală şi literară cea mai importantă din Banat.
Sucursala din Timişoara al Institutului de Cultură Italian din România, sub auspiciul căreia a fost publicat acest
volum, îşi arogă dreptul în secţiunea de concluzii de a adresa ilustrului autor cele mai călduroase mulţumiri pentru
munca sa, care nu se prezintă doar ca şi o contribuţie validă de cercetare pe un teren istoric mai puţin cultivat, ci, mai
ales, ca o dovadă vie de prietenie.
(Aurel Cosma, Tracce di vita italiana nel Banato. Con una nota di SILVIO GUARNIERI,
Edizione dell'Instituto di Cultura Italiana in Romania, Sezione di Romania, 1939, pp. 55-67)

64
 CICCRE I 2012

Alin SCRIDON Un protopop şi epoca sa. Circularele lui Gherasim Sârb

(Universitatea de Vest din
Timişoara)

Abstract: An archpriest and his era. Gherasim Sârb’s circulars. For the preparation of this study were analyzed
approximately five hundred shared documents issued by deanery of Belinţ and signed by Father Gherasim Sârb, the man
who not only led the souls of the faithful of his parish, but the priests of the deanery Belinţ, in the early twentieth century.
Based on these considerations this research is supported by two pillars: in the first part is presented the biographical data of
the priest Gherasim Sârb, then based solely on the documents from Timisoara Metropolitan Archive, we can draw the
neccesary conclusions on the activity during the Archpriest mandate at Belinţ.

Keywords: archpriestship, priest, circulars, parish, Gherasim Sârb.

Rezumat: În vederea întocmirii acestui studiu au fost analizate aproximativ 500 circulare emise de protopopiatul din Belinţ
şi semnate de părintele Gherasim Sârb, omul care a condus destinele sufleteşti nu numai ale credincioşilor din parohia sa, ci
şi ale preoţilor din Tractul Belinţ la începutul secolului al XX-lea. Pornind de la aceste considerente, prezenta cercetare este
susţinută de doi piloni: în prima parte se urmăreşte o prezentare a datelor biografice a părintelui Gherasim Sârb, apoi,
exclusiv pe baza documentelor arhivistice mitropolitane timişorene, vom extrage concluziile ce se impun asupra activităţii
din timpul mandatului de protoiereu la Belinţ.

Cuvinte cheie: Protopopiat, preot, circulare, parohie Gherasim Sârb

În vederea întocmirii acestui studiu au fost analizate aproximativ 500 circulare1 emise de protopopiatul
din Belinţ şi semnate de părintele Gherasim Sârb, omul care a condus destinele sufleteşti nu numai ale
credincioşilor din parohia sa, ci şi ale preoţilor din Tractul Belinţ2 la începutul secolului al XX-lea.
Pornind de la aceste considerente, prezenta cercetare este susţinută de doi piloni: în prima parte se
urmăreşte o prezentare a datelor biografice ale părintelui Gherasim Sârb, apoi, exclusiv pe baza documentelor
arhivistice mitropolitane timişorene, vom extrage concluziile ce se impun asupra activităţii din timpul
mandatului de protoiereu la Belinţ3.

1
Circulara este un „document de administraţie din categoria actelor cu caracter normativ, cuprinzând o comunicare oficială,
întocmită sub formă de scrisoare oficială, reprodusă în mai multe exemplare identice, toate semnate, contrasemnate, parafate şi
adresate concomitent la mai mulţi destinatari, pentru a le transmite, în acelaşi timp, un ordin de serviciu, o dispoziţie, o directivă
sau instrucţiuni referitoare la anumite obligaţii de serviciu ce urmează a fi îndeplinite”, vezi Dicţionar al ştiinţelor speciale ale
istoriei, București, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1982, p. 70.
2
În 1924, Episcopia Aradului avea sub jurisdicţie 6 protopopiate bănăţene: Timişoara, Banat-Comloş, Lipova, Birchiş, Balinţ şi
Belinţ. Această realitate administrativă bisericească se va reconfigura prin hotărârea nr. 2044/1939 emisă de Consiliul Eparhial din
Arad şi consemnată în cadrul Adunării Eparhiale a Episcopiei Timişoara, din 19 mai 1941. În aceste documente se menţionează că
Protopopiatul Belinţ va fi transferat la Recaş, vezi Viorel Dorel Cherciu, Administraţie bisericească în Banat. Secolele XIX-XX,
Timișoara, Ed. Eubeea, 2011, p. 109-110.
3
Jurisdicţia protopopiatului de Belinţ din anul 1910 se întindea asupra a: 47 comune bisericeşti (4 matre şi 5 filii), 43 biserici din
care 16 erau din lemn; 48 preoţi; 37 şcoli confesionale (aici studiau 4022 elevi, din care 3376 - peste 80% - studiau în şcoli
poporale, iar restul de 12%, urmau cursurile şcolilor străine); 40 clădiri şcolare aparţinătoare comunelor bisericeşti (aici predau 38
învăţători, care primeau o remuneraţie anuală cuprinsă între 367 coroane – 1500 coroane. Pentru a vedea bunăstarea locuitorilor
din acele vremuri vom face următoarea precizare: în anul 1912, Damaschin Sârbu a cumpărat o casă în Belinţ cu suma de 735
coroane. Protopopul primea 1600 coroane dacă avea sub zece ani vechime sau 2000 coroane dacă avea peste 10 ani vechime,
Arhiva Arhiepiscopiei Ortodoxe a Timişoarei, Actul nr. 2623/3-16 ianuarie, 1920), vezi Viorel Dorel Cherciu, op. cit., p. 79.
65
 CICCRE I 2012
Gherasim Sârb s-a născut în ziua de 18 septembrie 1857 în localitatea Cerbăl din judeţul Hunedoara.
Urmează teologia sibiană între 1877-1880, apoi, după absolvirea studiilor teologice şi promovarea examenului
de calificaţiune, pleacă la Budapesta unde între anii 1880-1884 studiază dreptul. Reîntors, este imediat cooptat în
administraţia bisericească din Sibiu în cadrul Consistoriului mitropolitan. Nu zăboveşte prea mult la Sibiu
întrucât Institutul Teologic caransebeşan din Banatul istoric îl cheamă începând cu anul 1887, să predea
viitorilor preoţi: Istoria Bisericii, Teologia Fundamentală, Dogmatica, Dreptul canonic, Retorica, Stilistica şi
Limba română4.
În acest timp o cunoaşte pe Ana Trettina cu care se va căsători, aceasta dăruindu-i părintelui Gherasim
trei copii. Viaţa avea să-i fie şerpuitoare, plină de obstacole, iar acestea au venit mult prea repede, prin tragedia
unică în rândul clerului bănăţean: moartea celor trei copii5.
Un eveniment mai puţin plăcut avea să se petreacă în toamna anului 1900, atunci când preotul dar şi
profesorul de la Institutul Teologic din Caransebeş, Gherasim Sârb, participă la concursul organizat pentru
ocuparea postului de protopop de Belinţ. Protopopiatul era arondat Episcopiei Ortodoxe Române din Arad. Se
înscriu doi candidaţi: Petru Ionescu şi Gherasim Sârb. Din cei 64 de votanţi din cadrul consistoriului eparhial
arădean, 51 au votat pe Petru Ionescu, iar 13 votanţi l-au văzut protopop pe Gherasim Sârb6. Structurile
bisericeşti au trecut peste acest aspect semnificativ şi l-au desemnat protopop de Belinţ pe Gherasim Sârb 7.
Aceste stări de spirit nu l-au împiedicat pe noul protopop să desfăşoare o activitate de invidiat.
Ajuns la conducerea protopopiatului, primul pas pe care îl face este să implice clerul subordonat în
dezvoltarea activităţii didactice8. De pildă el anunţă într-o circulară adresată preoţilor din tract că va veni în
inspecţie în parohii şi va solicita ca în acel moment să-i fie prezentat un raport cu privire la şcoală9. Dovedeşte o
maturitate cu privire la predarea în limba maghiară: o acceptă pentru a primi ajutorul de la stat 10. Insistă pe lângă
dascăli, amintind, că au obligaţia de a supraveghea elevii în vederea educării religios-morale: supravegherea lor la
biserică; să-şi facă cruce; să fie îmbrăcaţi curat; să fie feriţi în citirea cărţilor nepotrivite etc.11
În ceea ce priveşte calitatea sălilor destinate cursanţilor, preoţii aveau datoria să vegheze la construirea
şcolilor care puteau fi ridicate doar cu avizul celor de specialitate12. Apoi, preoţii aveau obligaţia să sfinţească
şcoala, iar la festivitatea prilejuită de deschiderea unui nou an şcolar să spună câteva cuvinte despre însemnătatea
evenimentului13. Tot în sarcina clerului cădea renovarea şcolilor şi grija ca acestea să fie curate 14. Cu privire la
acest subiect un eveniment amuzant l-a constituit adresa trimisă de episcopul arădean şi destinată protopopului
Gherasim Sârb în care se amintea printre altele: …mai multe coruri bisericeşti îşi ţin exerciţiile lor de cântare în
salele de invăţământ ale şcoalelor noastre confesionale şi încă în timp de seară. La acele exerciţii pe de o parte
participă şi elevi de ai şcoalei de toate zilele, pe dealtă parte coriştii duc acolo şi beuturi spirtuoase, fumează şi
murdăresc şcoala cu scuipături şi capete de ţigări ori ţigarete aşa, că pentru ziua următoare curăţirea
recerută a salelor de invăţământ este imposibilă. Deoarece aceste lucruri sunt condamnabile nu numai din
punct de vedere moral-religios, dar sunt stricăcioase şi invăţământului public în şcoalele noastre confesionale,
dispunem pentru aceasta următoarele…15 (Document 2. Anexe).

4
Vasile Petrica, Institutul Teologic Diecezan Ortodox Român Caransebeş (1865-1927). Contribuţii istorice, Editura Episcopiei
Caransebeşului, Caransebeş, 2005, p. 269-273.
5
Ibidem.
6
Documentele atestă faptul că frauda nu era frecventă în practica bisericească ortodoxă. A fost un caz unicat. De pildă, la 19
martie 1911, sinodul protopopesc din Bocşa Montană alege cu 81 voturi (unanimitate) protopop pe Mihail Gaşpar, Valentin
Bugariu, Protopopul Mihail Gaşpar. Studiu Monografic, Timișoara, Ed. Eurostampa, 2007, p. 90.
7
Vasile Petrica, op. cit., p. 272-273.
8
Arhiva Arhiepiscopiei Ortodoxe a Timişoarei (în continuare A.A.O.T.), actul nr. 1245/5-18 noiembrie, 1910; actul nr. 477 / 7-20
mai, 1910; actul nr. 1102/6-19 noiembrie, 1910; actul nr. 902/27 septembrie-10 octombrie, 1914.
9
Ibidem, actul nr. 1245/5-18 noiembrie, 1910.
10
Ibidem, actul nr. 428/10-23 aprilie, 1910; actul nr. 607/24 iulie-6 august, 1910; actul nr. 346/18-31 martie, 1910.
11
Ibidem, actul nr. 348/18-31 martie, 1910.
12
Ibidem, actul nr. 918/27 septembrie-10 octombrie, 1914.
13
Ibidem, actul nr. 821/8-21 august, 1912.
14
Ibidem, actul nr. 805/31 iulie-13 august, 1912.
15
Ibidem, actul nr. 2709/22 mai-4 iunie, 1910.
66
 CICCRE I 2012
În alte circulare preoţii / învăţătorii confesionali sunt îndemnaţi:
- să îndrume copiii credincioşilor din parohii spre şcoala teologică sau pedagogică. Această măsură a
fost luată în urma lipsei acute de preoţi şi cadre didactice 16;
- să îndemne enoriaşii să frecventeze şcoala17;
- să împlinească cu devotament şi ambiţie nobilă misiunea de dascăl18;
- „să intensifice rezultatele pozitive în învăţământul religios”19.
Fără îndoială că activitatea membrilor Bisericii nu a fost întodeauna conformă cuvintelor evanghelice.
Ne vom referi la atitudinea unui preot din tractul Belinţului care a solicitat imoral o taxă de înmormântare în
cuantum de 45 coroane, aparţinătorilor unui prizonier rus, ortodox. Protopopul cere preoţilor ca „în asemenea
cazuri, preoţimea noastră să înmormânteze gratuit”20. Amintim că protopopul din Belinţ a mai trimis până în
anul 1916 mai multe circulare în care cerea imperativ ca: sărmanii să beneficieze de gratuitate în cazul
înmormântărilor; înmormântarea copiilor din azile să fie săvârşite fără a pretinde nimic etc. 21 Pe semne că ispita
pecuniară a fost mai mare pentru părintele din tractul Belinţului (nu ştim care), decât avertismentele
protopopeşti. În schimb, în documentele studiate nu se menţionează pedeapsa care o vor primi cei care încalcă
acest ordin sau dacă preotul în cauză a fost sancţionat disciplinar pentru fapta comisă...
Evenimente demne de consemnat s-au petrecut şi în anii războiului, care din păcate au coincis şi cu
păstorirea părintelui Gherasim Sârb. Lipsurile erau din ce în ce mai mari, vuiau circularele, însă nu aşa de adânci
ca preoţii din tract să nu achiziţioneze tablourile, fie a episcopului, fie a regelui. Belinţul a primit din partea
episcopiei arădene 21 de portrete cu preasfinţia sa la preţul de 2 coroane şi 50 fileri bucata, cu menţiunea
”portretul ierarhului, care întăreşte legătura duhovnicească între turmă şi păstor” 22. Imaginea regală era mai
scumpă: tabloul reprezentând regele Carol al II-lea, având mărimea de 50/40 cm, avea preţul de 32 coroane.
Fiecare localitate primise câte două exemplare: unul pentru oficiul parohial, iar unul pentru şcoala
confesională23.
Lipsurile generate de primul război mondial, determină pe părintele protopop să ia o serie de măsuri
consemnate în 41 de circulare adresate preoţilor săi: clerul este îndemnat să sfătuiască enoriaşii să fie cumpătaţi
la mâncare şi băutură; credincioşii să fie atenţi la vânzarea alimentelor şi a animalelor; pâinea să fie făcută nu
numai din făină de grâu, ci mai degrabă un amestec de grâu, secară, orz şi cartofi 24. Totodată enoriaşii sunt
îndrumaţi să folosească fiecare „petec de pământ” în vederea cultivării în special a ”legumelor şi verdeţurilor”
pentru „traiul vieţii”25. Aceste măsuri au menirea de a fi o profilaxie pentru eventuala criză alimentară provocată
de război; protopopul anunţă că soţiile celor aflaţi în război primesc din partea statului un ajutor în bani. Preoţii
sunt îndemnaţi să îndrume aceste enoriaşe ca să fie chibzuite în cheltuirea acestor bănuţi 26; protopopiatul face
cunoscut parohilor că armata poate folosi clopotele bisericilor în vederea atenţionării enoriaşilor 27; regimentul
corpului 7 armată din Timişoara a solicitat şi a primit aprobarea din partea episcopiei în vederea folosirii
turnurilor bisericilor din eparhie în scopuri militare28; cere preoţilor săi să sprijine armata cu eventualele
solicitări: vase de metal, cartuşe, patroane de puşcă etc 29; dispune ca preoţii şi învăţătorii din tract să ajute
autorităţile locale în vederea ridicării de monumente în memoria eroilor căzuţi în război 30.

16
Ibidem, actul nr. 711/3-16 iulie, 1912.
17
Ibidem, actul nr. 950711-24 decembrie, 1923.
18
Ibidem, actul nr. 1023/17-30 septembrie, 1911.
19
A.A.O.T., actul nr. 5674/18 septembrie, 1930.
20
Ibidem, actul nr. 413/2-15 iunie, 1916.
21
Ibidem, actul nr. 733/3-16 septembrie, 1916.
22
Ibidem, actul nr. 15/20 februarie, 1911.
23
Ibidem, actul nr. 719/20 septembrie-3 octombrie, 1917.
24
Ibidem, actul nr. 1147/2-15 decembrie, 1914; actul nr. 6148/23 noiembrie-6 decembrie, 1914.
25
Ibidem, actul nr. 363/24 aprilie-7 mai, 1917.
26
Ibidem, actul nr. 929/27 septembrie-10 octombrie, 1914.
27
Ibidem, actul nr. 44/16-29 ianuarie, 1913.
28
Ibidem, actul nr. 86/5-18 ianuarie, 1913.
29
Ibidem, actul nr. 495/14-27 mai, 1915.
30
Ibidem, actul nr. 871/12-25 septembrie, 1916.
67
 CICCRE I 2012
Evenimentele de pe front aveau să aducă mari dezechilibre în parohiile din tractul Belinţului. Problema
sprijinirii materiale a orfanilor de către Biserică a reprezentat o preocupare constantă reflectată în numeroase
circulare emise din protopopiatul Belinţ31. Acţiunile întreprinse de Protopopiat vizau sprijinirea acestei categorii
sociale greu încercate sub diferite forme: preoţii şi învăţătorii din tract aveau obligaţia de a efectua colecte în
şcoli, în vederea achiziţionării darurilor de Crăciun pentru urmaşii celor căzuţi în război 32; preoţii din tract aveau
datoria să sprijine instituţiile din Timişoara care au în grijă „orfanii remaşi după soldaţii căzuţi în războiu” 33;
preoţii aveau datoria trimiterii sumelor strânse în biserică pe semestrul al II-lea al anului 1915. Sumele erau
destinate familiilor „celor duşi la războiu”34.
Protopopul îndemna la sprijinirea diferitelor colecte: Comitele suprem din Arad, Dr. Baross Ferencz a
iniţiat o colectă pentru ajutorarea soldaţilor invalizi şi a orfanilor celor căzuţi pe front. Preoţii şi învăţătorii din
tract sunt rugaţi să sprijine această colectă35; preoţii şi învăţătorii din tract aveau obligaţia de a insista pe lângă
familiile celor plecaţi pe front să se asigure la „Fondul de ajutorare Augusta” din Budapesta. Poliţa de asigurare
era între 45-70 coroane / an. În cazul decesului soldatului pe front familia primea o primă de 1000 coroane36;
Asociaţia „Crucea Roşie” a întreprins o colectă, iar sumele strânse au fost utilizate în scopuri caritabile în cadrul
spitalelor. Clerul a avut obligaţia să îndemne credincioşii să sprijine această fundaţie 37.
Au fost circulare în care preoţii erau însărcinaţi să prezinte elevilor importanţa pomenirii celor
adormiţi38, sau pe de altă parte învăţătorii din şcolile confesionale nu de puţine ori aveau obligaţia să îndrume
elevii să-şi ajute părinţii în treburile gospodăreşti, iar dacă este posibil şi alte familii care au nevoie de ajutor39.
Un alt aspect ce ne-a atras atenţia o reprezintă problema concubinajului atât de condamnată de Biserică.
Autoritatea eparhială a constatat că numărul celor care trăiesc în concubinaj este mai mare cu 10% decât cei
cununaţi, astfel solicită protopopului să întreprindă toate cele necesare în vederea „stârpirii concubinatelor” 40,
dar în acelaşi timp episcopia arădeană pretindea o coroană de la fiecare cununie religioasă încheiată 41. Taxa
episcopală se aduna cu taxele protopopeşti şi cu nevoile parohiei unde se încheia Taina. Pe aceste considerente,
un număr tot mai mare a enoriaşilor preferau să încheie doar căsătoria civilă, iar apoi datorită taxelor bisericeşti
impuse, aceştia preferau să amâne ori să anuleze căsătoria religioasă.
Una dintre aspectele delicate a reprezentat-o, fără îndoială, problema banilor. Multe dintre parohiile
arondate protopopiatului Belinţ erau restante. Circulara cea mai populară, câteva zeci, face referire la presiunile
exercitate de superiorul din Belinţ pentru a recupera cei 6 fileri / suflet din fiecare parohie42. Populaţia sărăcită
de anii războiului făcea faţă cu greu îndatoririlor faţă de biserică.
Putem socoti amuzantă iniţiativa unor preoţi de a strânge contribuţia folosindu-se de jandarmi sau
avocaţi. Gherasim Sârb simte pulsul generat de nemulţumirea credincioşilor din acele parohii, îşi dă seama că
lucrurile evoluează în direcţie greşită, iar prin această atitudine imaginea Bisericii poate fi ireparabil mutilată în
sufletul credinioşilor. De aceea dispune ferm stoparea acestor practici43.
Fondurile adunate la protopopiat erau necesare ajutorării parohiilor sărace, acţiunilor filantropice etc..
Nu putem să trecem cu vederea atitudinea lăudabilă a protopopului la primirea adresei nr. 2297 / 1915, emisă de

31
Ibidem, actul nr. 1079/30 noiembrie-13 decembrie, 1915.
32
Ibidem, actul nr. 1144/30 noiembrie-13 decembrie, 1915.
33
Ibidem, actul nr. 395/2-15 iunie, 1916.
34
Ibidem, actul nr. 30/18-31 ianuarie, 1916; actul nr. 43/20 februarie-5 martie, 1917.
35
Ibidem, actul nr. 125/5-18 martie, 1916.
36
A.A.O.T., actul nr. 576/5-18 septembrie, 1916; actul nr. 3383/11-24 iulie, 1916.
37
Ibidem, actul nr. 2242/5-18 iunie, 1916.
38
Ibidem, actul nr. 804/11-24 octombrie, 1917.
39
Ibidem, actul nr. 236/7-20 martie, 1917.
40
Ibidem, actul nr. 2290/28 mai-10 iunie, 1915.
41
Ibidem, actul nr. 6501/20 ianuarie-2 februarie, 1916.
42
Ibidem, actul nr. 1089/12-25 noiembrie, 1914; actul nr. 963/11-24 octombrie, 1913; actul nr. 893/3-16 septembrie, 1913; actul
nr. 1162/28 noiembrie-11 decembrie, 1913; actul nr. 893/3-16 septembrie, 1913; actul nr. 1598/8-21 mai, 1912; actul nr. 740/16-
29 octombrie, 1911; actul nr. 686/8-21 octombrie, 1915; actul nr. 585/8-21 iunie, 1915; actul nr. 2305/7-20 mai, 1915; actul nr.
860/24 octombrie-6 noiembrie, 1917; actul nr. 555/13-26 august, 1917; actul nr. 2661/3-16 iulie, 1917.
43
Ibidem, actul nr. 1137/3 aprilie, 1925.
68
 CICCRE I 2012
Consistoriul Diecezan din Arad, care prevedea achiziţionarea unei reşedinţe destinate protopopului. Preţul fusese
fixat la 20000 coroane, urmând să fie plătit de localităţile de sub jurisdicţie în termen de 10 ani. Gherasim Sârb
socoteşte că este un efort financiar prea mare, astfel el anunţă preoţi săi că nu este de acord cu această măsură şi
roagă să nu mai fie strânse sumele pentru acest proiect 44.
În ceea ce priveşte conduita preoţilor de la începutul secolului al XX-lea, apreciem că nu a fost
întodeauna imaculată. Autoritatea episcopală a luat act cu mâhnire de obiceiul unor preoţi de a blestema
enoriaşii. Astfel, episcopul îndeamnă preoţii din tract la un limbaj creştinesc 45.
În anul 1928 părintele protopop Gherasim Sârb se pensionează, iar la 31 ianuarie 1928 în şedinţele
reunite ale Eforiei Protopopeşti şi a Consiliului Protopopesc s-a efectuat predarea-primirea documentelor către
noul protopop, Iosif Goanţă46.
Conchidem că circularele arhiepiscopale timişorene pun în lumină activitatea unui om, cu părţi bune şi
mai puţin bune, dar în ansamblu, apreciem că au fost pozitive pentru spiritualitatea bănăţeană ortodoxă. Pe
aceste considerente, regele Ferdinand I al României l-a răsplătit cu medalia „Răsplata Muncii pentru Biserică” în
anul 192347, ca apoi în momentul trecerii la cele veşnice avea să fie condus de un impresionant număr de preoţi
şi credincioşi, iar slujba înmormântării fiind oficiată de însuşi mitropolitul Nicolae Bălan al Sibiului 48.

Bibliografie
* * *, Arhiva Arhiepiscopiei Ortodoxe a Timişoarei.
Bugariu, Valentin, Protopopul Mihail Gaşpar. Studiu Monografic, Timișoara, Editura Eurostampa, 2007.
Cherciu, Dorel Viorel, Administraţie bisericească în Banat. Secolele XIX-XX, Timișoara, Editura Eubeea, 2011.
* * *, Dicţionar al ştiinţelor speciale ale istoriei, București, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1982.
Petrica, Vasile, Institutul Teologic Diecezan Ortodox Român Caransebeş (1865-1927). Contribuţii istorice, Caransebeș,
Editura Episcopiei Caransebeşului, 2005.

44
Ibidem, actul nr. 549/19 august-1 septembrie, 1915.
45
Ibidem, actul nr. 3205/4 august, 1926.
46
Viorel Dorel Cherciu, op. cit., p. 109-110.
47
Ibidem, p. 86.
48
Vasile Petrica, op. cit., p. 273.
69
 CICCRE I 2012

Doc. 1

Doc. 2

70
 CICCRE I 2012

Doc. 3

Doc. 4

Doc. 5

71
 CICCRE I 2012

Doc. 6

Doc. 7

72
 CICCRE I 2012

Mădălina STRECHIE Nomenclatura instituțională romană și instituțiile

(Universitatea din Craiova) românești – privire comparativă

Abstract: The Roman institutions arose out of lex, ius and practice. But it was practice that led them to perfection.
Therefore, the Roman principles of ruling a state were a model for the Renaissance, the Enlightenment (see Enlightened
Absolutism), but also the French Revolution by the institutions resulting from these processes, by the legislative framework,
the statesmen and not only.
The Romanian institutions are rooted in the Latin ones to a great extent, but there are also other European and
worldwide institutions which took over, if not the name, at least the principles promoted by the Roman institutions.
The Romanians have followed the Roman model, regardless of the historical period, as a natural consequence of
their belonging to the Latin kin. The nomenclature and the Roman background have been preserved in the Romanian
institutions, which contain, more or less, the generating Latin element.

Keywords: institutions, nomenclature, Rome, model, Romanians

Rezumat: Instituţiile romane au izvorât mai ales din lex, ius şi din practică. Practica este însă cea care le-a dus la
perfecţiune. De asemenea, principiile romane de conducere a statului au fost un model pentru Renaştere, Iluminism (vezi
Absolutismul luminat), dar şi pentru Revoluţia franceză prin instituţiile rezultate în urma acestor procese, prin cadrul
legislativ şi prin oamenii de stat şi nu numai.
Instituţiile româneşti provin în majoritate covârşitoare din instituţiile latineşti, dar sunt şi alte insituţii europene şi
mondiale care au preluat, dacă nu numele, cel puţin principiile promovate de către instituţiile romane.
Românii au respectat acest model roman, indiferent de perioada istorică, ca o consecinţă firească a apartenenţei lor la ginta
latină. Nomenclatura şi fondul roman au fost păstrate cu fidelitate în instituţiile româneşti, care au fiecare, într-o proporţie
mai mică sau mai mare, elementul latin generatoriu.

Cuvinte cheie: instituții, nomenclator, Roma, model, români

Roma a fost puterea instituţională prin excelenţă. În această cetate a apărut pentru prima dată forma de
guvernământ a Republicii, înţeleasă ca o democraţie, dar o democraţie reprezentativă. Lucrurile publice sau ale
statului erau exercitate în conformitate cu lex şi cu ius.
Regalitatea romană nu a fost un guvernământ despotic, ci mai degrabă unul care a pregătit viitoarea res
publica, prin cadrul legislativ şi instituţional. Adevărata „constituţie” romană din perioada Regalităţii a fost
reforma censitară a lui Servius Tullius, care a structurat pentru mult timp mecanismul puterii în Cetatea celor
şapte coline. În linii mari timocaţia (puterea bazată pe avere) şi separarea puterilor în stat (incipientă în perioada
regală) s-au menţinut în toată istoria Romei Antice.
Instituţiile romane au izvorât mai ales din lex, ius şi din practică. Practica însă le-a dus la perfecţiune. De
asemenea, principiile romane de conducere a statului au fost un model pentru Renaştere, Iluminism (vezi
Absolutismul luminat), dar şi pentru Revoluţia franceză prin instituţiile rezultate, prin cadrul legislativ şi prin
oamenii de stat romani. Napoleon Bonaparte s-a inspirat din legislaţia latină pentru Codurile sale, imitând în
acelaşi timp şi pe unii oameni de stat romani (modelul cel mai potrivit i-a fost Caesar).
Principiul fundamental care guverna în organizarea puterii romane, deci şi în instituţiile sale, era
pragmatismul. Imperium era mai degrabă un principiu socio-organizaţional, de ierarhizare a instituţiilor romane,
mergând în concordanţă cu principiul dreptului roman: ...honestae vivere, alterum non laedere, suum cuique
tribuere - ...a trăi onorabil, a nu vătăma pe alţii şi a acorda fiecăruia ceea ce i se cuvine 1. De asemenea,

1
Apud Teodor Sâmbrian, Instituţii de drept roman, Craiova, Editura Sitech, 2009, p. 27. Taducerea din limba latină îi aparţine
domniei sale.
73
 CICCRE I 2012
separaţia dintre instituţii şi drept la romani nu era delimitată, era mai degrabă un tot, dacă ne gândim la opera
multor jurişti romani numită în multe cazuri Institutiones, un fel de ghiduri, dar şi opere cu caracter pedagogic
pentru juriştii romani2.
Cicero considera instituţiile drept o rezultată firească a vieţii umane, un produs desăvârşit al raţiunii
umane menit să le asigure traiul în comun: ...oamenii sunt născuţi pentru oameni...ei trebuie să contribuie la
formarea... mediului social, servicii comune, prin îndatoriri reciporce, dând şi primind, cu meşteşugul, munca şi
priceperea noastră să strângem legăturile sociale ale oamenilor între ei...legătura lui (a omului-s.n.) este
judecata şi graiul, care prin primirea şi transmiterea culturii, prin relaţii de discuţii, comunicare, judecată,
uneşte pe oameni într-o societate naturală[Link] înţelege aici societate prin cetate, în care individul era parte
activă. Cetatea este fundamentată de instituţii, care nu sunt numai o formă de conducere a acesteia, ci şi un liant
al cetăţenilor: ...cei din cetate au multe comune între ei: instituţiile publice, locaşurile de rugăciuni, de
preumblare, străzile, legile, prescripţiile de drept, locurile de judecată, votul apoi obiceiurile, prieteniile,
relaţiile de interese de tot felul4.
Conducătorii instituţiilor statului aveau drept îndatoriri principale ca din fruntea acestor organisme de
conducere trebuie să respecte „nevoile cetăţeanului” şi „să se îngrijească de organismul statului” 5. În viziunea lui
Cicero, instituţiile constituiau şi structura constituţională a statului 6.
Dacă analizăm comparativ definiţia lingvistică şi juridică, în latină şi în română, a termenului instituţie,
instituţii, observăm că definiţia latină este sursa celorlalte. Astfel în limba latină avem termenul institutio, -onis,
s.f. care are următoarele sensuri: 1. orânduire, 2. învăţătură, educaţie, 3. principiu, sistem7.
În DEX găsim următoarea definiţie pentru instituţie în limba română: 1. Organ sau organizaţie (de stat)
care desfăşoară activităţi cu caracter social, cultural administrativ; 2. Formă de organizare a raporturilor
sociale potrivit normelor juridice stabilite pe domenii de activitate...din lat. institutio8.
Definiţia juridică a instituţiei se apropie, mai mult de conţinutul definiţiei latineşti: Instituţie=totalitatea
regulilor stabilite în vederea satisfacerii unor interese colective şi organul menit să le ocrotească: stat,
parlament, fundaţie etc.9
Din punct de vedere politic instituţia este un organism care îndeplineşte un ansamblu de servicii având
competenţă să desfăşoare activităţi politice, sociale, economice, internaţionale etc.10
După cum se observă limba latină definea cel mai bine ceea ce este o instituţie, dar definiţiile româneşti
au păstrat mai ales caracterul de sistem, de tot organizaţional pe anumite principii de funcţionare.
În spaţiul românesc instituţiile romane au fost modelul moştenit prin filieră directă de la strămoşi, de
aceea nu întâmplător terminologia instituţional-administrativă românească, dar nu numai, este aproape
eminamente latină: Administro, I, v.t. 1. a conduce, a administra, a conduce statul, a administra averea; 2. a
îndeplini, …a lucra11 - a dat românescul administraţie
Guberno, I, vb.t., a cârmui, a conduce12 – a guverna
Institutio, -onis, instituţie
Officium, -ii, s.n. 1. datorie, îndatorire; 2. ocupaţie, funcţie13 – oficiu, oficial etc.

2
Ibidem, p. 43.
3
Marcus Tullius Cicero, Despre îndatoriri (De officiis), Traducere din limba latină şi note de David Popescu, Studiu introductiv
de Aurelia Tache, Bucureşti, Editura de Stat, 1957, p. 48, p. 63, p. 64.
4
Ibidem, p. 64.
5
Ibidem, p. 78.
6
Vezi M. Tulli Ciceronis, De Re Publica, Nouvelle édition publiée avec une notice, un argument analytique et des notes en
Français par E. Charles, Paris, Librairie Hachette et Cie, 1907.
7
Guţu, Gheorghe, Dicţionar latin – român, Ediţie revăzută şi completată, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1993, p. 224.
8
DEX, * * *, Dicţionar explicativ al limbii române, coordonatori acad. Ion Coteanu, dr. Luiza Seche, dr. Mircea Seche, Ediţia a II-
a, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1998, p. 496.
9
Apud Valdimir Hanga, Diana Calciu, Dicţionar juridic A-Z, Bucureşti, Editura Lumina Lex, 2007, p. 114.
10
Apud * * *, Dicţionar politic, Bucureşti, Editura Politică, 1975, p. 290.
11
Guţu, Gheorghe, op. cit., p. 22.
12
Ibidem, p. 194.
13
Ibidem, p. 282.
74
 CICCRE I 2012
Vom compara instituţiile româneşti cu cele romane începând din Evul Mediu până în zilele noastre.
Pentru o mai bună comparaţie am grupat instituţiile româneşti în: instituţii politice, administrative, sociale,
militare, juridice, economice, religioase, culturale14.
În acelaşi timp instituţiile romane au fost un element definitoriu în pledoariile pentru continuitatea daco-
romană în spaţiul provinciei Dacia şi nu numai. Continuitatea românească s-a datorat şi organizării social-politice
de factură romană. Tocmai această organizare a fost argumentul forte care a desfiinţat teoriile imigraţioniste. Astfel
P. P. Panaintescu spunea că obştea teritorială liberă este o moştenire de organizare instituţională latină, fiind cea
mai fidelă şi veche dovadă a continutăţii daco-romane din Antichitate până la organizare statelor feudale
româneşti15, dar şi după. În multe zone rurale se păstrează încă unele obiceiuri şi tradiţii referitoare la acest tip de
asociaţie instituţională a comunităţii. În perioada interbelică aceste obşti erau foarte puternice şi bine organizate
multe dintre ele erau partenere ale exploatătorilor de hidro-carburi din spaţiul românesc.
Obştea, ca organizare instituţională, are cele mai multe similitudini cu decurionatul latin, dar mai ales cu
ginta-gens. Decurio desemna în limba latină şi calitatea de comandant în cadrul centuriei, dar şi senator al unui
consiliu municipal16. Acesta era un fel de consiliu local urban sau rural condus de ordo decurionum, un organ
destul de numeros care cuprindea atât personalităţi militare sau administrative romane, dar şi elemente locale.
Hotărârile importante aveau nevoie de o majoritate a decurionilor 17.
De asemenea, decurionatul latin ar fi influenţat şi administrarea teritorială românească, după părerea lui
Dimitrie Onciul care considera că şi judeţul românesc ar fi o adaptare a administraţiei locale romane, mai precis
a instituţiei duum virilor18. Duum virii iure dicundo - funcţionari juridici romani, ei erau foarte prestigioşi în
cadrul ordo decurionum, fiind pe poziţia secundă în luarea deciziiilor după quinquennales, în unele cazuri chiar
ei conduceau acest consiliu19.
Legătura dintre obşte şi vechea gens este cu atât mai evidentă pentru că ambele au consituit primele
forme de societate şi se bazau pe legături de rudenie, activitate comună, pământ, apărare. Obştea se grupa în
jurul unei moşteniri comune, strămoşul se numea moş sau bătrân din latinescul veteranus=soldat lăsat la vatră;
accesul în această asociaţie se făcea prin filiaţie, căsătorie, pământ. Ea avea o comunitate şi un teritoriu aferent,
numit şi ţară. Dimitrie Cantemir numea acestea comunităţi şi republici. Din această proprietate a derivat şi ceea
ce s-a numit obiceiul pământului sau ius valachicum.20
Gens se baza tot pe un strămoş comun, fiind de fapt nişte familii lărgite care au fondat triburile, care
aveau desigur proprietăţi funciare, aristocraţia romană era una funciară 21. Ele au pus bazele lui ius gentium,
aşadar asemănările sunt mai mult decât evidente.
Obştea este aşadar o veche instituţie românească de inspiraţie latină, (dar şi traco-dacă dacă luăm în
considerare pe conducătorul ei numit moş şi în acelaşi timp şi organizarea politico-socială a dacilor anterioară
cuceririii romane), ea se baza pe familii şi proprietatea funciară a acestora, având o ierarhie formată din cei mai
buni şi înţelpeţi, din care ulterior s-au ridicat elitele conducătoare care vor întemeia statele feudale româneşti 22.
Terminologia vechilor instituţii româneşti este predominant latinească: ţinut de la tenetum, judeţ de la
iudex şi iudicium, domn de la dominus, cetate de la civitatem, ceată de la coetus23,(adunare, întrunire) etc.

14
Pentru clasificarea instituţiillor am consultat: Tereza Chilom, Cristina Otovescu, Istoria instituţiilor politice româneşti, Craiova,
Editura Universitaria, 2003, pp. 18-21.
15
Cf. P. P. Panaitescu, Obştea ţărănescă în Ţara Românească şi Moldova, Bucureşti, Editura Academiei, 1964.
16
Gh. Guţu, op. cit., p. 121.
17
Constantin C. Petolescu, Epigrafia latină, Bucureşti, Editura Ars Docendi, pp. 108-109.
18
Apud N. Stoicescu, I. Hurdubeţiu, Continuitatea daco-romanilor în istoriografia română şi străină, Bucureşti, Editura Politică,
1984, p. 206.
19
Constantin C. Petolescu, op. cit., p. 108.
20
Apud Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Ediţia a IV-a revăzută şi adăugită, Bucureşti, Editura Univers
enciclopedic Gold, 2010, pp. 49-51.
21
* * *, Larousse. Dicţionar de civilizaţie romană, Jean-Claude Fredouille, porfesor la Universitatea paris X-Nanterre, Traducere
de Şerban Velescu, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2000, p. 92.
22
* * *, Istoria Românilor, Geneze româneşti, vol III, Coordonatori Acad, Ştefan Pascu, Acad Răzvan Theodorescu, Bucureşti,
Editura Enciclopedică, 2001, pp. 64-70.
23
Apud, N. Stoicescu, I. Hurdubeţiu, op. cit., p. 206.
75
 CICCRE I 2012
Desigur legătura cea mai evidentă se observă în cazul ţărilor, denumite la începuturile Evului Mediu românesc
şi voievodate (variantă slavă a acestei instituţii) cu latinescul terra.
Ţările sunt instituţii tradiţionale româneşti, de inspiraţie latină. Ele erau de obicei obşti mai mari (un fel
de uniuni de triburi ale latinilor) fiind caracteristice pentru toate cele trei state româneşti, aveau o organizare
autonomă şi din cadrul lor s-au dezvoltat districtele şi ţinuturile. Mai mult, de aceste forme instituţionale se
leagă şi întemeierea statelor feudale româneşti prin fenomenul „descălecatului”. Ele au fost aşadar sursa
conducătorilor politici pentru toate formaţiunile statale româneşti24. Sunt bine cunoscute Ţara Maramureşului,
Ţara Bârsei, Ţara Oaşului, Ţara Făgăraşului, Ţara Amlaşului etc. Aceste ţări au fost întotdeauna sub autoritatea
românilor, indiferent de jurisdicţia temporară (de exemplu ţările din Transilvania aparţineau domnilor Moldovei
şi Ţării Româneşti).
Titulatura şefilor acestor proto-instituţii româneşti, deşi de multe ori pare de provenienţă slavă, ar fi,
după unele păreri, latinească. Astfel se consideră că inclusiv cnezii care în slavă însemană conducător,
principe, stăpân, nobil, ar proveni mai degrabă din latinescul cuneus=1. cui, piron, 2. mil. Formaţie de luptă
în formă de cui, 3. şiruri...25 Există o logică în această ipoteză dacă ne gândim la organizarea politico-militară
serviană pe care au avut-o romanii. Astfel ordo era iniţial o formaţie militară de luptă iniţial, după care a
devenit o clasă socială. Analizele unor istorici români de seamă au stabilit că aceşti cnezi erau prezenţi în tot
spaţiul românesc, fiind parte dintr-o veche organizare instituţional-politică românească, având obligaţia să
servească la oaste ca şi cavaleri 26. Este încă un argument să dăm credit acestei ipoteze pentru că şi la romani
obligaţia claselor principale, după reforma censitară, era să servească în cavalerie înarmaţi din propriile
venituri, considerându-se că averea le permitea aceste lucru, mai mult, cavaleria era prin excelenţă arma
nobililor. În cazul cnezilor români ei au fost întemeitorii sau acei legendari „descălecători”, termen care
specifică arma, dar şi statutul social, după model roman.
O altă instituţie românească, deşi denumită cu termen slav, este voievodatul care nu este altceva decât un
şef al cnezatelor, voievodul fiind iniţial un fel de şef de triburi, ulterior domn. Instituţia voievodatului românesc
este la fel de veche, fiind anterioară tuturor năvălirilor. Voievodul dispunea în primul rând de o forţă armată,
adăugându-şi la aceasta şi alte atribuţii de administraţie şi unele atribuţii judecătoreşti, în sensul că el era şi
iudex. Vechimea acestei instituţii este de netăgăduit în toate cele trei state româneşti, ea rezistând oricărei
dominaţii. Se pare că şi saşii şi secuii au împrumutat atribuţiile acestuia în organizarea scaunelor lor, inspirându-
se din scaunul de judecată al voievodului român.27
Voievodul român are în primul rând similitudini cu seful ginţii romane, acel pater familias, care
reprezenta ginta în adunările politice, decidea în problemele importante etc. De asemenea, există similitudine şi
cu princeps-ul roman.
Argumentele latine ale instituţiilor româneşti sunt parte din demonstrarea continuităţii româneşti. Fosta
provincie a Romei avea negreşit o organizare politico-administrativă net superioară migratorilor care au trecut pe
aici. Rezistenţa românească a avut ca pilon principal modelul latinesc al instituţiilor organizatorice, eficacitatea
şi funcţionalitatea lui. Ţară numai la noi este moştenită din latinescul terra în timp ce la celelalte limbi romanice
noţiunea instituţională derivă de la sat, pagus28. Românii au moştenit şi conţinutul instituţional nu numai
învelişul lexical, acest lucru a fost demonstrat în toate cele trei state româneşti, două purtând această titulatură în
decursul multor sceole: Ţara Românească sau Valahia şi Ţara Moldovei. Domnitorii ambelor ţări române îşi
specificau în titulatură „domnitor a toată Ţara...” pentru a-şi demonstra întinderea stăpânirii. Instituţiile
româneşti din zorii Evului Mediu sunt o dovadă în plus a reuşitei romanizării provinciei Dacia.
După această analiză a nomenclaturii primelor instituţii româneşti de factură latină vom analiza în mod
comparativ instituţiile româneşti şi cele romane, respectând cronologia din Evul Mediu până în epoca noastră,
asemănările fiind evidente, aşa cum se va observa, în toate perioadele.

24
Cf. * * *, Istoria Românilor, Geneze româneşti, vol III, pp. 361-378, pp. 547-550.
25
Gh. Guţu, op. cit., p. 114.
26
Apud, N. Stoicescu, I. Hurdubeţiu, op. cit., p. 207. Cnez ar deriva din cuneus este opinia lui A. Cazacu, redată de autori.
27
Ibidem, pp. 209-210. Vezi opiniile pentru acest subiect ale istoricilor: A. Sacerdoţeanu, N. Iorga, Gh. Brătianu, Şt. Pascu.
28
Florin Constantiniu, op. cit., p. 51.
76
 CICCRE I 2012
Instituţiile Evului Mediu românesc sunt toate de factură latino-bizantină, deşi unele sunt denumite cu
apelative de origine slavă, ele, în esenţă, sunt latine. De asemenea, existau şi multe servicii tipic latineşti.
Cele mai semnificative instituţii medievale româneşti au fost monarhia şi biserica. Monarhia medievală
românească a fost una reprezentativă care curpindea două trepte: domnul şi boierii (de fapt nobilimea
românească).
Instituţia domnului are tradiţii latine încă o dată prin intermediul celor bizantine: de la bizantini domnul din
ţările române preia în titulatura sa (titulatura fiind de sorginte latină, împăratul Romei avea titulatură, care de fapt
reprezenta şi instituţionalitatea puterii sale-s.n.) atributul religios IO de la Ioannes=Cel ales de Dumnezeu.
Atributele latineşti ale domniei româneşti sunt: spirituale, prin care domnul este recunoscut de biserică, titulatura
domn de la domninus, pentru că aşa era numit şi Dumnezeu, (domnul fiind un ales a puterii divine pe pâmânt). Mai
mult termenul era moştenit de către români alături de alte tradiţii latine precum: lex, iudex, ius, ţară, cetate etc.29
Denumiriea de voievod, slavă, nu ar fi altceva decât traducere lui dux belli, care la bizantini reprezenta
un comandant militar, evidenţindu-se următoarele concepţii ale unor istorici, precum I. Nistor:
1. în primele formaţiuni statale româneşti, domnul avea în primul rând comandament militar, modelul
acestor formaţiuni statale erau provinciile byzantine;
2. voievod este echivalent cu un comandant militar suprem (în tot Evul Mediu românesc domnul era
comandant suprem al armatei-s.n.);
3. voievodul român şi-a luat şi apelativul de dominus –în româneşte domn tot după model bizantin, după
modelul lui Diocleţian, dar şi pe acelea de autocrator cu echivalentele sale slave: samoderjeţ şi gospodin30.
Cert este că denumirea instituţională a monarhiei în ţările române se va generaliza cu titlul de domnie în
secolul al XV-lea, fiind cu siguranţa provenită de la latinescul dominus. Domnul era monarh absolut, (un fel de
princeps) care era socotiti prin ungerea cu mir reprezentantul lui Dumnezeu –IO-, era deţinătorul întregului pământ,
el posedând dreptul de dominium eminens (era un drept superior boierimii, destinat doar domnului).31
Domnul în ţările românea avea o titulatură asemănătoare cu cea a împăratului roman care era socotit
princeps=iniţial primul dintre cetăţeni, (după aceea titulatura desemna şi forma de guvernământ a Romei, începând
cu Augustus); titulatura domnului ca şi în cazul împăratului roman desemna de fapt atribuţiile purtătorului. De
exemplu, adoptarea de către împăratul roman a titlurilor de Caesar, Imperator şi Augustus , titlul de imperator nu
era onorific, ci era un fel de praenomen (aceasta indica şi calitatea împăratului de comandant suprem al armatei,
titlul fiind din terminologia militară -s.n.) poate fi similară cu tilturile domnului român;
- Caesar va deveni un fel de gentiliciu (fiind sinonim cu persoana împăratului, în cazul conducătorilor români pe
această poziţie se află domn -s.n.);
- Augustus desemna sacralitatea împăratului; (în cazul domnului român ar fi IO = o prescurtare de la Ioannes =
Cel ales de Dumnezeu aşa cum am mai spus-s.n.);
- nomina triumphalia desemnau victoriile împăratului în campaniile militare (în cazul domnilor specificaţia de
genul domn a toată Ţara Moldovei etc.-s.n.);
- indicarea demnităţilor publice, cum ar fi cele religioase, împăratul fiind şeful cultului, pontifex maximus; (la
noi domnul conducea în concordanţă cu biserica, unul din aliaţii fideli ai domniei, biserica fiind cea care îl şi
legitima prin ungerea cu mir, întâlnindu-se sintagma de domn prin mila lui Dumnezeu -s.n);
- însuşirea puterii tribuniciene, tribunicia potestas. Aceasta îi conferea inviolabilitate şi constituţionalitate;
(persoana domnului era considerată inviolabilă, de aceea un pretendent la domnie trebuia să fie os de domn şi să
nu aibă defecte fizice-s.n.);
- împăratul era şi primul consul, de fapt un consul designatus; (în cazul domnului român el era cel care putea să
convoace sfatul şi îl şi prezida, ca un fel de şef al Sfaltului domnesc-s.n);

29
Cf. Valentin Al. Georgescu, Bizanţul şi instituţiile româneşti până la mijlocul secolului al XVIII-lea, Bucureşti, Editura
Academieie Republicii Socialiste România, 1980, pp. 37-43.
30
Ibidem, p. 38.
31
Vasile Popa, Adrian Bejan, Instituţii politice şi juridice româneşti, Bucureşti, Editura All Beck, 1998, pp. 52-54.
77
 CICCRE I 2012
- Pater patriae (aceasta poate a fost adoptat după modelul oriental, dar în cazul domnilor români pe acest loc
poate fi intrepretată sintagma de gospodin , un fel de protector al întregii ţări- s.n.)32
-princeps adică primul dintre cetăţeni. Se poate vorbi de un alt fel de putere colegială, dacă ne gândim că Senatul
şi împăratul conduceau împreună Roma.33
- atribuţiile morale ale împăratului roman erau imperium maius, auctoritas şi pater patriae34. (atribuţii care pot fi
asemănate cu drepturile domnului român asupra întregului pământ dominium eminens, puterea sa juridică şi el
era considerat ţiitor, adică un fel de stăpîn al întregii ţări-s-n.).
Dacă ar fi să recapitulăm atribuţile domnului român am putea să le grupăm în:
1. atribuţii militare: domnul era cel care convoca şi conducea oastea, putând declara război, asemănându-se
evident cu imperator-ul roman;
2. atribuţii diplomatice – el stabilea relaţii cu alte ţări, cu avizul Sfatului domnesc (având asemănări în
această speţă cu magistratura republicană a consulatului roman – s.n.);
3. atribuţii legislative prin emiterea de hrisoave, legăminte, legături (la fel ca şi împăratul roman care putea
emite: 1. edicta, edictele date de împărat în calitate de magistrat suprem al statului; 2. decreta, decretele, hotărâri
judecătoreşti pronunţate de împărat ca judecător; 3. mandata, norme date pentru funcţionarii imperiali, acestea
aveau valoare administrativă; 4. rescripta, răspunsurile date de împărat la o problemă juridică.35);
4. atribuţii juridice în sensul că el putea graţia, avea rol de instanţă supremă, numea şi revoca dregătorii
(împăratul roman ajunge să numească chiar membrii Senatului, de asemenea el era cel care îşi alcătuia guvernul
cunoscut sub denumirea de Concilium principis – s.n);
5. atribuţii financiare, domnul putând percepe dări, acorda imunităţi şi bătea monedă (la romani regele,
consulul apoi împăratul aveau aceste atribuţii, mai mult Augustus este cel care a gândit şi a consitutit un tezaur
separat destinat lui princeps, numit fiscus, de unde s-a şi moştenit în limba română termenul fiscal, fiscalitate,
chiar şi serviciul Fiscului, cel care răspunde în ziele noastre de colectarea taxelor la bugetul statului. – s.n.);
6. atribuţii religioase prin numirea capilor bisericii (asemănându-se izbitor cu impăratul roman care însă îl
depăşea prin şefia asupra cultului, el fiind pontifex maximus.-s.n.)36.
În Transilvania monarhul purta denumirea latinească aceea de principe.
Domnul era ajutat la domnie de Sfatul domnesc care era un fel de guvern format din dregătorii boieri.
Dregătoria lor nu era remunerată, dar era gratificată prin moşii de către domn. Pe lângă acestea exista încă o
instituţie care îşi găseşte izvorul într-una romană anume locţiitorul domnesc37, care nu este altceva decât un
interimat, după principiul inter-rexului roman.
Sfatul domnesc din Evul Mediu românesc este similar lui Concilium principis. Acest consiliu era
format din 20 de membri, aceştia erau oameni de încredere şi devotaţi împăratului. Menirea acestui organ
consultativ era dezbaterea principalelor probleme ale statului nou creat (avea unele competenţe similare
Senatului), el devenind un fel de guvern care va conduce împreună cu împăratul destinele Imperiului şi va
cuprinde cu timpul o serie de oficii specializate din mai multe domenii precum: juridice, administrative şi
politice38.
Sfatul domnesc era şi el un organ consultativ şi executiv totodată, care era format din boieri, care nu sunt
altceva decât nobilitas-ul ţărilor române. Nobilitas începe să ia naştere la Roma din familiile romane care aveau
un membru care avusese o magistratură, cea mai înaltă era consulatul. De aceea cei care aveau această
magistratură făceau parte din crema nobilităţii. Aceasta devine ereditară şi se ierarhizează. Ordo senatorius
devine reprezentantul de seamă al acestei nobilitas, al cărei avere consta în marile proprietăţi funciare din cadrul

32
Apud Constantin C. Petolescu, Epigrafia latină, Bucureşti, Editura Ars Docendi, 2001, pp. 41-44.
33
Cf. Vasile Val Popa, Drept privat roman, Curs universitar, prefaţă de acad. Prof. univ. Jean Gaudemet, Universitatea din
Sorbona, Paris, Bucureşti, Editura All Beck, 2004, p. 87.
34
Marcel Bordet, Istoria Romei Antice, Traducere: Maria Ivănescu, Bucureşti, Editura Lider, fără an, pp. 224-225.
35
Valerius M. Ciucă, Lecţii de drept roman, vol. I., Iaşi, Editura Polirom, 1998, pp. 34-35.
36
Vasile Popa, Adrian Bejan, op. cit., pp. 54-57.
37
Ibidem.
38
Cf. Eugen Cizek, Mentalităţi şi instituţii politice romane, traducere în limba română Ilieş Câmpeanu, Bucureşti, Editura Globus,
1998, p. 242.
78
 CICCRE I 2012
lui ager publicus39. De asemenea, acest cuvânt latinesc derivă de la verbul nobilito, I vt.=a se face cunoscut, a
face vestit, a înobila40.
În ţările române terminologia pentru nobilime este slavă, dar desemnează aceeaşi putere. P. P.
Panaitescu afirma că terminologia pentru stâpânire este una slavă, dar pentru aserviţi este una latinească.
Etimologia cuvântului boier este stabilită de marele istoric din mongolicul boilas=şef militar, ulterior boier din
limba bulgară care desemna atât şef militar cât şi proprietar funciar, în ţările române el era apartenentul clasei
nobile. Proprietatea funciară era baza puterii sale, în Ţara Românească ea purta denumirea de ohabă, iar în
Moldova de uric41. Aceste proprietăţi puteau fi moştenite. În Transilvania, denumirea clasei aristocratice era
chiar una latinească nobiles olachi, care desemna, înaintea centralizării statelor feudale româneşti, nobilii
români, cunoscuţi ca şi jupani42. Aceştia au păstrat denumirea de jupani, chiar până în epoca modernă, uneori
derivat jupâni. Oricum în plin Ev Mediu denumirea era frecventă. Astfel, în cel mai vechi document al limbii
române Scrisoarea lui Neacşu de la Câmpulung aflăm despre destinatar, Hanăş Begner ot Braşov (de la Braşov)
că el era jupan43.
O altă caracteristică latină a relaţiilor funciare dintre domn şi boieri şi nu numai (moşiile mănăstirilor
aveau acelaşi statut) este aceea a imunităţilor economice pe care le puteau acorda domnii români. Aceste
imunităţi au o denumire de provenienţă latinească de la immunitas,- tis s.f. =scutire44, fiind de fapt o scutire de
impozite acordată de domn45.
De asemenea, boierii erau la rândul lor un fel de patrones ai moşiilor lor, care deţineau ţărani aserviţi (de
la latinescul servus = sclav) şi puteau institui dări pentru aceştia, cea mai cunoscută fiind obligaţia dijmei. În
cazul acesteia, P. P. Panaitescu demonstrează slavizarea denumirii latineşti a lui decimal = a zecea parte din
produse, dijma fiind acelaşi lucru46.
Sfatul domnesc era destinat boierilor sau nobilimii româneşti. El mai purta denumirea de cancelarie
domnească. Primele atestări ale acestui organ consultativ şi executiv totodată, sunt din a doua jumătate a
secolului XIV din vremea lui Vlaicu Vodă I, cunoscut şi sub numele de Vladislav I pentru Ţara Românească, iar
pentru Moldova în acealaşi secol, pe vremea lui Petru I. Apariţia acestui sfat sau cancelarie demonstrează
centralizarea statelor feudale româneşti. Principalele funcţii sau dregătorii a membrilor, mari boieri, erau în
esenţă următoarele: marele logofăt, un fel de prim ministru; vornicul un ministru al justiţiei; visternicul
asemănător ministrului de finanţe; postelnicul, portarul şi uşierul aveau atribuţiile unor miniştrii de externe şi de
interne totodată; spătarul şi hatamanul cu funcţii de miniştrii de război, unul era în Ţara Românească, celălalt
era în Moldova.
Alte funcţii erau acelea de protocol cum ar fi: paharnicul, stolnicul ambii cu atribuţii de a asigura
securitatea hranei domnului, comisul, acesta se îngrijea de hergheliile domniei (denumirea este latinească de la
comes, comitis = însoţitor, părtaş etc) clucerul, slugerul şi pitarul era funcţii destinate palatului domenului în
ceea ce priveşte aprovizionarea47.
Boierimea era cea care forma clasa artistocraţilor români, fiind asemănători grupării optimates din
Roma, care aveau dreptul la cursus honorum, participarea în Senat şi puteau vota. Asemănarea dintre cele două

39
***Larousse. Dicţionar de civilizaţie romană, Jean-Calude Fredouille, profesor la Universitatea Paris X-Nanterre, Traducere de
Şerban Velescu, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000, p. 54.
40
Gh. Guţu, op. cit., p. 270.
41
Cf. P. P. Panaitescu, Interpretări româneşti. Studiu de istorie economică şi socială, Bucureşti, Editura Universul, 1947, pp. 34-
36, pp. 52-53.
42
Ibidem, p. 40
43
Apud, G. D. Iscru, Curs practic de paleografie română (scrierea „chirilică”), Bucureşti, Editura Universităţii Creştine
„Dimitrie Cantemir”, 2005, p. 64.
44
Gh. Guţu, op. cit., p. 207.
45
P. P. Panaitescu, op. cit., pp. 57-67.
46
Ibidem, p. 66.
47
***Istoria României, redactată de Mihai Bărbulescu, Denis Deletant, Keith Hitchins, Şerban Papacostea, Pompiliu Teodor,
Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1998, pp. 173-174.
79
 CICCRE I 2012
grupări este şi în ceea ce priveşte baza puterii care era una funciară şi faptul că funcţiile lor nu erau plătite, în
cazul boierilor erau gratificate prin danii.
Cercurile senatoriale romane (aristocratice) erau grupate în facţiunea optimates şi aveau drept program
politic:
- conservatorismul prin tradiţia lor de patres şi a păstrării vechilor relaţii în cetatea romană. Ei se bazau pe un
fundament religios, pietas, faţă de zeii care i-au conferit Romei un destin de conducătoare a lumii;
- menţinerea formelor politice ale Republicii;
- libertas se putea exercita doar de către Senat prin a sa auctoritas;
- menţinerea modului de viaţă simplu şi moral al romanilor şi respingerea modelului elenistic 48.
La noi, boierii au alăcătuit ceea ce s-a numit regimul nobiliar, acest regim urmându-şi de fiecare dată
interesele şi menţinerea privilegiilor prin alegerea domnilor în Marea Adunare, chiar dacă domnitorii români
beneficiau de ereditate, ei nu puteau fi aleşi domni fără acceptul Marii Adunări, organul boierimii şi al clerului.
A fost o luptă între domnie şi boierime pentru a câştiga supremaţia politică 49.
Dacă ar fi să comparăm Marea Adunarea din ţările române am observa similitudini evidente cu Comiţiile
curiate romane, în care se adoptau sau respingeau noile proiecte de legi, se alegeau toţi magistraţii, inclusiv
regele. De asemenea la începuturile Romei, Comitia curiata declara război, era instanţă juridică supremă care
dădea hotărâri definitive referitoare la condamnările la moarte. Ele erau convocate lunar pentru a li se comunica
de către pontifi, zilele faste şi cele nefaste. Ele erau consultate cu privire la actele propuse de către rege, de
exemplu, un tratat cu un stat străin sau în ceea ce priveşte unele acte private ale ginţilor romane 50.
De asemenea, prin Marea Adunare şi prin Adunarea de stări, boierimea reuşeşte să impună domnului din
ţările române programul politic. Acest lucru se observă mai ales în timpul domniilor fanariote, echilibrul politic
fiind foarte fragil. Domnia însă a beneficiat de forţa militară şi de prerogativele de autocraţie care îi confereau
dreptul de a elimina boierii acuzaţi de trădare, în limbajul epocii denumită hiclenie51. Şi conducătorul statului
roman deţinea funcţia de conducător suprem al armatei.
Dimitrie Cantemir ne descrie modalitatea alegerii domnului de către Marea Adunare a boierilor şi
funcţiile boiereşti care aveau cea mai mare influenţă: Această putere care o avea atuncea toţi boerii, au lăsat-o
mai la urmă (din pricina tulburărilor, care le pricinuia de multe ori mulţimea alegătorilor) - din marea Adunare
- sn.- numai celor şapte boeri- mari ai stărei dintâi, adecă: Logofătului Mare, amândoror Vornicilor,
Hatmanului, Postelnicului, Spătarului Mare şi Paharnicului mare; ...Aceştia îndată după ce muria Domnul,
obişnuia de a se aduna în divan şi deschidea testamentul Domnului celui răposat. Şi dacă nu era nimenea
însemant întru dânsul să fie Domn, apoi ei cu sfatul lor îşi alegea Domn, însă nu-l vestea la iveală...52.
Dacă am considera domnia drept elementul progresului ea ar lua locul facţiunii Populares din Roma
Antică, care reprezenta progresul, oponenta Optimates, a boiuerimii în cazul ţărilor române.
Foarte multe dregătorii militare erau în posesia oamenilor fideli domnilor, un fel de ordo equester
românesc, ei sprijinând domnia. Aceşti funcţionari militari se aseamănă din punct de vedere instituţional cu
garda pretoriană romană. Mai mult, majoritatea dintre marii şefi militari din Evul Mediu românesc serveau în
arma cavaleriei, ca şi în cazul cohors praetoria care nu era nimic altceva decât elita cavaleriei şi a ordinului
ecvestru la romani.
Atât marele spătar din Ţara Românească (denumirea vine de la latinescul spatha = spadă, sabie, paloş)
cât şi hatmanul din Moldova aveau atribuţii de comandanţi ai armatei, în special ai cavaleriei, având şi unele

48
Cf. Yves Roman, Împăraţi şi senatori. Istoria politică a Imperiului Roman, Secolele I-IV, traducere din limba franceză de Mihai
Popescu, Editura Seaculum I.O., Bucureşti, 2007, pp. 224-231.
49
* * *, Istoria României, redactată de Mihai Bărbulescu, Denis Deletant, Keith Hitchins, Şerban Papacostea, Pompiliu Teodor,
Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1998, p. 175.
50
Vasile Val Popa, op. cit., pp. 55-56.
51
* * *, Istoria României, redactată de Mihai Bărbulescu, Denis Deletant, Keith Hitchins, Şerban Papacostea, Pompiliu Teodor,
Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1998, pp. 248-249.
52
Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Cu o notiţă introductivă, note explicative, un portret şi o chiartă de Miron Nicolescu,
Membru al Societăţei Geografice române, Bucureşti, Editura Librăriei Socec & Co., Societate Anonimă, 1909, Ediţie ananstatică a
lucrării din 1909, Această ediţie este o reproducere facsimil a lucrării apărută în 1909, Bucureşti, Editura Semne, 2004, p. 102.
80
 CICCRE I 2012
competenţe juridice şi administrative. Alţi funcţionari militaro-administrativi erau: pârcalabii care în Moldova
aveau atribuţiile unei poliţii, la fel ca şi marele armaş care se ocupa mai ales de siguranţa închisorilor, serdarul
se ocupa de graniţe, iar şetrarul de taberele militare53. Aceste funcţii militaro-administrative le putem asemăna
cu procuratele romane exercitate de către foştii cavaleri, iar activităţile de poliţie cu atribuţiile a ceea ce s-a
chemat Garnizoana Romei54.
O dregătorie specială era bănia din Ţara Românească. Ea se aseamănă cu domnia ca structură, desigur la
o scară mult mai mică. Banul avea o serie de atribuţii dintre care cele mai importante erau: administrative,
juridice, dispunea de trupe pe care le putea comanda55. Este asemănătoare cu prefectura Egiptului din Roma
imperială, considerată de mulţi istorici „un fel de vice-regat”, cu deosebirea că la romani ea era controlată de
împărat, prin intermediul lui Praefectus Aegypti, care era guvernatorul acesteia. Bănia a devenit, o dată cu Mihai
Viteazul, care a ajuns domn al Ţării Româneşti, mult mai similară cu prefectura romană amintită, pentru că el a
fost în primul rând ban al Craiovei, după aceea domn, păstrându-şi bănia şi în timpul domniei.
Renaşterea s-a manifestat şi în domeniul insituţional în toate şările române. Pentru această perioadă cele
mai importante instituţii le considerăm pe cele legate de învăţământ: Academiile domneşti din timpul lui Vasile
Lupu şi Matei Basarab. Domnii amintiţi mai sus au dezvoltat învăţământul din ţările române în jurul limbii latine
şi a celei greceşti, cel mai adesea cu dascăli străini, care cunoşteau foarte bine cele două limbi clasice.
Perioada modernă a însemnat pentru instituţiile româneşti o nouă receptare a instituţiilor latineşti.
Începând cu „primăvara popoarelor” aşa cum este considerată revoluţia de la 1848, cele mai multe insitituţii
româneşti se modernizează, culminând cu Unirea cea mică din 24 Ianuarie 1859. Cele mai evidente instituţii de
inspiraţie latină din acestă perioadă sunt chiar Adunările AD-HOC (Adunările constituite pentru consultarea cu
privire la alegerea domnului) care grupau toate clasele sociale din cele două ţări române 56. Aceste adunări prin
spectrul reprezentării sunt asemănătoare cu Conciulium Plebis care era consultat cu privire la refrendum.
Inclusiv terminologia acestor Adunări este una latină, ad hoc= pentru aceasta, adică pentru alegerea domnului în
cazul lor.
Inclusiv numirea noii creaţii instituţionale care a rezultat după 1859 purta numele de Principatele Unite,
nomenclatură inspirată din Principatul lui Augustus, princeps=fruntaş, conducător, căpetenie, împărat etc 57.
Alexandru Ioan Cuza a fost din punct de vedere politic precum Augustus pentru ţările române. A fost în primul
rând o căpetenie militară, un conducător raţional şi un reformator. Dacă Augustus a făurit o nouă Romă ca super-
putere mondială, mutatis mutandis, Alexandru Iona Cuza a clădit România Modernă, înfăptuind un diziderat de
veacuri al românilor, Unirea. Chiar dacă aceasta nu a fost completă, ea a consituit premisa Marii Uniri din 1918.
Fiecare început pentru creaţia lui statală „secolul de aur”, Augustus şi Alexandru Ioan Cuza, mai ales prin opera
legislativă şi prin instituţiile create. Reformele lui Cuza, cele mai importante, au fost: Reforma legii electorale
care iniţia un vot lărgit; Legea rurală; Secularizarea averilor mănăstireşti. Cea mai importantă din punct de
vedere financiar pentru noua creaţie statală românească a fost ultima, pentru că veniturile şi averile mănăstireşti
au fost obligate să fie vărsate în tezaurul statutului58.
Statutul dezvoltător din 2 mai 1864 , un fel de constituţie a lui A.I. Cuza este considerat un gest
autoritar, de mulţi este considerat chiar o adevărată lovitură de stat, pentru prevederile sale. Astfel potrivit
acestei „constituţii” domnul avea următoarele prerogative: 1. iniţiativă legislativă; 2. numea preşedintele

53
Tereza Chilom, Cristina Otovescu, op. cit., pp. 97-99.
54
Vezi pentru aceste trupe speicale ale armatei romane articolul nostru Special troops of the Roman army, în volumul THE 16TH
INTERNATIONAL CONFERENCE THE KNOWLEDGE-BASED ORGANIZATION, MANAGEMENT AND MILITARY
SCIENCES. SECURITY AND DEFENCE, Conference proceedings 1, Sibiu, 25-27 november 2010 This event is organized by
NICOLAE BĂLCESCU Land Forces Academy in collaboration with the National Authority for Scientific Research, ISSN: 1843-
6722, Nicolae Bălcescu Land Forces Academy Publishing House, Sibiu, 2010, Cod CNCSIS 63, indexată BDI
[Link] indexată ISI, WEB OF KNOWLEDGE, pp. 180-185.
55
Tereza Chilom, Cristina Otovescu, op. cit., p. 94.
56
Constantin C. Giurescu, Profesor la Universitatea Bucureşti, Viaţa şi opera lui Cuza Vodă, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1966,
p. 35.
57
Gh. Guţu, op. cit., p. 323.
58
Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 127, pp. 143-151.
81
 CICCRE I 2012
Camerei (Adunarea Electivă), 3. infiinţa o nouă putere legislativă, un fel de Senat, numit Corp Ponderator,
(Adunarea Ponderatică) căruia îi numea jumătate din membrii, controlând astfel majoritatea, 4. gruparea
alegătorilor în primari şi direcţi, 5. caracter censitar al Legii electorale (cetăţeanul care era ales trebuia să
îndeplinească mai multe condiţii care se refereau la vârstă şi o anumită avere), 6. domnitorul instituie o monedă
proprie numită romanatul59. Toate aceste măsuri sunt semănătoare cu reformele augustane.
Pe lângă aceste instituţii de o importanţă covârşitoare pentru funcţionarea noului stat român, Cuza îşi
organizează şi un fel de guvern condus de către el însuşi numit Consiliul de stat60. Acesta seamănă izbitor cu
„guvernul” lui Augustus, Concilium principis. Asemeni unui împărat roman, Cuza s-a sprijinit pe armată pe care
a reorganizat-o, fiind el însuşi din rândurile ei. Nu întâmplător multe insituţii militare poartă numele lui (de
exemplu: Academia de Poliţie Alexandru Ioan Cuza). Omul providenţial care a fost Alexandru Ioan Cuza poate
fi încadrat în noţiunea ciceroniană de homo novus, dar şi în aceea de eques romanus-cavaler. Dacă Augustus şi-a
sprijinit autoritatea pe ordo equestris, Cuza s-a sprijinit puterea pe burghezie, ordinul ecvestru al timpurilor sale.
Realizările juridice ale lui A. I. Cuza nu sunt nici ele mai prejos. Deşi sunt majoritatea de inspiraţie
franceză, ele îşi au rădăcina în legislaţia latinească. Acest lucru este dovedit şi de terminologia instituţiilor
marelui om de stat care a fost Alexandru Ioan Cuza: Adunarea ponderatică de la pondus, -eris=greutate, masă,
cantitate, importanaţă, trecere, povară, aici cu sensul de greutate care ţine ecchilibrul, Adunare electivă de la
electio, -onis=alegere, Statutul dezvoltător de la statuo, ere, ui, utum = a pune, a aşeza, a construi, a ridica, a
înalţa, a întemeia, a stabili, a fixa, a hotărî, a decide, a se gândi, a socoti etc.61
Înlocuirea marelui dominus român de către „monstruoasa coaliţie” îi potenţează acestuia similitudinile
cu oamenii de stat romani, prin destinul său politic el se asemănă marelui Scipio. Dar dacă Publius Cornelius
Scipio Africanus Maior, iniţial cavaler, ar fi dorit să i se scrie pe mormânt următoarele cuvinte: „Ingrată patrie,
tu nu vei avea rămăşiţele mele pământeşti”62, Alexandru Ioan Cuza tot cavaler (ca armă) a spus atunci când a
fost forţat să abdice, (cităm aproximativ) „Să-i fie mai bine ţării fără mine decât cu mine”. Ambii oameni de stat
însă au fost repere pentru generaţiile care le-au urmat.
În Transilvania, nomenclatura instituţională în perioada modernă este mult mai evident latinească decât
în Principatele Unite, limba de cancelarie fiind pentru multă vreme limba latină. Astfel întâlnim instituţii
precum: gubernie, cancelarie aulică, tezauriat, preparandie etc. Românii din Translivania au avut numeroase
instituţii culturale şi militare nu numai cu nomenclatură cu origine latinească, ci chiar inspirate după modelul
latineasc. Astfel idealul principal al românilor din Translivania în Revoluţia de la 1848 a fost unitatea naţională a
tuturor românilor sau refacerea Daciei Romane63.
Cele mai importante (ca asemănări ca formă şi fond) instituţii româneşti translivane cu cele latineşti sunt
în opinia noastră următoarele: Asociaţiile culturale, Comitetul Naţional Român şi continuatoarea lui -
Comisiunea permanentă din 1861, dar mai ales Gardia naţională 64.
Dintre asociaţiile culturale cea mai cunoscută a fost ASTRA sau Asociaţiunea Translivană pentru
literatura română şi cultura poporului român care era structurată în: Comitet, Adunare generală, comitet
cercual sau Sub-comitet şi agentura- unitate teritorială la nivelul fiecărei localităţi 65. Aşa cum se observă,
terminologia structurilor acestei instituţii culturale ale românilor din Transilvania este de inspiraţie latinească:
comitet de la committo vb. = a se uni, a pune în faţă, a pune la întrecere, a încredinţa, a lăsa în grija etc; agentura
de la ago, - ere vb. = a pune în mişcare, a mâna a duce; structuri menite să propovăduiască unitatea, libertatea şi
idealurile de auto-conducere a românilor.
A altă instituţie culturală importantă pentru români a fost una, cu rol mai mult educativ, Asociaţia
Maramureşeană cu sediul în Sighet care a înfiinţat în anul 1861 instituţii şcolare precum preparandia şi

59
Ibidem, pp. 245-247.
60
Vasile Popa, Adrian Bejan, op. cit., p. 107.
61
Descrierea termenilor latini este din Gh. Guţu, op. cit., p. 310, p. 152 şi p. 399.
62
Apud Ramona Maliţa, Dinastia culturală Scipio, Cluj Napoca, Editura Dacia, 2005, p. 23.
63
Teodor Pavel, Instituţii româneşti moderne în Translivania. Prelegeri universiatre, (I), Cluj-Napoca, Tipografia Universităţii
Babeş Bolyai, 1993, p. 209.
64
Apud, Teodor Pavel, op. cit.
65
Ibidem, pp. 125-128.
82
 CICCRE I 2012
alumneu66. Denumiri fericite preparandia pregătind, aşa cum îi spune numele, elevii români, alumnii care
alcătuiau alumneul.
Instituţia politică fundamentală pentru românii translivăneni a fost Comitetul Naţional Român care
avea drept ideal unitatea într-o singură ţară asemănătoare metropolei care odinioară a cucerit Dacia. Astfel,
inclusiv modelul politic al Romei (ca pol al puterii romane) era considerat cel mai potrivit pentru toate ţările
române (nu numai instituţiile sale) şi nu numai pentru Translivania: „O naţie puternică, cu o Mare drept
baricadă, cu două râuri drept curgătoare, cu sânge roman în vine. Şi nu va mai fi Moldova, nici Transilvania, nici
Banatul, ci o Ţară Românească cu o capitală, care se va numi Roma.” 67
Gardia naţională, cu alte cuvinte regimentele grănicereşti, a fost expresia cea mai fidelă a romanităţii
instituţiilor româneşti din Transilvania, ea fiind organizată nu numai după modelul armatei romane, dar purta şi
aceleaşi denumiri romane, pentru multe sub-structuri ale sale. Astfel, planul armatei românilor din Transilvania
era centrat în jurul regimentelor grănicereşti care aveau drept subdiviziuni: tribunatele, centuriile şi decuriile
(toate, ca denumire, subunităţi ale armatei romane) reproducând sistemul militar roman. Centuria, unitatea de
100 de oameni purta şi dunumirea de căpitanat. În instrucţia militară se făcea în lagăre sau tabere de
concentrare68, organizate după modelul castrelor romane (de fpat traduceri ale termenului latin). Existau nu mai
puţin de 15 legiuni româneşti.
Organizarea militară romană a fost împrumutată de românii din Translivania pentru a-şi demonstra o
dată în plus romanitatea şi descendenţa lor latină, ca urmaşi ai soldaţilor colonişti romani. Această organizare era
însă şi foarte eficientă, armata romană avea şi o ierarhie foarte bine determinată. Astfel legiunea, care era
unitatea de bază, condusă de un legatus, era divizată în cohorte conduse de către un tribunus, cohortele la rândul
lor erau împărţite în centurii conduse de către centurioni 69.
Marea Unire din 1918 a adus şi la o desăvârşire a instituţiilor româneşti. Au luat naştere noi instituţii
precum Consiliul Dirigent şi Marele Sfat Naţional. Parlamentul era bicameral şi era format din Camera
deputaţilor şi Senatul. Administraţia sa bazează pe unităţile teritoriale numite judeţe, din anul 1929 prin legea
Administraţiei locale, conduse de către un prefect, cu atribuţii similare unui prafectus roman, ne referim aici la
atribuţiile lui administrative şi nu militare.
Un caz instituţional special îl reprezintă Senatul (organizat după modelul lui antic roman din perioada
imperială) care avea trei tipuri de membri: senatori numiţi, senatori de drept şi senatori aleşi70. Regele putea să-şi
asigure majoritatea cu ajutorul senatorilor numiţi şi cei de drept, la fel cum odinioară Princeps-ul roman îşi
asigura voinţa legislativă prin intermediul senatorilor numiţi de către el.
Primarii încep să reprezinte în perioada interbelică bazele administraţiei locale, aşa cum erau odinioară
edilii în Roma Antică, fiind magistraţii romani care erau cel mai aproape de treburile administrative romane,
ocupându-se de cele mai importante probleme locale cum ar fi: cura urbis, cura annonae, cura ludorum
sollemnium71.
Receptarea instituţiilor romane nu a încetat niciodată în cadrul statului român. În zielele noastre legea
fundamentală este numită constituţie având aceeaşi semnificaţie cu termenul latinesc constitutio-, onis, s.f = 1.
stare, natură, 2. orânduire, dispoziţie, ordin72. Potrivit constituţiei româneşti: „Forma de guvernământ a statului
român este republica” iar „teritoriul este organizat, sub aspect administrativ, în comune, oraşe şi judeţe. În
condiţiile legii, unele oraşe sunt declarate municipii”.73 De asemenea, la Titlul III, Autorităţile publice sunt
menţionate următoarele autorităţi publice: parlamentul, preşedintele, guvernul, administraţia publică,
autoritatea judecătorească, precum şi raporturile care trebuie să existe între guvern şi parlament.

66
Ibidem, p. 149.
67
Apud Teodor Pavel, op. cit. p. 178.
68
Ibidem, pp. 192-204.
69
Apud Constantin C. Petolescu, op. cit., pp. 74-76.
70
Vasile Popa, Adrian Bejan, op. cit., pp. 109-113.
71
* * *, Enciclopedia Arheologiei şi Istoriei vechi a României, vol II, D-L, Coord. Ştiinţific Constantin Preda, Bucureşti, Editura
Enciclopedică, 1996, p. 106.
72
Gh. Guţu, op. cit., p. 102.
73
* * *, Constituţia României, republicată (Monitorul oficial nr. 767/31 octombrie 2003), Bucureşti, editura All Beck, 2004, p. 1.
83
 CICCRE I 2012
Toate aceste instituţii sunt de inspiraţie latinească, nomenclatura lor fiind de origine latinească. Astfel,
Parlamentul prin cele două Camere ale sale numite Senat şi Camera deputaţilor, este inspirat din puterea
legislativă a Romei, preşedintele provine de la termenul latinesc praesidio, un participiu prezent al acestui verb,
care însemană a conduce, a comanda, a veghea asupra, a priveghea, a apăra 74, acestea fiind şi prerogative
prezidenţiale, potrivit constituţiei „preşedintele României veghează la respectarea Constituţiei şi la buna
funcţionare a autorităţilor publice”75.
Guvernul provine de la un alt verb latinesc guberno, - are = a cârmui, a conduce76. Acesta cuprinde
ministere, fiecare dintre el specializat într-o problemă administrativă. Cea mai apropiată instituţie de organizarea
romană considerăm a fi pe cea a Finanţelor publice, ne refrrim aici la Fisc, care care este de iure şi de facto
constiutit după fostul birou înfiinţat de către Augustus, fiscus, casierie în latină, un fel de tezaur imperial care
centraliza veniturile provenite din taxe şi impozite 77, fiind tezaurul împăratului. De asemenea, trezoreia, vama
şi garda financiară de astăzi au avut modele latineşti precum curatores fisci sau publicanii.
Foarte multe instituţii latineşti au fost păstrate, cel puţin ca denumire dacă nu ca prerogative, pentru
unele instituţii diplomatice actuale cum ar fi consulat, provenit de la termenul latinesc consul. Cu toate că
semnificaţia pe care o are consulatul în zilele noastre este mai degrabă aceea a unui fost consul roman, trimis la
guvernarea unei provincii după terminarea mandatului, desigur mutatis mutandis. Ca instituţie diplomatică
consulatul este „reprezentaţa oficială a unui stat într-un oraş sau într-o regiune dintr-o altă ţară cu funţia de a
asigura pe lângă autorităţile locale, protecţia şi apărarea intereselor în statul respectiv”78.
Instituţiile româneşti provin în majoritate covârşitoare din insituţiile latineşti, dar sunt şi alte instituţii
europene şi mondiale care au preluat, dacă nu numele, cel puţin principiile promovate de instituţiile romane.
Cele mai fidele exemple pentru aceste afirmaţii considerăm că sunt pentru instituţiile mondiale Consiliul de
securitate al O.N.U care are ca principiu de bază vechiul drept al tribunilor plebeieni la romani şi anume
principiul de veto. De asemenea, celebra Legiune franceză are structura şi principiile unei adevărate legiuni
romane, de la nume, recrutare, structură, instrucţie etc.
Romanii au excelat prin instituţii, expresia cea mai fidelă a pragmatismului şi a succesului în gestionarea
lumii, multe dintre ele consituindu-se şi astăzi în modele fidele de urmat. Românii au respectat acest model
indiferent de perioada istorică, ca o consecinţă firească a apartenenţei lor la ginta latină. Nomenclatura şi fondul
roman au fost păstrate cu fidelitate în instituţiile româneşti, care au fiecare, într-o proporţie mai mică sau mai
mare elementul latin.
Trebuie să mulţumim strămoşilor romani şi pentru moştenirea instituţională pe care ne-au lăsat-o cu care
am putut supravieţui în decursul unei istorii atât de zbuciumate, tiparul lor fiind valabil şi în astăzi şi cu siguranţă
va fi un etalon şi în viitor.

Bibliografie
Bordet, Marcel, Istoria Romei Antice, Traducere: Maria Ivănescu, Bucureşti, Editura Lider, (fără an).
Cantemir, Dimitrie, Descrierea Moldovei, Cu o notiţă introductivă, note explicative, un portret şi o chiartă de Miron
Nicolescu, Membru al Societăţei Geografice române, Bucureşti, Editura Librăriei Socec & Co., Societate Anonimă,
1909, Ediţie ananstatică a lucrării din 1909, Această ediţie este o reproducere facsimil a lucrării apărută în 1909,
Bucureşti, Editura Semne, 2004.
Chilom, Tereza, Otovescu, Cristina, Istoria instituţiilor politice româneşti, Craiova, Editura Universitaria, 2003.
Ciucă, Valerius, M., Lecţii de drept roman, vol. I., Iaşi, Editura Polirom, 1998.
Cizek, Eugen, Mentalităţi şi instituţii politice romane, traducere în limba română Ilieş Câmpenau, Bucureşti, Editura
Globus, 1998.
Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, Ediţia a IV-a revăzută şi adăugită, Bucureşti, Editura Univers
enciclopedic Gold, 2010.

74
Gh. Guţu, op. cit., p. 319.
75
* * *, Constituţia României, p. 20.
76
Gh. Guţu, op. cit., p. 194.
77
* * *, Enciclopedia Arheologiei şi Istoriei vechi a României, p. 148.
78
* * *, Dicţionar politic, Bucureşti, Editura Politică, 1975, p. 160.
84
 CICCRE I 2012
* * *, Constituţia României, republicată (Monitorul oficial nr 767/31 octombrie 2003), Bucureşti, editura All Beck, 2004.
DEX, * * *, Dicţionar explicativ al limbii române, coordonatori acad. Ion Coteanu, dr. Luiza Seche, dr. Mircea Seche,
Ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1998.
* * *, Dicţionar politic, Bucureşti, Editura Politică, 1975.
* * *, Enciclopedia Arheologiei şi Istoriei vechi a României, vol II, D-L, Coord. Ştiinţific Constantin Preda, Bucureşti,
Editura Enciclopedică, 1996.
Georgescu, Valentin, Al., Bizanţul şi instituţiile româneşti până la mijlocul secolului al XVIII-lea, Bucureşti, Editura
Academieie Republicii Socialiste România, 1980.
Giurescu, Constantin, C., Profesor la Universitatea Bucureşti, Viaţa şi opera lui Cuza Vodă, Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1966.
Guţu, Gheorghe, Dicţionar latin – român, Ediţie revăzută şi completată, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1993.
Hanga, Vladimir, Calciu, Diana, Dicţionar juridic A-Z, Bucureşti, Editura Lumina Lex, 2007.
[Link] Instituţii romane. Dicţionar de termeni.
Iscru, G., D., Curs practic de paleografie română (scrierea „chirilică”), Bucureşti, Editura Universităţii Creştine „Dimitrie
Cantemir”, 2005.
* * *, Istoria României, redactată de Mihai Bărbulescu, Denis Deletant, Keith Hitchins, Şerban Papacostea, Pompiliu
Teodor, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1998.
* * *, Istoria Românilor, Geneze româneşti, vol III, Coordonatori Acad, Ştefan Pascu, Acad Răzvan Theodorescu,
Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2001.
* * *, Larousse. Dicţionar de civilizaţie romană, Jean-Claude Fredouille, porfesor la Universitatea paris X-Nanterre,
Traducere de Şerban Velescu, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2000.
Maliţa, Ramona, Dinastia culturală Scipio, Cluj Napoca, Editura Dacia, 2005.
Marcus Tullius Cicero, Despre îndatoriri (De officiis), Traducere din limba latină şi note de David Popescu, Studiu
introductiv de Aurelia Tache, Bucureşti, Editura de Stat, 1957.
M. Tulli Ciceronis, De Re Publica, Nouvelle édition publiée avec une notice, un argument analytique et des notes en
Français par E. Charles, Paris, Librairie Hachette et Cie, 1907.
Panaitescu, P., P., Obştea ţărănescă în Ţara Românească şi Moldova, Bucureşti, Editura Academiei, 1964.
Idem, Interpretări româneşti. Studiu de istorie economică şi socială, Bucureşti, Editura Universul, 1947.
Pavel, Teodor, Instituţii româneşti moderne în Translivania. Prelegeri universiatre, (I), Cluj-Napoca, Tipografia
Universităţii Babeş Bolyai, 1993.
Petolescu, Constantin, C., Epigrafia latină, Bucureşti, Editura Ars Docendi, 2001.
Popa, Vasile, Bejan, Adrian, Instituţii politice şi juridice româneşti, Bucureşti, Editura All Beck, 1998.
Popa, Vasile, Val, Drept privat roman, Curs universitar, prefaţă de acad. Prof. univ. Jean Gaudemet, Universitatea din
Sorbona, Paris, Bucureşti, Editura All Beck, 2004.
Roman, Yves, Împăraţi şi senatori. Istoria politică a Imperiului Roman, Secolele I-IV, traducere din limba franceză de
Mihai Popescu, Editura Seaculum I.O., Bucureşti, 2007.
Sâmbrian, Teodor, Instituţii de drept roman, Craiova, Editura Sitech, 2009.
Stoicescu, N., Hurdubeţiu, I., Continuitatea daco-romanilor în istoriografia română şi străină, Bucureşti, Editura Politică, 1984.
Strechie, Mădălina, Oameni politici ai Romei Antice (Lideri, instituţii, mentalităţi), Craiova, Editura Universitaria, 2008.
Strechie, Mădălina, „Special troops of the Roman army”, în volumul THE 16TH INTERNATIONAL CONFERENCE THE
KNOWLEDGE-BASED ORGANIZATION, MANAGEMENT AND MILITARY SCIENCES. SECURITY AND
DEFENCE, Conference proceedings 1, Sibiu, 25-27 november 2010 This event is organized by NICOLAE
BĂLCESCU Land Forces Academy in collaboration with the National Authority for Scientific Research, ISSN: 1843-
6722, Nicolae Bălcescu Land Forces Academy Publishing House, Sibiu, 2010, Cod CNCSIS 63, indexată BDI
[Link] Indexată ISI WEB OF KNOWLEDGE, pp. 180-185.

85
 CICCRE I 2012

Călin TIMOC Existau bariere cultural lingvistice sau granițe religioase

(Universitatea de Vest din în Dacia Romană?
Timişoara)

Abstract: Exist linguistic or cultural barriers even religious boundaries in Roman Dacia? The significant loss of males
in the kingdom of Decebalus, followed by the colonization of Trajan Dacia with elements ex toto orbe romano, resulted,
according to many scholars, in the aggressive and almost immediate romanization of the area. The occupation army of the
Empire also contributed to this phenomenon, significantly influencing the whole economic, cultural and religious life of the
province. However, it is not clear how profound and consistent this process of romanization was at the level of the entire
province. What was the real picture of the colonization?
An important indicator of romanization are epigraphic sources, which have become more abundant lately, with the
advance of archeological research. Of inscriptions, perhaps the most useful information for our subject is provided by votive
monuments, since they confer a cultural, professional and even ethnic identity to the dedicator, unless they are erected out of a
‘duty of service’ to the official cults of the state. Sometimes inscriptions dedicated to a certain god occur in a very restricted
area, possibly indicating a specific local phenomenon that should be traced back to traditions that precede romanization. These
regional differences may also be related to the phenomenon of colonization and displacement of barbaric populations, as well
as to attempts by provincial administration to exploit economically a territory rich in natural resources.

Keywords: Romanization, settlers, Illyrian miners, Palmyrian archers, Moorish horsemen

Rezumat: Secătuirea regatului lui Decebal de bărbaţi, urmată de colonizarea Daciei traiane cu elemente ex toto orbe
romano, a avut ca efect, în viziunea multor cercetători, romanizarea agresivă, aproape imediată a zonei. La acest fenomen a
contribuit din plin şi armata de ocupaţie a Imperiului, care şi-a pus amprenta asupra întregii vieţi economice, culturale şi
religioase a provinciei.
Totuşi, nu este suficient de clar cât de profundă şi uniformă a fost această romanizare la scara întregii provincii? Care
este tabloul real al colonizării?
Un „barometru” esenţial în cercetarea romanizării sunt sursele epigrafice, care de la o vreme se tot înmulţesc odat ă
cu avansul cercetărilor arheologice. Din această categorie a inscripţiilor poate cele mai valoroase informativ pentru tema
aflată în discuţie sunt monumentele votive, deoarece ele oferă o identitate culturală, profesională sau chiar etnică
dedicantului, dacă acestea nu fac parte dintre cele ridicate din „obligaţie de serviciu” faţă de cultele oficiale ale statului.
Câteodată arealul de răspândire al inscripţiilor închinate unei divinităţi este foarte limitat, fapt care poate constitui un i ndiciu
al unui specific local, impus de tradiţii mai vechi decât romanizarea. Aceste diferenţieri regionale au probabil legătură şi cu
fenomenul colonizării şi al strămutării de populaţii barbare, dar şi cu efortul administraţiei provinciale de a exploata
economic un teritoriu plin de resurse naturale.

Cuvinte cheie: romanizare, coloniști, mineri iliri, arcași palmyrieni, călăreți mauri

Cucerirea regatului lui Decebal de către romani a însemnat integrarea unui vast teritoriu locuit înainte de
daci, de la nordul Dunării de Jos în cadrul Imperiului Roman. Înglobarea Daciei în graniţele statului roman, în
viziunea împăratului Traian, urma să se realizeze rapid, în condiţiile în care Dacia lui Decebal a fost secătuită de
bărbaţi, iar popularea noii provincii s-a realizat lesne cu elemente ex toto orbe romano.
Colonizarea agresivă promovată de politica demografică a primilor antonini trebuia să aibă efecte
imediate în planul romanizării spaţiului carpato-danubiano-pontic. Practic, procesul de latinizare a Daciei s-a
realizat, în viziunea multor specialişti, în profunzime, la un nivel nemaiîntâlnit până atunci în cazul altor
provincii. Armata romană de ocupaţie a avut o contribuţie importantă la acest fenomen. Locuitorii colonizaţi,
alături de elementele militare, veterani şi soldaţi în termen au impus în viaţa cotidiană limba latină, scrierea,
legea şi sistemul de valori romane, religia cu credinţele funerare practicate în lumea romană. Aceste păreri,
valabile din punct de vedere teoretic şi susţinute de unele cazuri de dovezi arheologice şi epigrafice au câştigat
teren în ultimul timp în cadrul literaturii de specialitate.
86
 CICCRE I 2012
Totuşi, ne punem întrebarea: dacă eficienţa unor politici demografice cu elemente alogene şi colonişti de
diverse etnii (triburi în curs de romanizare, populații prea puţin sau deloc romanizate) au putut oferi garanţia
romanizării unui teritoriu atât de sălbatic? Ce a urmărit împăratul Taian în momentul fondării Daciei? Ce scop a
avut colonizarea? Felul planificat în care a fost pus în practică acest proces urmărea în vreun fel omogenizarea
populaţiei colonizate sau integrarea dacilor supravieţuitori între provincialii mediului urban? Greu de răspuns
mulțumitor la aceste întrebări! Totuși, un punct de plecare pentru o astfel de analiză merită realizat.
În următoarele rânduri vom creiona câteva observaţii care vor zugrăvi situaţia militară şi economică a
Daciei Traiane care a jucat un rol cu totul deosebit între provinciile dunărene, fapt ce a avut drept consecinţă
aplicarea unor politici imperiale gândite pentru un avanpost în lumea barbară aşa cum era de altfel provincia
nord dunăreană1.
Regatul lui Decebal a reprezentat pe bună dreptate un El Dorado pentru lumea romană a secolului I
[Link]., cantitatea mare de metale prețioase capturate de armata romană la finalul conflictelor cu dacii a făcut
impresie în epocă și a atras mulți coloniști în anii ce au urmat 2. Totuși, știm din sursele literare că iernile grele
din Dacia erau descurajante pentru mulți cetățeni romani obișnuiți cu clima mediteraneană și doreau să se
stabilească la nordul Dunării de Jos. În unele perioade reci avem știri că Dunărea îngheța complet, ea putând fi
traversată călare, iar din ironiile poetului Florus la adresa lui Hadrian, deducem că Dacia începutului de secol II
[Link]. era un fel de Siberie a Imperiului Roman, nu foarte primitoare cu noii veniți3. Cu siguranță la climatul
răcoros au contribuit din plin întinsele suprafețe împădurite ale Munților Carpați. Dintr -o analiză a
reprezentărilor de arbori de pe scenele Columnei lui Traian s-a ajuns la concluzia că pădurile de stejar și de brazi
dominau peisajul montan dacic4.
Din analiza materialului epigrafic s-a putut constata că în cadrul procesului de colonizare a Daciei
mulțimea celor veniți la nordul Dunării, care au înființat așezări civile erau indivizi ce însoțeau armata romană,
mulți dintre ei foarte probabil rude ale soldaților. Majoritatea cetățe nilor romani sau peregrini stabiliți în Dacia
erau familiarizați cu administrația romană, fapt ce a ajutat la integrarea rapidă a noului teritoriu la economia
Imperiului Roman. Însă, tot economia statului a impus (din rațiuni de eficiență) colonizările programate cu
elemente civile slab romanizate.
Este bine știut cazul triburilor iliro-dalmate stabilite în arealul Alburnus Maior (Roșia Montană): pirusti,
baridusti et sardeates5. Aceste triburi erau specializate în minerit și puteau trăi în satele montane ale Apusenilor
atât de expuse frigului iarna și atacurilor sarmaților iazygi. Acești dalmatini însă erau, în marea lor majoritate,
destul de înapoiați ca nivel de cultură și civilizație. Strabon ne relatează despre ei că erau așa de izolați în munții
lor încât nici pe vremea romanilor, când le-a fost cucerit teritoriul, nu cunoșteau moneda în cadrul schimburilor
comerciale6. În cazul Daciei săpăturile din ultimul deceniu de la Roșia Montană ne-a dezvăluit că enclava de
mineri iliro-dalmatină, care trăiau în așezări modeste de tip kastella au mai evoluat între timp din punct de
vedere al culturii materiale, dar cunoașterea limbii latine la ei era destul de precară. Cel mai bine se observă
acest lucru în cazul inscripțiilor votive care prezintă multe stângăcii de scriere și o exprimare foarte simplistă,
greu de descifrat, cu abrevieri și ligaturi greu de înțeles 7. În cazul contractelor de muncă semnate (celebrele
tăblițe de ceară găsite în minele romane de la Alburnus Marior) observăm că administrația romană, f iind vorba
de un monopol imperial, domeniul în care acești mineri activau, a avut grijă să reglementeze raporturile de
muncă, dar în puține cazuri dalmatinii erau capabili să semneze aceste acte, iar la redactarea lor aveau nevoie de
intermediari care să le facă cunoscut conținutul contractului 8.

1
C. H. Opreanu, Dacia romană și Barbaricum, Timișoara, Editura Mirton, 1998, p. 8.
2
A. Husar, Din istoria Daciei romane, Cluj-Napoca, Editura Presa universitară clujeană, 2002, p. 17-18.
3
Florus ad divum Hadrianum: Ego nolo Caesare esse, (...) Scythicas pati pruinas (trad. Nu vreau să fiu împărat să îndur zăpezile
din Sciția), apud Izvoare privind istoria Romîniei, vol. I, București, Ed itura Academiei, 1964, p. 526-527.
4
Cr. Stoiculescu, Un rezumat de informare asupra valorii documentare a Columnei traiane sub raport forestier, în Tibiscum
(Studii și Comunicări Caransebeș), VI, 1986, p. 238.
5
L. Mihăilescu-Bârliba, Ex toto orbe romano: Immigration into Roman Dacia, Leuven-Paris, Ed. Peters, 2011, p. 13-14.
6
Strabon VII, 6, 1.
7
P. Damian (edit.), Alburnus Maior, vol. I, București, Editura Cimec, 2003, p. 304-305.
8
I. I. Russu, Inscripțiile Daciei romane, vol. I, București, Editura Academiei, p. 80.
87
 CICCRE I 2012
Nu doar sursele epigrafice ci și cele arheologice, îndeosebi materialul arheologic din necropole ne arată
că la Alburnus Maior predominau iliro-dalmatinii și dardanii. Populație nonilirică în acest areal geografic practic
nu este atestată. Inclusiv sculptura și reprezentările artistice de pe stelele funerare au trăsături ilire 9.
Cu toate intervențiile edilitare și administrative ale romanilor arealul Munților Apuseni foarte probabil a
rămas dominat de un peisaj demografic specific Illyricum-ului, iar limba latină era mai mult ca sigur destul de
puțin vorbită între mineri.
O categorie de cetățeni aflată într -o situație oarecum în cealaltă extră sunt grecii sau cetățenii romani de
origine micro-asiatică, de origine de coloniile grecești. Aceștia fiind bine pregătiți profesional, cu o cultură
elenistică foarte bogată mai ales în plan religios îi vom regăsi folosind limba greacă în inscripții îndeosebi în
mediul urban. Mulți greci fiind de origine socială sclavi, activ i în administrație sau pe lângă stăpânii lor ridică
adesea inscripții grecești zeilor greco-orientali. 12 % din totalul inscripțiilor Daciei romane sunt redactate în
limba greacă, vădind o suficient de bună răspândire a acestei limbi la nordul Dunării de jos10.
Chiar dacă cei mai mulți dintre vorbitorii de limbă greacă s -ar părea să fie dintre eleniștii orietali ce au
fost colonizați în Dacia și între aceștia existau diferențe notabile. Evreii și sirienii spre exemplu erau mai atașați
de valorileî sociale și religioase ale patriei lor. Epigrafic sunt atestate și în provincia Dacia asociațiile religioase
care funcționau pe criterii etnice 11.
Cum anume își manifestau în cadrul lumii romane diferitele etnii semite credințele și obiceiurile este
destul de greu de înțeles. Un model ar putea constitui palmyrienii, seminție arabă din zona marginală a deșertului
sirian, care a oferit statului roman arcași de elită pentru armată 12.
Nefiind cuceriți de romani, foarte probabil din cauza poziției lor geografice, palmyrenii s-au bucurat,
datorită eficienței lor în luptă și comportamentului lor cooperant, de un statut privilegiat în cadrul Imperiului.
Palmyra, orașul caravanier din mijlocul deșertului, a devenit regat clientelar al Romei, negustorii de aici putând
în continuoare să-și păstreze monopolul comerțului caravanier cu Imperiul Persan și India folosind calea
navigabilă a Eufratului, care devenise între timp grani ța răsăriteană a statului roman.
Datorită înțelegerilor cu Imperiul Roman, palmyrienilor, în schimbul serviciului militar li se permitea în
provinciile unde erau detașați să-și păstreze religia și tradițiile, limba și scrierea aramaică13.
În teritoriul Daciei prezența lor se face remarcată pentru prima dată probabil în cadrul războaielor cu
dacii ale împăratului Traian, când, alături de alte contingente de arcași orientali, aceștia au rărit rândurile
rezistenței fanaticilor războinici ai lui Decebal.
Cu certitudine în timpul evenimentelor dramatice din Dacia anilor 117 / 118 [Link]., când la aflarea morții
lui Traian, dacii se răsculaseră, o altă vexilație importantă de palmyreni sagittari ex Syriae îl însoțesc pe noul
guvernator al provinciei, Quintus Marcius Turbo să potolească răsmerița. Pentru stabilitatea zonei, împăratul
Hadrian hotărește să -i cantoneze la nordul Dunării de jos, trei centre militare de pe principala arteră rutieră
fiindu-le stabilit ca loc de garnizoană: Tibiscum – Jupa, Optatiana – Surduc și Porolissum – Moigrad14.
Organizași în formațiuni neregulate arcașii palmyrieni au constituit cele mai eficiente miliții interne ale Daciei
romane. Deoarece reprezentau o armă foarte specializată (străină romanilor), ei și-au păstrat în cadrul sistemului
de recrutare roman tradiția întregirii efectivelor cu elemente din patria natală. Din această pricină, credem noi, ei
au putut rezista mai bine la politica oficială de romanizare prin armată a alia ților barbari. Mai mult chiar au putut
genera prin manifestările lor religioase din provincia Dacia un fenomen de aculturație, contrar romanizării, care
atrăgea noi adepți dintre romani spre teologia Baalimilor și moda orientală.
Totuși , cea mai interesantă evidență a atitudinii lor conservatoare față de zeii patriei și tradițiile de acasă
se poate observa pentru palmyrienii Daciei în cazul stelelor funerare. Aceste monumente păstrează inscripții
bilingve atât în latină, cât și în aramaică, Dacia fiind provincia europeană a Imperiului Roman cu cele mai multe

9
L. Mihăilescu-Bârliba, op. cit., p. 15.
10
Ligia Ruscu, Corpus iscriptionum graecarum, Debrecen, Hungarian Polis Studies, 2003, p. 108-109.
11
L. Mihăilescu-Bârliba, op. cit., p. 15-16.
12
C. Daniel, Pe urmele vecjilor civilizații, București, Editura Sport-Turism, 1987, p. 185.
13
J. Ramon Carbo Garcia, I sogni orientali in Dacia. Sottomisione e dipendenza personale dalla divinita, în Ephemeris
Dacoromana, XIII, 2011, p. 118.
14
Doina Benea, P. Bona, Tibiscum, București, Editura Museion, 1994, p. 94.
88
 CICCRE I 2012
inscripții de acest tip. Faptul că în epigrafele f unerare preferau ca același text să -l scrie și în aramaică, persana
imperială, este după părerea noastră un indiciu că existau comunită ți destul de mari de palmyrieni, devreme ce
erau cunoscători ai acestei limbi.
Cert este că influența acestor indivizi crește odată cu venirea la putere a dinastiei Seve rilor. Acești capi
ai Romei Eterne, puni de origine, erau puternic legați de Syria prin împărătesele lor și au încurajat astfel
răspândirea și ascensiunea cultelor orientale. În Dacia, aceste religii ale misterelor prind un asemenea avânt încât
palmyrienii ajung repede să-și extindă influența lor între elitele provinciale. Este binecunoscut cazul lui Publius
Aelius Theimes, care din veteran, lăsat la vatră, ajunge repede datorită iscusinței lui și a bogăției materiale de
care se bucura să ocupe funcția de II viral al coloniei Ulpia Traiana Sarmizegetusa (primar al capitalei
provinciei). Bineînțeles, el nu uită înainte de toate să ridice un templu zeilor supremi ai Palmyrei, vrând parcă să
sfideze în capitala cu ius italicum, pe zeii oficiali ai statului roman15.
Palmyrenii nu erau singurii care vădeau atitudini conservatoare în felul lor de a fi în cadrul societăţii
romane provinciale. Maurii, spre exemplu, aveau o atitudine oarecum asemănătoare. Celebrii datorită vitejiei lor
și indispensabili împăraților romani în cadrul campaniilor militare (a se vedea cazul prinţului berber Lusius
Quietus), acești africani erau destul de puțin „curioși” de legea şi cultura latină.
Sulițași și lăncieri neîntrecuți, maurii, ne spune Herodian făceau vexilații de luptă extre m de eficiente cu
arcașii orientali împotriva barbarilor daci, celți sau germanici 16. Acest fapt se vede și din dispunerea lor în cadrul
sistemului defensiv al provinciei Dacia, aproape de fiecare dată arondați pe lângă o unitate de sagittari
palmyrieni sau commageni.
Totuși, față de palmyrieni, maurii erau mult mai puțin civilizați, fiind inferiori atât din punct de vedere al
culturii materiale, cât și al credințelor religioase. Au acceptat stăpânirea romană, după mai multe conflicte și
răscoale, dar nu și -au însușit decât foarte târziu tradițiile și stilul de viață roman. Sălbatici, primitivi și lacomi,
maurii nu erau priviți cu ochi buni de către greco-romani, iar culoarea neagră a pielii și părul lor cârlionțat
provocau adesea repulsie17.
În cadrul provinciei Dacia, în afara episodului cavaleriei maure a lui Lusius Quietus, care a suprins dacii
din munți prin șarjele din timpul războaielor cu dacii, maurii au ajuns să fie stabiliți în Dacia abia spre sfârșitul
domniei împăratului Antoninus Pius, în mai multe castre: Răcari, Sânpaul, Tibiscum, Ampelum, Optatiana 18.
O carateristică a conseratorismului lor s-a constatat arheologic ca fiind refuzul de a pune inscripții.
Foarte rar, aceștia, pun totuși epigrafe funerare pentru conaționalii lor, căzuţi la dator ie19. Cu toate că ştim că au
fost colonizaţi în Dacia nu au lăsat prea multe urme în urma lor.
Revenind la întrebarea din titlu putem emite ipoteza că existau diverse bariere etnice, lingvistice și chiar
religioase în cadrul societăţii provinciale dacice, granițe invizibile care s-au format datorită sistemului de
colonizare, dar nu trebuie să uităm că intenția ro manilor nu era în Dacia de a crea o provincie uniformă din punct
de vedere etnic și social, ci de a exploata resursele și bogățiile naturale ale teritoriului nord dunărean și de a-l
apăra cât mai eficient.
Așa cum arată cele câteva indicii în Dacia traiană au fost colonizate multe seminții din Imperiul Roman,
statul propunându-și probabil formarea unei unități în diversitate, pe fondul eliminării inițiale a preponderentului
element dacic20.
Diferitele populații tribale, mai primitive unele dintre ele, care au fost aduse de romani în Dacia s -au
romanizat cu timpul datorită stilului de viață provincial roman, total diferit de cel pe care l-au dus prin tradiție

15
Ted Kaizer, Latin-palmyrenean inscriptions in the Museum of Banat at Timişoara, în Orbis Antiquus. Studia in honorem Ioannis
Pisonis, Cluj-Napoca, Editura Nereamia Napocae Press, 2004, p. 569.
16
Herodian, VI, 7, 5.
17
D.B. Saddington, Race Relations in the Early Roman Empire, în Aufstieg und Niedergang der Römischen Welt, II, 1975, p.
191-194.
18
Doina Benea, Numerus Maurorum Tibiscensium. Contribuţii la istoria trupelor de mauri din Dacia, în Banatica, 8, 1985, p. 140.
19
Eadem, Beitrag zum Studium der palmyrenischen Grabdenkmäler in Dakien mit (besonderem Bezug auf die Grabungsbefunde
aus Tibiscum), în Analele Banatului, s.n., II, 1993, p. 192-193.
20
Kim Kyung-hyun, The Multicurturalism and the Roman Empire, în [Link]/prj-med_inst/bulletin, p. 138, (accesat la
10.12.2012).
89
 CICCRE I 2012
înainte în patria lor. Acestea au fost forțate de împrejurări să se adapteze, fiind obligate să interacționeze cu
administrația și coloniștii, cetățeni romani, vorbitori de limba latină și la rândul lor și -au adus în timp, în acest fel
contribuția la romanizarea spațiului nord-dunărean. Calitatea acestui tip de romanizare în acest stadiu al
cercetării ne scapă!... dar suntem convinși că o cercetare mai profundă, care să pună în evidență particularitățile
regionale ale Daciei Romane va oferi răspunsurile la multe întrebări ce gravitează în jurul acestui subiect.
De asemenea este greu de spus dacă s-a ținut cont, în momentele de reformă administrativă (în timpul
Hadian și mai apoi a l lui Marcus Aurelius) de particularități locale . Se poate totuși spune că zona Olteniei este
conectată mai mult la lumea balcanică, elenistică, pe când zona transilvăneană a provinciei Dacia este mai mult
orientată mai mult spre cele două Pannonii şi conectată de Moesia Superior. Diferențele sunt și de zeități adorate,
preferate în ritualurile zilnice. Un exemplu edificator: Silvanus, nu este deloc adorat în Dacia Inferior, în scimb
bate recordul la atestări epigrafice în Dacia Superior și Porolissensis.
O mai profundă analiză a felului în care au interacţionat între ele diversele comunităţi compacte de
colonişti ar putea să ne ofere mai multe explicaţii pentru felul în care noii locuitori ai Daciei Romane s-au
adaptat la climă şi au reuşit să domesticească teritoriul fostului stat al regelui Decebal. În orice caz pentru un
asemenea demers nu sunt suficiente doar sursele literare şi epigrafice actuale, arheologia trebuie să-și spună
cuvântul, să aducă surplusul de informație necesară pentru a putea avea o imagine cât mai realistă a calității
vieții cotidiene de la nordul Dunării de jos.

90
 CICCRE I 2012

91
 CICCRE I 2012

92
 CICCRE I 2012

Mihaela VLĂSCEANU Un monument baroc dispărut- biserica Sf. Ioan

(Universitatea de Vest din Nepomuk din Timişoara
Timişoara)

Abstract: A Vanished Baroque Monument: The Church of Saint Nepomuk in Timişoara. The church dedicated to
Saint John Nepomuk, built in Timişoara between 1733 and 1736, was a landmark in the evolution of the late Baroque style
in one of the border provinces of the Hapsburg Empire. The church sustained serious damage from artillery fire during the
1848 revolution and was finally demolished in 1911. Pictures taken in that year by a Piarist student, Karol Baitz, document
the original aspect of the monument, and their analysis yields interesting conclusions regarding the monument.
The Diocesan collection of religious art includes several altar fragments which are catalogued and labelled as being
of uncertain or unknown origin. These include statues that in fact adorned the altars of the church in question, saints
depicted with typically Baroque eloquence. The two rampant cherubs, considered to be fragments of the high altar of the
Catholic Church from Vinga, are actually part of one of the side altars of St. Nepomuk church. Also, two of the statues
considered to have an unknown place of origin are clearly integrated in the structure of one of the side altars. Another
undocumented piece of information passed from one researcher to another was that the two epitaphs of David von Hübner
and Joannes of Soro had been located inside the Church of St. Katherine, while we can see them placed on either side of a
bye-altar of the church of St. Nepomuk, an altar having a clear baroque architectural shape and decoration.
The interior decoration of the church preserves the features of the late Baroque with Neoclassical influences, being
representative of the Central-European version of the style encountered in Banat.

Keywords: Baroque, lost heritage, Piarist, Nepomuk

Rezumat: Un monument baroc dispărut- biserica Sf. Ioan Nepomuk din Timişoara. Biserica cu hramul Sf. Nepomuk
din Timişoara este un reper în evoluţia stilului baroc tardiv într-una dintre provinciile de graniţă ale Imperiului Habsburgic.
Implementarea normelor formale şi de conţinut aparţine ordinelor religioase catolice ce au configurat evoluţia stilului pentru
întreg secolul al XVIII-lea şi începutul celui următor.
Ordinele religioase ale Franciscanilor şi Piariştilor sunt cele ce vor modela aspectul acetui monument grav avariat
în timpul revoluţiei de la 1848, fiind dărâmată în anul 1911. Konrad Baitz, un elev al şcolii Piariste din Timişoara a realiz at
documentarea existenţei acestui monument printr-o serie de fotografii alb-negu.
Din analiza acestora se pot emite consideraţii inedite cu privire la existenţa acestei biserici cu o decoraţie interioară
ce păstrează reperele barocului tardiv cu valenţe neoclasice. Consideraţiile conţinute de acest articol se doresc o incursiun e
în imaginarul colectiv al Timişoarei în secolul al XVIII-lea, transpuse în domeniul plastic al unui monument dispărut.
Valenţele formale central-europene ale stilului implementat în Banat fiind cele ce vor configura baza artei moderne.

Cuvinte cheie: piarist, Nepomuk, baroc, valori de patrimoniu dispărut

Barocul este văzut ca o forţă culturală, un ansamblu de forme şi conţinuturi, ce a luat naştere ca expresie
a unei anumite situaţii ideologice, a unei tradiţii definite, a unor noţiuni şi funcţii determinate, exercitându-şi
influenţa asupra altor medii decât cele în care a luat naştere, putând suferi metamorfoze, ajungând chiar să-şi
piardă acoperirea ideologică, devenind în timp o normă sau un model, depăşind limitele impuse de mediu,
teritoriu şi timp1.
În accepţiunea lui Jan Bialostocki2, barocul nu era european, ci secolul al XVIII-lea era considerat
european prin modul în care stiluri diferite, etape diferite ale evoluţiei fenomenului artistic se conturează şi
formează ceea ce cel mai adesea defineşte fenomenul general.

1
J. Bialostocki, O istorie a teoriior despre artă, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1977, p. 350.
2
Ibidem, p. 289.
93
 CICCRE I 2012
Situându-se pe aceleaşi repere, John Rupert Martin3 a recunoscut că barocul nu era unitar, ci una din
trăsăturile definitorii ale stilului a fost diversitatea, sesizând şi o unitate în această diversitate, barocul fiind un
stil multicultural, cu încărcături semantice variate.
Corespunzând unor cerinţe, barocul impune şi exigenţe, ce fac din acest stil recurent în diverse etape
stilistice ale artei universale o constantă istorică 4.
Apanaj al Europei timp de trei secole, barocul constituie un moment al vieţii formelor, fără indoială cel
mai descătuşat5, uneori în contrast cu reperele ideologice ce au condus la eliberarea sa de norme. Impulsul
spiritual iniţial este cel ce formează ansamblul de conţinuturi şi impune limitele formale ale stilului.
Alois Riegl delimitează pentru prima dată variantele locale, provinciale ale stilului baroc de stilul baroc
italian, barocul vienez fiind considerat o dezvoltare locală, originală a barocului italian 6. Una dintre aceste
variante locale, regionale este şi barocul bănăţean, constituit ca o emanaţie a barocului vienez odată cu începutul
secolului al XVIII-lea, când pe scena politică raportul dintre forţele beligerante se schimbă în favoarea puterii
creştine, central-europene.
În secolul al XVIII-lea, odată cu înglobarea provinciei în Imperiul Habsburgic, iniţiativele recuperatoare
ale Imperiului, cu scopul de a aduce frontierele la nivelul centrului, s-au înscris între ideile absolutismului
francez, la care au aderat practic toate monarhiile europene7.
În ce priveşte Banatul, acesta a intrat în sfera de influenţă a Imperiului Habsburgic în 1718, prin
anexarea la conglomeratul de naţiuni, pacea de la Passarowits consfinţiind noua formă de organizare autonomă
ca posesiune imperială (Kronland) cu capitala la Timişoara. Această situaţie particularizează Banatul în raport cu
provinciile vecine Transilvania şi Ungaria pentru faptul că în acest spaţiu nu au existat stări privilegiate şi
domenii nobiliare, noua putere statală creştină fiind liberă să se manifeste în toate domeniile.
În domeniul artei, barocul pătrunde târziu, în deceniul trei al secolului al XVIII-lea, conturându-se ca o
variantă târzie a stilului european, cu valenţe clasicizante, ideologia barocului bănăţean nefiind cea a
Contrareformei, ci a Iluminismului, caracterizat în ce priveşte sensibilitatea printr-o mişcare de înnoire fără
precedent, opoziţie faţă de dogmă, de superstiţii şi prejudecăţi specifice Evului Mediu.
Caracterul universal al raţiunii răzbate prin noua formă de organizare a provinciei în care noua ordine
socială, politică, economică şi cultural-artistică va oglindi modelul central european, într-o perioadă dominată de
raţiune şi despotism luminat în opoziţie cu secolul precedent văzut ca epocă a viziunii tragice asupra lumii 8, când
arbitrarul forţei divine impunea atitudinea oamenilor.
Pe lângă arhitectura militară, de primă necesitate după cucerire, al doilea domeniu de pătrundere al artei
baroce în provincie este cel al arhitecturii religioase, ordinelor catolice sosite imediat după cucerire, revenindu-le
rolul hotărâtor.
Deschizători de drumuri – iezuiţii – sunt primii care transformă biserica Sfântul Gheorghe, devenită
moschee în timpul ocupaţiei turceşti, în biserică, reconstruindu-i faţada distrusă între anii 1754-1769 sub
conducerea meşterului Anton Platel9.
Nici celelalte ordine catolice nu fac excepţie, Franciscanii din provincia Bosnia fondează o biserică şi o
mănăstire între 1733-1736, ultima cedată în 1788 colegiului ordinului piariştilor mutaţi de la Sântana (judeţul
Arad) la Timişoara10, iar Franciscanii Salvadorieni îşi edifică biserica şi mănăstirea între 1754-175511.

3
J. R. Martin ,,The Baroque from the Point of View of the Art Historian", în Journal of Aestetics and Art Criticism, XIV, 1955,
no. 2., p. 164-170.
4
J. Ph. Minguet, Estetica rococoului, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1973, p. 52.
5
H. Focillon, Viaţa formelor, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1995, p. 25.
6
A. Riegl, Die Entstehung der Barockkunst in Rom, Ed. a II-a, Viena, 1923, p. 3.
7
D. S. Pârvulescu, Pictura bisericilor ortodoxe din Banat, Timişoara, Editura Eurobit, 1997, p. 5.
8
Termen folosit de către Pierre Chaunu pentru a se raporta la secolul al XVII-lea, pentru detalii vezi, Civilizaţia Europei clasice,
vol. II, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1989, p. 148.
9
A. Buzilă, R. Vârtaciu, Barocul în Banat. Catalog de expoziţie,Timişoara, 1995, p. 6; biserica a servit şi de catedrală pentru
episcopul de Cenad odată cu mutarea sediului episcopiei la Timişoara în 1732, vezi şi N. Ilieşiu, Monografia oraşului Timişoara,
Ed. Ghe Matheiu, Timişoara, 1956, p. 85.
10
J. N. Preyer, [Link]., p. 194; A. Buzilă, R. Vârtaciu, op. cit., p. 6-7.
94
 CICCRE I 2012
Noua concepţie a oraşului baroc provine din programul edilitar al Papei Sixtus al V-lea ce propunea ca
nucleu al oraşului „biserica parohială, celula esenţială a traficului urban, cap de perspectivă în comunicaţie ce se
stabileşte între omul de rând şi reprezentantul puterii divine” 12.
Ordinele catolice religioase pătrund în tot Banatul, la Lugoj fraţii minoriţi ai ordinului Franciscan îşi
ridică o biserică între 1733-1735. La Caransebeş, ordinul Franciscan îşi ridică o biserică dedicată Sfintei
Fecioare între 1725-173013, Oraviţa, Bocşa şi Reşiţa, sedii ale oficiului montanistic sunt înzestrate cu biserici
catolice în decursul aceluiaşi secol.
Stilul baroc al acestor construcţii nu era barocul ostentativ de încărcat al realizărilor din centrul Europei,
ci un stil epurat de decorativism excesiv cu o retorică proprie. Modul în care, prin predicile lor, ordinele catolice
au reuşit să imprime chiar un nou mod de viaţă, transformând celebrarea fastuoasă a sărbătorilor calendarului
catolic, în interiorul unor biserici monumentale cu interioare scenografic aranjate a constituit suportul vizual al
noii ideologii, victoria fiind celebrată printr-o artă fastuoasă cu repere formale în ideologia Contrareformei,
manifestată în Banat în secolul Luminilor, cu un decalaj temporal ce-i configurează particularităţile.
Mai apropiate de omul de rând decât catedralele, bisericile parohiale devin în mentalul colectiv scena pe
care se stabileşte comunicarea cu divinul, contribuind din plin la acest contact formele diverse de divinaţie şi
extaz mistic sau religios proprii unei perioade în care sub permanenta ameninţare a fatalităţii, a conflictelor
armate, şi a arbitrarului forţei divine, acestea ajung să reprezinte suportul vizual al credinţei 14.
Din punct de vedere formal, bisericile pe care ordinele catolice din Banat le-au edificat în Banat pe tot
parcursul secolului al XVIII-lea, au fost construcţii monumentale derivate din prototipul creat de Anton Pilgram,
plan bazilical cu două turnuri pe faţadă, cor amplu şi un interior grandios, cu altar principal şi altare laterale ca
elemente obligatorii ale scenografiei baroce.
Fosta biserică a Franciscanilor Bosnieci din Timişoara, „ Sf. Ioan Nepomuk”, sau cea a Franciscanilor
Salvadorieni, „Sf. Ecaterina”, cu primul ei turn, ridicat de arhitectul Theodor Kostka, încadrându-se modelului
cu un singur turn pe faţadă, au constituit adevărate prototipuri care vor inspira construirea bisericilor în mediul
rural, aparţinând deopotrivă catolicilor şi ortodocşilor.
Arhitectura devine în Banatul secolului al XVIII-lea - o oglindă a diferitelor mentalităţi15 multinaţionale
aflate în plin proces de europenizare.
Din punct de vedere urbanistic, fenomenul colonizator, indiferent când s-a petrecut, interesează prin
impunerea rapidă şi unitară a unor modele oficiale. Arhitectura practicată în secolul al XVIII-lea în Banat,
considerată o reflexie a mentalului colectiv, în care rolul principal îi revine categoriei de comanditari ce-i
configurează aspectele formale, dar şi manifestarea prin situaţia materială a celor din urmă, care a făcut obiectul
unor studii ample, fenomenul fiind sesizat în etape corespunzând dezvoltării provinciei în secolul al XVIII-lea 16.
Spaţiul artei baroce este un spaţiu festiv, arta instruind prin intermediul gestului, de aici şi conceptul de
artă teatrală aplicat acestui stil. În configuraţia urbanistică a barocului, artele concură la crearea imaginii de artă
totală, arhitectura fiind sculpturală, sculptura având valenţe arhitecturale prin caracterul monumental, pictura
fiind sculpturală la rândul ei prin formele dinamice, ce transpar din spaţiul reprezentării.
Varianta provincială a barocului bănăţean prin multiplicitatea formelor şi a calităţii reprezentărilor, a
valorilor tactile sugerate se integrează fenomenului central european, având o evoluţie ce sugerează vârstele
stilului, dar cu o cronologie diferită, o lume a formelor încărcată de semnificaţii legate de evenimentele din plan
politic, social şi cultural.
Conciliul de la Trento stipulase reforme noi ce au creat din spaţiul intern al bisericii un loc în care
vizibilitatea altarului principal şi participarea laicilor la celebrarea slujbei, odată cu extinderea fără precedent a

11
J. N. Preyer, op. cit., p. 192.
12
G. C. Argan, De la Bramante la Canova, Ed. Meridiane, Bucureşti, p. 174-175.
13
A. Buzilă, R. Vârtaciu, op. cit., p. 7.
14
V. Hyde-Minor, Baroque and Rococo – Art and Culture, London, Laurence King, 1999, p. 37-40.
15
A. Buzilă ,,Arhitectura-oglindă a diferitelor mentaltăţi bănăţene din sec. al XVIII-lea”, în Ars Transsilvaniae, Ed. Academiei
Române, Bucureşti, 1991, p. 75-84.
16
Eadem, op. cit., p. 78.
95
 CICCRE I 2012
imaginilor vizuale menite să impresioneze publicul au avut un rol hotărâtor, retorica barocului făcând apel la
emoţia colectivă, nu la intelect17, arta barocă devenind prin aceasta accesibilă omului de rând.
Noua dezvoltare a artei în epoca postridentină stă sub semnul deciziilor formulate de Conciliul de la
Trento. Ostia ocupă centrul serviciului religios, de aceea este mutată în tabernacolul situat pe altarul central 18.
Acum altarului principal îi revine locul dominant, coordonator în scenografia interiorului bisericii. Altarele
laterale dispuse în culisă marchează drumul spre altarul principal sporind atmosfera triumfătoare.
Tot în această perioadă este introdusă şi lumina veşnică ca simbol al prezenţei sacramentului.
Întreaga compoziţie a altarului principal se desfăşoară în fundalul tabernacolului, această parte a
retablului fiind un fundal de scenă propriu atmosferei religioase 19.
Altă dispoziţie a conciliului avea să modifice structura arhitecturală a bisericilor baroce. Omul de rând
era încurajat să participe la opera de salvare, pentru aceasta fiind introduse confesionalele, ca piese de mobilier
liturgic destinate salvării prin credinţă20. Această configurare a interioarelor cu decorul specific este comună
bisericilor catolice edificate pe parcursul sec. al XVIII-lea, cu menţiunea că şi în acest domeniu există realizări
ce aparţin mediului artistic european prin prezenţa unor meşteri formaţi în atelierele specializate europene şi
realizări locale ale meşterilor individualizaţi dintre colonişti, creaţii care pot fi încadrate în categoria artizanală.
Biserica dedicată Sf. Ioan Nepomuk, construită în Timişoara între 1733 şi 1736, prezenta o articulare a
maselor specifică stilului şi un interior ce evocă printr-o retorică vizuală reperele formale ale stilului.
Data aşezării pietrei de temelie a acestui monument este menţionată documentar: la 19 martie 1733 a
fost aşezată piatra de temelie a noii biserici a franciscanilor bosnieci, azi biserica piariştilor- de către episcopul
de Cenad21.
Date suplimentare oferă Hochstrasser Gerhardt despre Pater Chrysostomus Jak, ce solicita în anul 1735
materialele necesare ridicării edificiului: 100.000 de cărămizi şi 300 Kübel de var22. Aşezată pe axa est-vest, cu
absida orientată atipic, spre Apus, monumentul a fost integrat urbanisticii impuse de Paraden Platz (Piaţa
Libertăţii), centrul militar al Timişoarei, concomitent cu edificarea acesteia începând şi ridicarea mănăstirii. În
1752 o altă menţiune se referă la clădirile din cetate existente la acea dată, menţionând la numărul 69 biserica şi
mănăstirea, aflate în construcţie, alături fiind situate o veche casă turcească în care locuiau călugării. Este locul
ce va adăposti prima şcoală elementară a Timişoarei de după ocupaţia otomană 23.
La intrarea în biserică pe bolta altarului principal se citeşte inscripţia ce face referire la patroniciul sub
care se afla: Ecclesia S. Joannis Nepomuc. Provinciae Bosniae Argentinae-1736- Nunc S. Joannis a Capistrano.
Prin martiriul său datorat slujirii cu credinţă a adevărului şi păstrării secretului confesiunii, Nepomuk
ajunsese extrem de popular printre funcţionarii districtuali cehi instalaţi în noua provincie, ajungându-se chiar la
înaintarea unei cereri oficiale împăratului Carol al VI-lea, solicitându-i-se recunoaşterea sfântului Ioan Nepomuc
ca patron al Banatului.
Consfinţirea oficială a cererii va duce după 1729 la o creştere a numărului adoratorilor, aceştia unindu-se
în anul 1756 într-o asociaţie fondată de ordinul franciscanilor din Bosnia 2, după modelul uniunilor similare din
alte provincii ale imperiului.
Încă înainte de canonizarea lui Ioan Nepomuk în anul 1729 de către papa Bonifaciu al XII-lea, cultul
acestui arhiereu praghez s-a răspândit cu iuţeală într-o arie largă din Europa centrală a secolului al XVIII-lea.

17
V. H. Minor, op. cit., p. 155.
18
Până la hotărârile Conciliului tridentin, locul ostiei era pe zidul nordic al corului, această nouă orientare legată de cult fiind
stipulată în scrierile papei Paul al V-lea, Rituale Romanum, (1614), tabernacolul, noul receptacul al ostiei fiind consacrat ca şi arca
alianţei din Vechiul Testament.
19
R. H. Foerster, Die Welt des Barock, München, 1981, p. 62.
20
R.H. Foerster, op. cit., p. 63.
21
[Link], op. cit., p. 194.
22
G. Hochstrasser, Versuch einer Geschichte der Temesburg-Innerstädter Pfarrkirche und ihrer Vorgangerinnen sowie einer
kurzen Chronik der hier tätig gewessenen Patres und Pfarer, 1996, mss., în Arhiva Diocezei Romano-Catolice , Timişoara, apud
Claudiu Călin, Biserici romano-catolice din secolul al XVIII-lea din Timişoara care au aparţinut ordinelor călugăreşti, mss, p. 29.
23
Josef Brandeiß, Der alteste Barockbau, în Temeschburg-Temeswar-Timişoara, Kirchen und Kloster, Herausgegeben von der
Heimatortsgemeinschaft Temeschburg- Temeswar, 1994, p. 123-124.
96
 CICCRE I 2012
Oraşele ce deţineau cea mai mare pondere în ceea ce priveşte existenţa unor congregaţii religioase dedicate
acestui sfânt se găseau în Cehia, Slovacia şi Boemia, popularitatea sa în patrologie explicându-se şi prin
consacrarea sa ca protector al codrilor, podurilor, fiind invocat şi împotriva inundaţiilor, substituindu-i pe sfinţii
Cristofor şi Nicolae3.
Franciscanii bosnieci, cei ce vor administra pentru Banat confreria religioasă a sfântului Nepomuk, vor
părăsi capitala provinciei în 1785, biserica şi mănăstirea fiind încredinţate ordinului Piarist ce se mută de la
Sântana în 1788.
În anul 1809 în cripta bisericii au fost adăpostite coroana şi însemnele imperiale ale habsburgilor, puse la
adăpost în faţa înaintării trupelor napoleoniene.
În 1911 biserica Sf. Nepomuk a fost dărâmată, fiind grav avariată de asediul revoluţionarilor maghiari la
1849, dată la care un elev al şcolii piariste din Timişoara, Karol Baitz, a realizat fotografii detaliate ale
interiorului24, imagini ce ne permit să identificăm structura altarelor, elementele decorative şi figurative
reprezentate. Nici un document sau studiu dedicat artei baroce din Banat nu face referire la decoraţia interioară
ce s-a păstrat doar din imaginile realizate de elevul piarist. De asemenea, nu există referinţe cu privire la autorul
planului acestui monument ce păstrează reperele formale ale tipului de clădire religioasă, tipul sală şi sistemul de
boltire practicat cu succes la acest tip de edificiu, boltirea a vela pe dublouri.
La preluarea în 1788 a bisericii de către ordinul Piarist, este evident că s-au practicat modificări, existând
părţi ale mobilierului liturgic care are forme stilistice diferite. Altarele pereche din lărgimea navei sunt consonante
cu forme arhitecturale dezvoltate pe verticală, mensă puternic profilată, retablu şi fronton arcuit bogat ornamentat
cu elemente inspirate de structura antablamentului antic. Cum construcţia bisericii debutează în aceeaşi perioadă în
care era construită şi catedrala catolică din Timişoara, putem presupune pendularea arhitecţilor şi inginerilor
militari de pe acest şantier şi la biserica Sf. Nepomuk, care a fost terminată în doar trei ani.
Biserica Sf. Nepomuk este după cum relevă imaginile păstrate un monument ce dezvoltă masele
longitudinal, cu o articulare plastică a faţadei racordată pe volute, turn ritmat cu elemente specifice stilului,
pilaştri cu capiteluri ionice. Sistemul de boltire a vela pe dublouri aminteşte de plasticitatea stilului în bisericile
edificate de diferite ordine catolice în centrul şi sud-estul Europei.
În colecţia de artă religioasă a episcopiei romano-catolice din Timişoara se păstrează fragmente de altare
provenind de la bisericile edificate de catolici pe teritoriul Banatului în secolul al XVIII-lea, fiind inventariate şi
catalogate fără a exista certitudinea documentară a apartenenţei acestora.
Este cazul unor fragmente ce au fost atribuite bisericii construite în secolul al XVIII-lea la Vinga,
distrusă în urma unui incendiu, şi înlocuită de edificiul neo-gotic actual, care sunt expuse în colecţia episcopiei,
cu menţiunea provenienţei. Aceste fragmentele de altar păstrate fac obiectul acestei identificări, putti rampanţi,
element de decor, fragment de coronament de altar, statui de altar principal (Theresa de Avilla şi Sf. Clara de
Assisi, ambele păstrate astăzi în biserica Misericordienilor din Piaţa 700 din Timişoara), şi cele două pietre
funerare ale unor personaje din rândul oficialităţilor provinciale: David von Hübner şi Johannes de Soro, ce
provin de la biserica Sf. Nepomuk, după cum se poate observa din imaginile menţionate ca document.
Rama barocă cu scena Buneivestiri făcea parte din compoziţia altarului principal, păstrându-se doar
această jumătate a decorului ce conţinea scena Răstignirii în centru şi arhanghelul Gavriil în cealaltă parte. Cele
două statui reprezentându-le pe sfintele Theresa de Avilla şi Clara de Assisi flanchează tabloul votiv al altarului
principal, altare privilegiatum, într-o desfăşurare cu accente spaţiale specifice stilului baroc conferite de poziţia
statuilor, de relaţionarea cu privitorul. Pictura altarului principal cu compoziţia Sf. Nepomuk a fost realizată de
Michael Angelo Unterberger, directorul Academiei de Pictură din Viena, elevul celebrului Piazetta, cel care
execută compoziţia cu Sf. Gheorghe omorând balaurul pentru altarul principal al domului timişorean în 1754.
Cele două reprezentări ale unor heruvimi rampanţi sunt de asemenea fragmente de coronament de altar,
dezvoltat pe înălţimea navei, acestea flancând în cadrul colecţiei episcopale rama barocă cu tabloul votiv dedicat
Buneivestiri. Statuile altarului lateral aparţin unei etape stilistice diferite, cele două personaje flancând tabloul

24
Mulţumesc pe această cale directorului Arhivei Piariste din Budapesta, [Link] Koltai care mi le-a pus la dispoziţie cu
acordul publicării într-un studiu de specialitate, cercetarea fiind susţinută prin proiectul POSDRU-89-1.5-S-61104.
97
 CICCRE I 2012
votiv cu scena Răstignirii pe latura sudică a edificiului, reprezentările figurative fiind astăzi păstrate în colecţia
de artă religioasă a episcopiei romano-catolice din Timişoara, fără a avea consemnat locul de provenienţă.
Chiar grilajul de fier forjat ce desparte absida de navă prezintă elemente decorative ce stilizează
ornamentica barocului, evidente fiind motivele fitomorfe cursive. Decorul cu stucaturi al boltei navei şi
ferestrele oratoriului evidenţiază o sinteză de motive ornamentale, unele proprii rococoului theresian 25.
O altă constatare interesantă e legată de două dintre epitafurile încastrate în peretele navei, prezenţa lor
fiind pusă în relaţie cu faptul că biserica a avut o criptă în care erau înhumate oficialităţile vremii.
Pietrele funerare cu decor sunt rare în Banat, fiind un apanaj al clasei nobiliare sau al ierarhiei bisericeşti.
Piatra funerară plasată azi la intrarea în cimitirul Eroilor (Calea Lipovei, Timişoara), cimitir înfiinţat în 177126,
dedicată lui David von Hübner27, consilier minier în departamentul special cu sediul la Timişoara, care decedat la 2
aprilie 1760, înhumat împreună cu soţia sa Maria Anastasia (născută Klamer), decedată la 22 aprilie 1762, este
singura piatră funerară cu decor figurativ ce face aluzie la memento mori, atât de des invocat în perioada barocă.
Basorelieful din registrul inferior redă sugestiv o înhumare, un sarcofag pe al cărui capac jeleşte un
personaj feminin, în fundal un bărbat. În 1908 când elevul piarist făcea pozele cu interiorul bisericii, aceste
epitafuri se găseau încastrare în perete, fiind mutate la o dată ulterioară, neconsemnată în locaţia actuală. Din
punct de vedere plastic, basorelieful este bine schiţat, printr-o gradaţie a volumelor, artistul anonim trădând
afinităţi artistice cu mediul elevat central-european. În câmpul rămas liber a fost plasată inscripţia:
O HOMO
SISTE CRADUM
SEPULCHRUM INSPICE
IN QUO
SPEC TABILIS PRÆNOBILIS AC EXIMUS
DOMINUS DOMINUS
DAVID DE HUBNER
NATUS ANNO 1693 DIE 27 IANUARŸ
FIDE
ORTHODOXÆ RELIGION PIUS
SACRÆ CÆSAR APOST MAJESTPERHUNYINF
METALL FODINAR CONSILIARIUS
SPE
IN DEUM FIRMUS
ÆTATIS SUÆ 67 ANNORUM MEN Z ET 6 DIE RUM
CHARITATE
DEI ET PROXIMI ORNATUS
ANNO ð 760 DIE 2 APRILIS
MERITIS PLENUS OCCUBUIT
ET DEIN
MARIA ANASTASIA NATA DE CLANER
CONSORS EIUS CHARISSIMA
ÆTATIS SUÆ 58 ANNORIO MEN Z ET 22 DIER
ANNO 1762 2 DA APRILIS PIE DEFU NC
INHAC SACRÆ DE TUMULATI
REQUIESCUNT
MEMENTO EORUM28

25
Corespunzând perioadei de domnie a Mariei Theresia (1740-1780).
26
N. Ilieşiu, op. cit., p. 96.
27
Fr. Griselini, op. cit., p. 143-144.
28
„Vai Omule! / Opreşte-te un pic şi priveşte mormântul în care / preanobilul respectabilul – David von Hübner, născut 1693 / în
ziua de 2 ianuarie, de credinţă ortodoxă, de rit vechi / consilier în minerit, cu solidă nădejde în Dumnezeu / a încetat din viaţă la
98
 CICCRE I 2012

Inscripţia a fost plasată pe o placă fără decor abundent, doar în partea superioară două volute afrontate
formează un pseudofronton racordat la bază prin alte volute şi motivul creastă de val specific decorului baroc din
a doua jumătatea a secolului al XVIII-lea. În câmp se disting urmele unui basorelief (dispărut) sub care vrejuri
stilizate şerpuiesc subtil. Inscripţia este flancată de o draperie ale cărei falduri se grupează decorativ în falduri
paralele, frontonul plăcii funerare fiind alcătuit din volute afrontate.
Placa a fost executată din gresie, pe alocuri se întrevăd adăugiri de stuc (ulterioare). Nu se cunosc
împrejurările în care a fost executat monumentul, niciun document nefăcând referiri la donatori sau la persoana
artistului ce a sculptat piatra.
Cea de-a doua placă funerară plasată astăzi la intrarea în acelaşi cimitir sus menţionat, este mult
simplificată, redând în câmpul plăcii inscripţia:

STA VIATOR
MONUMENTUM INSPICE
QUO
ILLUSTRISSIMUS DOMIИUS D IOANNES SEBAST
COMES DE SORO
ИATUS AÑO ð 688 DIE 23. MAI ÆTATIS SVÆ
ANNOR 77 MENS 7 DE DIERI 8
DEO DEVOTUS
SACR: CÆS: RECIÆ QVEAPOST: MAIEST: LOCUMTENEИS
MARCHALLUS COLLONELVS PEDEST RECIM Æ FORTALITŸ
TEMESVARIENSIS COMENDANS
SACO DOCA CLARUS
AИИO ð 761 DIE 20 IANUARŸ IИ HAC ECCLESIA
MERITIS PLEИUS SEPULTUS EST
ORA PRO EO29

Dedicantul D. Joannes Sebastian, comite de Soro (Ioan de Soro)30, fost comandant al cetăţii Timişoara, a
decedat în 10 ianuarie 1761 fiind înhumat cu onorurile cuvenite. În acest caz decorul figurativ lipseşte, se
presupune că în partea superioară a pietrei deasupra vrejurilor fitomorfe s-ar fi aflat un basorelief (azi dispărut,
ilizibil din fotografia alb-negru). Frontonul este alcătuit din volute afrontate, racordate prin pilaştri de bază, pe
alocuri acelaşi motiv ornamental al crestei de val, animând plastic compoziţia.
Faptul că Banatul a fost o provincie imperială fără nobilime şi feudalism până în 1776 reflectă o stare de
fapt, şi anume faptul că în arta vremii sunt rare cazurile de personaje din anturajul imperial, care ajunse în
provincie să rămână aici pentru totdeauna, pietrele funerare prezentate sunt excepţia, caz în care oficialii
austrieci respectă tradiţia fiind înhumaţi cu onorurile cuvenite.
Biserica cu hramul Sf. Nepomuk din Timişoara este un reper în evoluţia stilului baroc tardiv într-una
dintre provinciile de graniţă ale Imperiului Habsburgic. Implementarea normelor formale şi de conţinut aparţine
ordinelor religioase catolice ce au configurat evoluţia stilului pentru întreg secolul al XVIII-lea şi începutul celui
următor. Consideraţiile conţinute de acest articol se doresc o incursiune în imaginarul colectiv al Timişoarei în

vârsta de 67 ani, în ziua a 6-a a lunii februarie / înzestrat atât cu iubirea de Dumnezeu şi a / aproapelui a trecut în nefiinţă plin / de
merite, iar apoi Maria Anastasia / născută Klamer preaiubita sa soţie / la vârsta de 58 ani în luna aprilie 22 ziua / 1762 – aprilie 2,
cu pioşenie / în acest mormânt, se odihnesc defuncţii / Aminteşte-ţi de ei”.
29
„Opreşte-te trecătorule / Priveşte mormântul în care preadistinsul domn D. Ioannes Sebastian / comite din Soro / născut în 1688
la 23 mai decedat / la vârsta de 67 de ani în ziua a 6-a a lunii februarie / Devotat lui Dumnezeu / mormânt îşi are în acest loc de
veci / colonel de infanterie, al X-lea / comite al cetăţii Timişoara / vestit din Saco Doca / în anul 1761 la 20 ianuarie a fost înhumat
în această biserică? / cu toate onorurile / Roagă-te pentru el”.
30
Fr. Griselini, [Link]., p. 155.
99
 CICCRE I 2012
secolul al XVIII-lea, transpuse în domeniul plastic al unui monument dispărut. Valenţele formale central-
europene ale stilului implementat în Banat fiind baza artei moderne.

Lista ilustraţiilor / Picture list/credits

[Link]ţia bisericii Sf. Nepomuk din Timişoara, construită 1733-1736, distrusă în 1911, apud Arhiva ordinului Piarist,
Budapesta. /Saint Nepomuk church, elevation, destroyed 1911, built 1733/1736, took over by the Piarist order in 1788
after the abolishment of the Jesuit order, thus known in the documents also as the Piarist church, picture taken by K.
Baitz (1911), credits to the Piarist Museum Archive, Budapest.
2. Absida altarului, detaliu altar principal/ Details of the interior (Saint Nepomuk church) / apsis- high altar, picture taken
by K. Baitz (1911), credits to the Piarist Museum Archive, Budapest.
3. Fragment de altar- Sf Clara din Assisi /Details of the interior (Saint Nepomuk church) / high altar (Roman-Catholic
archive from Timişoara), rampant statue of St. Claire of Assisi (the statue is kept today in the Brothers of Mercy
Church/ today Greek-Catholic Church from Timişoara, (Square 700).
4. Fragment de altar- statuia Sf Theresa de Avilla, întemeietoarea ordinului Carmelitelor /Details of the interior (Saint
Nepomuk church) / high altar (Roman-Catholic archive from Timişoara), rampant statue of St. Theresa of Avilla (the
statue is kept today in the Brothers of Mercy church from Timişoara, (Square 700).
5. Fragment de altar, statuia Sf. Nepomuk /Statue of St. Nepomuk (altar fragment), today in the Greek -Catholic church of
the Brothers of Mercy from Timişoara, (Square 700).
6. Fragment de altar, IIsus /Statue of rampant Jesus (altar fragment) from the church of Saint Nepomuk today in the Greek-
Catholic church of the Brothers of Mercy from Timişoara, (Square 700).
7. Detaliu altar principal / Details of the interior (Saint Nepomuk church) / high altar - detail of the decorated frames with
the Annunciation painted pannel, (oil on wood), unknown, left Archaengel Gabriel, picture from the Piarist Museum
Archive, Budapesta.
8. Rama barocă cu scena Buneivestiri (ulei pe pânză) / Detail of the decorated frame with the Annunciation painted pannel, (oil
on wood), unknown, today kept in the Diecesan Museum, Timişoara, inventory no. TMDM 0267.
9. Altar lateral cu statuile votive repezentându-i pe Maria şi Ioan /Side altar (Saint Nepomuk church), the Holy Cross votive
painting, unknown, with statues of rampant Mary and John, second half of the 18 th century (the rampant statues are kept
today in the Diocesan Museum from Timişoara), photo from the Piarist Museum Archive, Budapesta.
10. Altar lateral, detaliu statuia Sf. Maria /Side altar (Saint Nepomuk church), detail of the statue of rampant Mary, second
half of the 18th century (kept in the Diocesan Museum from Timişoara), photo from the Piarist Museum Archive,
Budapest.
11. Altar lateral, detaliu statuia Sf. Ioan / Side altar (Saint Nepomuk church), detail of the statue of John, second half of the
18th century (the rampant statue is kept in the Diocesan Museum from Timişoara), photo from the Piarist Museum
Archive, Budapest.
12. Altarul lateral din interiorul navei, detalii cu epitafuri, heruvimi rampanţi/ Side altar (Saint Nepomuk church) with
statues of rampant cherubs floating on clouds, unknown, second half of the 18th century (the rampant cherubs are kept
in the Diocesan Museum from Timişoara) also details of the two epitaphs of David von Hübner and Joannes of Soro,
left and right to the altar, picture from the Piarist Museum Archive, Budapest.
13. Altar lateral, detaliu heruvim rampant (stânga)/ Side altar (Saint Nepomuk church) detail of the left side rampant cherub
floating on clouds, (today in the Diocesan Museum from Timişoara, inventory no. TMDM 0271 a).
14. Altar lateral, detaliu heruvim rampant (dreapta)/ Side altar (Saint Nepomuk church) detail of right side rampant cherub
floating on clouds, (today in the Diocesan Museum from Timişoara, inventory no. TMDM 0271 b).
15. Epitaful consilierului minier David von Hübner/ Detail of the actual location of the two epitaphs inserted in the exterior
wall of the Lipova route (Heroes cemetery), epitaph of David von Hübner.
16. Epitaful lui Joannes de Soro /Detail of the actual location of the two epitaphs inserted in the exterior wall of the
cemetery found on Lipova route (Heroes cemetery), epitaph of Joannes of Soro.
17. Decor de stucatură, ornamentica pilaştrilor/Decorative pannels and pilasters, picture from the Piarist Museum Archive,
Budapest.
18. Decor de stucatură pe bolta principală a navei / Ceiling decorative pannels, picture from the Piarist Museum Archive,
Budapest.
19. Portal monumental (azi în sala Şcolii Populare de Artă din Timişoara), decorated monumental gate, picture from the
Piarist Museum Archive, Budapest.
20. Detaliu de faţadă- portalul, detail of the façade- decorated main gate, picture from the Piarist Museum Archive,
Budapest.

100
 CICCRE I 2012

Foto 1

Foto 2
101
 CICCRE I 2012

Foto 3 Foto 4

Foto 5 Foto 6
102
 CICCRE I 2012

Foto 7

Foto 8
103
 CICCRE I 2012

Foto 9

Foto 10 Foto 11

104
 CICCRE I 2012

Foto 12

Foto 13 Foto 14

105
 CICCRE I 2012

Foto 15 Foto 16

Foto 17 Foto 18
106
 CICCRE I 2012

Foto 19

Foto 20
107
 CICCRE I 2012

108
Secţiunea Limba și literatura franceză
French Language and Literature Session
 CICCRE I 2012

Diana ANDREI Traductions en roumain de peut-être dans la

(EHESS, Paris) construction A, peut-être B

Abstract: In this article, we hope showing that the translation of the French adverb peut-être, inside the construction A,
peut-être B, in Romanian, allows us to distinguish that the adverb can have two different uses. A first use,
corresponding to what we call, a modal use oh peut-être and which we normally translate in Romanian by poate. And a
second one, that we call argumentative use, and which correspond to the Romanian poate chiar, the equivalent of peut-
être même in French. According to use that peut-être has in each context, the role of A and B changes. When peut-être
modal, A introduces, as well as B does, an exemplification. In contrast to the modal uses, when peut-être
argumentative, A and B express the degrees on an argumentative scale.

Keywords: peut-être, modal use, argumentative use, romanian equivalent, argumentative scale.

Résumé :Dans le présent article, nous nous proposons de montrer que la traduction en roumain de l’adverbe français
peut-être à l’intérieur de la construction A, peut-être B nous a permis de distinguer deux emplois différents de cet
adverbe. D’une part, il y a ce qu’on appelle l’emploi modal de l’adverbe, traduit généralement en roumain par poate, et
d’autre part, il y a l’emploi argumentatif, traduit par poate chiar (l’équivalent en français de peut-être même). Selon
l’emploi que prend peut-être dans le discours, le rôle des éléments A et B change. Lorsque peut-être est modal, A
introduit au même titre que B, une exemplification, alors que dans l’emploi argumentatif, A et B expriment des degrés
sur une échelle argumentative.

Mots- clés: peut-être, emploi modal, emploi argumentatif, traduction en roumain, échelle argumentative.

1. Peut-être - adverbial d’énoncé modal

Nous apprenons, grâce au Nouveau Petit Robert de la langue française 2008, que la première
attestation de peut-être apparaît dans le Dictionnaire françois de Pierre Richelet (1680). Depuis cette date et
jusqu’à présent, on continue à considérer, étymologiquement parlant, que le latin puet cel estre donna lieu,
par ellipse, à puet estre et par la suite à peut-être. Ce consensus parmi les chercheurs, au niveau
étymologique, recommande peut-être comme un élément apparemment inintéressant, fréquemment utilisé
dans la langue où il semble jouir d’un statut clair et stable. Cela ne devrait pas pour autant nous empêcher de
croire que l’adverbe est encore capable de surprendre du point de vue linguistique. Pour ce faire, nous
proposons d’abandonner l’analyse classique qui vise peut-être seul, en faveur d’une analyse de l’adverbe à
l’intérieur d’une construction, telle: A, peut-être B. Plus précisément, nous allons regarder les différentes
traductions auxquelles l’adverbe donne lieu et partant, nous allons essayer de formuler une éventuelle
hypothèse linguistique.
Avant de poursuivre notre démarche, il s’impose de faire quelques remarques à propos du
comportement de peut-être seul. Parmi les études les plus approfondies dédiées à peut-être, nous évoquons
celle de Nølke, Le regard du locuteur 2 (2001). L’auteur considère que peut-être est un «adverbial d’énoncé
modal » (2001: 230) qui exprime le doute, l’incertitude par rapport au contenu introduit.
Selon la classification opérée par l’auteur dans Le regard du locuteur 2 (2001), l’adverbial d’énoncé
modal peut-être est soumis à la monstration et il est utilisé pour apporter des commentaires. Par ailleurs, il
est extrêmement mobile à l’intérieur de l’énoncé. Cette dernière propriété de peut-être a été formalisée par
l’auteur sous la forme du schéma ci-dessous:
Peut-être1 que Paul peut-être2a peut-être3 vendu peut-être4 sa voiture peut-être5 . (2001: 220)
L’auteur distingue donc cinq positions que l’adverbial peut prendre dans un énoncé. Chaque position
fournit des indices sur la possibilité de déterminer le focus ou le foyer, ainsi que sur la portée de celui-ci.
La situation reste encore assez ambiguë au niveau de la définition de la notion de focus (foyer):
certains auteurs optent pour une perspective purement syntaxique, d’autres pour une perspective prosodique
ou encore sémantico-pragmatique. Pour Nølke (2001), le focus renvoie au « segment focalisé par le locuteur
et qui véhicule une information essentielle » (2001: 240). Tout en admettant le caractère assez flou de
l’épithète essentielle, l’auteur précise que, selon lui, une information devient essentielle grâce au contexte
110
 CICCRE I 2012
dans lequel elle apparaît, ce qui met en évidence la valeur syntagmatique du focus. Celui-ci peut focaliser
une partie de la chaîne linéaire, une série de mots ou bien un seul mot. C’est à l’interprète de déterminer
l’étendue de la visée de l’élément focalisateur. Nous en concluons qu’une information n’est pas essentielle
en elle-même, mais elle le devient soit par rapport aux autres éléments de l’énoncé où elle est intégrée, soit
par rapport aux autres éléments du paradigme dont elle fait partie. Enfin, si l’on décide de mettre en évidence
un élément précis de l’énoncé, ce choix n’est jamais gratuit, mais motivé, d’où la valeur intentionnelle du
focus: « […] il y a une relation étroite entre focalisation et cohésion discursive. De par sa propriété
paradigmatisante, tout foyer introduit une nuance de contraste, rien que par le choix qui porte sur l’élément
en question et non sur un des autres éléments du paradigme ». (Nølke 2001 : 241 )
Si nous revenons aux positions envisagées par l’auteur, nous remarquons que chacune d’entre elles
reflète différents effets de la focalisation:
Paul a vendu sa voiture.
(I) Peut-être1 que Paul a vendu sa voiture.
(II) Paul, peut-être2, a vendu sa voiture.
(III) Paul a peut-être3 vendu sa voiture.
(IV) Paul a vendu sa voiture, peut-être5.
Pour dégager les éléments qui font l’objet de la focalisation, il faut imaginer des enchaînements:
(I’) Peut-être1 que Paul a vendu sa voiture. = mais je n’en suis pas sûr / mais Marie non
(II’) Paul, peut-être2, a vendu sa voiture. = mais Marie non
(III’) Paul a peut-être3 vendu sa voiture. = mais il n’a pas vendu sa maison / mais
Marie non
(IV’) Paul a vendu sa voiture, peut-être5. = mais il n’a pas vendu sa maison.
En effet, la compatibilité ou l’incompatibilité avec certains de ces enchaînements est un indice du
besoin de l’interprète de saturer le focus, ainsi que de l’étendue de la focalisation. Les enchaînements ci-
dessus laissent entendre qu’il n’est pas toujours évident d’établir la portée de la focalisation de peut-être.
Elle l’est dans (II’) et (IV’), où un seul enchaînement est possible. Alors qu’elle ne l’est pas dans (I’) et (III’)
où deux enchaînements sont possibles. Cela nous fait remarquer que la seule position de l’adverbial dans la
linéarité de l’énoncé ne suffit pas pour déterminer l’élément que peut-être focalise. Considérons l’exemple
sous (I’), dans lequel l’adverbial placé en tête de l’énoncé a un statut ambigu concernant la partie qu’il
focalise. Il peut focaliser le sujet (Paul), et dans ce cas il s’oppose à un élément faisant partie du même
paradigme (mais pas Marie); mais il peut aussi bien focaliser l’énoncé pris dans sa totalité, et dans ce cas,
nous l’opposons à : mais je n’en suis pas sûr.
Quant à l’énoncé (III’), il faudrait voir quelle est la portée de l’adverbial peut-être. Est-ce que
l’adverbial focalise le sujet (Paul), et dans ce cas il s’oppose à un élément faisant partie du même paradigme
(mais pas Marie); ou est-ce qu’il focalise plutôt l’objet direct (la voiture), et dans ce cas il s’oppose à un
élément faisant partie du même paradigme (mais il n’a pas vendu sa maison). Apparemment il n’y a pas de
critères nets pour retenir une seule des réponses possibles et en rejeter l’autre. Le choix se fait dans le
discours, car c’est une question de contexte et d’enchaînement.
La situation semble un peu plus claire lorsque l’adverbial apparaît en position détachée (incise),
comme dans (II’). Selon Nølke, l’insertion de l’adverbial dans cette position déclenche automatiquement la
focalisation de l’élément qui le précède. La fonction de focus est remplie par le sujet (Paul), qui peut être
mis en contraste seulement avec un élément du type (mais pas Marie). Des suites comme : *mais pas sa
voiture, * mais il n’a pas vendu sa maison, *mais je n’en suis pas sûr sont considérées par l’auteur comme
fautives parce qu’elles opposeraient des foci de nature différente par rapport au focus d’origine.
Quant à la cinquième position de l’adverbe, exemplifiée sous (IV’), elle donne le sentiment que
l’adverbial a été ajouté après coup. Ce qui confère à l’énoncé une valeur polyphonique particulière. Par la
rupture intonative, le locuteur crée une certaine distance entre les points de vue exprimés par l’adverbial et le
reste de l’énoncé.
Il nous reste à débattre seulement la quatrième position de l’adverbial, où, de nouveau, deux lectures
sont possibles, cela en fonction de la ponctuation utilisée:
(V) Paul a vendu, peut-être4, sa voiture.
(VI) Paul a vendu, peut-être4 sa voiture.
Si nous regardons bien les exemples, dans (V) l’adverbial est en position incise (..., peut-être,...) –
entre deux virgules, alors qu’il ne l’est pas dans (VI): (..., peut-être...). Or cela a des effets sur les
enchaînements qui seront différents dans les deux cas:
111
 CICCRE I 2012
(V’) Paul a vendu, peut-être, sa voiture ; c’est sûr qu’il ne l’a pas prêtée.
(VI’) Paul a vendu, peut-être sa voiture, mais certainement pas sa maison.
Pour l’énoncé (V), l’adverbial porte sur le verbe; l’enchaînement est correct seulement si l’action
exprimée par le verbe est mise en opposition avec celle exprimée par un autre verbe (en l’occurrence prêter).
L’adverbe ne pourrait pas porter sur un autre élément de l’énoncé à cause de sa position détachée dans
l’énoncé. Nous avons rencontré une situation similaire dans (II), où le détachement oblige l’adverbial à
focaliser uniquement la partie qui le précède immédiatement (a vendu). Si l’on supprime la deuxième
virgule, comme dans (VI), l’adverbial perd son statut de construction détachée, il devient semi-détaché, ce
qui a des conséquences sur le choix de l’élément de l’énoncé avec lequel peut-être va se combiner. Fermé
par rapport à son contexte gauche aussi bien à l’écrit – par la virgule – qu’à l’oral – par la rupture intonative
– peut-être ne peut focaliser qu’à droite : sa voiture, terme qu’on peut mettre en opposition avec un autre,
appartenant au même paradigme, du type: mais pas sa maison.
Si nous considérons ces cinq positions que peut-être peut prendre à l’intérieur d’un énoncé sous
l’angle de la traduction, nous remarquons qu’on les traduit systématiquement en roumain par poate. Il reste à
voir si c’est toujours le cas lorsque peut-être apparaît à l’intérieur de la construction A, peut-être B.
2. Traduction de peut-être par poate à l’intérieur de la construction A, peut-être B
Dans ce qui suit, nous allons nous pencher sur un corpus d’exemples, composé d’énoncés tirés de
textes journalistiques et littéraires et comportant la construction A, peut-être B:

(1) Fr. Comme d’autres dans cette situation (Farina, Rippert…), Barbosa a fait savoir à ses patrons qu’il
serait susceptible de partir dès janvier en cas de proposition. Avant de trancher sur ce dossier, les
dirigeants savoyards souhaitent recruter un attaquant de pointe et, peut-être, un milieu gauche.
(L’Equipe, 20/12/2011)
Roum. Ca şi alţi jucǎtori aflaţi în aceeaşi situaţie (Farina, Rippert …), Barbosa le-a adus la cunoştinţǎ
patronilor clubului cǎ, începând cu luna ianuarie, este posibil sǎ pǎrǎseascǎ echipa în cazul în care va
fi ofertat. Înainte de a lua o decizie în acest sens, patronii savoiarzi vor sǎ recruteze un atacant de vârf
şi poate un mijlocaş stânga.

(2) Fr. L'Italie accueillait vendredi à Rome une réunion des Etats-Unis et de leurs alliés pour étudier le
renforcement des sanctions destinées à contraindre l'Iran de renoncer à ses activités nucléaires
potentiellement militaires. Le ministère italien des Affaires étrangères a déclaré que des responsables de
pays ‘partageant les mêmes opinions’ se rencontraient dans la capitale mais n'a pas fourni davantage de
précisions. Selon des diplomates, le groupe comprenait les Etats-Unis, l'Union européenne, le Canada,
l'Australie, le Japon, la Corée du Sud et peut-être un pays du golfe Arabo-persique. (The Associated
Press, 20/12/2011)
Roum. Italia gǎzduia vineri, la Roma, o întâlnire între Statele Unite şi aliaţii lor în vederea înǎspririi
sancţiunilor menite sǎ constrângǎ Iranul sǎ renunţe la activitǎţile sale nucleare, cu un posibil caracter
militar. Ministrul italian al Afacerilor Externe a declarat cǎ responsabilii ţǎrilor care ‘împǎrtǎşesc
aceleaşi opinii’ se vor întâlni la Roma, fǎrǎ a furniza însǎ mai multe detalii în acest sens. După spusele
unoer diplimați, grupul se compunea din Statele-Unite, Uniunea Europeanǎ, Canada, Australia,
Japonia, Coreea de Sud şi poate o ţarǎ din Golful Arabo-Persic.

(3) Fr. Une réunion entre patronat et syndicats a été annulée, hier. Le mouvement pourrait toucher d'autres
villes. Le trafic est perturbé, mais les avions décollent. La grève des agents de sûreté, chargés du
contrôle des bagages et des passagers avant l'embarquement, se durcit. Faute d'avoir obtenu l'ouverture
de négociations sur les salaires et sur l'amélioration des conditions de travail, les syndicats ont annoncé,
hier, la poursuite du mouvement qui touche, depuis vendredi, les aéroports de Roissy, Lyon et Toulouse.
Et qui devrait s'étendre, aujourd'hui, à Bâle-Mulhouse et Nice (et, peut-être, Rennes). (Ouest France,
20/12/2011)

112
 CICCRE I 2012
Roum. Întâlnirea de ieri dintre patronat şi sindicate a fost anulatǎ. Mişcarea ar putea afecta şi alte oraşe.
Deşi traficul este perturbat, avioanele continuǎ sǎ decoleze. Greva agenţilor de securitate responsabili
cu controlul bagajelor şi al pasagerilor înainte de îmbarcare ia amploare. În faţa refuzului de începere
a negocierilor privind salariile, precum şi ameliorarea condiţiilor de lucru, sindicatele au anunţat ieri
continuarea protestului care afecteazǎ, începând de vineri, aeroporturile Roissy, Lyon şi Toulouse. Şi
care ar trebui sǎ se extindǎ astǎzi şi la aeroporturile din Bâle -Mulhouse şi Nice (şi poate Rennes).

(4) Fr. Le mister lombard pourra se réconforter avec les retours à la compétition de Zlatan Ibrahimovic et,
peut-être, celui de Kevin-Prince Boateng. (FOTB Français, 01/10/2011)
Roum. Antrenorul lombard se va putea consola cu revenirea în competiţie a lui Zlatan Ibrahimovic şi poate
a lui Kevin-Prince Boateng.

(5) Fr. L'OM, engagé dans une course-poursuite pour revenir vers le haut du classement en D1, devra
cependant aussi tenir compte, à l'ouverture du mercato, du départ de plusieurs de ses Africains à la
Coupe d'Afrique des Nations, dont André Ayew et peut-être son frère Jordan. » (Centre France,
01/12/2011)
Roum. Deşi e angajată într-o cursǎ contra cronometru în vederea revenirii în topul clasamentului din D1,
OM va trebui totuşi sǎ ţinǎ cont, la deschiderea mercato-ului, de plecarea mai multora dintre jucǎtorii
sǎi africani, printre care André Ayew şi poate și fratele sǎu Jordan, la C upa Africii la Fotbal.

(6) Fr. Le comprimé est d'ores et déjà commercialisé en Allemagne et le sera en République tchèque, en
Slovaquie, en Autriche et aux Pays-Bas et peut-être en France, d'ici à la fin de l'année. (La Tribune,
24/08/2010)
Roum. Medicamentul est deja comercializat în Germania, iar pânǎ la sfârşitul anului, va fi comercializat în
Cehia, Slovacia, Austria, Ţǎrile de Jos şi poate şi în Franţa.

(7) Fr. Pour inaugurer comme il se doit le nouveau complexe synthétique de La Plata, quoi de mieux qu’un
match de gala avec des joueurs comme Sonny Anderson, Florian Maurice, Pierre Laigle, Franck Gava,
Claude-Arnaud Rivenet, Jean-Marc Chanelet, Sylvain Deplace, Maxence Flachez et peut-être Chrisophe
Delmotte ou Florent Laville. La liste est encore longue. (Le Progrès, 01/10/2011)
Roum. Ce poate fi mai potrivit pentru a marca cum se cuvine inaugurarea noului teren sintetic La Plata
decât organizarea unui meci de galǎ la care vor participa jucǎtori precum Sonny Anderson, Florian
Maurice, Pierre Laigle, Franck Gava, Claude-Arnaud Rivenet, Jean-Marc Chanelet, Sylvain Deplace,
Maxence Flachez şi poate Cristophe Delmotte sau Florent Laville. Și lista continuă.

La mise en parallèle du texte source et du texte cible nous fait remarquer que peut-être est
systématiquement traduit de façon littérale par poate dans les énoncés de (1) à (7).
Considérons de près les énoncés ci-dessus et précisons la fonction de peut-être. Dans (1), nous avons
le sentiment que B précise, au même titre que A, le verbe transitif recruter. Les deux sont des façons de
préciser le verbe. De même dans (2), où A et B précisent le verbe transitif comprendre, sous la forme d’une
énumération d’éléments indiquant des noms de pays.
Dans l’exemple (3) nous retrouvons toujours poate comme traduction de peut-être. De plus, A et B
sont toujours des éléments d’une énumération qui a pour but de préciser le sens d’un verbe ; aucun jugement
d’ordre qualitatif n’est fait. Autrement dit, l’énoncé ne fournit aucun indice selon lequel l’auteur aurait voulu
exprimer que le fait que la grève s’étend à Rennes serait plus important que celui de s’étendre à Bâle-
Mulhouse ou à Nice.
A la différence des exemples précédents, dans lesquels les éléments constitutifs de l’énumération servaient à
préciser systématiquement le sens d’un verbe, dans (4), A et B, correspondant à deux noms de footballeurs,
explicitent le substantif les retours. Le changement de classe grammaticale de l’élément que A et B
précisent, du verbe au substantif, n’a pourtant aucun effet sur le rôle de peut-être, qui reste le même,
indépendamment de la nature de l’élément qu’il précise.
113
 CICCRE I 2012
La situation est similaire dans (5) où l’on reste toujours dans le domaine du sport ; en plus, il est
toujours question de préciser un nom : départ.
Rien ne change dans les deux derniers énoncés ; peut-être sera toujours traduit par poate en roumain
et les noms de pays composant l’énumération ne font que préciser le verbe commercialiser qui serait
autrement ambigu.
Pour résumer, nous remarquons qu’en général, on traduit peut-être en roumain par poate,
indépendamment du contexte dans lequel il est intégré: seul ou à l’intérieur de la construction A, peut-être B.
Cela n’est pas pour autant productif pour notre démarche. Nous rappelons qu’au début de notre article, nous
avons renoncé à analyser peut-être seul, pour lui-même, en faveur d’une construction (A, peut-être B- dans
notre cas), dans l’espoir de rencontrer un effet inattendu ou sur une traduction surprise, autre que poate et
que l’adverbe n’a pas lorsqu’il est analysé seul. Or, pour le moment, ce n’est pas le cas.

3. Traduction de peut-être par poate chiar à l’intérieur de la construction A, peut-être B

Afin de mettre en avant le fait que peut-être a une autre traduction, outre celle invoquée ci-dessus,
nous proposons d’analyser les énoncés ci-dessous:
(8) Fr. L'extension de l'hôpital est une construction ‘unique dans le département et peut-être dans la région.
(Ouest France, 20/12/2011)
Roum. Extinderea spitalului este […] o construcţie ‘unicǎ în departament, şi poate chiar în regiune.

(9) Fr. Avec près de 470.000 entrées, ‘Des hommes et des dieux’ s'ouvre les portes du succès et peut-être
celles des Oscars. (Relaxnews France, 15/09/2010)
Roum. Cu cele aproximativ 470. 000 de bilete vândute, filmului ‘Oameni şi zei’ i se deschid porţile
succesului şi poate chiar cele ale Oscarului.

(10) Fr. Or, pour la fin du XXIe siècle, les scientifiques avancent des chiffres d’une tout autre ampleur, de
l’ordre de 3 à 5 degrés supplémentaires. Peut-être davantage encore avec la fonte des sols arctiques,
qui pourrait libérer des milliards de tonnes de méthane. (24 Heures, 08/12/2011)
Roum. Or pentru sfârşitul secolului al XXI-lea, oamenii de ştiinţǎ preconizeazǎ creşteri de temperaturǎ
fǎrǎ precedent, de 3-5 grade suplimentare. Poate chiar mai mult, datoritǎ topirii permafrostului, ceea ce
ar putea duce la eliberarea în aer a miliarde de tone de metan.

(11) Fr. L’aujourd’hui, c’est autre chose, et peut-être l’exact inverse. (La Croix, 31/12/2009)
Roum. ‘astǎzi’ care înseamnǎ altceva, poate chiar exact opusul. […]»

(12) Fr. La ministre de l'Economie, Christine Lagarde, a déclaré jeudi que la croissance du produit intérieur brut de la
France au quatrième trimestre serait comparable au 0,3% du troisième, peut-être un peu supérieure. ‘Je pense
que le quatrième trimestre va être du même ordre, peut-être un petit peu meilleur’, a-t-elle dit sur RTL. (Reuters,
31/12/2009)
Roum. Potrivit declaraţiilor de joi ale Ministrului Economiei, Christine Lagarde, creşterea PIB-ului Franţei în
trimestrul IV este comparabilǎ cu cea din trimestrul anterior (0,3%), poate chiar uşor superioarǎ acesteia din
urmǎ. ‘Cred cǎ trimestrul IV va fi similar cu precedentul, poate chiar puţin mai bun’, a afirmat aceasta pe postul
de televiziune RTL.

(13) Fr. Lui et le Brésilien Renato constituent la meilleure paire de récupérateurs de la Liga, et peut-être
d’Europe, à l’heure actuelle. » (L'Équipe, 28/11/2009)
Roum. Atât el, cât şi brazilianul Renato formeazǎ, la ora actualǎ, cea mai bunǎ pereche de recuperatori
din Ligǎ şi poate chiar din Europa.

(14) Fr. Ce roman […] est un des plus beaux, peut-être le plus beau, de la rentrée. (La Croix, 01/12/2011)
Roum. Acest roman […] este unul din cele mai frumoase, poate chiar / dacǎ nu chiar cel mai frumos roman
al acestei toamne.

114
 CICCRE I 2012
(15) Fr. De ces Italiennes, l’une fut la femme du duc d’Orléans, Valentina Visconti, sa femme, sa triste
veuve, et elle mourut de sa mort. L’autre, Isabeau de Bavière (Visconti du côté maternel), fut sa belle-
sœur, son amie, peut-être davantage. La troisième, dans un rang bien modeste, la chaste, la savante
Christine, n’eut avec lui d’autre rapport que les encouragements qu’il donna à son aimable génie.
(Michelet, Histoire de France, p. 179)
Roum. Dintre acestea trei, Valentina Visconti i-a devenit soţie ducelui de Orléans, apoi îndureratǎ
vǎduvǎ. A murit de moarte naturalǎ. Cât o priveşte pe Isabeau de Bavaria, şi ea Visconti dupǎ mamǎ,
aceasta i-a devenit cumnatǎ, prietenǎ şi poate chiar mai mult de atât. Cea din urmǎ, înţeleapta Cristina,
modestǎ în rang, a împǎrtǎşit cu ducele încurajǎrile pe care acesta din urmǎ i le aducea.

(16) Fr. Il prouvera ainsi qu'il y a une religion statique, naturelle à l'homme, et que la nature humaine est
invariable. Mais s'il s'en tient là, il aura négligé quelque chose, et peut-être l'essentiel. (H. Bergson, Les
Deux sources de la morale et de la religion, 1932, p. 228)
Roum. Şi se va dovedi astfel cǎ existǎ o religie staticǎ, naturalǎ pentru om, şi cǎ natura umanǎ este
invariabilǎ. Dar dacǎ se va opri în acest punct, va însemna cǎ a pierdut ceva din vedere, poate chiar
esenţialul.

Si nous comparons de façon strictement formelle les énoncés de cette dernière batterie avec ceux
de la première, nous remarquons qu’ils sont identiques en ce sens que chaque énoncé contient la
construction A, peut-être B.
Pourtant, les ressemblances s’arrêtent, à notre avis, à ce premier niveau, strictement formel, matériel,
car sémantiquement, ce n’est plus le cas. Et les traductions en témoignent. Nous avons renoncé à traduire
peut-être par le littéral poate en faveur de poate chiar (l’équivalent de peut-être même). Ce qui veut dire que
le roumain est plus précis que le français en termes de nuances exprimées par peut-être, il distingue deux
emplois de peut-être, dont l’un est traduit par poate, alors que l’autre est traduit par poate chiar (peut-être
même), là où le français n’en distingue qu’un. Pour distinguer les deux emplois, nous proposons de décrire
de près les énoncés de la dernière batterie d’exemples et d’essayer de voir ce qui les distingue des énoncés de
la première.
Commençons par l’énoncé (8) dans lequel A et B semblent, à un premier abord, des exemplifications
d’un troisième élément, qu’ils précisent, dans notre cas, le substantif construction. Si tel est le cas, nous
aurions dû traduire peut-être par poate, comme nous l’avons déjà fait pour la première batterie d’exemples.
Si nous ne l’avons pas fait, c’est parce que, à notre avis, peut-être fait plus qu’introduire un simple exemple.
Il introduit aussi un jugement d’ordre qualitatif entre A et B, en ce sens que B est plus fort que A et il impose
une certaine conclusion, dans notre cas, l’énoncé a pour but de parler de l’unicité de la construction, et non
pas de la construction tout simplement. Dans ce dernier cas, on aurait à faire à une interprétation modale de
peut-être. Dans une interprétation argumentative, la supériorité de l’argument B vient de cela que l’unicité de
la construction est d’autant plus valorisante si elle est considérée à l’échelle de la région plutôt qu’à celle du
département, car la région est plus grande que le département. Pour être plus précis, il y a une relation
d’inclusion du terme département dans le terme région.
Nous avons rencontré une situation similaire dans (13), où le caractère extraordinaire des joueurs
est d’autant plus mis en évidence si on se rapporte à l’Europe, et non seulement à la Liga. Qu’ils soient la
meilleure paire de récupérateurs de la Liga, cela relève d’une grande qualité des joueurs en questi on, alors
que rester les meilleurs aussi bien en Europe, cela est encore plus valorisant pour eux. Quant à la relation
entre la Liga et l’Europe, elle est de la même nature que celle entre le département et la région, dans (8),
en ce sens que, dans les deux cas, il y a inclusion du premier terme dans le second. De ce fait, s’il y a
certitude pour le tout, il serait contradictoire d’avoir incertitude pour une partie du tout car cela
entraînerait la remise en cause du tout, de l’ensemble.
Dans l’énoncé (9), il faut préciser que la force de l’argument B, stipulant que les entrées obtenues
par le film ‘Des hommes et des dieux’ légitiment le locuteur à considérer le film digne des Oscars, reflète
une certaine vision du locuteur, selon laquelle l’opportunité de figurer parmi la liste des Oscars est vue
comme plus valorisante que le fait d’avoir du succès auprès du public.
Si nous inversons les arguments:

115
 CICCRE I 2012
Avec près de 470.000 entrées, ‘Des hommes et des dieux’ s'ouvre les portes des Oscars et peut-être
celles du succès. l’énoncé est toujours dicible. Mais la vision que le locuteur veut transmettre à travers son
énoncé est différente de la précédente car le locuteur considère plus valorisant le fait d’avoir du succès que
celui de gagner des Oscars. Autrement dit, avoir la possibilité de gagner un Oscar est valorisante, mais pas
autant que celle d’avoir un succès fou auprès du public.
Du coup, dans le présent exemple, il est possible d’inverser les arguments de la construction, mais
cela implique un changement de sens dans l’interprétation de l’énoncé. Pourtant, on ne peut pas parler
d’inacceptabilité de l’énoncé. À ne pas confondre donc changement de sens et inacceptabilité de l’énoncé.
L’analyse de l’énoncé (10) nous permet de remarquer une fois de plus que B est supérieur à A, cela à la
différence de la première batterie d’exemples, dans lesquels A et B étaient de simples exemplifications. D’où
nous concluons qu’on n’invoque pas A et B pour parler simplement de chiffres, mais on les utilise plutôt
pour parler d’une échelle de: ampleur des chiffres, et dans laquelle on va de façon croissante de grande (3 à
5 degrés) à très grande (davantage).
Nous avons rencontré une situation identique dans (15): «L’autre, Isabeau de Bavière (Visconti du
côté maternel), fut sa belle-sœur, son amie, peut-être davantage. ». Par identique, nous entendons que B est
exprimé par davantage dont le rôle est de marquer le fait que les relations entre le duc d’Orléans et Isabeau
étaient très serrées, commençant par une simple relation de parenté – Isabeau fut sa belle-sœur, passant par
une relation d’amitié – elle fut son amie et finissant par davantage- amante ? confidente ? –le texte ne
précise pas (du moins pas pour le moment) la nature exacte de leur rapprochement. Si on plaçait les trois
types de relation évoqués ci-dessus sur une échelle argumentative, on aura d’abord belle-sœur, puis amie et
dans la plus haute position, en haut de l’échelle, on aura davantage qui, malgré son ambiguïté, due
principalement au fait qu’il ne donne pas une explication précise de la nature de la relation entre le duc
d’Orléans et Isabeau, reste quand même l’argument le plus fort de la série. Nous revenons donc à l’idée que
dans ce type de construction, B exprime un argument plus fort que A, sur une échelle qui vise à montrer qu’il
s’agit de : être quelqu’un de proche. Dans ce schéma, A, représenté ici par : fut sa belle-sœur, son amie est
placé dans l’échelle au-dessous de davantage, ce dernier indiquant que leur relation était plus que proche,
elle était très proche.
Un schéma similaire apparaît dans (12), à la seule différence qu’à la place de davantage, nous avons
supérieure et meilleur. On apprend à travers le discours de la ministre de l'Economie, Christine Lagarde, que
l’économie semble ressusciter ; ainsi, on prévoit une croissance du produit intérieur brut de la France au
quatrième trimestre de 0,3%, peut-être un peu supérieure, par rapport au troisième trimestre. L’idée est
renforcée par la structure : ‘Je pense que le quatrième trimestre va être du même ordre, peut-être un petit peu
meilleur’, d’où le réconfort du lecteur.
À la différence des énoncés (10) et (15) que nous venons d’analyser et dans lesquels la supériorité de
l’argument B était exprimé à travers l’adverbe davantage, dans (12), elle est exprimée grâce à la présence de
supérieur et meilleur. Pourtant, les trois (davantage, supérieur, meilleur) ont un comportement semblable au
sens où ils se rapportent obligatoirement à un élément antérieur.
Regardons maintenant l’exemple (11). Le texte nous fait remarquer que, aujourd’hui n’est pas
synonyme de quotidien, au contraire, il les présente comme étant différents : l’aujourd’hui n’est non
seulement autre chose que le quotidien, mais il peut être aussi bien l’exact inverse de celui-ci. Si le
quotidien et l’aujourd’hui avaient été des synonymes ou presque, on aurait traduit peut-être par poate. Or, le
fait d’avoir opté pour poate chiar (peut-être même) est un indice du fait que l’adverbe exprime qu’entre A et
B il y a une différence d’ordre qualitatif. Autrement dit B est supérieur à A, dans notre cas, sur l’échelle de la
différence, A exprime l’aujourd’hui est différent comme argument de quotidien, alors que B exprime que le
même aujourd’hui est cette fois très différent du quotidien. De plus, la différence peut aller jusqu’au point de
considérer leur différence en termes d’opposition: l’exact inverse.
Dans le dernier exemple de la liste, (16), l’argument B est plus qu’une façon d’expliquer le verbe
négliger. Si c’était le cas, on aurait traduit peut-être par poate. Nous ne l’avons pas fait parce que les
arguments A et B ne font pas office d’exemplifications d’un tiers élément, dans notre cas, le verbe transitif
négliger, mais ils expriment plutôt des degrés de négliger des choses importantes. Sous cet angle, quelque
chose est une façon de dire : négliger quelque chose d’important, alors que l’essentiel est une manière
d’attirer l’attention sur le fait qu’on risque de négliger des choses très importantes. D’où la différence
d’ordre qualitatif entre A et B, dont B est supérieur à A.
L’idée de supériorité est évidente aussi dans (14) « […] », et cela grâce au superlatif exprimé dans B.

116
 CICCRE I 2012
Pour résumer, nous considérons que malgré l’aspect purement formel, matériel, qui est le même dans les
deux batteries d’exemples (1) à (7) et (8) à (16), grâce à la présence de la construction A,peut-être B, il y a
des différences d’ordre sémantique. Et la traduction est un indice en ce sens, car dans les sept premiers
énoncés, on a opté pour poate en roumain, alors que dans les derniers, pour poate chiar. D’où la question
comment distinguer, de façon plus technique, en se basant sur des critères stables, les deux emplois de peut-
être. Pour ce faire, nous proposons deux tests issus de la description détaillée des énoncés que nous venons
de faire. Vu que le propre des A et B dans la première batterie d’exemples est d’introduire de simples
exemples, des précisions d’un troisième élément, sans qu’aucun jugement qualitatif soit fait à propos, alors
que dans la dernière batterie d’exemples, A et B expriment en plus des degrés, nous proposons comme
critère de distinction le test du rajout de même. Il est connu, depuis Ducrot, que même sert à introduire
l’argument le plus fort sur une échelle donnée. Si tel est le cas, dans la première série d’exemples, l’insertion
de même ne serait pas possible, alors que nous pourrons au contraire le faire dans la seconde.
Considérons l’énoncé (1) où l’insertion de l’adverbe même (1) « les dirigeants savoyards souhaitent
recruter un attaquant de pointe et, peut-être même, un milieu gauche. » implique un changement de sens de
l’énoncé ; suite à ce changement, le lecteur sera amené à considérer que le recrutement d’un milieu gauche
est plus visé que celui d’un attaquant de pointe ; alors que l’auteur se contente de préciser sur quoi portaient
les intentions des dirigeants savoyards en termes de recrutements. De même dans (2): « Selon des
diplomates, le groupe comprenait les Etats-Unis, l'Union européenne, le Canada, l'Australie, le Japon, la
Corée du Sud et peut-être un pays du golfe Arabo-persique. » où l’insertion de même : et peut-être même un
pays du golfe Arabo-persique amènerait à un changement du sens de l’énoncé. Plus précisément, la présence
à la réunion d’un pays du golfe Arabo-persique ne serait plus considérée comme une simple exemplification
du verbe comprendre, mais montrerait plutôt combien cette participation est inattendue. La situation est
similaire dans (3), où nous remarquons le changement du sens de l’énoncé en présence de même : « Et qui
devrait s'étendre, aujourd'hui, à Bâle-Mulhouse et Nice (et, peut-être même Rennes). ». Dans ce dernier cas,
l’intention du l’auteur de l’article n’est plus de donner un simple exemple d’aéroport qui risque d’être atteint
par la grève. Il dit de plus que, grâce à la présence de même, le fait que la grève atteint l’aéroport de Rennes
est plus grave (on ignore les raisons) que celui d’atteindre des aéroports tels: Bâle-Mulhouse ou Nice.
Quant aux énoncés de la seconde batterie, nous constatons que l’insertion de l’adverbe intensifieur
même renforce les intentions de l’énoncé. Considérons en ce sens l’exemple sous (8), où nous insérons déjà
même: « L'extension de l'hôpital est une construction ‘unique dans le département et peut-être même dans la
région. », dont la présence n’entraîne aucun changement de sens de l’énoncé. Pourtant, même en absence de
l’intensifieur, peut-être était capable à lui seul d’exprimer l’idée que B est supérieur à A. Ce que fait même,
c’est rendre cette supériorité plus évidente. D’où on conclut que l’insertion de même devient un critère stable
de distinction entre les deux emplois de peut-être à condition de ne pas entraîner un changement de sens de
l’énoncé. Si c’est le cas, nous aurons à faire à un peut-être à simple valeur exemplificatrice, que l’on appelle
dorénavant : modale. Or aucun changement de sens n’est entraîné par la présence de même dans l’énoncé,
dans ce cas, nous parlons d’emploi argumentatif de peut-être. Nous l’appelons ainsi parce que A et B ne sont
plus de simples exemplifications d’un troisième élément, c’est des arguments en faveur d’une conclusion
argumentative précise.
Considérons à titre d’exemple l’énoncé (13). Son but est d’apprécier la qualité des footballeurs. Il
met en évidence que le fait d’être les meilleurs de l’Europe est plus valorisant que d’être les meilleurs de la
Liga. Dans cette perspective, la présence de même ne gêne pas l’énoncé, au contraire, elle renforce son sens.
Au même titre, nous proposons le test de la permutation des arguments. Le test s’avère d’ailleurs
impossible à appliquer sur les exemples de (8) à (16), car A et B sont plus que de simples exemplifications
d’un élément tiers. Entre les deux, il y a des distinctions d’ordre qualitatif qui s’instaurent et qui obligent à
voir B comme supérieur à A, et non pas comme égal à celui-ci. Par l’impossibilité du test de permutation,
nous comprenons deux choses. D’une part, il y a des cas où la permutation n’est pas possible pour des
raisons grammaticales. C’est le cas dans : (10) « les scientifiques avancent des chiffres d’une tout autre
ampleur, de l’ordre de 3 à 5 degrés supplémentaires. Peut-être davantage encore avec la fonte des sols
arctiques, qui pourrait libérer des milliards de tonnes de méthane. », où davantage ne peut apparaître
qu’après l’élément qu’il détermine, et jamais avant : *les scientifiques avancent des chiffres d’une tout autre
ampleur, davantage encore. Peut-être de l’ordre de 3 à 5 degrés supplémentaires. Et d’autre part, nous
avons les cas dans lesquels la permutation n’est pas possible car impliquant un changement de sens de

117
 CICCRE I 2012
l’énoncé. Ce qui n’entraîne pas l’annulation du caractère argumentatif de peut-être. C’est le cas dans (9) :
« Avec près de 470.000 entrées, ‘Des hommes et des dieux’ s'ouvre les portes du succès et peut-être celles
des Oscars. » ou la permutation donne un énoncé du type : Avec près de 470.000 entrées, ‘Des hommes et
des dieux’ s'ouvre les portes des Oscars et peut-être celles du succès, toujours argumentatif, mais dans lequel
ce qui est valorisé c’est le succès, et non pas les Oscars, comme c’était le cas dans l’énoncé d’origine.
Il reste à voir comment le dernier test agit lorsque peut-être est modal à l’intérieur de A, peut-être B.
Normalement, la situation devrait être renversée par rapport à ce que nous avons eu pour l’emploi
argumentatif. Cela revient à dire que la permutation des éléments A et B devrait être possible, car aucune
considération d’ordre qualitatif n’est faite. A et B sont de simples exemplifications d’un tiers élément de
référence, qu’ils précisent, sans entraîner aucun changement du sens de l’énoncé. Vérifions l’hypothèse sur
les énoncés (6) et (7).
Dire « Le comprimé est d'ores et déjà commercialisé en Allemagne et le sera en République tchèque,
en Slovaquie, en Autriche et aux Pays-Bas et peut-être en France, d'ici à la fin de l'année. » ou dire Le
comprimé est d'ores et déjà commercialisé en Allemagne et le sera en République tchèque, en Slovaquie, en
Autriche et en France et peut-être aux Pays-Bas, d'ici à la fin de l'année ne change rien au sens de l’énoncé qui
reste le même, dans les deux cas. De même dans (7): « Pour inaugurer comme il se doit le nouveau complexe
synthétique de La Plata, quoi de mieux qu’un match de gala avec des joueurs comme Sonny Anderson, Florian
Maurice, Pierre Laigle, Franck Gava, Claude-Arnaud Rivenet, Jean-Marc Chanelet, Sylvain Deplace,
Maxence Flachez et peut-être Chrisophe Delmotte ou Florent Laville. La liste est encore longue. » et (7’) :
Pour inaugurer comme il se doit le nouveau complexe synthétique de La Plata, quoi de mieux qu’un match de
gala avec des joueurs comme Sonny Anderson, Florian Maurice, Pierre Laigle, Franck Gava, Claude-Arnaud
Rivenet, Jean-Marc Chanelet, Sylvain Deplace, Chrisophe Delmotte et peut-être Maxence Flachez ou Florent
Laville. La liste est encore longue. où le fait de mettre à la place de Chrisophe Delmotte - Maxence Flachez ne
change en rien le sens global de l’énoncé.

Conclusion
L’analyse des traductions de la construction A, peut-être B en roumain nous a permis de distinguer
deux emplois différents de peut-être en français. D’une part, il y a ce qu’on appelle l’emploi modal de
l’adverbe, traduit généralement en roumain par poate, et d’autre part, il y a l’emploi argumentatif, traduit par
poate chiar (l’équivalent en français de peut-être même). Selon l’emploi que prend peut-être dans le
discours, le rôle de A et B change. Lorsque peut-être est modal, A introduit au même titre que B, une
exemplification, alors que dans l’emploi argumentatif, A et B expriment des degrés sur une échelle
argumentative. Sur cette échelle, B sera placé en dessus de A. En d’autres termes B exprime un argument
plus fort que A. Pour montrer ce caractère graduel de peut-être, nous avons proposé deux tests. Le premier
test consiste à insérer l’intensifieur même avant l’argument B lorsque peut-être a un emploi argumentatif. Le
second test montre qu’on ne peut pas permuter les arguments sans que cela donne soit un énoncé
inacceptable, soit que cela implique un changement du sens de l’énoncé.

Bibliographie
Anscombre, Jean-Claude & DUCROT, Oswald, 1983, L’argumentation dans la langue, Bruxelles, Lièges, Pierre
Mardaga.
Croft, William, 2001, Radical Construction Grammar. Oxford, Oxford University Press.
Ducrot, Oswald, 1980, Les échelles argumentatives, Paris, Minuit.
Ducrot, Oswald, 1984, Le dire et le dit, Paris, Minuit.
Nølke, H., 2001, Le regard du locuteur : pour une linguistique des traces énonciatives, Paris, Kimé.
Le nouveau petit Robert [Texte imprimé] : dictionnaire alphabétique et analogique de la langue française / texte remanié
et amplifié sous la direction de Josette Rey-Debove et Alain Rey, Paris.

118
 CICCRE I 2012

Daniela DINCĂ, Deux langues romanes en contact: le roumain et le

Mihaela POPESCU français
(Université de Craiova)

Abstract: The present study is based on the research results within the FROMISEM project which approaches the topic of
French lexical borrowings in Romanian from different points of view: the importance of the process, stages of entering, the
domains in which they manifest, problems of adaptation and integration, types of etymology and, especially, their
semantic characteristics. Moreover, we shall develop three of these research directions: the criteria of establishing the
etymology of lexical borrowings; the dynamics of the French loans in the main specialized registers (economic, law,
medical, IT etc), their adaptation to our phonological and orthographic system. In this respect, The Dictionary of the French
Lexical Borrowings (DILF) represents a vast corpus of Romanian words with French etymology, comprising 30 000 of
lexical entries and, also, an useful research instrument concerning the dynamics of these borrowings, their etymology and
the process of their adaptation.

Keywords: lexical borrowing, gallicism, multiple etymology, root, neonym, neologism

Résumé: Prenant comme point de départ la présentation des principaux résultats du Projet Fromisem, projet qui se propose
d’analyser les emprunts lexicaux roumains au français sous différents aspects (importance, étapes de pénétration, domaines
de manifestation, problèmes d’adaptation et d’intégration, types d’étymologie et surtout, analyse sémantique), cet article se
propose de développer quelques-unes de ces directions : critères pour établir l’étymologie des emprunts lexicaux,
dynamique des emprunts roumains au français dans les principaux domaines (économique, juridique, médical, informatique,
etc.), adaptation de ces emprunts aux systèmes orthographique et phonétique du roumain. Dans ce contexte, le Dicţionarul
de împrumuturi lexicale din limba franceză (DILF) représente un corpus de grandes dimensions de mots roumains à étymon
français, presque 30000 entrées lexicales, et un instrument de travail pour tous ceux qui s’intéressent à leur évolution, à leur
étymologie et à leur adaptation en roumain.

Mots-clés: emprunt lexical, gallicisme, étymologie multiple, étymon, néonyme, néologisme

1. Introduction
Prenant comme point de départ le contact de deux langues romanes, le français et le roumain, notre
contribution propose une réflexion théorique sur le concept d’emprunt lexical, défini comme « une forme
d’expression qu’une communauté linguistique reçoit d’une autre communauté » (Deroy, 1956 : 18) pour remplir
ses lacunes lexicales. L’emprunt lexical est favorisé par des facteurs extralinguistiques entre deux ou plusieurs
communautés, tels que le voisinage, les rapports économiques, politiques et culturels. Il représente un procédé
externe d’enrichissement d’une langue et témoigne à la fois de l’évolution d’une société et de son ouverture aux
nouveaux défis et tendances.
À partir de la fin du XVIIIe siècle, le roumain a subi un processus de néologisation massive, renforcé
surtout au XIXe siècle et poursuivi pendant la première moitié du XXe siècle, mais qui s’est manifesté
différemment d’une province à l’autre. Ce mouvement culturel et linguistique est devenu tellement fort qu’il a
modifié la physionomie du roumain et surtout la structure de son vocabulaire (Şora, 2006: 1728).
Dans le cadre du projet de recherche Typologie des emprunts lexicaux français en roumain. Fondements
théoriques, dynamique et catégorisation sémantique (FROMISEM), déroulé à l’Université de Craiova (2009-
2011), nous avons analysé les emprunts lexicaux sous les aspects suivants : (a) la définition des concepts
opérationnels mobilisés dans la recherche (emprunt, gallicisme, néologie, néologisme, néonyme, étymologie
multiple, etc.), (b) les problèmes étymologiques et (c) l’analyse sémantique comparative des mots roumains et de
leur étymon français en vue de l’élaboration d’une typologie sémantique des emprunts français en roumain.
Un objectif majeur de notre recherche a été également celui de la constitution d’un corpus général des
gallicismes du roumain (pour employer la terminologie proposée par A. Thibault 2004, 2009). À partir du
119
 CICCRE I 2012
Dicţionarul explicativ al limbii române (DEX), nous avons constitué un corpus-registre Dicţionar de
împrumuturi lexicale din franceză (DILF), qui nous a permis de faire une statistique sur le pourcentage des mots
à étymon français dans le lexique roumain ainsi qu’une typologie sémantique des gallicismes du roumain. En
même temps, ce corpus-registre pourrait constituer une source pour l’analyse de l’étymologie et de l’adaptation
des mots français en roumain.
Sans prétendre à l’exhaustivité, cette recherche a ouvert d’autres pistes dans les domaines de la
lexicologie et de la lexicographie romanes, tels que l’étude des emprunts du point de vue étymologique, la
dynamique des emprunts dans les principaux domaines de manifestation (vocabulaire général vs. vocabulaires
spécialisés), l’adaptation des emprunts aux systèmes graphique, phonétique et morphologique de la langue
roumaine, etc. Dans cet article, nous voulons faire quelques remarques concernant ces derniers aspects afin
d’envisager une analyse beaucoup plus détaillée consacrée surtout à l’étymologie et à l’adaptation des
gallicismes du roumain.

2. Aspects étymologiques
La direction qui s’est occupée de l’étymologie des gallicismes du roumain a dû tenir compte de plusieurs
critères, dont les plus importants sont les suivants: la première attestation, l’analyse des lexèmes correspondants
des autres langues envisagées comme sources potentielles d’emprunt, les variations diachroniques, diastratiques,
diaphasiques de la langue source ainsi que celles de la langue cible, et la recherche de la filière, c'est-à-dire, de la
voie de pénétration. La prise en compte de tous ces facteurs nous a conduit à la catégorisation suivante, opérée
sur le corpus DILF:
a. mots à étymologie unique ;
b. mots à étymologie multiple1 - mots dont la filière de pénétration peut être due non seulement au français, mais
aussi à d’autres langues où circule le même néologisme2;
Dans le cas des mots à étymologie unique, les dictionnaires roumains indiquent comme origine
exclusivement un mot français, hypothèse renforcée par l’aspect phonétique, plus ou moins adapté au roumain3 ,
le sens spécifique pour le français, la date de pénétration et / ou l’auteur dont provient la première attestation. À
en juger d’après le corpus que nous avons élaboré jusqu'à présent, la plupart des mots font partie de cette
première catégorie d’étymologies, c'est-à-dire ils sont des emprunts pénétrés en roumain directement du français.
Font partie de cette catégorie: fabricant, -ă du fr. fabricant, a fabula du fr. fabuler, fantezie du fr. fantaisie,
frenetic du fr. frénétique, mais aussi rău famat – calque partiel du fr. mal famé – ou cale ferată – qui est un
calque partiel du fr. voie ferrée; des emprunts plus récents qui circulent surtout dans le langage de la presse et
qui ne figurent pas encore dans les dictionnaires tels : a antama (du fr. entamer), a anvizaja (du fr. envisager),
inubliabil (du fr. inoubliable) ont une évidente origine française.
Pour les mots à étymologie multiple, nous avons distingué plusieurs situations:
a. les dictionnaires indiquent une source française, mais renvoient en même temps à une autre source possible
(ex. le mot filtru «dispositif, appareil ou installation qui sert à débarrasser un liquide des particules solides qui
s’y trouvent […]» du fr. filtre, cf. it. filtro ; financiar du fr. financier, cf. it. finanziario, rugos (rare, médical) du
fr. rugueux, cf. lat. rugosus);
b. les dictionnaires indiquent comme étymons possibles plusieurs langues, dont le français, le latin savant, le
néogrec, l’italien, l’allemand, l’anglais sont les plus fréquentes. On tiendra ici compte surtout des mots pour
lesquels le français se trouve à la première ou à la seconde place (ex. fabrică du fr. fabrique, rus. fabrika, all.
Fabrik; a imagina du fr. imaginer, lat. imaginare, roză du fr. rose, it. rosa, lat. rosa, all. Rose). Nous devons

1
D`après un célèbre article avec le même titre d’Alexandru Graur (1950 : 22-34), qui considère qu’un mot peut avoir à la fois un,
deux ou bien n étymons possibles, surtout dans une langue comme le roumain, formée sous l’influence de nombreuses cultures
étrangères.
2
Les grands dictionnaires étymologiques, tel que le LEI (Max Pfister et alii, Lessico etimologico italiano, Wiesbaden, 1979), qui
tiennent compte de la pénétration des lemmes comme néologismes dans d’autres langues, pourraient résoudre, au moins
partiellement, le problème
3
Leurs signifiants se caractérisent en général par peu de changements phonétiques ou morphologiques, dus au passage du français
au roumain.
120
 CICCRE I 2012
préciser que cette dernière situation concerne des emprunts qui auraient pu provenir: (i) de plusieurs langues de
culture simultanément ou (ii) à distance dans le temps et dans l’espace; il en va ainsi de: renglotă [variantes:
renclodă, ringlotă] du fr. reine-claude, all. Ringlotte, retenţie [variante : retenţiune] du fr. rétention, lat. Retentio
ou bien ciocolată [variante: şocolată, ciocoladă] de l’it. cioccolata, cf. le fr. chocolat, all. Schokolade – pour
lesquels les variations formelles diastratiques / diatopiques sont indispensables pour indiquer leur étymologie.
Les cas discutés sous (a) et (b) explicitent le concept linguistique d’étymologie multiple externe.
Une situation spéciale est apparue dans le cas de certains lexèmes dont la forme renvoie au latin savant
et dont le sens est, dans la plupart des cas, celui de termes lexicaux correspondants en français: a reprezenta du
lat. repraesentare, fr. représenter (ex.: représenter quelqu’un ou représenter un spectacle) ou rapid du fr.
rapide, lat. rapidus (p. ex.: train rapide). Malheureusement les renvois manquent souvent de support
scientifique, étant fort discutables. À juste titre, Gh. Ivănescu (1980 : 671) remarque que : « les cas où l’on peut
décider de la provenance d’un emprunt latino-roman sont rares. Le plus souvent, en roumain un néologisme est
toujours d’origine latine ou italienne, ou d’origine latine, italienne et française, ou d’origine latine et française,
ou bien d’origine italienne et française » (Ivănescu, 1980 : 671).
Dans la catégorie des emprunts à étymologie multiple, nous avons également trouvé des lexèmes dont
une seule acception était d’origine française. Ainsi foaie, foi, s.f. «feuille» est un mot hérité du latin, comme
dans la plupart des langues romanes. Un des sens du mot roumain est pourtant probablement un emprunt au
français. Il s’agit de l’acception culinaire de foaie, d’après le fr. «feuille [de pâte]». De même, raion – « 1. (entre
1945-1989) unité administrative d’un territoire ; 2. partie d’un magasin où l’on expose le même type de
marchandises » - a deux sens dont le second est un emprunt au français rayon.c.
Nous donnons le nom d’étymologie multiple indirecte aux mots dont l’origine n’est pas française, mais qui
ont pénétré en roumain par filière française. Ainsi, le mot roumain interviu est entré en roumain par l’intermédiaire
du français, où, à son tour, il vient de l’anglais. Pourtant l’origine du mot anglais interview se trouve dans l’ancien
français (cf. TLFi, s.v.). Quant à fandango, mot espagnol, il est entré d’abord en français et plus tard en roumain. Il
s’agit de mots qui désignent généralement des objets ou des concepts directement liés à certaines cultures et
civilisations (v. aussi Iliescu, 2007 : 133; Costăchescu et alii, 2011 : 117). d. Il y a aussi des mots à étymologie
multiple interne ou à étymologie multiple mixte / combinée (Sala, 1999 : 67); il s’agit:
- soit de mots qui « proviennent de deux ou plusieurs mots base qui appartiennent à la même famille
lexicale » (Hristea, 1973 : 4), tels : a recepta, (est un) dérivé régressif de plusieurs mots base: receptor, receptiv,
recepţie;
- soit de mots qui ont une double étymologie (externe et interne à la fois), tels : revoltat participe passé de a
revolta ou bien du fr. révolté, etc. À ce point, les lexicographes peuvent indiquer pour étymon une forme
inexistante dans le français parlé en France, auquel cas il faut prendre en charge toutes les variations
diachroniques, diastratiques, diaphasiques de la langue source, dans notre cas surtout le français parlé en
Belgique ou en Suisse où l’on a trouvé quelques correspondances exactes pour certains mots roumains
faussement interprétés auparavant (Avram, 1982 : 258-259). Tel est le cas des mots : conspirativ « qui appartient
à une conspiration, illégal » (de conspira + suff. –ativ, cf. all. konspirativ, rus. Konspirativnâi, dedicaţie « un
petit texte adressé à quelqu’un sur un livre, sur un album, etc. » (du lat. dedicatio, -onis, it. dedicazione). Le
français ne dispose que de dédicace.
Pour ce qui est de l’étymologie multiple, la première position parmi les langues source, abstraction faite
du français, est occupée par le latin, la deuxième – par l’italien, et, enfin, la troisième revient à l’anglais. Il y a
peu de situations où l’étymologie française est en alternative avec des langues non romanes. Il s’agit dans ce cas
du néogrec, de l’allemand, du russe et, enfin, de l’anglais qui, surtout ce dernier temps, est, d’un point de vue
lexical, assez «romanisé».
3. Domaines de manifestation des gallicismes en roumain
Un autre aspect important que nous avons mis en évidence dans notre étude porte sur les domaines de
manifestation des emprunts lexicaux. Les rapports existant entre néologie et langues de spécialité sont très
étroits, car les nouvelles créations lexicales surgissent avec les nouveaux produits et les nouveaux concepts
scientifiques, techniques et technologiques. Pour faire la différence entre les deux domaines envisagés, lexique

121
 CICCRE I 2012
général vs. lexique de spécialité, les spécialistes utilisent le terme de néonyme pour l’unité lexicale spécialisée et
celui de néologisme, qui désigne l’unité lexicale de la langue générale.
Le corpus que nous avons constitué (DILF) inclut 39% des mots recensés dans le DEX, ce qui veut dire
que les mots d’origine française ont pénétré massivement en roumain jusqu'à la moitié du XXe siècle, date de la
constitution du lexique moderne de la langue roumaine. À partir de ce corpus-registre, nous avons pu faire notre
propre statistique sur les mots appartenant à quelques domaines de spécialités: 1135 médecine, 244 physique,
148 sciences juridiques, 89 mathématiques, 5 archéologie. Les termes médicaux occupent la première place et
témoignent de l’influence de la médecine française sur la constitution d’une terminologie médicale en roumain.
En fait, par rapport aux langages économique et informatique, plus réceptifs à l’influence anglaise, les
terminologies médicale, juridique et philosophique s’avèrent beaucoup plus conservatrices en roumain. Selon
cette même statistique, la contribution du français à la modernisation du vocabulaire roumain et à la formation
d’un langage médical est incontestable. Le domaine de la médecine, situé sous le signe des Lumières, était très
bien représenté en Transylvanie au XVIIIe siècle. Les premiers textes médicaux roumains du XVIIIe siècle sont
des traductions d`après des études hongroises et allemandes. Du point de vue de l’adaptation, la terminologie de
la médecine reproduit en roumain la variante écrite de l’étymon français.
Pour ce qui est de l’importance des emprunts juridiques français, on peut affirmer qu’après 1830, la
principale source de modernisation du lexique juridique est constituée par les emprunts néologiques latino-
romans (cod, dosar, ordonanţă, sentenţă), qui éliminent progressivement les vieux emprunts. La France a
représenté le modèle d’une législation démocrate et d’une organisation moderne, auxquelles s’est ajouté son
prestige intellectuel et culturel. Le Code civil roumain (1865) a pris comme modèle le Code Napoléon (1804), et
la Constitution roumaine s’est inspirée de la Constitution française. Depuis cette période, la quantité des termes
juridiques d’origine latino-romane a augmenté d’une manière impressionnante, conférant un aspect moderne au
style juridico-administratif du roumain.
4. L’adaptation et l’intégration des emprunts lexicaux français en roumain
Pour analyser la manière dont le roumain a emprunté les mots français, en les adaptant à son système
phonétique et orthographique, nous avons utilisé comme corpus les termes juridiques identifiés dans le DILF,
environ 118 termes, qui illustrent l’état actuel de l’adaptation de ces termes en roumain. L’influence française
sur le lexique juridique roumain peut être envisagée comme une adaptation des notions et des réalités juridiques
françaises à la culture roumaine par l’intermédiaire de la langue. Il s’agit d’une importation de termes juridiques
par nécessité dénominative. L’insertion des termes néologiques s’est réalisée en étapes, au niveau des concepts
et de la langue.
En ce qui concerne les problèmes d’adaptation, on sait que les néologismes doivent respecter les normes
morphosyntaxiques et phonologiques de la langue dans laquelle ils vont fonctionner, car une nouvelle unité
lexicale se construit toujours en partant d’une forme déjà existante et avec des éléments et des stratégies de
formation appartenant au système de la langue cible. Néanmoins, son intégration dans la langue cible ne se
produit pas sans poser des problèmes, dont, en particulier, des problèmes d’ordre sociolinguistique, tels les
différences de statut axiologique entre les langues (cf. Arrivé et al., 1986 : 244-252), l’intégration
(phonologique, orthographique, morphosyntaxique, sémantique) de l’unité empruntée dans la structure de la
langue cible, l’établissement correct de l’étymologie du mot emprunté, etc.
Selon le degré d’intégration de l’emprunt dans la langue cible, Deroy (1956: 215-234) distingue deux
sous-classes : (a) emprunt total dans le cas des emprunts proprement dits, désormais naturalisés et adaptés au
système de la langue cible; (b) emprunt partiel dans le cas des pérégrinismes et des xénismes, ressentis comme
étrangers, puisqu’ils gardent leur forme d’origine. Si les emprunts lexicaux intégrés montrent une forme
graphique et/ou phonique adaptée au système de la langue-cible, les xénismes sont des emprunts qui gardent la
forme d’origine et/ou qui essayent de reproduire la prononciation étrangère, malgré une certaine interférence
phonétique. Selon Kocourek (1982: 133), les pérégrinismes sont des mots voyageurs ou migrateurs considérés,
du point de vue linguistique, comme occupant une place hypothétique au sein du système susceptible de les
adopter. Dimitrescu (1994) identifie cette dernière catégorie avec les franţuzisme et donne comme exemples:
boutique (avec sa variante butică), milieu, grand-guignol, cache-radiator, coupé, voyeur, voyeurisme, café-
concert, policier, café, frappé, clou.
122
 CICCRE I 2012
On outre, si l’on veut trouver des points communs et divergents entre les xénismes et les pérégrinismes,
on dira que les premiers sont dus à des contacts culturels et sont le résultat d’une attitude cosmopolite des
locuteurs, qui veulent utiliser des mots étrangers pour la couleur locale, alors que les pérégrinismes apparaissent
comme des éléments ayant une utilisation assez restreinte, des mots à la mode, ayant donc un caractère
[Link] soutient que: « le pérégrinisme appartient souvent à la langue cultivée, savante, écrite », pour
annoncer un peu plus loin que « le pérégrinisme appartient souvent aux langues spéciales » (Deroy, 1956: 224).

4.1. L'adaptation phonétique et graphique des termes juridiques français en roumain

Les difficultés d’adaptation de certains mots sont dues à des différences majeures d’ordre phonétique
entre les deux langues. En effet, le français et le roumain ont des systèmes phonétiques et orthographiques assez
différents.
Nous explicitons dans ce qui suit la manière dont ce décalage a été résolu:
4.1.1. La terminologie juridique reproduit en roumain la variante écrite de l’étymon français: fr. agnat >
roum. agnat, fr. dol > roum. dol, fr. considérent > roum. considerent, fr. pertinent > roum. pertinent, fr.
criminologie > roum. criminologie, fr. incident > roum. incident, fr. mandat > roum. mandat, fr. fideicomis >
roum. fideicomis, etc.
D’autre part, nous précisons qu’il y a des termes juridiques qui ont été adaptés selon la forme orale du
français : fr. casier > roum. cazier, fr. enquête > roum. anchetă, fr. réplique > roum. replică, etc.
D’autres termes combinent partiellement la forme écrite et la forme orale : fr. appel > roum. apel, fr.
plaidoirie > roum. pledoarie, fr. cohabitant > roum. coabitant, fr. comission > roum. comision, fr. appelant >
roum. apelant, fr. recours > roum. recurs, etc.
Les consonnes finales non prononcées en français subissent un traitement différent selon la voie, orale
ou écrite, par laquelle le mot pénètre dans la langue cible. Dans les exemples cités ci-dessus, comme les
emprunts ont reproduit soit la forme écrite soit la forme orale, ou bien les deux à la fois, les consonnes finales
ont été maintenues en roumain.
Les verbes du premier groupe, en –er, ont pris en roumain les formes de la première conjugaison, la plus
productive d’ailleurs ; ce phénomène est valable d’ailleurs pour la majorité des verbes empruntés au français : fr.
désister > roum. desista, fr. perimer > roum. perima, fr. audier > roum. audia, fr. stipuler > roum. stipula, fr.
intenter > roum. intenta, fr. invalider > roum. invalida.
4.1.2. Au contact de la langue cible, l'emprunt est assimilé au système de prononciation de celle-ci, surtout si
le mot contient des phonèmes qui ne s’y retrouvent pas. Le problème des phonèmes inconnus peut être résolu,
selon Deroy (1956 : 245-249), de deux manières : élimination ou substitution par des phonèmes similaires. Par
conséquent, les voyelles françaises qui n’ont pas de correspondants en roumain sont rendues par les sons les plus
proches par les locuteurs roumains.
Le - e muet enregistre deux cas d’adaptation. Le premier, le plus répandu, est celui de la disparition
totale en roumain (fr. concessionale > roum. concesional, fr. incessible > roum. incesibil, fr. indemne > roum.
indemn, fr. indisponible > roum. indisponibil).
Le second consiste dans une adaptation du e muet au système roumain sous plusieurs formes : une
voyelle qui n’existe pas en français (-ă), mais qui est très proche en ce qui concerne le degré de fermeture : fr.
antichrèse > roum. antihreză, fr. crime > roum. crimă, fr. récidive > roum. recidivă, fr. récréance > roum.
recreanţă, fr. litispendance > roum. litispendenţă; - iu peut également substituer le e muet - fr. privilège >
roum. privilegiu, fr. interrogatoire > roum. interogatoriu), alors que –u vient naturellement en roumain après
une mutta cum liquida: fr. séquestre > roum. sechestru.
Les mots à finale –eur (provenant d’un suffixe nominal agentif latin) sont adaptés en roumain par –or:
fr. successeur > roum. succesor, fr. détenteur > roum. detentor, fr. créditeur > roum. creditor, fr. débiteur >
roum. debitor.
4.1.3. Les finales (consonnes, voyelles nasales) subissent aussi des modifications en roumain:
(a). la sonorisation des sourdes finales : - if > - iv : fr. dolosif > roum. dolosiv, fr. infirmatif > roum.
infirmativ, fr. prorogatif > roum. prorogativ, fr. rétrocessif > roum. retrocesiv, fr. afflictif > roum. aflictiv, fr.
suspensif > roum. suspensiv, fr. préventif > roum. preventiv ;
(b). dénasalisation de la voyelle finale :
123
 CICCRE I 2012
- ation > - aţie : fr. habitation > roum. abitaţie, fr. cohabitation > roum. coabitaţie, fr. subrogation > roum.
subrogaţie, fr. alégation > roum. alegaţie, fr. novation > roum. novaţie, fr. promulgation > roum. promulgaţie ;
- tion > -ţie : fr. condition > roum. condiţie, fr. instruction > roum. instrucţie, fr. convention > roum.
convenţie, fr. intention > roum. intenţie, fr. location > roum. locaţie, fr. mutation > roum. mutaţie, fr. rétention >
roum. retenţie, fr. résolution > roum. rezoluţie ;
- ion > - iune : fr. indivision > roum. indiviziune, fr. réclusion > roum. recluziune, fr. revérsion > roum.
reversiune, fr. usucapion > roum. uzucapiune, fr. rescision > roum. resciziun.
Nous avons recensé des emprunts en - tion qui ont gardé leur forme archaïque: fr. probation > roum.
probaţiune, fr. reconvention > roum. reconvenţiune, fr. péremption > roum. perempţiune, fr. interlocution >
roum. interlocuţiune (cu var. interlocuţie), fr. éviction > roum. evicţiune.
À cela s’ajoutent des mots du vocabulaire général qui ont enregistré une phase de transition archaïque,
mais qui enregistrent maintenant une forme adaptée au roumain, sous l’influence russe : fr. amélioration >
roum. amelioraţiune > roum. amelioraţie, fr. capitulation > roum. capitulaţiune > roum. capitulaţie, fr.
complication > roum. complicaţiune > roum. complicaţie, fr. congratulation > roum. congratulaţiune > roum.
congratulaţie, etc.
(c). adaptation d’après le modèle latin : - ité > - itate : fr. imputabilité > roum. imputabilitate, fr. incessibilité
> roum. incesibilitate, fr. officialité > roum. oficialitate, fr. paternité > roum. paternitate, fr. invalidité > roum.
invaliditate.
(d). le groupe consonantique «mutta cum liquida » est mouillé : - able > - abil: fr. alienable > roum.
alienabil, fr. consomptible > roum. consumptibil, fr. incessible > roum. incesibil, fr. insaisissable > roum.
insesizabil, fr. prescriptible > roum. prescriptibil, fr. fongible > roum. fungibil, fr. amiable > roum. amiabil.
(e). monophtongaison et évolution du - e muet (voir supra 4.1.2) : - oire > - oriu : fr. aléatoire > roum.
aleatoriu, fr. commissoire > roum. comisoriu, fr. exécutoire > roum. executoriu, fr. résolutoire > roum.
rezolutoriu, fr. rescisoire > roum. rescizoriu, fr. rédhibitoire > roum. redhibitoriu, fr. récursoire > roum.
recursoriu.

4.2. Compte tenu de toutes ces modifications, on pourrait affirmer que les néonymes juridiques font preuve
d’un degré d’adaptation élevé, ce qui veut dire que, d’une part, les dictionnaires n’enregistrent pas de variantes
formelles et que, d’autre part, il y a eu une adaptation presque totale des termes juridiques français en roumain
grâce à leur fréquence et à leur utilisation en langue roumaine. En outre, les termes analysés sont entrés par voie
écrite, ce qui veut dire que le traducteur a essayé de trouver un équivalent adapté à la langue-cible, d’autant plus
que le terme était destiné à désigner un concept ou une réalité juridique à long terme.
Cependant, l’étymologie multiple des termes empruntés de même que l’influence des langues voisines,
le russe en espèce, expliquent l’existence des doublets qui se sont maintenus dans la langue pour une assez
longue période et que le DEX mentionne entre parenthèses en tant que variante pour le terme utilisé actuellement
en langue juridique: fr. séquestre > roum. sechestru (var. sequestru), fr. réclamation > roum. reclamaţie (var.
reclamaţiune), fr. interdiction > roum. interdicţie ( var. interdicţiune), fr. pétition > roum. petiţie (var. petiţiune).
5. En guise de conclusion
L’emprunt lexical est un domaine de recherche qui soulève encore maintes interrogations dont les
réponses tardent parfois à venir. La démarche la plus difficile reste la constitution d’un corpus et la définition
d’une méthode de recherche pour ce vaste domaine lexical. Suite à notre approche des trois volets envisagés, qui
nous a permis de mettre en évidence la dynamique du fonds lexical roumain, surtout dans le domaine juridique,
nous avons fait les constatations suivantes:
(a) La définition étymologique des gallicismes du roumain représente encore un problème extrêmement compliqué.
Dans les cas où la source immédiate d’un emprunt reste ambiguë ou lorsqu’il est possible, en principe, qu’un néologisme
provienne au moins par deux filières, il s’agit de l’étymologie multiple. Appliquée au langage spécialisé (dans notre cas,
juridique), cette grille d’analyse pourrait nous apporter des données importantes surtout pour ce qui est de l’attestation ou de
la voie de pénétration des néonymes (v. aussi Sâmbrian, 2011).
(b) le DILF pourrait constituer un corpus-registre pour faire des statistiques concernant le pourcentage des gallicismes
du roumain, dans le langage usuel ou dans les domaines spécialisés.

124
 CICCRE I 2012
(c) la différence assez grande entre le phonétisme français et celui du roumain a conduit à une adaptation graphique
et/ou phonique quasi générale des emprunts juridiques français (pénétrés surtout par voie culte, écrite) à la phonétique
roumaine.

Bibliographie
Arrivé, Michel / Gadet, Françoise / Galmiche, Michel, La grammaire d’aujourd’hui, Paris, Flammarion, 1986.
Avram, Mioara, Contacte între română şi alte limbi romanice, in Studii şi cercetări lingvistice, XXXIII, 3, 1982, p. 253-259.
Butiurcă, Doina, 2007, De la quête identitaire à la super-couche linguistique européenne dans les langues nationales (avec
application à la langue roumaine), in Analele Universităţii din Craiova, Seria Langues et littératures romanes, nr. 1-2, p. 93-
103.
Constantinescu, Simona, Presa scrisă actual şi neologismele, in Studii şi cercetări lingvistice, LVI, 1-2, 2005, p. 57-70.
Costăchescu, Adriana / Dincă, Daniela / Dragoste, Ramona Iliescu, Maria / Popescu, Mihaela / Scurtu, Gabriela, Typologie des
emprunts lexicaux francais en roumain. Fondements théoriques, dynamique et catégorisation sémantique (FROMISEM),
Craiova, Editura Universitaria, 2011, 255 p.
Deroy, Louis, L’emprunt linguistique, Paris, Les Belles lettres, 1956.
Dimitrescu, Florica, Dinamica lexicului limbii române, Bucureşti, Logos, 1994.
Graur, Alexandru, Etimologia multiplă, in Studii si cercetări lingvistice I, 1, 1950, p. 2-34.
Hristea, Hristea, Theodor, Criterii de determinare a formaţiilor interne de împrumuturi, in Analele Universităţii Bucuresti. Limba
si Literatura română, XXII, 1, 1973, p. 143-155.
Hristea, Theodor, Împrumuturi şi creaţii lexicale neologice în limba română, in Limba română, XXI, 3, 1972, p. 185-199.
Iliescu et alii, Actele du Colloque international Les emprunts lexicaux au francais dans les langues européennes, Craiova, du 10-
12 novembre 2011, Craiova, Editura Universitaria, 2011.
Iliescu, Maria, Je sème à tout vent, in L’Art de la Philologie. Mélanges en l’honneur de LeenaLofstedt. Mémoires de la Societé
Néophilologique de Helsinki, LXX, Helsinki, 2007, p. 131-136.
Ivănescu, George, Istoria limbii române, Iaşi, Junimea, 1950.
Kocourek, Rostislav, La langue française de la technique et de la science, Wiesbaden, Oscar Brandstetter Verlag, 1982.
Madinier, Bénédicte, Des mots pour aujourd’hui, in Studii şi cercetări lingvistice, LVI, 1-2, 2005, p. 151-157.
Pruvost, Jean / Sablayrolles, Jean-François, Les néologismes, Paris, PUF, 2003.
Reinheimer Rîpeanu, Sanda, Les emprunts latins dans les langues romanes, Editura Universităţii din Bucureşti, 2004
Sablayrolles, Jean-François, La néologie en français contemporain, Paris, Champion, 2000.
Sala, Marius, Introducere în etimologia limbii române, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1999.
Sâmbrian, Teodor, Mots roumains d'étymologie française dans un commentaire publié en 1873 sur le Code civil, que l'on ne
retrouve pas dans le Dictionnaire de l'Académie roumaine (MDA), in Analele Universităţii din Craiova, Seria Langues et
littératures romanes, 2011, p. 235-255.
Stoichiţoiu Ichim, Adriana, Vocabularul limbii române actuale : dinamică, influenţă, creativitate, Bucureşti, BIC ALL,
[Link]ţoiu Ichim, Adriana, Semiotica discursului juridic, Editura Universităţii din Bucureşti, 2001.Șerbănescu, Andra,
Neologismele, in Limba şi literatura română, 14, 2, 1985, p. 8-12.
Şora, Sanda, Contacts linguistiques intraromans : roman et roumain, in RDG, tome 2, 2006, 1726-1736.
Teleoacă, Dana-Luminiţa, Neologisme în presa scrisă actuală din România, in Studii şi cercetări lingvistice, LVI, 1-2, 2005,
p. 239-250.
Thibault, André, Évolutions sémantiques et emprunts : le cas des gallicismes de l’espagnol, in : Lebsanft, Franz / Gleßgen.
Martin-D. (ed.), Historische Semantik in den romanischen Sprachen, Tübingen, Niemeyer, 2004, 103-119.
Thibault, André (ed.), Gallicismes et théorie de l’emprunt linguistique, Paris, L’Harmattan, 2009.

DICTIONNAIRES
CDER = Ciorănescu, A., Dicţionarul etimologic al limbiiromâne, 2ième éd., Bucureşti,Saeculum I.O, 2007.
DCR = Dimitrescu, Florica, Dicţionar de cuvinte recente, Bucureşti, Editura Albatros, 1982.
DEX = Dicţionarul explicativ al limbiiromâne, ed. a 2-a, Bucureşti, Univers Enciclopedic, 1998.
DILF = Costăchescu, Adriana / Dincă, Daniela / Dragoste, Ramona / Popescu, Mihaela / Scurtu, Gabriela, Dicţionar de
împrumuturi lexicale din limba franceză. Craiova, Editura Universitaria, 2009.
DLRM = Dicţionarul limbii române moderne, Bucureşti, EdituraAcademiei, 1958.
DOOM = Academia Română, Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, ed. a 2-a, Bucureşti, Univers
Enciclopedic, 2005.
VRLR = Sala, Marius (coord.), Vocabularul reprezentativ al limbilor romanice, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
1988.
TLFi = Trésor de la Langue Française Informatisé, Centre Nationale de la Recherche Scientifique (CNRS) / Analyse et
Traitement Informatique de la Langue Française (ATILF) / Université Nancy 2, http : //[Link]/[Link].
125
 CICCRE I 2012

Monica GAROIU Lire au pluriel: l’esthétique intratextuelle dans

(Kenyon College, USA) Le premier homme d’Albert Camus

Abstract: Internal intertextuality or intratextuality occurs when a writer “reuses a motive, a fragment of a text he writes or
when his writing project is related to one or more earlier works.” 1 In this study, we attempt to examine through an
intratextual analysis of Camus’s unfinished novel, The First Man, some similarities and thematic recurrences that trigger the
reader’s recognition while inviting to a total rereading of Camus’s works. Since The First Man echoes earlier texts, we
propose to establish links between intratextuality and Camus’s autobiographical writing.

Keywords: Albert Camus, The First Man, intratextuality, lyrism, autobiographical writing

Résumé: L’intertextualité interne ou l’intratextualité se produit lorsqu’un écrivain « réutilise un motif, un fragment du texte
qu’il rédige ou quand son projet rédactionnel est mis en rapport avec une ou plusieurs œuvres antérieures »2. Dans cette
étude, nous tenterons d’examiner, à travers une analyse intratextuelle du roman inachevé Le premier homme de Camus,
quelques analogies et récurrences thématiques qui provoquent des effets de reconnaissance chez le lecteur tout en invitant à
une relecture totale de l’œuvre de Camus. Puisque Le premier homme fait écho aux textes antérieurs, nous nous proposons
d’établir des liens entre l’intratextualité et l’écriture autobiographique chez Camus.

Mots clés: Albert Camus, Le premier homme, intratextualité, lyrisme, écriture autobiographique

Préambule
Roman inachevé du dernier Camus, Le premier homme nous invite à la relecture de toute la production
littéraire camusienne. Publié en 1994, trente-quatre ans après la disparition tragique de l’écrivain, cette œuvre
ultime établit des liens indéfectibles avec les œuvres antérieures qu’elle rejoint pour former ensemble « un tout
où chacune s’éclaire par les autres et où toutes se regardent » 3.
Dans notre étude, nous nous appuierons sur l’intratextualité de ce texte en ébauche, voire sur les
correspondances qu’il tisse avec les autres ouvrages camusiens, ainsi que sur les analogies et les récurrences
stylistiques et thématiques qui provoquent des effets de reconnaissance chez le lecteur afin de démontrer l’unité
de l’œuvre camusienne et d’établir des liens entre l’intratextualité et l’écriture autobiographique chez Camus.
Car c’est justement ce texte ultime qui fait apparaître le vrai Camus – l’exilé, l’Algérien – qui s’y révèle, comme
le dit l’écrivaine algérienne Assia Djebar, « dans son naturel, c’est-à-dire dans sa hâte et son angoisse devinée »4.
En outre, ce n’est pas par hasard que Le premier homme inaugure, après les cycles de l’absurde et de la révolte,
un troisième cycle dans l’œuvre de Camus : celui de l’amour où l’auteur parle, dans ses propres mots, « de ceux
qu[’il] aimai[t]. Et de cela seulement. Joie profonde »5.
Arrêtons-nous un instant sur quelques notions théoriques qui soutiennent notre analyse. En tant que
corrélat de l’intertextualité – « une relation de coprésence entre deux ou plusieurs textes »6 –, l’intratextualité
met en relation les textes écrits par le même auteur et se produit lorsqu’un écrivain : « réutilise un motif, un
fragment du texte qu’il rédige ou quand son projet rédactionnel est mis en rapport avec une ou plusieurs œuvres

1
Nathalie Limat-Letellier et M. Miguet-Ollagnier, L’Intertextualité, Paris, Les Belles Lettres, 1998, p. 27.
2
Ibidem.
3
Albert Camus, Actuelles II, dans Essais, Paris, Gallimard, 1965, p. 743.
4
Assia Djebar, Le Blanc de l’Algérie, Paris, Albin Michel, 1995, p. 28.
5
Camus, Le premier homme, Paris, Gallimard, 1994, p. 357.
6
Gérard Genette, Palimpsestes, Paris, Seuil, 1982, p. 8.
126
 CICCRE I 2012
antérieures (auto-références, auto-citations) »7. Donc, l’intratextualité ou l'intertextualité interne est identifiée par
la présence des textes antérieurs du même écrivain qui entrent en écho et créent une impression de continuité et
d’unité de l’œuvre.
L’intratextualité permet de traiter le texte comme un discours intérieurement dialogisé et aussi comme
un espace dialogique ouvert vers le lecteur. Ainsi, il devient un lieu d’échange au pouvoir transformationnel où
le lecteur se fait le complice de l’auteur, tout comme le confirme Jacques Poulin : « [I]l nous arrive d'aimer,
autant que le plaisir de la découverte, celui de la reconnaissance : la joie de nous retrouver en territoire connu,
non tant pour nous y reposer que pour éprouver plutôt cette impression que je nommerais, faute d'un terme plus
juste, la nouveauté du familier, quand un lieu déjà visité, tout en demeurant le même, nous semble néanmoins,
lorsque nous y revenons, s'être légèrement transformé [...] »8.
De ce fait, lire le dernier roman de Camus signifiera relire en même temps ses ouvrages antérieurs et y
retrouver leur moindre empreinte à travers la récurrence de certains thèmes et de certaines images. Dans ce
mouvement d’un texte à l’autre, l’on se lancera à la quête d’une circularité du sens et des rapports avec l’écriture
autofictionnelle, voire de l’invention d’un mythe individuel.

Le lyrisme
Nous entamons notre analyse intratextuelle du Premier homme par une poignante récurrence d’ordre
stylistique de l’œuvre camusienne : le lyrisme. Ce texte en ébauche témoigne, dans les mots de Jacqueline Lévi-
Valensi et Agnès Spiquel, « de la présence continue et féconde, même si elle s’est voulu parfois contenue et
secrète, d’un lyrisme du cœur et de l’esprit, reconnue comme mode de compréhension et d’expression de
l’histoire d’un homme et de toute une communauté; et, par-là, conduit à lire autrement l’ensemble de l’œuvre »9.
Ainsi, refoulé ou libéré, le lyrisme est une présence permanente dans la pratique discursive camusienne. Selon
Raymond Gay-Crosier, il participe avec l’ironie, son envers, dans un dynamisme régénérateur où tous les deux
se complètent et s’engagent dans un jeu de la mesure 10.
Le lyrisme du Premier homme répond incontestablement en écho à celui sensuel et cosmique de Noces,
né du rapport passionné du « je » au monde, d’un accord païen dégageant le bonheur et la joie. Noces chante le
monde familier et protecteur de la terre algérienne, aimée comme on aime une femme, « en bloc ». Toutefois,
dans ce lieu de confluence entre l’Histoire, la nature et le mythe, le bien et le mal deviennent indissociables. Si
l’accord avec le monde s’y révèle dans des moments privilégiés, le poète ne peut toutefois en jouir qu’en se
libérant des contraintes physiques, morales et culturelles. Il doit ainsi retrouver « sa mesure profonde »11,
rechercher un art de vivre à présent et témoigner d’une lucidité face à son destin mortel et à la vérité tragique de
la condition humaine. Ceci est le « royaume » de Camus et sa langue est le lyrisme12.
Quant au Premier homme, il met en œuvre un nouveau lyrisme, le pendant de Noces, un lyrisme
« humain » selon le critique Pierre Grouix, où il ne s’agit plus du monde élémentaire et naturel mais de la réalité
des autres. L’accent n’est donc plus sur le moi du narrateur / auteur, mais sur ses proches : le père, la mère, les
voisins, l’Arabe, etc. Le protagoniste, Jacques Cormery, se définit plutôt par sa relation à sa famille que par sa
propre vie. Pourtant, l’on y retrouve sans difficulté les échos du lyrisme charnel de Noces et des sources de la
révolte : « Jeunesse sur les plages. Après les journées pleines de cris, de soleil, de violents efforts, de désir sourd
et éclatant. Le soir tombe sur la mer. Un martinet crie haut dans le ciel. Et l’angoisse lui serre le cœur »13. Ou
bien: « Amours adolescents sur la plage – et le soir qui tombe sur la mer – et les nuits d’étoiles »14.

7
Limat-Letellier, op. cit., p. 27.
8
François Ricard, Jacques Poulin : De la douceur à la mort, dans « Liberté », vol. 16, nº 54, 1974, p. 97.
9
Jacqueline Lévi-Valensi et Agnès Spiquel (eds.), Camus et le lyrisme, Paris, SEDES, 1997, p. 7.
10
Cf. Raymond Gay-Crosier, Albert Camus: paradigmes de l’ironie – révolte et négation affirmative, Toronto, Paratexte, 2000.
11
Camus, Noces, Paris, Gallimard, 1970, p. 15.
12
Cf. Mustapha Trabelsi citant Paul Viallaneix dans Le premier homme d’Albert Camus ou le retour au „style“ algérien, p. 157.
13
Camus, Le premier homme, p. 352.
14
Ibid., p. 324.
127
 CICCRE I 2012

Le lyrisme filial
Dans cette saga familiale, une place privilégiée est accordée à la mère qui y est célébrée et honorée,
comme le prouve la dédicace qu’elle porte : « À toi qui ne pourra jamais lire ce livre »15. Si la figure de la mère
hante toute l’œuvre camusienne, ce n’est que dans Le premier homme qu’on la porte aux nues : « Sa mère est le
Christ »16; ou plus loin : « Elle ne connaît pas la vie du Christ, sinon sur la croix. Et qui pourtant en est plus près
? »17, lit-on dans les Annexes. Comme le souligne Pierre Grouix, « [p]ar un trompe-l’œil, le roman ne nous
entraîne sur le chemin du père que pour mieux nous ramener à elle : <recherche de la mère> »18. L’on a ainsi
affaire à un lyrisme filial inédit envers une mère bénie, manifesté par une « insurrection verbale »19 qui cherche à
réparer une insuffisance sentimentale – celle du fils – ou à compenser un manque – le silence de la mère, « sa
patience aveugle, sans phrases, sans projets »20.
Bonne, douce et généreuse, la mère aime son fils jusqu’au sacrifice de soi. Leur relation « est
indestructible, profonde et discrète et forme le fondement même du roman »21 : « Je veux écrire ici l’histoire
d’un couple lié par un même sang et toutes les différences. Elle semblable à ce que la terre porte de meilleur, et
lui tranquillement monstrueux. Lui jeté dans toutes les folies de notre histoire; elle traversant la même histoire
comme si elle était celle de tous les temps. Elle silencieuse la plupart du temps et disposant à peine de quelques
mots pour s’exprimer; lui parlant sans cesse et incapable de trouver à travers des milliers de mots ce qu’elle
pouvait dire à travers un seul de ses silences… La mère et le fils »22.
Pour la mère, dont l’univers étroit ne s’étend plus loin de sa famille et de sa fenêtre d’où elle contemple
le mouvement de la rue, l’histoire n’est qu’un discours abstrait qu’elle ne peut pas comprendre. Toutefois, contre
sa volonté, elle en subit les conséquences, comme par exemple, son veuvage assumé en silence, avec dignité.
Martyrisée par l'histoire, elle joue pourtant d'un statut supérieur à celle-ci : « O mère, ô tendre enfant chéri, plus
grande que mon temps, plus grande que l’histoire qui te soumettait à elle, plus vraie que tout ce que j’ai aimé en
ce monde, ô mère pardonne ton fils d’avoir fui la nuit de ta vérité » 23.
On décèle ici, en filigrane, une condamnation de l’histoire qui rappelle une autre, plus flagrante, celle de
L’Homme révolté : « L’Histoire, dans son mouvement pur, ne fournit par elle-même aucune valeur. Il faut donc
vivre selon l’efficacité immédiate, et se taire ou mentir. La violence systématique ou silence imposé, le calcul ou
mensonge concerté deviennent des règles inévitables. Une pensée purement historique est donc nihiliste : elle
accepte totalement le mal de l’histoire et s’oppose ainsi à la révolte » 24. Contre la nuit mortelle du nihilisme
historique, Camus propose « la pensée de midi » et ceux qui l’illustrent ne sont ni philosophes, ni penseurs, mais
des gens simples qui mènent une vie dure, mais belle.
Dans Le premier homme, la mère pauvre évoque parfaitement cette pensée lumineuse et son sens de la
mesure. Par contre, le fils engagé dans l’histoire en qualité d’intellectuel, court le monde : bien qu’il soit lié à la
mère par un amour profond, il croit l’avoir trahie en la quittant : « Maman. La vérité est que, malgré tout mon
amour, je n’avais pas pu vivre au niveau de cette patience aveugle, sans phrases, sans projets. Je n’avais pu vivre
de sa vie ignorante »25.

15
Ibid., p. 11.
16
Ibid., p. 283.
17
Ibid., p. 305.
18
Pierre Grouix, Sens du monde, sens des autres, lyrisme humain et altérité dans Le premier homme, dans Lévi-Valensi et
Spiquel, op. cit., p. 190.
19
Cf. Gay-Crosier, op. cit., p. 144.
20
Camus, Le premier homme, p. 304.
21
Anca Opric, Albert Camus et la recherche de ses origines. Le premier homme, dans « Dialogues francophones », nº 5-6,
Timisoara, Mirton, 2000, p. 77.
22
Camus, op. cit., p. 308.
23
Ibid., p. 320.
24
Camus, Essais, Paris, Gallimard, 1965, p. 641.
25
Camus, Le premier homme, p. 304.
128
 CICCRE I 2012
Le lyrisme de l’Autre
La représentation complexe de l’Autre ethnique, l’Arabe, dans ce dernier texte camusien exprime
ouvertement la position de l’auteur envers ses confrères : sa sympathie et sa compréhension. Quoique l’Arabe-
ennemi de L’Étranger ou celui placide de L’Exil et le Royaume y sont encore présents, c’est l’image de l’Arabe-
frère qui prévale dans Le premier homme. À l’encontre de L’Etranger, l’Arabe y est non seulement nommé,
mais aimé comme tel. On assiste à une scène émouvante de fraternisation entre un Arabe, Kaddour, et le père26,
à des scènes de sympathie27, à la déclaration d’une fraternité: « Et cette fraternité des deux exilés en France »28,
et à beaucoup de rencontres.
Tout au long du roman, on accorde une attention extrême aux gestes et aux attitudes de l’Autre, le
moyen prédominant de communication étant le regard, l’observation. Ceci fait écho à la Femme adultère où le
regard, surtout celui de Janine, la protagoniste, assume des fonctions indispensables dans le déroulement du
récit: il est son outil principal de communication et de découverte qui révèle des relations et crée des contacts
entre les personnages.
Dans Le Premier homme, cette focalisation externe prouve que les Arabes font partie d’un décor qu’ils
animent sans être acteurs de la diégèse29. Il s’agit, par exemple, de la femme arabe de l’incipit qui aide à
l’accouchement30, des enfants qui jouent dans la cave et mangent « les gros berlingots à la menthe, les
cacahuètes et ou les pois chiches, les lupins […] ou les sucres d’orge aux couleurs violentes que les Arabes
offraient aux portes du cinéma proche… »31, ou de la description minutieuse du marchand des beignets32. Ce rôle
décoratif des Arabes est contrebalancé par l’importance qu’on accorde à la cohabitation avec les Européens. En
ce sens, la scène du balcon nous rappelle une séquence similaire de L’Étranger, où, un dimanche d’été,
Meursault contemple les promeneurs, des familles françaises. Toutefois, les choses sont différentes dans Le
Premier homme, car c’est la coexistence des deux communautés qui y est évoquée : « La rue connaissait
maintenant l’animation du dimanche matin. Les ouvriers, avec leurs chemises blanches fraîchement lavées et
repassées, se dirigeaient en bavardant vers les trois cafés […]. Des Arabes passaient, pauvres eux aussi mais
proprement habillés, avec leurs femmes toujours voilées mais chaussées de souliers Louis XV. Parfois des
familles entières d’Arabes passaient, ainsi endimanchées »33.
En fait, dès l’incipit, Camus présente la diversité ethnique de l'Algérie par le nombre égal d’Arabes et
d’Européens qui participent à la scène d’accouchement, où tous sont désignés par leur origine ethnique : «
l'Arabe », « le Français », « l'Espagnole ». Cette mise en évidence de l’hétérogénéité méditerranéenne révèle
aussi la nostalgie de Camus d’un pays pluriel dominé par des relations fraternelles entre ses concitoyens. Le
texte reconnaît pourtant le clivage – ethnologique, culturel, sociologique et économique – entre les Français
d’Algérie et les autochtones.
Néanmoins, Jacques Cormery est différent par rapport à l’homme de la rue, car il sait faire distinction
entre les Arabes et les terroristes ou les bandits. Il le prouve, par exemple, en sauvant un Arabe du lynchage
après une attaque terroriste : « <Cette sale race>, disait un petit ouvrier […] dans la direction d’un Arabe collé
dans une porte cochère dans la direction du café. <Je n’ai rien fait, dit l’Arabe. – Vous êtes tous de mèche, bande
d’enculés>, et se jeta vers lui. Les autres le retentirent. Jacques dit à l’Arabe : <Venez avec moi>, et il entra avec
lui dans le café qui maintenant était tenu par Jean, son ami d’enfance, le fils du coiffeur »34.
À la lumière de L’Homme révolté, cette réaction de Jacques est un acte de révolte contre la mort, la seule
attitude possible et efficace pour défendre la vie. Bien qu’il condamne le terrorisme, « il accueille S., le droit

26
Ibid., p. 21.
27
Ibid., p. 74.
28
Ibid., p. 184.
29
Selon Gérard Genette, c’est l’univers spatio-temporel désigné par le récit.
30
Ibid., p. 25-27.
31
Ibid., p. 59.
32
Ibid., p. 237.
33
Ibid., p. 86.
34
Ibid., p. 87.
129
 CICCRE I 2012
d’asile étant sacré »35. Dans une scène émouvante, Saddock, un ami arabe du protagoniste, identifie la mère du
narrateur à sa propre mère, morte à la suite d’un attentat : « Elle est ma mère […]. Je l’aime et la respecte
comme si elle était ma mère »36. Toutefois, malgré cette fraternisation réciproque – « Toi, tu es mon frère » –
dans le quotidien de la pauvreté ou de la guerre, entre les deux « peuples » de l’Algérie coloniale s’affirme une
distance toujours marquée – « et nous sommes séparés »37.
La violence coloniale est condamnée tout au long du roman. Il y a pourtant une relativisation de celle-ci,
une explication de l’attitude xénophobe du petit blanc comme réflexe de défense de son travail. S’il rejette alors
son confrère plus pauvre, ce n’est pas par racisme qu’il le fait, mais par instinct de survie. De plus, le racisme est
aussi neutralisé par l’évidence de la cohabitation, par le partage de la pauvreté des deux « races ». Fraternisant
avec les pauvres, le narrateur met en évidence « la merveilleuse complicité de ceux qui ont à lutter et à souffrir
ensemble. Ah! c’est cela l’amour – l’amour pour tous »38. Évoquant sa propre enfance, il se rend compte de « ce
qu’il y avait de royal dans sa vie de pauvre, les richesses irremplaçables dont il jouissait si largement et si
goulûment »39, du fait que la pauvreté peut rendre heureux.
Renforçant la relativisation de la violence, la scène de l’égorgement d’un client arabe par un coiffeur
maure revisite celle du meurtre de L’Étranger déclenché aussi par le soleil / la chaleur : « Ah oui, la chaleur était
terrible, et souvent elle rendait fou presque tout le monde […]. Jacques vit sortir de la boutique poussiéreuse du
coiffeur maure un Arabe vêtu de bleu et la tête rasée […] le corps penché en avant, la tête beaucoup plus en
arrière qu’il ne semblait possible qu’elle soit […]. Le coiffeur, devenu fou en le rasant, avait tranché d’un seul
coup de son long rasoir la gorge offerte […] et l’autre […] était sorti […] pendant que le coiffeur […] hurlait
terriblement – comme la chaleur elle-même... »40.
Quoique la violence soit le principe dynamique de la société du roman, l’Histoire est dépassée par cette
interchangeabilité des rôles que l’on vient de démontrer. Ainsi, au lieu de la confrontation de deux races en
Algérie, l’on constate la permanence du meurtre fratricide, car ils sont des frères ennemis depuis Caïn et Abel.
Le thème de l’exil
L’exil représente un autre intratexte qui resurgit dans maints ouvrages tels que La Mort heureuse,
L’Etranger, La Peste, Le Malentendu et La Chute. En outre, il réunit aussi les nouvelles de L’Exil et le Royaume.
Dans Le Premier homme, le père de Jacques, ainsi que les pionniers qui l’ont précédé, sont tous des exilés, des
déracinés, qui ont quitté la France pour commencer une nouvelle vie en Algérie. Cette même Algérie a aussi
servi de cadre à la plupart des nouvelles de L’Exil et le Royaume. Ainsi, la tonnellerie des Muets se voit renaître
dans Le premier homme; la situation inquiétante et instable de L’Hôte y est transposée aussi; l’évocation des
nomades libres de La Femme adultère, du Renégat et de L’Hôte rappelle le premier chapitre de son roman
posthume, que Camus voulait intituler « Les Nomades ».
Jacques Cormery, tel que Camus lui-même, est toujours en exil. L’Algérie l’attire, l’appelle, mais il ne
peut y rester, étant condamné à une vie nomade. Représentant d’une communauté humaine exilée, il porte le
fardeau de tout son peuple nomade et misérable à la recherche de son identité : « La Méditerranée séparait en
moi deux univers, l’un où, dans des espaces mesurés, les souvenirs et les noms étaient conservés, l’autre où le
vent de sable effaçait les traces des hommes sur de grands espaces. Lui avait essayé d’échapper à l’anonymat, à
la vie pauvre, ignorante, obstinée, il n’avait pu vivre au niveau de cette patience aveugle, sans phrases, sans
projet que l’immédiat »41.
En fait, c’est la trahison qui rend le narrateur étranger. Car ces « deux univers » représentent non
seulement la France et l’Algérie, mais aussi l’histoire et l’éternité de la nature. Tel un nouvel Adam, Jacques
Cormery est chassé du Paradis pour avoir trahi et la pauvreté – son royaume heureux –, et la mémoire des

35
Ibid., p. 325.
36
Ibid.
37
Ibid.
38
Ibid., p. 342.
39
Ibid., p. 296.
40
Ibid., p. 282.
41
Ibid., p. 214.
130
 CICCRE I 2012
pauvres, afin de se précipiter dans l’affreuse Histoire. C’est pour racheter sa trahison qu’il quitte Saint-Brieuc et
accepte « l’étrange joie que la mort le ramène dans sa vraie patrie et recouvre à son tour de son immense oubli le
souvenir de l’homme monstrueux et [banal] »42 qui avait fait le pacte avec l’Histoire.
Ainsi, né dans la révolte, l’exil se maintient toujours dans celle-ci. Quoique l’exil se manifeste par des
conflits d’identité, il mène finalement à une prise de conscience existentielle et ouvre la voie vers le royaume,
voire le bonheur.

L’autobiographie
De retour à l’intratextualité, nous soutenons qu’il y a un rapport étroit entre celle-ci et l’écriture de soi.
Si jusqu’au Premier homme il y a une réserve autobiographique évidente dans la production littéraire
camusienne, cette œuvre ultime emmène, pour la première fois, sur les traces d’Albert Camus, l’Algérien,
poursuivi comme son héros par ses origines.
Néanmoins, il s’agit d’une écriture qui ne respecte pas la définition de l’autobiographie, telle que
l’envisage Philippe Lejeune. « Le pacte autobiographique », « supposant qu’il y ait identité de nom entre l’auteur
(tel qu’il figure, par son nom, sur la couverture), le narrateur du récit et le personnage dont on parle »43 est déjoué :
la narration est à la troisième personne, la triple identité mentionnée manque. Camus fait donc de son entreprise
autobiographique une autofiction. Ajoutons aussi que le caractère autobiographique de ce texte se reflète plutôt
dans son but final que dans les aspects du récit, c’est-à-dire dans la recherche de l’origine et de l’identité.
Dépossédé par la perte de son père, le protagoniste ne veut plus posséder, mais être, savoir ce qui est. Ainsi, il
renonce au statut d’héritier d’un passé inconnu afin de devenir « le premier homme », comme ses ancêtres. Il
imagine donc sa propre naissance et se réinvente tout en assurant à son père une place dans l’histoire coloniale.
De retour à Noces, l’ouvrage témoignant du lyrisme camusien le plus pur, nous considérons que la
complémentarité que ces essais de jeunesse établissent avec Le Premier homme par leurs dispositifs narratifs et
thèmes – la terre algérienne, la pauvreté, la mer, le soleil, l’exaltation de la jeunesse et du corps, et la révolte
devant la mort – ajoute encore un terme à notre schéma intratextuel et relève d’une cohésion du « premier » au
« dernier » Camus.
En outre, Noces et Le premier homme se complémentent aussi du point de vue narratologique puisque
l’écrivain y joue sur des registres multiples par rapport à la temporalité et à la voix narrative. Les écarts qui en
résultent favorisent la mise en œuvre de la voix autobiographique. Noces résonne dans Le Premier homme et
toutes deux constituent une sorte d’autobiographie algérienne. Si dans Noces la subjectivité autobiographique est
marquée par la présence de la première personne, dans Le premier homme, celle-ci est remplacée par
l’objectivité de la troisième personne puisqu’on est invité à lire une biographie, celle de Jacques Cormery. Mais,
au fur et à mesure que la lecture avance, on est saisi par l’importance des éléments autobiographiques, confirmés
par la biographie de Camus : son enfance pauvre d’orphelin de père, mort à la guerre, la figure autoritaire de sa
grand-mère et, par contraste, celle douce mais absente de sa mère bien aimée, son oncle Ernest, l’école et son
instituteur qui devient un substitut du père. Même l’année de naissance de Jacques, 1913, et le lieu de la plupart
de ses activités enfantines, le quartier algérois de Belcourt, sont identiques aux coordonnées de l’auteur. Ainsi,
les éléments autoréférentiels illuminent l’écriture de ce texte de maturité où le premier Camus entrevu autrefois
dans ses textes de jeunesse revient avec l’expérience de la quarantaine.
En poursuivant, on peut dire que dans Le premier homme, le « il » remplit la fonction attendue par un «
je ». Et le brusque passage au « moi » au milieu d’un paragraphe à la troisième personne – certes, une négligence
que Camus aurait corrigé s’il avait eu l’occasion – ne fait que mieux souligner cette idée : « La Méditerranée
séparait en moi deux univers […]. Lui avait essayé d’échapper à l’anonymat, à la vie pauvre, ignorante, obstinée,
il n’avait pu vivre au niveau de cette patience aveugle, sans phrases, sans autre projet que l’immédiat » 44.
Il est important de souligner que, dans Le premier homme, le choix de la narration à la troisième
personne plutôt qu’à la première est suggéré par un personnage, Malan, qui choisit toujours le « il » pour parler

42
Ibid., p. 215.
43
Philip Lejeune, Le Pacte autobiographique, Paris, Seuil, 1996, p. 175.
44
Camus, Le premier homme, p. 181-182.
131
 CICCRE I 2012
de sa propre personne: « Chaque fois que Malan commençait par <j’ai connu un homme qui… ou un ami… ou
un Anglais qui voyageait avec moi…>, on était sûr qu’il s’agissait de lui-même… »45. Cette claire allusion à
l’auteur lui-même est confirmée par l’exemple de La Peste, où Camus, par le biais du docteur Rieux, nous confie
le même souci du choix de la personne de la narration: « pour enlever à cette chronique tout caractère personnel
et lui donner le ton objectif qui peut seul lui convenir, il ne parle de lui-même qu’à la troisième personne »46. Il
en résulte que la position narrative joue un rôle bien important dans l’écriture de Camus, ce choix semblant être
reposé avec chaque ouvrage.
De plus, il existe un lien fort entre Le premier homme et La Chute. Jacques Cormery, l’alter ego de
Camus, est dominé par un sentiment de culpabilité non différent de celui de Clamence, le héros de La
Chute. Jacques veut être jugé mais se considère déjà puni: « Il est l’homme de la démesure; femmes, etc. Donc
[l’hyper] est puni en lui. Ensuite il sait »47. En fait, c’est « l’éthique de la quantité » du Mythe de Sisyphe qui le
rend coupable: « J’ai quatre femmes à la fois et mène donc une vie vide » 48. Dans les notes des Annexes du
Premier homme, Camus écrit : « je vais raconter l’histoire d’un monstre »49, « il est un monstre – et c’est ce que
je suis »50. Telle que La Chute, cette œuvre représente une prise de conscience : un retour sur soi, déclenché par
des événements personnels ou historiques vécus auparavant, qui pousse l’auteur à se questionner, à se tourner
vers son passé, à rechercher ses racines véritables. Livre de culpabilité, donc, Le Premier homme révèle la valeur
du passé, du vécu, qui s’impose comme une « joie profonde »51.
Le Premier homme est un travail de mémoire personnelle qui se transforme dans un travail de mémoire
collective des pieds-noirs d’Algérie, construit par le biais des témoignages, bien que confus et incomplets, de
cette communauté de déracinés. Par ailleurs, nous pensons y retrouver une application de la philosophie de
révolte de L’Homme révolté que Camus résume dans sa reformulation du cogito cartésien : « je me révolte, donc
nous sommes »52. En effet, guidé par cette révolte qui tire l’individu de sa solitude, la visée de Camus n’est pas
uniquement de se représenter lui-même sous le masque de ses personnages, mais surtout de dresser un portrait
des autres, de ceux qu’il a connus dans le passé et qui l’ont aidé à devenir celui qu’il était : « En somme, je vais
parler de ceux que j’aimais. Et de cela seulement. Joie profonde » 53. Camus se prive donc du privilège de la
première personne afin de se mettre au même rang avec le reste de ses personnages.

Conclusion
Pour conclure, l’on doit dire que Le Premier homme témoigne non seulement de l’unité de l’œuvre
camusienne, mais aussi de sa diversité. S’il fait bien part de ce réseau de signes, de correspondances,
d’intratextualités qui se tissent entre les œuvres camusiennes et qu’il forme avec elles un tout, ce dernier roman
inachevé existe aussi, et pleinement, par lui-même. Car, ainsi que le dit Camus lui-même dans Le Mythe de
Sisyphe, « la création unique d’un homme se fortifie dans ses visages successifs et multiples, que sont les
œuvres. Les unes complètent les autres, les corrigent ou les rattrapent, les contredisent aussi »54.
En outre, cet ouvrage ultime évoque un double retour : aux origines, marquant le retour de Camus chez
lui et parmi les siens, d’une part; d’autre part, aux sources de l’écriture, voire au lyrisme des premiers textes.
Ainsi, Le Premier homme rejoint le bonheur de Noces et nous laisse imaginer Camus heureux.

45
Ibid., p. 35.
46
Jean Rousset, Narcisse romancier, Paris, José Corti, 1972, p. 32.
47
Camus, Le premier homme, p. 362.
48
Ibid., p. 331.
49
Ibid., p. 344.
50
Ibid., p. 330.
51
Ibid., p. 357.
52
Camus, L’Homme révolté, Paris, Gallimard, 1986, p. 38.
53
Camus, Le premier homme, p. 357.
54
Camus, Le Mythe de Sisyphe, Paris, Gallimard, 1991, p. 154-155.
132
 CICCRE I 2012
Bibliographie
Buffard-Moret, Brigitte, « La mémoire du cœur » : approche stylistique du Premier homme d’Albert Camus, dans « Roman
20-50 », nº 27, 1999, p. 53-64.
Camus, Albert, Essais, Paris, Gallimard, 1965.
—, L’Étranger, Paris, Gallimard, 2001.
—, L’Exil et le Royaume, Paris, Gallimard, 1987.
—, L’Homme révolté, Paris, Gallimard, 1986.
—, Le Mythe de Sisyphe, Paris, Gallimard, 1991.
—, Noces, Paris, Gallimard, 1970.
—, Le Premier homme, Paris, Gallimard, 1994.
Certeau, Michel de, Heterologies: Discourse on the Other [Heterologies : Discours sur l’Autre], Minneapolis, The
University of Minnesota Press, 2000.
Dubois, Lionel, Les trois guerres d’Albert Camus, Actes du Colloque international sur Albert Camus à Poitiers, les 4-6 mai
1995, Poitiers, Éditions du Pont-Neuf, 1998.
Dunwoodie, Peter, Writing French Algeria [Écrire l’Algérie française], Oxford, Clarendon Press, 1998.
Gay-Croisier, Raymond/ Lévi-Valensi, Jaqueline (eds.), Albert Camus: œuvre fermée, œuvre ouverte ?, Paris, Gallimard,
coll. « Cahiers Albert Camus », nº 5, 1985.
Gay-Crosier, Raymond, Albert Camus: paradigmes de l’ironie – révolte et négation affirmative, Toronto, Paratexte, 2000.
Genette, Gérard, Palimpsestes, Paris, Seuil, 1982.
Guérin, Jeanyves, Le Premier homme et la guerre d’Algérie, dans « Roman 20-50 », nº 27, 1999, p. 7-15.
Lejeune, Philip, Le Pacte autobiographique, Paris, Seuil, 1996.
Lévi-Valensi, Jaqueline/ Spiquel, Agnès (eds.), Camus et le lyrisme, Paris, SEDES, 1997.
Limat-Letellier, Nathalie/ Miguet-Ollagnier, Marie, L’Intertextualité, Paris, Les Belles Lettres, 1998.
Lottman, Herbert R., Albert Camus, Paris, Seuil, 1980.
Opric, Anca, Albert Camus et la recherche de ses origines. Le premier homme, dans « Dialogues francophones », nº 5-6,
Timișoara, Mirton, 2000.
Ricard, François, Jacques Poulin: De la douceur à la mort, dans « Liberté », vol. 16, nº 54, 1974.
Rousset, Jean, Narcisse romancier: essai sur la première personne dans le roman, Paris, José Corti, 1972.
Sarocchi, Jean, Le dernier Camus, ou, Le Premier homme, Paris, A.-G. Nizet, 1995.

133
 CICCRE I 2012

Emilia HILGERT Les pronoms catégoriels « nous autres » (fr.) / « noi

(Université de Reims Champagne ǎştialalţi » (ro.) : l’expression linguistique de l’identité –
– Ardenne, CIRLEP - EA 4299)
altérité

Abstract: This paper focuses on the use of the plural forms of French and Romanian personal pronouns (fr. nous / vous /
eux ; ro. noi / voi / ei) in contexts which allow a generic interpretation, as in the expression „Ca la noi la nimenea” or in the
fr. statements „Nous, nous savons ce que c’est que la bonne cuisine” or ro. „Noi stim ce înseamnǎ un regim totalitar”. This
context combines direct enunciation and categorization characteristics, if the fr. pronoun nous / ro. Noi designates an ethnic
or socio-professional group to which the enunciator belongs, allowing explicit or inferred categorization of the target: fr.
nous, les Français / nous [les Français] / ro. noi, românii / noi [românii]. This syntactic-semantic feature allows an analogy
with French and Romanian compound pronouns fr. nous autres / vous autres si ro. noi ǎştialalţi / voi ǎştialalţi which may
be accompanied by an identity apposition like fr. nous autres, femmes / nous autres, les femmes / nous autres Parisiens or
ro. noi ǎştialalţi, oamenii simplii / voi ǎştialalţi jurnalisti . Compound pronouns are emphasized, they are explicitly
categorizing, they are accompanied by an identity apposition (if absent, it is inferred due to the propositional content) and
combine a subject, the enunciator, with a generic content. Due to their contrastive effect, the use of simple or compound
category pronouns is associated to acts of language that may be pragmatically described in terms of: accusation,
exoneration, reproach, identity differentiation, using an authoritarian argument, etc.

Keywords: plural personal pronoun, generic compound pronouns, linguistic expression of identity. « nous autres », « noi
ăştialalţi»

Résumé: Cet article présente l’emploi des pronoms personnels disjoints ou accentués du français et du roumain (fr. nous /
vous / eux ; ro. noi / voi / ei) dans des contextes qui produisent une interpétation générique, comme dans l’expression Ca la
noi la nimenea ou comme dans les énoncés fr. Nous, nous savons ce que c’est que la bonne cuisine et ro. Noi stim ce
înseamnǎ un regim totalitar. Ces contextes réunissent les caractéristiques de l’énonciation de discours et celles de la
catégorisation, parce que les pronoms fr. nous / ro. noi renvoient au groupe éthnique ou socio-professionnel auquel
appartient l’énonciateur. Cela permet l’explicitation ou l’inférence de la catégorie visée: fr. nous, les Français / nous [les
Français] / ro. noi, românii / noi [românii] avec une idée d’identité / altérité. Cette particularité syntaxico-sémantique
permet de faire un parallèle entre cet emploi des pronoms accentués et les pronoms composés du français et du roumain: fr.
nous autres / vous autres et ro. noi ǎştialalţi / voi ǎştialalţi , qui peuvent être accompagnés, eux aussi, d’une apposition
identitaire du type fr. nous autres, femmes / nous autres, les femmes / nous autres Parisiens ou ro. noi ǎştialalţi, oamenii
simplii / voi ǎştialalţi jurnalisti. Les pronoms composés ont une forme accentuéé, sont accompagnés par l’apposition
identitairee (à défaut, l’identité est inférée grâce au contenu propositionnel) et associent un sujet énonciateur et un contenu
généric, ce qui permet de les considérer comme des pronoms catégoriels. Grâce à leur effet contrastif, les pronoms
catégoriels simples et composés sont associés à la réalisation d’actes de langage qui peuvent être décrits du point de vue
pragmatique: accusation, disculpation, reproche, différenciation identitaire, emploi d’un argument d’autorité, etc.

Mots- clés: pronoms personnel pluriels, pronoms composés catégoriels, expression linguistique de l’identité, « nous
autres », « noi ăştialalţi»

Introduction
Cette étude est consacrée aux pronoms personnels du pluriel nous / vous / eux, dans un emploi qui est
proche de celui de nous mentionné par le TLFi comme un emploi générique, celui où ce pronom désigne
« l’humanité en général, la condition humaine, le locuteur et ses contemporains », illustré par l’exemple : Nous
ne sommes pas plus forts que la vie. Interrogeons-la docilement; il ne convient pas de l’interrompre dès que
nous avons saisi une, et une seule, de ses paroles: elle a encore beaucoup à nous dire, et nous beaucoup à en
apprendre. (Huyghe, Dialog. avec visible, 1955, p.102, in TLFi).
Nous souhaitons compléter cette analyse pour plusieurs raisons : (i) premièrement, parce que les
pronoms pluriels peuvent avoir des emplois génériques même s’ils ne renvoient pas à l’humanité tout entière,
134
 CICCRE I 2012
c’est-à-dire non seulement lorsqu’ils correspondent à on indéterminé ou aux syntagmes nominaux les gens / les
humains, mais aussi lorsqu’ils renvoient, par l’apposition identitaire qui les accompagne, à des catégories non
moins génériques, comme dans le cas de nous, les Parisiens ou nous, les enseignants, où les pronoms pluriels
ont un ‘emploi catégoriel’ ; (ii) deuxièmement, parce que cet ‘emploi catégoriel’ n’est pas réservé au pronom
nous de la 1ère personne, mais il est propre aussi aux autres pronoms de pluriel : vous, les journalistes, eux, les
Roumains, emploi propre à beaucoup d’autres langues ; (iii), troisièmement, parce que cet emploi permet de faire
un parallèle avec les pronoms composés nous autres / vous autres / eux autres que nous avons appelés ‘pronoms
catégoriels’ (Hilgert, 2012a et b). La différence entre nous autres, les enseignants et nous, les enseignants est
que le premier est explicitement un ‘pronom catégoriel’ grâce à l’association de nous avec autres, alors que le
deuxième peut avoir un ‘emploi catégoriel’, parmi d’autres emplois, grâce à l’apposition identitaire les
enseignants. Enfin, il nous semble intéressant de proposer une analyse contrastive français – roumain, parce que
ces deux langues sont les seules, à notre connaissance, parmi les langues romanes, à posséder des pronoms
composés catégoriels, comme le montrent les formes du roumain noi ǎştialalţi / voi ǎştialalţi correspondant aux
pronoms du français nous autres / vous autres.
L’analyse des pronoms personnels pluriels accentués accompagnés d’une apposition identitaire (fr. nous,
ID / vous, ID / ro. noi, ID / voi ID) et celle des pronoms composés explicitement catégoriels (fr. nous autres ID /
vous autres ID / ro. noi ǎştialalţi ID / voi ǎştialalţi ID) permettra de les aborder comme des expressions
linguistiques de l’identité – altérité.

1. Les pronoms personnels nous et vous, sens et référence

Il est bien connu que les pronoms personnels fr. nous / vous et ro. noi / voi sont décrits comme des
déictiques. Autrement dit, ce sont des signes linguistiques qui trouvent leur référence dans la situation
d’énonciation par le biais du couple locuteur – allocutaire désignés par fr. je / tu et ro. eu / tu qu’ils comprennent
sémantiquement1. Le schéma le plus connu des emplois de nous, par exemple, est celui donné par Kerbrat-
Orecchioni (1999 : 46-47), qui distingue entre l’emploi inclusif (prenant en compte l’allocutaire) et l’emploi
exclusif (excluant l’allocutaire). Nous correspond à:
– je + Ø, pour nous de majesté ou nous d’auteur,
– je + tu, pour nous inclusif, purement déictique,
– je + tu + il(s) ou elle(s), pour nous inclusif ou exclusif, selon la situation d’énonciation,
– je + il(s) ou elle(s), pour nous exclusif.
À ces interprétations, nous souhaitons en ajouter une autre, celle où l’élément ils / elles compris dans nous /
vous est indéterminé et correspond à l’ensemble des membres d’une classe d’humains, compris comme constituant
une catégorie, à laquelle appartient aussi l’énonciateur2. Cette interprétation correspond à un nous composé de:
– je / moi + (tu) + ils / elles / eux / elles générique.
L’interprétation je + (tu) + ils / elles correspond à l’emploi mentionné par le TLFi signifiant
« l’humanité en général » ou « le locuteur et ses contemporains », alors que l’interprétation moi + (toi) + eux /

1
Nous complèterons cette définition par les précisions apportées par Kleiber (1986 et 2012 : 149ss) sur les pronoms je et tu, qu’il
considère comme des symboles token-réflexifs. Cet intitulé montre qu’il est plus judicieux de mettre l’accent non pas sur la
situation d’énonciation en soi, comme lieu comprenant l’objet de la référence, mais sur le fonctionnement référentiel de ces
pronoms, c’est-à-dire sur la manière dont s’effectue la référence à l’objet visé par l’expression : « la référence […] s’opère de
manière indexicale, à la façon d’un doigt tendu, c’est-à-dire à partir d’éléments en relation spatio-temporelle avec l’occurrence de
je et tu. Les expressions token-réflexives sont des expressions indexicales, parce qu’elles obligent à trouver le référent par le
truchement de leurs occurrences. Comme une occurrence ou instance d’une expression linguistique est unique et se trouve
délimitée soit par le moment de son énonciation, s’il s’agit d’une occurrence sonore, soit par le lieu où elle est inscrite, s’il s’agit
d’une occurrence écrite, s’il faut partir de cette occurrence pour trouver le référent visé, alors ce ne sont que des éléments spatio-
temporellement contigus à l’occurrence qui permettent d’accéder à ce référent. » (Kleiber, 2012 : 151).
2
Cf. aussi Pic et Furmaniak (2012) qui déterminent six valeurs de l’angl. we dans le discours scientifique (we d’auteur, we
d’auteurs pluriel, we inclusif, we de communauté, we générique et we indéterminé) et Pottier (2002) qui identifie huit valeurs du fr.
nous. Cf. également Pottier (2002) qui trouve sept valeurs de nous : il considère nous inclusif comme un « générique » et nous
disjoint à valeur catégorielle (cf. nos exemples de 1 à 6) ainsi que la forme composée nous autres comme des nous
« spécificatifs ».
135
 CICCRE I 2012
elles (accentués) correspond à la situation où le pronom nous est en emploi accentué, suivi par une apposition
identitaire, comme dans nous, les hommes / nous, les enseignants / vous, les journalistes / vous, les Parisiens ou
lorsque l’identité catégorielle de nous est inférable du contexte, comme dans l’adage ro. Ca la noi, la nimenea
[Comme chez nous, nulle part ailleurs] par lequel un locuteur roumain réfère à l’ensemble des Roumains, lui
compris. De la même manière, vous peut désigner n’importe quelle pluralité de personnes comprenant au moins
un tu mais excluant je, comme le notent les auteurs de la GMF (2009), mais aussi une classe entière, une
communauté ou une catégorie socioprofessionnelle, comme dans vous, les journalistes / vous, les Parisiens où
vous comprend les éléments sémantiques toi + eux / elles.

2. L’emploi catégoriel des pronoms personnels pluriels accentués

2.1. Un même emploi en français, roumain, espagnol, italien...3
L’emploi catégoriel des pronoms personnels pluriels accentués est illustré, pour le français, par les
exemples suivants:
1) Nous, les communistes, nous savons ce qu’est la dialectique, c’est pourquoi nous comprenons le
dessous des apparences. (Schreiber B., Un silence d’environ une demi-heure, 1996, p. 214)
2) Vous, les Européens, vous êtes malades de théorie mais la guerre n’est pas une question théorique.
(Debray R., Loués soient nos seigneurs : une éducation politique, 1996, p. 184)
3) Nous, les hommes, avons toujours du mal à admettre que les bêtes puissent être moralement
vulnérables. (Duperey A., Les chats de hasard, 1999, p. 209)
4) La salle de restaurant luxueuse, d’un côté, le groupe du voyage organisé, nous, les péquenots, de
l’autre, les clients normaux, cette fille bronzée, avec son père, chic. Elle mangeait ce que j’ai su plus tard
être un yaourt. (Ernaux A., Se perdre, 2001, p. 141)
5) Nous, hommes politiques africains, devons avoir des idées très claires sur la situation de notre peuple.
(Fanon F., Les damnés de la terre, 1961, p. 236)
6) Toluy ne le comprit pas. Il avait peine à imaginer que l’on puisse faire la guerre à cause d’un simple
désaccord religieux. Eux, les Mongols, se battaient pour acquérir de nouveaux herbages, de nouveaux
fleuves et y faire croître et abreuver toujours plus de chèvres et de juments. (Lanzmann J., La Horde d'or,
1994, p. 336)4
Cet emploi est valable pour les pronoms pluriels noi / voi du roumain :
7) Noi românii suntem mult mai blânzi. Şi înghiţim, înghiţim, înghiţim. (Ion Ţiriac, cité par România liberă,
26.09.2011, [Link] [Nous, les Roumains, sommes plus patients. Et nous encaissons,
encaissons, encaissons5.]
8) Voi ziariştii aţi devenit robi, scrieţi şi vorbiţi aşa cum vă spune şeful. (commentaire à l’article Ostatici ai lui
Lupu şi Ghimpu? de Nicolae Negru, 20.12.2011, [Link] [Link] [Vous, les journalistes,
êtes devenus des esclaves, vous écrivez et parlez comme vous le dicte le chef.]
Il est valable aussi pour les pronoms nosotros / vosotros de l’espagnol (exemples donnés par Palma, 2012 : 190):
9) Los actores – decía – son farsantes, y todos nosotros en cuanto espectadores nos dejamos farsear,
pues la farsa es una de las vísceras de las que vive nuestra vida. ¿Cómo nos dejamos farsear?
(Francisco Abad, Los géneros literarios y otros estudios de filología, Madrid, 1982) [Les acteurs −
disait-il − sont tous des menteurs et nous, en tant que spectateurs, acceptons ces mensonges].
10) De ningún modo -dijo Rafael-. Eso es bueno para vosotros los alemanes, no para nosotros. Una novela
fantástica española sería una afectación insoportable. (Fernán Caballero, La gaviota, 1997, editado por
Crítica, Barcelona, 1997) [En aucun cas, dit Rafael. Cela est bon pour vous, les Allemands, mais pas pour
nous. Un roman fantastique espagnol serait d’une affectation insupportable].

3
Et certainement dans d’autres langues encore.
4
Exemples repris de Hilgert (2012a et b).
5
C’est le titre de l’article dans lequel il se trouve aussi une phrase qui explicite la visée contrastive du propos: “Eu spun că românul
este un altfel de individ. Nu este nici sârb, nici grec. Noi suntem mult mai blânzi. Şi înghiţim, înghiţim, înghiţim” [Je soutiens que le
Roumain est autre. Il n’est ni serbe, ni grec. Nous sommes plus patients. Et nous encaissons, encaissons, encaissons.]
136
 CICCRE I 2012
Il est valable, enfin, pour les pronoms personnels pluriels de l’italien :
11) Ecco come gli europei vedono noi italiani.
12) Brava gente, noi italiani.

2.2. Pronoms accentués et types de contraste

Dans cet emploi, que nous avons appelé ‘catégoriel’, les pronoms personnels ont plusieurs propriétés (cf.
pour l’analyse des pronoms espagnols, Palma, 2012 et pour les pronoms du français Hilgert, 2012a et b): (i) ils
sont disjoints ou accentués, (ii) ils sont repris anaphoriquement par une apposition identitaire, notée désormais
ID, qui a généralement une forme de syntagme nominal générique (ID = les N ou les N modifié) et (iii) ils
réunissent énonciation et généricité.
L’emploi disjoint accentué habituel des pronoms personnels, sans apposition identitaire, crée un effet
contrastif prédicatif, comme dans Nous, nous avons vu le film, ce qui laisse entendre que toi, tu ne l’as pas vu ou
lui, il ne l’a pas vu ou vous, nous ne l’avez pas vu ou encore eux, ils ne l’ont pas vu, la distinction entre les deux
groupes mis en contraste étant celle apportée par le prédicat voir le film.
L’emploi accentué catégoriel, lui, est différent, parce qu’il est dû non pas à la prédication mais à
l’apposition identitaire qui accompagne le pronom accentué (les Européens, les communistes) ou à l’inférence
d’une identité groupale à partir du contenu propositionnel (cf. le note 5), ce qui provoque un effet contrastif
catégoriel entre nous d’une part et vous / eux de l’autre : le fr. nous, les Européens est mis en contraste avec des
groupes qui sont non européens, le ro. noi, românii est mis en contraste avec les Grecs ou avec d’autres peuples,
l’esp. vosotros los alemanes crée un contraste avec les écrivains ou les lecteurs espagnols. On remarque que ce
type de contraste est en fait l’expression de l’identité - altérité catégorielle (de groupe ayant une identité, de
communauté socioprofessionnelle, de classe, de peuple, etc.).
2.3. Expression de l’identité et processus anaphorique
L’association des pronoms personnels pluriels accentués avec une apposition identitaire6 catégorielle va de
pair avec le fait que, référentiellement, les pronoms personnels ont la propriété d’indiquer, même seuls, une identité
autre que celle correspondant simplement au rôle interlocutif je = celui qui parle et tu = celui à qui je parle. A cet
égard, Bonnard (1950 : 143, cité par Kleiber, 2012) souligne que la première fonction des trois pronoms personnels
du singulier est celle d’indiquer l’identité: « Les pronoms personnels désignent des personnes ou des choses ; ils
comportent une indication d’identité : moi, toi, lui ». De même, Tamba (1994) fait remarquer la possibilité pour les
pronoms de 1ère et 2e personnes d’être accompagnés d’appositions « identificatoires », comme dans les exemples
suivants: Je, soussigné X, atteste que … ; Toi, François, si tu continues, tu vas prendre une de ces raclées !
(Tamba, 1994 : 223, in Kleiber, 2012 : 150). Enfin, Kleiber (2012 : 150) souligne que « ces appositions
identificatoires ne pourraient exister si les pronoms je et tu ne donnaient pas lieu à une identification autre que celle
du rôle interlocutif indiqué ». Ce qui est intéressant, c’est que l’expression de l’identité du point de vue de
l’énonciateur qui s’autodésigne est toujours un pronom, donc une expression subjective (celle du sujet
énonciateur), alors que l’expression de l’identité du même individu par l’apposition identificatoire est forcément un
nom propre ou un SN (toi, François, / toi, mon fils, …), donc un élément objectivé.
L’apposition identitaire ID des pronoms personnels accentués en emploi catégoriel ne s’accorde pourtant
que partiellement avec l’identité que supposent moi et toi inclus dans les pluralités visées, parce que l’identité
n’est pas celle de l’individu qui parle et qui serait équivalente à son nom propre, mais celle de l’apposition ID,
qui efface les identités individuelles au profit de l’identité de la classe d’appartenance de moi et de toi.
Inversement, l’identité individuelle de type catégoriel découle de celle de la classe d’appartenance : le je qui
prononce nous les communistes est nécessairement un communiste.
En bref, l’identité de nous / vous catégoriels et de leurs correspondants dans les autres langues n’est pas
comprise dans le sens de ces pronoms, mais est donnée par ID, dans un processus anaphorique : nous est
l’expression cataphorique en rapport avec le SN les communistes et ne reçoit cette interprétation qu’une fois
l’apposition ID prononcée. Leur coréférentialité est partielle, si l’on pense que la pronominalisation du SN les

6
Cette partie est reprise de Hilgert (2012b).
137
 CICCRE I 2012
communistes donne eux, mais elle est justifiée par le je de l’énonciateur inclus nécessairement dans nous pluriel.
Elle correspond à la dyade Pron. + Nom valable pour toi + François ou vous + les Parisiens.

2.4. Énonciation et généricité

Dans l’emploi catégoriel, les pronoms personnels pluriels réunissent énonciation et généricité.
L’énonciation provient du fait qu’ils supposent, par leur sens même, la présence de je ou de tu d’énonciation qui
désignent indexicalement le locuteur et l’allocutaire. La catégorisation (et donc la généricité) provient du fait que
l’expression identitaire ID coréférentielle renvoie à une classe : les péquenots, les communistes, les Européens,
les hommes politiques africains. L’expression eux, les Mongols, quant à elle, correspond à cette interprétation
dans la mesure où le co-texte fait comprendre qu’il s’agit d’un discours indirect et que, du point de vue de Toluy,
elle deviendrait en discours direct nous, les Mongols.
La généricité de ces emplois est prouvée par le fait que, si la marque de l’énonciation est effacée, les
phrases de (1) à (3) deviennent génériques typifiantes ou typifiantes locales7:
13) Les communistes savent ce qu’est la dialectique...
14) Les Européens sont malades de théorie, mais la guerre n’est pas une question théorique.
15) Les hommes ont du mal à admettre que les bêtes puissent être moralement vulnérables.
Les énoncés de (4) à (6) qui sont modalisés, renvoient à une classe d’appartenance d’un groupe spécifique (les
péquenots) ou à une classe concernée par la prédication modalisée (les hommes politiques africains) : dans
ce cas, on a des phrases spécifiques contenant des syntagmes nominaux génériques (les péquenots, les
hommes politiques africains)8. Dans ce cas aussi, l’effacement des marques de l’énonciation et des
modalisations verbales ou temporelles mène à une interprétation générique:
16) Les péquenots ne sont pas des clients normaux.
17) Les hommes politiques africains ont / n’ont pas des idées très claires sur la situation de leur peuple.
S’agit-il d’une véritable généricité ? Dans leur étude sur les valeurs de l’angl. we dans les textes
scientifiques, Pic et Furmaniak (2012) réservent la valeur générique à we qui renvoie à la classe des humains (i.e.
la classe les hommes dans son extension) et voient dans we qui renvoie à « la communauté des experts d’une
discipline » un emploi qu’ils qualifient we <COMMUNAUTE>, différent de we <GENERIQUE>, en appuyant cette
distinction seulement sur le fait que la classe des humains est plus large que les autres types de communautés :
« Cette communauté peut aussi se limiter à un sous-groupe plus restreint, par exemple, “nous, les athées”,
“nous, les tenants de telle idéologie”, “nous, les lecteurs de Rorty”… » (Pic et Furmaniak, 2012 : 199). Or, il
nous semble que la généricité n’est pas simplement une histoire d’étendue de la classe. S’il est vrai que la classe
des humains à une expansion plus large que la classe des athées, qui y est incluse, l’analyse peut emprunter une
autre voie, double cette fois : celle de la sémantique des noms et celle des types de phrases génériques.
Du point de vue de la sémantique des noms, il est clair que le trait sémantique [+humain] est présent
dans tous les emplois des pronoms nous et vous, y compris dans eux du discours rapporté ou polyphonique. De
même, le N humanité, compris comme ensemble des hommes, fonctionne comme un hypéronyme maximal pour
communauté ethnique (Européens, Mongols), communauté géographique (Parisiens), communauté idéologique
(communistes, athées), communauté professionnelle (journalistes, enseignants), etc. Autrement dit, nous, les
éditeurs / vous, les parents renvoient à des classes ou des catégories d’individus qui ne peuvent être conçus que

7
Il est consensuel d’admettre que les phrases génériques sont de trois types (cf. Kleiber, 1978 et 1988 et Anscombre, 1995),
comme le montre la synthèse de Palma (2012 : 188) : « elles sont non-événementielles, dénotent des propriétés, généralement des
propriétés vraies, d’où leur caractère gnomique (i.e. elles dénotent une propriété générale), elles possèdent un syntagme sujet
générique, habituellement de la forme Les N. A l’intérieur des phrases génériques, on distingue différentes sous-classes. Bien que
la terminologie puisse varier selon les auteurs, ils sont d’accord pour signaler l’existence de trois groupes : - les phrases génériques
qui ne font qu’expliciter le concept étudié et qui sont donc nécessairement vraies (appelées sous-groupe A) : les analytiques ou a
priori analytiques, comme Les triangles sont des figures géométriques ; - celles qui correspondent à une vérité générale (appelées
sous-groupe B) : les a priori non analytiques ou typifiantes a priori, comme Les chats chassent les souris ; - celles qui
correspondent à une image « locale » du monde pour un certain locuteur, valides donc pour ce locuteur (appelées sous-groupe C) :
les non a priori synthétiques ou typifiantes locales, comme Les dentistes sont antipathiques.
8
Cf. à ce propos un exemple de phrase spécifique : J’aime les romans, contenant un SN générique : les romans.
138
 CICCRE I 2012
comme ayant le trait fondamental [+humain], auquel peuvent s’ajouter d’autres traits catégoriels
différenciateurs, par exemple [+journaliste], [+communiste], etc. Cela n’enlève en rien aux N Européen /
Mongol / communiste / journaliste leur référence catégorielle ou la propriété de renvoyer de manière générique à
des catégories ou à des classes d’individus.
En dernière analyse, le fait le plus marquant qui découle de l’affirmation par l’énonciateur de
l’appartenance à une classe est l’appropriation individuelle d’un jugement générique, ce qui oriente l’analyse
vers les actes de langage accomplis lors de l’emploi des pronoms à valeurs catégorielle.

2.5. Interprétation pragmatique et actes de langage indirects

L’identité des pronoms personnels accentués en emploi catégoriel, donnée par le N 9 ou le SN générique
de l’apposition identitaire, est interprétable comme une somme de propriétés dénotatives et connotatives, ces
dernières étant diverses, positives ou négatives, gravitant autour de jugements stéréotypés sur les groupes
dénotés. Les emplois catégoriels des pronoms personnels pluriels correspondent généralement à l’image que se
fait un certain locuteur des catégories du monde humain ou de la société, et décrivent des types de
comportements ou de croyances ou des représentations humaines, groupales, psychologiques ou sociales. Cet
emploi concorde avec l’affirmation de la subjectivité, de l’appartenance en tant qu’énonciateur à une catégorie
du monde humain, relationnel, empreint d’éléments subjectifs (cf. à cet égard Schapira, 2010, sur l’interprétation
nationaliste de nous et eux identitaires et la signification de nous comparé à nous, les Français dans les médias).
Les actes pragmatiques accomplis par leur utilisation sont divers : affirmation de soi par le biais d’une
collectivité, effacement derrière l’autorité du groupe, reproche, révolte, réfutation, etc. La stratégie de l’énonciateur
comme porte-parole d’une classe permet sûrement de présenter une vision du monde, des jugements quasi
stéréotypés, des opinions en rapport avec l’identité du groupe auquel appartient ou auquel s’oppose l’énonciateur
en tant qu’individu10. C’est une manière de signifier comment le sujet énonciateur s’approprie et utilise l’idée de
classe ou de catégorie correspondant aux humains, à son monde d’existence et de croyance.
3. Les pronoms composés explicitement catégoriels
3.1. Nous autres / vous autres / eux autres (fr.)
Plus intéressant encore que l’emploi catégoriel des pronoms personnels pluriels est le fait que le français
et le roumain détiennent des pronoms composés qui sont explicitement catégoriels. Si pour les formes fr. nous,
les Français / ro. noi românii / it. noi italiani / esp. nosotros españoles on peut parler seulement d’un ‘emploi
catégoriel’, improbable en dehors d’une apposition identitaire ou d’un contenu propositionnel qui permette de
l’inférer, les pronoms fr. nous autres / vous autres / eux autres (ce dernier dans le discours indirect ou
polyphonique) et ro. noi ǎştialalţi / voi ǎştialalţi, avec leurs variantes phonologiques populaires noi ǎştilalţi / voi
ǎştilalţi, sont explicitement catégoriels grâce à l’association des pronoms personnels pluriels avec l’adjectif
autres: ensemble, ces deux vocables encodent l’identité (nous) et l’altérité (autres), ce qui leur a valu la
reconnaissance d’un effet interprétatif contrastif.
Précisions d’emblée qu’il y a deux emplois de nous autres / vous autres / eux autres en français. Au
Québec ou dans certains parlers régionaux de Belgique ou de l’Ouest de la France, ils s’utilisent comme de
simples déictiques conjoints au verbe, dépourvus de sens oppositif. En français normé écrit, ils sont employés
comme des pronoms disjoints auxquels on reconnaît un emploi à des fins contrastives11. C’est ce deuxième
emploi qui intéresse l’expression linguistique de l’identité. Ce deuxième emploi, en tant que pronoms accentués,
est richement illustré par la base textuelle Frantext enregistrant la littérature française (romans, essais, mémoires,
discours, correspondance, etc.). En voici quelques exemples:
18) Nous autres femmes, nous avons un sens que les hommes ne possèdent pas. (Mauriac C., La Marquise sortit
à cinq heures, 1961, p. 63)

9
Nous pensons ici au cas du roumain, de l’espagnol ou de l’italien, où le nom seul, incluant des marques grammaticales soudées,
suffit pour accompagner le pronom personnel pluriel : cf. ro. noi românii / it. noi italiani / esp. nosotros españoles.
10
Cf. Kerbrat-Orrechioni (1999 et 2001) sur la subjectivité dans le langage et sur les actes de langage indirects d’inspiration
austinienne.
11
Cf. la Grammaire méthodique du français (2009), le Bon Usage et le Dictionnaire historique de la langue française.
139
 CICCRE I 2012
19) Rien n'est plus évident, pour nous autres, les hommes, que ce monde où nous vivons. (Ormesson J. d’, La
Douane de mer, 1993, p. 39)
20) Ce que vous êtes bêtes, vous autres, les garçons, me dit Elena, vous ne remarquez jamais rien ! (Cendrars
B., Bourlinguer, 1948, p. 130)
21)Nous autres célibataires, nous sommes à la fois fragiles et menacés ! (M. Tournier, Le Médianoche
amoureux, 1989, p. 122)
22) Nous autres, les acteurs, ne sommes pas comme les musiciens. Nous sommes obligés, quand nous jouons, de
rester sur la scène pendant toute la durée d'une scène. (Roubaud J., Nous, les moins-que-rien, Fils aînés de
personne, 12 (+ 1) autobiographies, 2006, p. 84)
23) La grande supériorité de vous autres dans l’enseignement sur nous autres dans les chemins de fer, c’est
que lorsque vous vous salissez les mains, c’est avec du blanc de tableau, tandis que nous autres, c’est avec
du noir de charbon ! (L’Hôte J., Le Mécréant ou les preuves de l’existence de Dieu, 1981, p. 29-30)
24) Dieu est Dieu parce qu'il a le pouvoir de ressentir comme des souffrances d'amour ce que nous autres
appelons des souffrances d'amour-propre. (Huguenin J.-R., Journal, 1993, p. 242-243)
25)Tu cries, mais tu ne dis pas ce que tu penses. « Oh ! Moi, bien sûr, dit André, moi je crierais ce
qu’on voudra, mais eux autres c’est pas pareil : ils sont alsaciens ; ils ont des devoirs envers la
France. » (Sartre J.- P., La Mort dans l’âme, 1949, pp. 260-261)
La première propriété des pronoms composés catégoriels est l’expression de l’identité. Ils sont quasi
régulièrement accompagnés d’une expression identitaire, qui a des formes plus diversifiées ou moins contraintes que
dans le cas des pronoms accentués en emploi catégoriel : elle peut être constituée d’un N générique sans déterminant
(ex. 18 et 21) ou d’un SN défini générique (ex. 19, 20 et 22). Elle peut être remplacée par un SP (ex. 23) ou peut être
absente, l’identité catégorielle étant alors récupérable du contexte (ex. 24: les humains et ex. 25: les Alsaciens).
Leur deuxième propriété est l’expression de l’altérité catégorielle. Le sens et la référence de nous / vous
dans cet assemblage sont les mêmes que dans le cas de l’emploi catégoriel décrit plus haut. Ce qui est nouveau
dans le cas des pronoms composés, c’est l’adjonction de l’adjectif autres12, non dans son emploi corrélatif avec
un repère initial où il s’interprète comme un deuxième N:
26) Paul a fini Les Misérables et veut maintenant un autre roman. (un autre titre, quel qu’il soit)
Paul a fini Les Misérables et veut maintenant un deuxième roman.
mais avec le sens qu’il a en position postposée au nom ou en position attributive, où il s’interprète comme
l’équivalent de différent par nature, comme dans:
27) Paul a fini les Misérables et veut maintenant un livre autre. (d’un autre type, d’une autre facture)
Paul a fini les Misérables et veut maintenant un livre différent.
28) Après la naissance de son fils, Paul est autre.
Après la naissance de son fils, Paul est différent.
Leur troisième propriété est le fait qu’ils sont de véritables pronoms catégoriels, destinés à signifier que
la pluralité qu’ils désignent est vue comme un groupe ayant une l’identité / altérité catégorielle. C’est pour cette
raison qu’ils se prêtent à l’expression de l’affirmation identitaire, sans aucun effet contrastif, comme dans
l’exemple suivant, qui montre la ressemblance et non l’opposition entre deux classes d’êtres:
29) La plupart des animaux sauvages ont un territoire à eux. C’est à l'intérieur de celui-ci que se déroule leur
vie, et ils n'aiment guère à en franchir les limites. Nous autres aussi, êtres humains avons – me semble-t-il
– notre territoire, et dès que nous le quittons, nous perdons ce sentiment de sécurité que nous en recevions.
(Juliet C., Accueils. Journal IV, 1982-1988, 1994, p. 246-247)
Leur quatrième propriété découle de la précédente: ils s’accordent très bien avec l’expression du
contraste identitaire, car celui-ci découle de leur sens identité / altérité. Il se réalise par un contraste
prédicatif (par exemple, être spécialiste en la matière):

12
Cf. pour l’analyse et l’explication de autre Berrendonner et Reichler-Béguelin (1996) et particulièrement Van Peteghem (2000,
2001a et b).
140
 CICCRE I 2012
30) Je crois que le censeur de la Préfecture a dû se dire en sortant : Les Russes ignorent l'eau de rose, il faudra
que nous leur en fournissions, nous autres Français, spécialistes en la matière. (Aragon L., Œuvre
poétique: tome 1 : livre 3 (1926), 1982, p. 938)
Enfin, comme les pronoms accentués simples en emploi catégoriel (nous, les N), les pronoms composés
catégoriels réunissent énonciation (nous autres) et catégorisation (renvoi à une classe générique les N), ce qui
permet, par l’effacement de la marque d’énonciation d’obtenir une phrase générique:
31) Les femmes ont un sens que les hommes ne possèdent pas.
32) Les garçons sont bêtes, ils ne remarquent jamais rien.
33) Les acteurs ne sont pas comme les musiciens. Ils sont obligés, quand ils jouent, de rester sur la scène
pendant toute la durée d'une scène.
3.2. Noi ǎştialalţi / voi ǎştialalţi (ro.)
Les formes des pronoms catégoriels du roumain sont noi ǎştialalţi (m.) / noi astelalte (f.) / voi ǎştialalţi
(m.) / voi astelalte (f.)13. Leur usage est illustré par les exemples suivants:
34) Dom’le, oamenii de teatru, de film, muzicienii, artiştii, în general, se ştie că sunt puţin mai altfel decât noi
ăştialalţi, oamenii simpli. ([Link]/.../ultimul-argument) [Cher Monsieur, les hommes de théâtre, de
cinéma, les musiciens, les artistes, en général, on sait bien qu’ils sont différents de nous autres, les gens simples.]
35) Şi tot apropo : dacă voi ăştialalţi jurnalişti nu sunteţi în UZP (sau dacă nu semnaţi scrisoarea) înseamnă
că nu sunteţi « profesionişti » ? [Et justement: si vous autres, journalistes, vous n’adhérez pas à l’UZP (ou si
vous ne signez pas la lettre), cela signifie que vous n’êtes pas des professionnels ?]
36) Dar voi ăştilalţi de ce vă mai numiţi preoţi dacă nu aveţi har ? [Et vous autres, pourquoi vous vous
appelez prêtres si vous n’avez pas la vocation ?]
37) După mintea mea, între o femeie care alege să nască vaginal şi una care alege cezariana, singura
diferenţă e ca noi, astelalte, nu propovăduim, ca nişte sectante, cezariana. [D’après moi, entre une femme qui
choisit d’accoucher naturellement et une autre qui choisit la césarienne, la seule différence est que nous autres,
nous ne prêchons pas, comme des sectaires, la césarienne.]
38) Adepţii predării religiei în şcoli au impresia că noi ăştialalţi ne opunem de teama fundamentalismului. Deşi
fundamentalismul şi ultra-habotnicia sunt lucruri îngrijorătoare, nu ăsta e singurul motiv pentru care ne opunem
... [Link] tag/religie [Les adeptes de l’enseignement de la religion dans les écoles ont l’impression
que nous autres nous nous y opposons par crainte du fondamentalisme. Même si le fondamentalisme et le
bigotisme sont des choses inquiétantes, ce n’est pas le seul motif pour lequel nous nous y opposons.]
39) La serviciu am colegi orăşeni. Eu am ani de oraş, mai multi decât de sat, fiindcă am plecat de crud. Colegii mei
de la oraş sunt numai figuri, fiţe, laude şi alte chestii din astea puerile pe când noi ăştialalţi suntem mai concreţi, mai
oneşti, mai responsabili. [Au travail, j’ai des collègues citadins. Moi, j’ai vécu longtemps en ville, plus qu’au village,
parce que je suis parti très jeune. Mes collègues citadins sont des capricieux, des frimeurs, des vantards, et autres trucs
puérils, alors que nous autres, nous sommes plus concrets, plus honnêtes, plus responsables.]
La première propriété des pronoms catégoriels du roumain est le fait que l’élément qui les complète est
un adjectif démonstratif ayant des formes distinctes de masculin et de féminin, considérées par DEX’98 comme
des formes plutôt populaires ou familières:
ăstălalt, astălaltă, ăştialalţi, astelalte, pron. dem., adj. dem. (Pop. şi fam.) Acesta (din doi) care este în
apropierea noastră, cel mai aproape de noi. A venit ăstălalt. Partea astălaltă. [Gen.-dat. sg.: ăstuilalt, ăsteilalte şi
asteilalte; gen.-dat. pl.: ăstorlalţi, ăstorlalte]. – Ăst + alalt (= ălalalt). (DEX, 1998) [littéralement : cet autre /
cette autre / ces autres]
Les pronoms noi ǎştialalţi / noi astelalte / voi ǎştialalţi / voi astelalte du roumain sont disjoints ou
accentués. Comme le pronom conjoint n’est pas nécessaire en roumain, sa présence est interprétable comme une
forme d’accentuation et d’emphase, accompagnée d’un effet de contraste, comme le montre la différence entre :
40) ø Am plecat. [Nous sommes partis.]

13
Pour la 3e personne, nous avons remarqué l’utilisation du pronom ǎştialalţi seul, cf. des forums sur le net. On remarque aussi
l’emploi fréquent dans les forums de la variante phonologique populaire noi ǎştilalţi / voi ǎştilalţi.
141
 CICCRE I 2012
41) Noi am plecat. [Nous, nous sommes partis]
Accompagnée d’éléments prosodiques particuliers, d’insistance sur le pronom initial, la deuxième
formulation exprime (ou peut exprimer) le contraste avec d’autres, qui ne sont pas partis.
Toutes les propriétés relevées à propos des pronoms catégoriels du français sont présentes dans la
signification et l’emploi des pronoms équivalents du roumain : l’expression identitaire qui les accompagne (noi
ăştialalţi, oamenii simpli, voi ăştialalţi jurnalişti), avec des fluctuations, comme en français d’ailleurs, de ponctuation,
c’est-à-dire de présence ou d’absence des virgules qui l’encadrent ; comme en français, l’absence d’ID ne signifie pas
qu’on n’associe pas à ces pronoms une identité / altérité catégorielle, parce que celle-ci est récupérable du contexte :
les athées opposés aux partisans de l’enseignement de la religion à l’école, les paysans, opposés aux citadins, etc. ;
comme en français, les pronoms composés catégoriels du roumain fonctionnent comme des concentrés anaphoriques,
c’est-à-dire que le pronom est la cataphore de l’expression identitaire qui le suit ; comme en français, les pronoms
composés catégoriel du roumain ont une valeur pragmatique : la comparaison justificatrice ou accusatrice avec une
autre catégorie, l’apostrophe, etc. ; et comme en français, les pronoms composés catégoriels du roumain expriment,
selon l’énoncé hôte, soit l’appartenance à une classe (ex. 35, 36), soit le contraste entre deux classes (les gens simples
vs les artistes), avec la possibilité de vérifier la catégorisation par la suppression des marques d’énonciation et la
réduction de la phrase initiale à une phrase générique:
42) Oamenii crescuţi la ţară sunt mai concreţi, mai oneşti, mai responsabili. [Les paysans sont plus concrets,
plus honnêtes, plus responsables.]
La grande différence entre les pronoms catégoriels du français et du roumain, s’il faut en trouver une,
réside dans le registre de langue auquel ils appartiennent. Les pronoms composés du français s’accordent très
bien avec le registre soutenu, alors que les pronoms du roumain semblent être utilisés dans un registre familier
ou populaire. Cette conclusion vient peut-être aussi de la différence entre les corpus d’étude : les pronoms du
français ont été observés dans un corpus littéraire, alors que les pronoms composés du roumain ont été étudiés
sur la base d’un corpus obtenu à partir de blogs et de forums sur Internet, autant dire un corpus écrit par le
support, mais plutôt oral par la facture de la langue (expressivité, libertés grammaticales, etc.). Mais cette
différence de registre va de pair avec le fait (ou est confirmée par le fait) que l’adjectif qui complète le pronom
appartient, comme le signale DEX’98, à la langue familière ou populaire. Notre intuition linguistique du roumain
nous fait, toutefois, affirmer que la langue soutenue préfère les pronoms simples accentués en emploi catégoriel,
c’est-à-dire accompagnés d’une apposition identitaire, du type noi, profesorii [nous, les enseignants].
Conclusion
Notre bilan sera bref, parce que le développement a présenté assez d’éléments pour pouvoir dire que : (i)
les pronoms personnels disjoints du français, du roumain, de l’espagnol et de l’italien s’emploient, avec une
apposition identitaire, comme des pronoms catégoriels ; ils réunissent énonciation et généricité, se prêtent à des
emplois contrastifs grâce au sens identité / altérité que l’apposition leur confère et permettent de réaliser des
actes de langage interprétables pragmatiquement dans une analyse du discours ; (ii) le français et le roumain
détiennent en plus des pronoms composés catégoriels, du type fr. nous autres / ro. noi ăştialalţi, qui comportent
par l’adjonction des adjectifs fr. autre / ro. ăstălalt une indication sémantique d’identité / altérité, ce qui appelle
naturellement l’apposition identitaire, mais qui gardent leur sens même si celle-ci est absente. En bref, les
pronoms composés catégoriels des deux langues ont la même signification et les mêmes emplois en termes
d’actes de langage, mais ils correspondent à des registres de langue différents.
Les deux types de pronoms (simples accentués en emploi catégoriel ou composés explicitement
catégoriels) correspondent, en dernière analyse, à des expressions linguistiques de l’identité. Or, comme toute notre
perception se construit en termes d’identité / altérité, ces pronoms illustrent parfaitement ce couple notionnel14.

14
Cette étude a été présentée aussi dans le séminaire Intercompréhension en langue voisines à l’Université de Reims et sera
publiée également, sous le même titre, dans une publication des Editions et Presses Universitaires de Reims, courant 2013.
142
 CICCRE I 2012
Références bibliographiques
Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Dicţionarul explicativ al limbii române, Editura Univers
Enciclopedic, 1998 [DEX '98].
Anscombre, Jean-Claude, Théorie des topoï. Paris, Kimé, 1995.
ATILF, CNRS, Université Nancy 2, Base textuelle Frantext, 2004, mise à jour 2008, URL : [Link]
Benveniste, Emil, Problèmes de linguistique générale, Paris, Gallimard, 1966.
Berrendonner, Alain / Reichler-Béguelin, Marie-José, De quelques adjectifs à rendement anaphorique : premier, dernier,
autre, in Studi italiani di linguistica teorica e applicata, XXV, 3, 1996, 475-502.
Grevisse, Maurice (13e édition par Goosse, André), Le Bon Usage, Paris / Louvain-la-Neuve, DeBoeck-Duculot, 2006.
Hilgert, Emilia, Sujet énonciateur entre deixis et catégorisation : le cas de nous autres / vous autres, in Frath, Pierre /
Blomfield, Jocelyn / Bourdier, Valérie / Bréhaux, Karine / Hilgert, Emilia (éds), La référence, la conscience et le sujet
énonciateur, Reims, EPURE, 2012, 163-180.
Hilgert, Emilia, Nous autres, vous autres, eux autres, pronoms catégoriels, in Actes du 3e Congrès Mondial de Linguistique
Française, Lyon, 2012b, 1777-1792.
Kerbrat-Orecchioni, Catherine, L’énonciation. De la subjectivité dans le langage, 4e édition, Paris, Armand Colin, 1999.
Kerbrat-Orecchioni, Catherine, Les actes de langage dans le discours. Théorie et fonctionnement, Paris, Armand Colin, 2001.
Kleiber, Georges, Phrases et valeurs de vérité, in Martin, Robert (éd), La notion de recevabilité en linguistique, Paris,
Klincksieck, 1978, 21-65.
Kleiber, Georges, Problème de référence. Descriptions définies et noms propres, Paris, Klincksieck, 1981.
Kleiber, Georges, Déictiques, embrayeurs, « token-reflexives », symboles indexicaux : comment les définir ?, in
L’information grammaticale, 30, 1986, 3-22.
Kleiber, Georges, Anaphores et pronom, Louvain-la-Neuve, Duculot, 1994.
Kleiber Georges, À la quête de Je et Tu, in Frath, Pierre / Blomfield, Jocelyn / Bourdier, Valérie / Bréhaux, Karine / Hilgert,
Emilia (éds), La référence, la conscience et le sujet énonciateur, Reims, EPURE, 2012, 135-162.
Lammert, Marie, Sémantique et cognition : les noms collectifs, Genève, Librairie Droz, 2010.
Maingueneau, Dominique, L’Enonciation en linguistique française, Paris, Hachette, 1994 / édition 1999.
Moignet, Gérard, Systématique de la langue française, Paris, Klincksieck, 1981.
Palma, Silvia, Sujet énonciateur entre deixis et catégorisation : le cas de nosotros / vosotros (esp.), in Frath, Pierre /
Blomfield, Jocelyn / Bourdier, Valérie / Bréhaux, Karine / Hilgert, Emilia (éds), La référence, la conscience et le sujet
énonciateur, Reims, EPURE, 2012, 181-192.
Pic, Elsa / Furmaniak, Grégory, Le degré de spécialisation comme facteur de variation de la représentation du JE, in Frath,
Pierre / Blomfield, Jocelyn / Bourdier, Valérie / Bréhaux, Karine / Hilgert, Emilia (éds), La référence, la conscience et
le sujet énonciateur. Reims, EPURE, 2012, 193-218.
Pottier, Bernard, Autour de nous, in Carel, Marion (éd.). Les facettes du dire. Hommage à Oswald Ducrot, Paris, Kimé,
2002, 237-240.
Rey, Alain, (dir.), Dictionnaire historique de la langue française, Paris, Le Robert, 2006.
Riegel, Martin / Pellat, Jean-Chirstophe / Rioul, René, Grammaire méthodique du français, Paris, P.U.F., 1994 / 9e éd. 2009.
Rosier, Laurence, Les locutions « Nous autres » et « Nous autres + (X) »: mais de quels « autres » s’agit-il ?, in Kleiber,
Georges / Schnedecker, Catherine / Theissen, Anne (éds), La relation partie – tout, Louvain – Paris, Editions Peeters,
2006, 153-166.
Schapira, Charlotte, Nous et eux. Les nationalismes et leur expression dans les media. Paris, L’improviste, 2010, 179-191.
Tamba, Irène, Pronominaux personnels en français et en japonais, in Faits de langues, 3, 1994, 221-224.
Van Peteghem, Marleen, Les indéfinis corrélatifs autre, même et tel, in Bosveld-de Smet, Léonie / Van Peteghem, Marleen /
Van De Velde, Danièle (éds), De l’indétermination à la qualification. Les indéfinis, Arras, Artois Presses Université,
2000, 117-202.
Van Peteghem, Marleen, Autre et même sans nom : anaphore nominale ou pronominale ?, in De Mulder, Walter / Vet Co /
Vetters, Carl (éds), Anaphores pronominales et nominales. Etudes pragma-sémantiques. Amsterdam / New York :
Rodopi, 2001a, 123-143.
Van Peteghem, Marleen, Autre vs différent : du pareil au même ?, in Amiot, Dany / De Mulder, Walter / Flaux, Nelly (éds),
Le syntagme nominal : syntaxe et sémantique, Arras, Artois Presses Université, 2001b, 141-160.

143
 CICCRE I 2012

Ramona MALIŢA Les avatars du chronotope chez Chrétien de Troyes

(Université de l’Ouest de
Timişoara)

Abstract: One of the most important writers of the Medieval Epoch was Chrétien de Troyes. The present article aims to
unveil how this French writer illustrates the chronotope in his novels: Érec et Énide, Yvain, le Chevalier au lion. In the
explicitly theoretical introductory part, we rely on the analytical framework of the chronotope in order to investigate the
temporal trichotomy (mythological time, narrative time and human time) and spatial dichotomy (closed space and open
space). In the second part of our analysis, we detail the semiotic perspectives revealed by the chronotope. The chronological
and fictional topography issues consist in deciphering the “paths” and the perspectives they open: identity related, religious,
and axiological.

Keywords: Chrétien de Troyes, chronotope, Érec et Énide, Yvain, le Chevalier au lion, fin’amors

Résumé: La démarche chronotopique détaille le sentiment du temps et la situation dans l’espace et décrit des expériences
identitaires des personnages en analyse. Le manque d’amour dans les romans de Chrétien de Troyes, Érec et Énide et Yvain,
le Chevalier au lion, entraîne l’absence d’identité et la mort du moi. Le rôle créateur du temps et de l’espace annule la non-
existence symptomatique de la vieillesse. Dans notre étude nous allons investiguer : 1. Les irradiations herméneutiques du
chronotope dans Yvain (Le temps-espace psychologique non-cyclique, le temps-espace mythologique cyclique, la lecture
palimpsestique). 2. Les relations spatio-temporelles dans Érec et Énide (la liaison entre le chronotope et la créativité dans le
roman, Érec le recréant, le temps-espace cyclique et l’image de soi, l’espace clos et l’espace de la quête : la Cour et la
forêt). Notre but est d’expliquer, illustrer et interpréter l’émergence du chronotope chez Chrétien de Troyes en tant que modèle
pour caractériser des chronotopes possibles de la littérature médiévale. Nous avons pris pour hypothèse l’idée que le temps
mythique qui domine les récits médiévaux en tant que cadre temporel des trames est secondé par un temps subjectif, permettant
des insertions de l’expérience vécue du raconteur, soit-il troubadour anonyme, soit-il jongleur, soit-il auteur qui a signé son
œuvre. Les débouchés interprétatifs du chronotope visent, chez Chrétien de Troyes, les codes chevaleresques, l’amour courtois,
la formation et le devenir du personnage, le statut et le rôle de la quête de soi en tant que chasse au bonheur.

Mots-clés: Chrétien de Troyes, chronotope, Érec et Énide, Yvain, le Chevalier au lion, fin’amors

Liminaires. Notre but

Guillaume IX d’Aquitaine1, le prince des troubadours du XIe siècle, reconnaît à la femme l’immense
pouvoir de transformer celui qui l’aime. La passion amoureuse devient, chez lui, source de joie et raison d’être :
Car sans elle je ne puis vivre / Tant j’ai grande faim de son amour (apud Boşca, 1980 : 24). Ces vers extraits de
Farai chansoneta nueva esquissent les traits de l’amour courtois, motif récurrent dans la littérature médiévale
européenne dont l’un des illustres romanciers est Chrétien de Troyes2. L’amour courtois, la fin’amors, l’idéal
chevaleresque3 forment une trichotomie à valeur symbolique sous laquelle se place les fils narratifs des romans

1
Guillaume IX d’Aquitaine, conte de Poitiers et duc d’Aquitaine, le premier des troubadours connus: 1071-1121.
2
On sait peu de choses sur Chrétien de Troyes (1135-1190) sinon qu’il était clerc et qu’il fut le protégé de Marie de Champagne,
l’une des Domnas célèbres à son époque, à coté d’Éléonore d’Aquitaine. La carrière littéraire de Chrétien de Troyes a été celle
d’un trouvère (on lui attribue plusieurs chansons), d’un traducteur (il a traduit d’Ovide : une de cette imitation d’après Ovide,
Philomena, s’est conservée) et d’un romancier.
3
Le roman médiéval impose la vision chevaleresque et courtoise de la société et de l’amour. Grosso modo, il s’agit d’une image
idéalisée des relations humaines réelles, déterminées historiquement ; les relations de vassalité sont renversées : la dame est traitée
en souveraine et le chevalier lui avoue une soumission absolue. C’est une attitude calquée sur celle du vassal à l’égard de son
suzerain.
144
 CICCRE I 2012
médiévaux – pittoresques aux yeux du lecteur moderne : combats des chevaliers pour leurs dames, exploits
extraordinaires à travers landes et forêts, tournois, luttes contre les obstacles de toute sorte qui contrarient l’amour.
Une telle littérature, chargée de ces éléments romanesques, renvoie à une époque révolue dont les allusions et les
messages – que l’auditeur médiéval comprenait aisément, car il connaissait le langage symbolique employé par le
romancier -, ne sont plus à la portée du lecteur du troisième millénaire. Il y avait un code à transmettre par des
procédés allusifs, faisant parade des grands thèmes du roman courtois : la quête de soi, la relation de l’individu
avec des valeurs collectives, l’engagement individuel à l’idéal chevaleresque4. Dans ce but, les auteurs courtois se
soucient d’ailleurs peu de la vraisemblance : le goût du merveilleux, du mystère, du fantastique les poussent à
transcender le réel et à investir l’homme et le monde de sens symboliques qu’il s’agit de déchiffrer. D’ici jusqu’à
anthropomorphiser les choses, les plantes et les animaux et à réifier l’homme il n’y a qu’un pas.
Cependant toute illusion du réel n’est pas absente du roman courtois, mais il se réduit à l’espace où les
trames se déroulent : les XIe, XIIe et XIIIe siècles, avec les cités, les gens et les mœurs. Les romanciers courtois
en général, Chrétien de Troyes en particulier, s’attachent à décrire les châteaux (l’extérieur et l’intérieur), les
vêtements, les armes, les tournois, avec un respect évident du détail, et, ce faisant, ils créent l’illusion du réel.
Notre but est de mettre en relief la relation temps-espace ou le chronotope du texte médiéval qui sert à
donner l’illusion de vrai. Nous allons investiguer les relations spatio-temporelles et l’émergence du chronotope
dans deux romans de Chrétien de Troyes5 : Érec et Énide et Yvain, le Chevalier au lion. Après quelques jalons
paralittéraires et des considérations thématiques, nous proposons pour points de départ les incipits des deux
romans afin de surprendre la construction, les fonctions, les types de temps et d’espace, leur corps commun,
ainsi que leur valorisation esthétique dans le texte.
Revisiter les classiques sous des points de vue neufs c’est observer et garantir en égale mesure la
pérennité d’un texte qui a des leçons axiologiques, morales et religieuses à donner même après neuf cents ans de
sa parution. Notre démarche qui consiste à appliquer la grille interprétative du chronotope à un texte médiéval
est une investigation neuve du point de vue de la méthode, n’ayant pas un précédent de ce type, sauf les études
qui s’intéressent tour à tour au motif du temps, respectivement de l’espace chez les écrivains du Moyen Âge. La
conjonction théorique entre les deux – le temps-espace, selon l’étymologie du terme 6- figure dans les études de
Bakhtine (1978, 2008, 256 et passim) et postbakhtiniennes : notamment Henri Mitterand7, Vidar Holm et
d’autres, mais ils appliquent la grille aux textes appartenant à la littérature historiquement réaliste et naturaliste :
Flaubert, Zola, etc.
Considérations thématiques sur le temps et sur l’espace chez Chrétien de Troyes
Avant d’établir le chronotope du texte, il nous semblerait essentiel de faire quelques considérations
thématiques sur le temps et l’espace chez Chrétien de Troyes, en tant que métaphores-souche8 de ses romans. La

4
C’est le grand thème du roman courtois, à savoir la quête de l’amour, qui se développe par une accumulation d’aventures,
s’engendrant l’une l’autre. Le plus souvent elles suffissent à elles-mêmes.
5
Les médiévistes indiquent cinq romans comme appartenant à Chrétien de Troyes : Érec et Énide, Cligès ou La Fausse Morte,
Lancelot, le Chevalier à la charrette, Yvain, le Chevalier au lion, Perceval ou le conte du Graal.
6
Le chronotope provient des deux étymons latins : chronos, du grec χρόνος, ου (ό) : temps, durée du temps, durée déterminée
de temps, époque déterminée, moment précis, durée de la vie, âge;
et topos, du grec τόπος, ου (ό) : lieu, endroit (en particulier.), espace de terrain (en général), place, emplacement, pays, territoire,
localité, endroit ou place d’un mal, partie malade, endroit d’un ouvrage, distance, portée, lieu commun, lieu ou occasion de
faire une chose. De la pléthore des sens marqués dans les dictionnaires nous avons mis en gras ceux qui nous intéressent.
7
Voir la bibliographie : Hentsch, Thierry, 2005, Le temps aboli. L’Occident et ses grands récits ;Lavergne, Gérard, Tassel, Alain
(dir.), 1996, Mélanges. Espace et temps ; Mittérand, Henri, « Chronotopies romanesques » dans Poétique no. 81 (février) / 1990 ;
Pankow, Gisela, 1986, L’Homme et son espace vécu. Analyses littéraire s ; Schuerewegen, Franc, « Télédialogisme. Bakhtine
contre Jakobson » dans Poétique no. 81 (février) / 1990 ; Sessa, Jacqueline (dir.), 1998, Le cours du temps ; Stanzel, Franz, 2011,
Teoria naraţiunii; Thomas, Joël (dir.), 1988, L’imaginaire de l’espace et du temps chez les Latins; Vidar Holm, Helge, 2011,
Mœurs de province. Essai d’analyse bakhtinienne de « Madame Bovary ».
8
Nous entendons par cette notion les métaphores architecturales qui organisent le texte. Voir à ce sujet le concept de Paul Ricœur
« les métaphores vives » dans Du texte à l'action. Essais d'herméneutique, II, métaphore dont le contenu est une « nébuleuse
d’interprétations possibles » (Umberto Eco, Lector in fabula, 1990 et Les limites de l’interprétation, 1992).
145
 CICCRE I 2012
lecture tropologique qui déchiffre les sens allégoriques, symboliques et métaphoriques d’un texte c’est une
lecture au niveau de l’expression, en se donnant pour tâche d’identifier, dans ce cas-ci, les types de temps et
d’espace et les enjeux de la quête (moyen d’éterniser l’existence): le temps humain et mythologique; l’espace
clos et l’espace de la quête. Expliquons : Monseigneur Gauvain, ce sage de la chevalerie arthurienne dans les
quatre premiers romans de Chrétien de Troyes (Érec et Énide, Cligès ou la Fausse Mort, Lancelot, le Chevalier
à la charrette, Yvain, le Chevalier au lion), représente le critère auquel les héros arthuriens se mesurent. Ses
paroles et ses faits révèlent parfois une sagesse sans pareille parmi les autres chevaliers et une connaissance
étonnante de l'âme humaine. De ce point de vue, Monseigneur Gauvain serait le représentant du temps humain.
Toutefois, il serait faux de croire que les héros de Chrétien de Troyes ne se soucient point de l'éternité et
qu'ils ne recherchent les aventures que pour se divertir. Toutes leurs quêtes sont autant d'essais personnels
d'éterniser leur existence. « Les chevaliers de Chrétien de Troyes se mettent en quête de gloire, d'amour, de Dieu
[…]. Si les buts diffèrent, la quête demeure identique, commune à tous les héros de Chrétien. » apprécie Miha
Pintarić (2002 : 85) et le médiéviste prend pour base de ses arguments l'intégrité personnelle du héros, qui est
une expérience d'une « éternité existentielle ».
Dans les romans de Chrétien de Troyes il y a une jonction du « temps humain ou personnel » et du
« temps mythologique ou collectif » qui dépend de cette quête où se reflète la volonté du chevalier. Une fois en
quête d'aventures, on est perpétuellement en train de partir, puisque la quête est un éternel départ9. La leçon
d'Érec, que l'on rencontre tout au début de l'œuvre de Chrétien, est universellement valable et le roman inachevé
de Perceval en offre une preuve magistrale.
L'avenir semble contenu dans le présent, il est prédit et en principe, il est toujours connu. « Les deux niveaux
temporels coexistent, voire plus, ils se pénètrent, si bien qu'il est impossible même de séparer les deux niveaux
temporels où l'expérience du temps se réduit à celle d'un temps unique, qu'on appellera temps féerique.» Cette notion
introduite par Pintarić (2002 : 87) renvoie à la congruité entre le temps humain (représenté par la perspective du héros
principal) et le temps universel (ou de la communauté en fonction de laquelle le héros mesure son temps individuel
dans le sens qu’il est élevé dans une tradition culturelle, identifiable dans une époque bien délimitée). En d’autres
mots, « le temps féerique serait la simultanéité qui épouse le devenir » Pintarić (2002 : 88) et, en outre, il est parfait :
le héros est toujours positif, il n’accomplit que d’exploits chevaleresques et les conséquences de sa vaillance
favorisent le Bien contre le Mal. De ce point de vue l’univers arthurien semble surhumain.
Mais les héros de Chrétien de Troyes, eux, sont humains. Leur taille physique, leurs douleurs, angoisses,
peurs, amours appartenant au temps individuel ou personnel sont engloutis par la volonté du héros de se rendre
maître des circonstances surnaturelles. C’est cette volonté qui élève cet être humain et le met sur le plan du
monde féerique dont le héros triomphe toujours10.
En tentant d'équilibrer le temps mythologique et le temps humain dans le temps féerique, le romancier
tend sauvegarder l'unité profonde d'un espace clos et achevé (représenté par le palais ou le château) et un autre
espace, ouvert, de la quête, représenté par la forêt. L’espace clos pourrait être mis en rapport avec le temps
humain, personnel, tandis que l’espace ouvert irait de pair avec le temps mythologique. Chrétien de Troyes,
respectant le sens et la matière mythologique, y surajoute un sens à lui : ses héros, pénétrant dans le monde
féerique, y laissent des traces indélébiles de leur humanité.

Les relations spatio-temporelles dans le roman Érec et Énide

Avant de surprendre le propre des relations spatio-temporelles dans le roman, nous donnons l’incipit
d’Érec et Énide:

9
Au dénouement de chaque histoire, quand tout paraît bien réglé, on sait très bien que tout sera à recommencer, à un niveau
supérieur de l'existence d'ailleurs, mais sans interruption dans ce mouvement qui s'ouvre continuellement vers l'avenir, autant
personnel que collectif.
10
Cf. « Cet acte lui confère une impression de permanence qui est d'ailleurs illusoire, possible en littérature. Le dénouement de
chacun des romans de Chrétien, sauf celui de Lancelot, propose une leçon édifiante. Il s'agit, en somme, de romans à thèse. Et
pourtant, la « Comédie arthurienne » prise globalement était, pour l'époque, un défi, car la thèse de chaque roman, tout comme son
caractère édifiant, se perdaient dans la vaste richesse de l'ensemble. L’irréel a une étrange capacité à inspirer, sinon la croyance, du
moins une confiance et un désir. » Miha Pintarić (2002, 88)
146
 CICCRE I 2012
« Au jour de Pâques, au temps nouveau, le roi Arthur tint sa cour en son château de Caradigan. Jamais on n’avait vu si
riche cour avec tant de bons chevaliers, hardis, courageux et fiers, tant de nobles dames et demoiselles filles de rois. Avant
de donner congé à l’assemblée, le roi annonça qu’il voulait chasser le Blanc Cerf pour faire revivre la coutume. Cela ne
plut guère à monseigneur Gauvin. Dès qu’il entendit les paroles du roi:
- Sire, dit-il, de cette chasse nul de vous ne saura ni gré ni grâce. Nous savons tous que celui qui occit le Blanc Cerf
a droit de donner un baiser à la plus belle des jeunes filles de votre cour. Respecter un bel usage peut être l’occasion
d’un grand trouble, car il est bien ici cinq cents demoiselles de haut parage, toutes filles de rois, belles et sages.
Chacune a pour ami un chevalier. Il prétendra – à tort ou à droit – que son amie est la plus belle et la plus gente.
- Je le sais bien, répondit le roi, mais je ne changerai rien à ce que j’ai dit. Parole de roi ne doit être contredite.
Demain matin nous partirons tous chasser le Blanc Cerf dans la forêt aventureuse. Cette chasse sera très merveilleuse.
Le lendemain, dès l’aube, le roi se lève. Pour aller en forêt il se vêt d’une courte cotte. Il fait éveiller les chevaliers,
apprêter les chevaux de chasse. On prend les armes et les flèches. On s’éloigne dans la forêt. »
Conformément aux étymons du terme de chronotope, nous commençons par le Chronos. Le temps dans
cet incipit est défini par une quadrichotomie formée:
1. du temps mythologique ou l’atemporel qui est représenté par les exploits du légendaire roi Arthur.
2. du temps passé dans la narration qui est donné par la boucle temporelle (le temps cyclique) : la règle donnée
par le roi (celui qui tue le Blanc Cerf a le droit de choisir la plus belle femme du royaume).
3. du temps présent de la narration (la première séquence) qui est illustré par l’épisode de la discussion sur la
chasse: l’homme Arthur veut se divertir.
4. du temps de la narration (la seconde séquence temporelle) qui est concrétisé par l’épisode déroulé le
lendemain, quand la Cour se prépare pour la chasse.
Les trois derniers types de temps forment le temps humain.
Du Chronos (ou le NUNC11) passons au Topos (ou le HIC). Dans l’incipit du roman l’espace forme une
dichotomie repérable dans:
1. l’espace clos (qui connaît deux formes : l’espace dit officiel qui est la Salle du Trône ; cet endroit s’oppose à
l’espace domestique : la chambre à coucher du roi).
2. l’espace ouvert évoqué est la forêt du Blanc Cerf.
Les irradiations du chronotope dans Érec et Énide. Érec le recréant12
L’une des fonctions du chronotope est celle narrative qui consiste à décrypter les structures
organisatrices des principaux événements du roman. Nous y avons identifié deux : la créativité et l’image de soi.
Concernant le premier, la créativité, l'auteur établit un rapport entre la créativité littéraire et la prouesse
chevaleresque (le problème central du roman). Chrétiens de Troyes suggère qu'un modèle identique peut
s'appliquer à la littérature et à la chevalerie en égale mesure, il s’agit dans les deux cas de la créativité conçue
comme processus d'extériorisation du moi, s'identifiant soit à l'œuvre littéraire (dans ce cas, ce serait l’écrivain),
soit à la prouesse chevaleresque (dans ce second cas, ce serait le héros, mais n’oublions pas que le héros est
l’une des voix autoriales), peu importe puisque les ressorts semblent similaires.
La vocation de l'homme créateur se révèle à travers l'histoire figurée ou fictive du héros, dans laquelle
s'entrelacent deux drames: du héros en tant que partie du couple et toujours du héros, mais en tant que
personnage agissant seul, donc créateur. Le dynamisme de ce rapport aura pour conséquence de libérer le surplus
d'énergie créatrice du héros, le ramenant au sommet de la réalisation de son potentiel créateur et le faisant
accéder à la révélation définitive de sa vocation, lui permettant de se ressaisir définitivement dans un rapport
positif avec la communauté. Au début, Érec ignore sa relation avec la communauté, dans la tradition de laquelle
il s’est formé (il refuse de prendre part à la chasse au Blanc Cerf) 13. Érec, par son refus de prendre part à la
chasse, s’arroge un individualisme derrière lequel il y a, en fait, son incapacité à s'intégrer parfaitement à la

11
Le chronotope pourrait être désigné à l’aide de l’expression latine Hic (le lieu) et Nunc (le temps).
12
Le terme recreanz provient du verbe se recreire, du latin recredere: se retirer, renoncer, accepter la défaite.
13
Les médiévistes ont raison lorsqu’ils apprécient que la tradition dans la communauté médiévale est représentée par les
chevaliers et le Roi, les porteurs axiologiques des mœurs. Cf. « Une telle chasse témoigne de la force des traditions au Moyen
Âge, assurant la cohésion de la communauté, voire de son temps, qu'un chevalier idéal, par un caprice de jeunesse qui va de pair
avec son individualisme naissant n'aurait pas dû négliger. » Miha Pintarić (2002, 92)
147
 CICCRE I 2012
communauté. Or, la reconnaissance de l'identité individuelle par la communauté est fondamentale dans la
civilisation chevaleresque. Faute de cette reconnaissance, le personnage principal ressent un manque. Érec est
considéré recréant puisqu'il s'est arrêté, n'étant plus prêt pour un nouveau départ, ni ouvert aux provocations
qu'apporte l’aventure. « Le recréant » devient, dans ce cas, une injure à l’adresse d’Érec. C'est le plus grand
péché qui soit, puisque la société chevaleresque peinte dans la littérature du XIIe siècle est, en général, conçue
sous la forme manichéiste conformément à laquelle le héros (toujours positif) n’as rien de mal dans son cœur; au
contraire, il lutte contre le Mal incarné par les monstres, les diables, les païens, etc.
Pour un homme d'élite intellectuelle, morale, chevaleresque, donc pour un élu (puisqu’Érec l’est
pleinement), ces bruits (qu'il est recréant) qui courent parmi les autres chevaliers lui font mal, puisque son
identité dépend de l'opinion publique. Nul homme exemplaire ne peut ignorer une telle opinion au Moyen Âge.
Érec est un homme exemplaire qui, faute de l’approbation publique, assiste à la perte d'identité. C’est une
« désagrégation, une rupture avec son passé, un écroulement du sentiment d’identité personnelle. » Pintarić
(2002, 95)
Concernant la seconde structure organisatrice du texte, repérable dès l’incipit par le chronotope, est,
comme annoncé, l’image de soi, trouvée dans un processus de récupération. Érec ne doute pas de ses capacités
physique et intellectuelle à se remettre dans une attitude créatrice face à la vie, pour retrouver son identité
perdue; cela, pourtant, ne lui suffira pas. Traduisant cette expérience dans les termes chronotopiques, il n'est pas
simplement question d'un retour (proposé) en arrière, dans les mêmes temps et les mêmes lieux. Le temps est
cyclique dans la mesure où le héros répète les fautes ou réitère les expériences d’amour ou de prouesses
heureuses, mais non pas dans le sens que le temps peut être récupéré ou, le pire des cas, il peut être modulé, dans
sa scansion, par la Main Divine. Le merveilleux, chez Chrétien de Troyes, ne touche pas à ce sujet : le héros
arthurien n’est pas plus fort que Dieu ; au contraire, l’obéissance du protagoniste au Monseigneur Gauvain est le
signe de sa soumission envers Dieu.
La crise psychologique du début provient du fait qu'Érec ignore le temps-espace sous lequel il a été
façonné comme chevalier, à savoir la tradition et l’opprobre, et leurs effets. Érec n'est pas un troubadour14 et la
désillusion ne tarde pas à venir. L’estime de soi et l’estime de la part de la communauté des chevaliers sont, les
deux, perdues; le pire c’est qu’il n’est plus sûr de l’amour d’Énide pour lui depuis qu'on le considère comme
recréant. La parole d'Énide, cette brusque et choquante révélation, venait juste à temps pour qu'Érec se remette
de sa chute.
Comment réagira Érec pour rétablir sa renommée ?15 Érec sait qu'en regagnant la valeur qui lui était
propre, il pourra de nouveau être certain de l'amour d'Énide. Érec est un élu : son progrès consiste à assumer
le droit moral, en tant qu'homme d'élite, d’accomplir la mission que son rang lui impose, et ce faisant, il
apprend sa leçon.
Érec, dans la fleur de sa jeunesse, en porte tous les traits d’un être élu, marqué par l’exemplarité (beauté,
vaillance, courtoisie, gentillesse). Tout est annoncé par le chronotope de l’incipit du roman quand sa jeunesse est
rapportée à la fête de Pâques : il est à noter la symbolique printanière dans l'œuvre de Chrétien de Troyes. La
saison pascale indique le temps de la jeunesse, physiologique et spirituelle, contenant in nuce toute la richesse du
possible, du progrès potentiel, du virtuel, de l’exemplarité auxquels une âme jeune aspire naturellement, sans
même en être consciente. En plus, la saison pascale, printanière renvoie en égale mesure à la renaissance du
héros après l’épisode de la « mort » provoquée par l’opprobre et sa situation de recréant. Le héros s’en va, il ne
sait pas où, mais il sort de l’espace clos (le château) et s’abandonne à la vie, à un espace de la quête, ouvert,
provoquant et attirant où il exercera sa capacité créatrice. L’intégrité du moi est, par voie de conséquence, une

14
Le troubadour ne s’attache affectivement à une châtelaine que pour des raisons de position sociale. En échange des vers dédiés à
la protectrice, le troubadour et son amour courtois sont à l’abri des vicissitudes. Si la liaison avec la femme aimée, mais mariée, la
Domna, est découverte, le troubadour prend la voie de l’exil, en cherchant un autre château et une autre protectrice.
15
Érec veut être aimé pour sa gloire. Parallèlement, il veut être aimé même quand cette gloire n'est plus.
148
 CICCRE I 2012
reconquête faite en une seule âme avec Énide16, puisque sa femme ne fait qu'un avec lui (selon les préceptes
bibliques organisant les valeurs de cette famille exemplaire).

L’émergence du chronotope dans le roman Yvain, le Chevalier au lion

L’incipit du roman nous sert dans notre démarche:
« Arthur, le bon roi de Bretagne dont la vaillance nous enseigne à être preux et courtois, tenait une très riche cour en la
fête de la Pentecôte. C’était à Carduel, en Galles. Après manger, dedans les salles les chevaliers s’assemblèrent là où
les avaient appelés les dames et les demoiselles. Les uns contaient des nouvelles, les autres parlaient de l’amour, de ses
angoisses et de ses douleurs et de ses grands biens que reçurent souvent les disciples de son ordre qui était alors riche et
doux. Aujourd’hui Amour est tourné en fable: ceux qui l’ignorent disent qu’ils aiment, mais ils mentent. Ils se vantent
d’être amoureux, mais ce droit-là ils ne l’ont point, car ce n’est que fable et mensonge.
Parlons des hommes d’autrefois, cela vaut mieux. Oui, m’est avis qu’homme courtois vaut mieux que vilain en vie!
C’est pour cela qu’il me plaît de raconter une histoire digne d’être écoutée touchant un roi qui fut si grand qu’en tous
lieux on célébra sa gloire. Je m’accorde là-dessus avec les Bretons: toujours durera son renom et grâce à lui sera gardé
le souvenir des chevaliers qui firent prouesse pour l’honneur.
Ce jour-là beaucoup de gens s’étonnèrent de ce que le roi se leva et quitta l’assemblée. »

Le chronotope dans Yvain se construit sur deux trichotomies disposées comme dans en miroir:
temporelle (formée de trois types de temps) et spatiale (trois autres à son tour, selon les explications d’en bas).
Le Chronos est donc donné par:
1. le temps mythologique, extérieur;
2. le temps de l’amour, moral, intérieur;
3. le temps de l’oublie, la folie.
À son tours, le Hic se présente sous la forme d’une pyramide et est expliqué par:
1. l’espace clos: le château de Laudine;
2. l’espace ouvert: la forêt Brocéliande;
3. l’espace intérieur: le moi.
Des irradiations identitaires du chronotope dans Yvain, le Chevalier au lion
L’expérience amoureuse du personnage principal est une oscillation entre deux extrêmes
chronotopiques, concernant le temps-espace que nous venons de détailler : extérieur et intérieur. La présence de
l’amour est conditionnée par un espace clos et par un temps personnel, moral, intérieur. L’absence de l’amour
est possible quand Yvain retombe dans le temps extérieur, sort du château et s’anéantit. Ce temps extérieur
devient un temps moral « négatif » dès l'entrée sur scène de la demoiselle messagère de Laudine, voire dès que
le héros oublie sa promesse. En s'élançant vers l'idéal chevaleresque, tout en le sachant hors de portée humaine,
Yvain surpasse le temps extérieur, créant une distance entre lui et Laudine. La mort de l’amour entraîne pour le
héros la folie, annoncée par son oubli, qui le fait tomber dans l'abîme du néant17. La promesse d'amour oubliée
et son retard sont les signes d’un manque de maturité, par rapport à l'itinéraire d'amour, tracé d'avance, qu'il s'est
engagé à suivre.
La folie, quelque néfaste qu’elle soit pour le protagoniste au début (dans le sens qu’elle engage la
destruction du moi), est en même temps le point de départ pour le moi qui le supplantera. Si le premier se
caractérisait par l'égoïsme, le dernier se distinguera par l'altruisme. Yvain prendra le nom du Chevalier au lion, et
comme il veut lui-même être pardonné, il apprendra lui aussi à pardonner.
Nous avons nommé ce progrès moral du héros la métanoïa. Il a manifestement fait un progrès psycholo-
gique qui, à côté de la prise de conscience de celui-ci, sont les deux formes visibles - au niveau du comportement
-, de la métanoïa. C’est un devenir psychologique ou une intelligence morale qui lui a fait apprendre à aimer et,
ce faisant, Yvain a retrouvé son temps intérieur. Comment faire reconnaître son progrès moral par l'autre ? La

16
Le père d’Érec offre à son fils une petite armée et les domestiques chargés d'approvisionnements pour l'accompagner, mais Érec
refuse. Il ne se réclame d'aucun élément extérieur à lui-même afin d'éviter qu'il ne soit de nouveau réduit à la recreantise.
17
Cf. cette idée à l’opinion de Miha Pintarić (2002 : 102) « L'oubli, le néant apparaît toujours comme une infidélité, comme une
incapacité à demeurer continuellement digne de l'image de soi fixée intuitivement dans la conscience à un moment donné de la vie. »
149
 CICCRE I 2012
tâche d'Érec était plus élémentaire, puisqu'il a rétabli sa renommée en réalisant des exploits bien visibles par tout
le monde. Yvain est obligé de convaincre sa femme de l'authenticité de son amour.
La fontaine bouillonnante de Barenton, ce sera la réponse, par le fait que « c’est un lieu oraculaire qui
met les humains en contact avec leur destin, est la fontaine de Mémoire, lieu sacré. » (Pintarić, 2002 :106). Pour
Yvain, la fontaine constitue le chronotope de son rétablissement aussi intérieur – car il démontre son amour à
Laudine -, qu’extérieur – il démontre aux autres chevaliers qu’il est guéri. Il refait dans ce temps-espace (la
fontaine) le passage du temps fragmenté (menant à la folie) au Grand Temps cosmique dont l’une des boucles
est la sienne, en tant que homme sur la terre. Le temps-espace en question n’est plus mythologique (général et
représentant la tradition d’une communauté), mais psychologique (individuel). Voilà un autre argument pour
soutenir notre hypothèse formulée au début de l’étude: les héros de Chrétiens de Troyes laissent les traces
indélébiles de leur humanité, même s’ils agissent dans un temps mythique.
Tout comme dans le roman d’Érec, le temps psychologique et moral du Chevalier au lion a une
apparence cyclique, dans le sens que le lecteur / l’auditeur a l’impression que la quête sera reprise. Toutefois, ce
chronotope est non-cyclique, puisque la métanoïa tient place de contrargument. En échange le temps-espace
mythologique (que nous avons détaillé dans l’incipit du roman) est cyclique: les gardiens de la fontaine de
Barenton se succèdent l’un à l’autre, les chevaliers de la Cour d’Arthur vont d’aventure en aventure, pour y
revenir afin de repartir.
Conclusions
Dans les deux romans analysés la démarche chronotopique détaille le sentiment du temps et la situation
dans l’espace et décrit des expériences identitaires des protagonistes : Érec et Yvain. Le manque d’amour dans
les romans de Chrétien de Troyes entraîne l’absence d’identité et la mort du moi. Le rôle créateur du temps et de
l’espace annule la non-existence symptomatique de la vieillesse. Une telle constatation est confirmée par le fait
que Chrétien brise le temps-espace mythologique du fonctionnement du monde chevaleresque. Érec revient
d'ailleurs à son point de départ, mais il n'est plus le même qu'au début, il a changé. Yvain part de la cour du roi
Arthur pour se fixer ailleurs, dans le château de Laudine. Pour l’un ainsi que pour l’autre, l’expérience de ce type
entraîne la métanoïa et, par conséquent, l’intelligence morale qui leur permet de récupérer l’amour et l’image de
soi. L’absence de l’amour est, pareillement à Rolland dans les chansons de geste du cycle de Pépin, le tremplin
néfaste vers la recreantise. Sur le plan poétique, il lui correspond le silence ; l'oubli de l'échéance entraîne la
folie; l'absence de la Fin dernière a pour corollaire l'ennui. Pour Érec et Yvain l'absence de fin figure l'absence
du moi, cette non-existence symptomatique de la vieillesse. Le chronotope explique le devenir psychologique du
personnage, à partir de son innocence juvénile concernant la scansion du temps, par exemple, jusqu’à sa reprise
de conscience, déjà mûrie, qui n'est nullement naïve, puisque le héros n'ignore pas que la fuite du temps et le
changement de l’espace altèrent irrévocablement le monde et lui-même.

Textes de références
Chrétien de Troyes, Érec et Énide, Cligès ou la fausse morte, Lancelot, le chevalier à la charrette, Yvain, le chevalier au
lion, Paris, Gallimard, 1970.

Bibliographie
Bailly, Antoine, Dictionnaire grec-français, édition revue par L. Séchan et P. Chantraine, Avec, en appendice, de nouvelles
notices de mythologie et de religion par L. Séchan, (éditions précédentes 1894, 1950, 1963), Paris, Hachette, 2000.
Bakhtine, Mikhaïl, Esthétique et théorie du roman, Traduit du russe par Daria Olivier, préface de Michel Aucouturier,
Gallimard, 2008 [première édition française 1978].
Birge Vitz, Evelyn, « Chrétien de Troyes : clerc ou ménestrel ? Problèmes des traditions orale et littéraire dans les Cours de
France au XIIe siècle » dans Poétique no. 81 (février) / 1990, Paris, Seuil, p. 21-40.
Boşca, Teodor (dir. şi trad.), Poezia trubadurilor provensali, italieni, portughezi, a truverilor şi a
minnesängerilor în versiune originală şi în traducere, [La poésie des troubadours provençaux, italiens, portugais, des
trouvères et des minnesangers], Cluj-Napoca, Dacia, 1980.
Eco, Umberto, Les limites de l’interprétation, Paris, Grasset, 1992.
Eco, Umberto, Lector in fabula, Paris, Le livre de poche, Biblio Essais, 1990.
Greimas, Algirdas Julien, Dictionnaire du Moyen français ; Renaissance, Paris, Larousse, 1992.

150
 CICCRE I 2012
Gyucsik, Margareta, Des troubadours aux préromantiques. Sept siècles de littérature française, collection
Epistema, Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2003.
Hentsch, Thierry, Le temps aboli. L’Occident et ses grands récits, Éditions Bréal, Les Presses de l’Université de Montréal,
2005.
Lavergne, Gérard / Tassel, Alain (dir.), Mélanges. Espace et temps. Cahier de narratologie no. 7 / 1995-1996. Publication de
la Faculté des Lettres, Arts et Sciences Humaines de Nice, Université de Nice – Sophia Antipolis, 1996.
Mittérand, Henri, « Chronotopies romanesques » dans Poétique no. 81 (février) / 1990, Paris, Seuil, p. 89-103.
Pankow, Gisela, L’Homme et son espace vécu. Analyses littéraires, Paris, Aubier, 1986.
Pânzaru, Ioan, Practici ale interpretarii de text, Iasi, Polirom, 1999.
Pintarič, Miha, Le sentiment du temps dans la littérature française (XIIe s. – fin du XVIe s.), Paris, Honoré Champion, 2002.
Ricœur, Paul, Du texte à l'action. Essais d'herméneutique, II, Paris, Seuil, 1980.
Schuerewegen, Franc, « Télédialogisme. Bakhtine contre Jakobson » dans Poétique no. 81 (février) / 1990, Paris, Seuil, p.
105-113.
Sessa, Jacqueline (dir.), Le cours du temps, Centre d’études comparatistes Traversière, Publications de l’Université de
Saint-Étienne, 1998.
Stanzel, Franz, Teoria naraţiunii, traducere de V. Stancu şi S. Chirilă, Iaşi, Institutul European, 2011.
Vidar Holm, Helge, Mœurs de province. Essai d’analyse bakhtinienne de « Madame Bovary », préface d’Yvain Leclerc,
Bern, Peter Lang, 2011.
Walter, Philippe, Canicule : Essai de mythologie sur Yvain de Chrétien de Troyes. Paris, Sedes, 1988.
* * *, 1999, Dictionnaire du Moyen Âge. Littérature et philosophie, préface de Jean Favier, coll. Encyclopaedia Universalis,
Paris, Albin Michel.

151
 CICCRE I 2012

Ioana MARCU L’identité entre éclatement et refaçonnement

(Université de l’Ouest de dans la littérature issue de l’immigration maghrébine
Timişoara)

Abstract: The female main characters of the novels of the Maghrebi immigrant writers live in-between-alienating identity.
Shared between two cultures, two communities, without really belonging to one or other, always embodying the "Other" -
the one who is foreign to the group, the young "beurettes" ("young Frenchwomen of north-African origins") oscillate
constantly between two identities - "the girl-itself "and" the-family-girl / the community girl". They move forward with
difficulty, go round in circles and cannot / or have difficulty in finding a way that allows them access to a life free of
contraints. In our article, we are interested in Samia, one of the female characters of the novel Ils disent que je suis une
beurette of Soraya Nini. While symbolizing the "outside", the girl succeeds after a "trip" to reshape her fragmented identity
and to find the way towards a "third space ", a hybrid space where both cultures and both identities, which characterize her,
eventually become reconciled.

Keywords: identity, in-between, alienation, the other, Soraya Nini

Résumé: Les personnages féminins autour desquels se construisent les romans des écrivaines issues de l’immigration
maghrébine vivent un entre-deux-identitaire aliénant. Partagées entre deux cultures, deux communautés, sans appartenir
réellement à l’une ou à l’autre, incarnant toujours « l’Autre » - celui qui est étranger au groupe, les jeunes « beurettes »
vacillent sans cesse entre deux identités – « la fille-pour-elle-même » et « la fille-pour-sa-famille / pour-la-communauté ».
Elles avancent péniblement, tournent en rond et n’arrivent pas / ou arrivent difficilement à trouver l’issue qui leur permette
l’accès à une vie en toute liberté. Dans notre contribution, nous nous intéresserons à Samia, un des personnages féminins du
roman Ils disent que je suis une beurette de Soraya Nini. Tout en symbolisant l’individu « hors », la jeune fille réussit après
un « voyage » éprouvant à refaçonner son identité éclatée et à trouver le chemin vers un « tiers espace » - un espace hybride
où les deux cultures et les deux identités qui la caractérisent finissent par se réconcilier.

Mots-clés: identité, entre-deux, aliénation, Autre, Soraya Nini

Introduction
Les « intrangères » - les écrivaines issues de l’immigration maghrébine – construisent leurs romans
autours des personnages féminins qui vivent un entre-deux-identitaire aliénant. Cette aliénation est la
conséquence d’un va-et-vient incessant entre deux cultures, deux communautés, deux identités – « la fille-pour-
sa-famille/pour-la-communauté » et « la fille-pour-elle-même ».
Dans notre article, nous nous intéresserons à Samia, le personnage féminin principal du roman Ils disent
que je suis une beurette de Soraya Nini. Tout en symbolisant l’individu « hors » – hors-famille, hors-communauté,
hors-société –, l’ « inconnu qui désoriente [car] il n’agit plus selon [les] codes habituels [de la famille], […] [le]
déserteur, [le] transfuge » (Dahoun, 1995 : 48), la jeune fille est obligée de faire un choix : « À quels modèles
s’identifier ? À la jeune femme, modèle que ses parents voudraient voir l’incarner ? À cette femme française dont
elle envie l’indépendance ? » (Guerraoui, 1997 : 163). Elle finit par choisir le départ qui devient synonyme d’une
identité fluide, jamais achevée, qui continuera à s’enrichir grâce aux interactions avec l’Autre.

1. La littérature de l’immigration – (toujours) à la recherche d’une identité (jamais reconnue)

Avant de voir comment le personnage du roman de Soraya Nini, pris « entre les deux » – un « ici » et un
« ailleurs » difficiles à identifier et à définir –, réussit à refaçonner son identité éclatée, il faudrait s’arrêter
quelques instants sur la littérature de l’immigration ou issue de l’immigration maghrébine qui essaie, elle aussi,
de refaçonner son identité éclatée.
Se réclamant de deux espaces culturels et géographiques différents et même contradictoires – la France,
par la naissance des écrivain(e)s sur le territoire français, et le Maghreb, compte tenu de l’origine des parents –,

152
 CICCRE I 2012
reniée d’un côté et de l’autre de la Méditerranée, cette littérature « hors-normes » est toujours en quête de son
identité et essaie de se forger une place au sein de la littérature française et des littératures francophones. Mais, à
quel espace appartient-elle vraiment ? Devrait-elle être vraiment incluse dans la littérature française ou
s’inscrirait-elle plutôt dans la littérature maghrébine ? Malgré les affirmations de certains critiques selon lesquels
la littérature issue de l’immigration maghrébine serait la « sœur cadette » de la littérature maghrébine
d’expression française, Christina Jarillot Rodal considère que la littérature produite par les « post-immigrés », en
raison des thématiques qu’elle propose, ne peut s’adresser qu’à un seul public, et par extension à un seul espace :
le public et l’espace français. Par conséquent, elle devrait être rattachée à la littérature française:
« un critère pour élucider définitivement l’appartenance de ces ouvrages pourrait être celui du public qu’ils visent et du
système de distribution dans lequel ils sont intégrés. Un public du Maghreb s’identifiera difficilement avec la
problématique des enfants d’immigrants dans les HLM français. Il lui manque des références culturelles, et, dans ces
ouvrages, on ne trouve pas d’explications dirigées à un tel public, tandis que le lecteur franco-français est introduit avec
soin dans les particularités de la culture maghrébine. » (Jarillot Rodal , 2005 : 131)
Cette littérature frontalière, rattachée souvent à la marginalité, à la périphérie, étant donné sa naissance
dans la banlieue, espace problématique, connoté négativement, n’arrive pas à trouver une place convenable et un
« nom juste ». Les longs débats à ce sujet créés autour de sa dénomination n’ont pourtant pas abouti à une
appellation « correcte », acceptée par toutes les instances littéraires : écrivains, chercheurs, maisons d’édition. Si,
à ses débuts, on la désignait « littérature beur »1, par la suite on l’a appelée « littérature de l’immigration »,
« issue de l’immigration (maghrébine) », « de la deuxième / seconde génération ». À présent, ces étiquettes sont
rejetées parce qu’elles sous-entendraient « rejet », « exclusion », « différence », et mettraient en avant un « soi-
disant » caractère documentaire et sociologique de l’écriture. En outre, on insiste sur le fait que les écrivains
n’ont jamais émigré, étant nés en France de parents immigrés d’origine maghrébine2. D’autres appellations
attribuées à cette littérature sont « littérature migrante » et « littérature de l’exil ». Elles sont contestées à leur
tour car elles impliquent l’idée de mouvement, de déplacement, de déterritorialisation, de perte de la langue
maternelle. L’énumération peut continuer avec « littérature postcoloniale », « littérature mineure »3, « littérature
de la diaspora franco-arabe », « littérature de la banlieue », etc. Ces étiquettes ne font pas non plus l’unanimité.
Pourrait-on l’appeler alors « littérature des "intrangers" »4? Nous considérons qu’il s’agit d’une désignation
pertinente qui ne pose plus tant de problèmes et cela parce que le terme « intranger » renvoie justement au statut
incertain de la littérature et des écrivains : il désigne l’individu qui est étranger partout, au sein même de sa
famille, de sa société où il devrait normalement se sentir chez-soi.
Produite par des « immigrés indirects », qui ont su convertir « la marginalité et l’exclusion en acte
d’écrire » (Albert, 2005 : 152), la littérature issue de l’immigration maghrébine n’a pas obtenu non plus la
consécration souhaitée. Trente ans après la parution du premier roman (Mehdi Charef, Le thé au harem d`Archi
Ahmed, 1983), malgré un nombre assez important d’écrivains issus de l’immigration maghrébine qui ont publié
pendant ce temps5, on continue à contester la valeur littéraire de ces œuvres et à les considérer comme littérature

1
Les chercheurs continuent à écrire de différentes manière cette appellation : littérature beur/Beur/beure/« beur ». Cette indécision
souligne elle aussi son statut problématique. Nous préférons la graphie « littérature beur ».
2
Malgré l’opinion de certains critiques selon lesquels il ne faut pas désigner les écrivains issus de l’immigration maghrébine et la
littérature qu’ils créent par des structures rappelant le passé des parents et leur expérience migratoire, nous considérons que ces
trois appellations (« littérature de l’immigration », « littérature de la deuxième génération », « littérature issue de l’immigration
maghrébine ») à côté de l’étiquette « littérature beur » définissent le mieux cette littérature « à part ». L’immigration est un
héritage auquel les post-immigrés ne peuvent pas échapper. Ils seront toujours hantés par les expériences vécues par leurs parents.
En outre, ces désignations nous permettent de relier cette littérature aux réalités et à l’espace qui l’ont vue naître : banlieue,
immigration, aliénation, entre-deux.
3
Le concept appartient à Gilles Deleuze et Félix Guattari (Kafka pour une littérature mineure, 1975). Il renvoie à une littérature
produite par une minorité dans une langue majeure (Deleuze et Guattari, 1975 : 29).
4
Il semble que le premier à employer ce mot-valise, construit à partir des mots « étranger » et « intérieur », ait été un homme
politique allemand d’origine turcque, Cem Özdemir, qui a intitulé sa bibliographie Ich bin Inländer [Je suis un intranger]. En
France, le terme a été utilisé pour la première fois par Y.B., écrivain d’origine algérienne, dans son roman Allah superstar (2003).
5
Dans la plupart des cas, les écrivains issus de l’immigration publient deux-trois ouvrages et après ils changent d’occupation.
C’est par exemple le cas de Soraya Nini qui a publié un seul roman (Ils disent que je suis une beurette, 1993) et qui par la suite
153
 CICCRE I 2012
« mineure »6 ou « litté-rature ». Si certains critiques ont applaudi son apparition, en y voyant une manière de
renouveler la littérature française (grâce à de nouvelles voix, une nouvelle langue, une thématique et des
personnages propres) et en même temps la chance de s’affirmer accordée à une couche sociale ayant vécu
longtemps dans un profond silence, d’autres, par contre, ont mis l’accent sur sa « mineurité ».
Vu la difficulté de la situer et de la nommer, nous pourrions donc parler d’une littérature « itinerrante »,
avec une identité éclatée.

2. Un entre-deux-identitaire aliénant
De même que cette littérature se réclamant de deux espaces culturels et géographiques différents et
s’efforçant encore de trouver sa place et son identité, les personnages féminins des romans beurs vivent dans un
entre-deux identitaire aliénant. Partagées entre un « ici », qui renverse tout ce que la tradition et la religion leur
ont appris, et un « là-bas » qu’elles ne connaissent pratiquement pas, les jeunes filles avancent péniblement,
tournent en rond et n’arrivent pas/ou arrivent difficilement à trouver l’issue qui leur permette l’accès à une vie en
toute liberté car
« quand on naît dans un pays, « ici », alors que vos parents viennent d’un autre pays, « ailleurs », on est d’ici par la
naissance (jus soli) et on est aussi d’ailleurs par la fidélité affective aux racines parentales (jus sanguini). On est d’ici
parce qu’on y a grandi et que très souvent on n’a jamais été dans l’autre pays. On est d’ailleurs aussi, même si cet
ailleurs on ne le connaît que par les fantasmes ou les souvenirs, souvenirs d’un ailleurs inconnu mais présent. »
(Dahoun, 1995 : 66-67)
« Exilées indirectes », « étrangères du dedans », elles sont condamnées à une perpétuelle « migrance »
entre l’univers intérieur, familial, régi par la tradition, la religion et toutes sortes d’interdits, et l’univers
extérieur, de la société, défini par la liberté de bouger, de penser, de s’exprimer. Elles n’arrivent pas à trouver
leur place, étant des étrangères dans la société et dans leurs familles. Des « moi » déchirés, des identités
mouvantes, les personnages féminins mettent ainsi en commun deux appartenances qui représentent en effet
deux altérités : tantôt Algériennes, tantôt Françaises, selon l’endroit où elles se trouvent, elles sont toujours en
quête de soi et s’efforcent de se faire accepter, de renverser l’ « invisibilité » et l’ « illégitimité » qui ont
caractérisé l’existence de leurs mères immigrées. Des « filles en marche », êtres en errance / de l’errance, vivant
dans une « zone frontalière », elles réclament le droit à une vie authentique, à la parole, à la chance d’évoluer, de
changer, de ne pas reproduire le même destin que celui de leurs mères, leurs grand-mères et les autres femmes de
leurs familles. Êtres périphériques au sein d’une communauté périphérique, les personnages féminins des
romans des « intrangères » demandent à être acceptés non pas comme des individus « à part », mais comme des
individus « à part entière ».
Présentant le point de vue de la narratrice, le roman Ils disent que je suis une beurette (1993) de Soraya
Nini, écrit à la première personne, décrit les expériences marquantes de la vie de la jeune beurette, à partir de ses
douze ans et jusqu’au moment où elle obtient le CAP 7. Les éléments ayant marqué son identité et sur lesquels on
insiste sont la famille et l’école.
Dynamique et complexe, l’identité se développe et s’enrichit tout au long de l’existence grâce aux
expériences vécues, à la rencontre de l’Autre, et dans le cas de Samia, à l’entre-deux culturel, géographique. À
l’identité « interne », « de départ », constituée dès la naissance à la suite du contact avec la cellule familiale

s’est tournée vers la cinématographie, ou de Ferrudja Kessas qui, après avoir publié le roman Beur’s story (1990), abandonne la
littérature en faveur de l’animation « des cours d’alphabétisation auprès des femmes et de jeunes enfants » (Kessas 1990, 4e
couverture). Mais il y a aussi des exceptions, comme Azouz Begag, le plus « prolifique » des écrivains beurs : homme politique,
sociologue, écrivain, il a publié une vingtaine de romans et une dizaine d’essais. Un autre nom important de cette littérature est
celui de Faïza Guène : son premier roman, Kiffe kiffe demain (2004) a été une des meilleures vente de 2004. Pourtant, le chef-
d’œuvre de la littérature issue de l’immigration maghrébine est le roman Georgette ! (1986) de Farida Belghoul.
6
Il s’agirait d’une littérature de « second ordre », ayant plutôt une valeur sociologique et documentaire et dépourvue de tout travail
esthétique.
7
Selon le site du Ministère de l'Éducation nationale, le CAP est un «certificat d'aptitude professionnelle (…) [qui] donne une
qualification d'ouvrier ou d'employé qualifié dans un métier déterminé ».
154
 CICCRE I 2012
(premier lieu de socialisation) et avec les traditions ancestrales8, s’ajoute et s’imbrique une identité « externe »,
« d’adhésion », résultante des expériences nouvelles, de la relation avec la société, avec l’Autre 9.
Cet entre-deux identitaire peut être distingué dès les premières pages du roman. La phrase « Je suis née
au Paradis, et il paraît que je suis "une beurette", ça veut dire "une enfant d’immigrés » (Nini, 1993 : 9) indique
la double appartenance de Samia – Française par sa naissance, immigrée d’origine maghrébine par ses parents10.
Malgré cette double appartenance, la jeune fille n’appartient réellement à aucun des deux espaces, car « non-
conforme » à leurs codes. Ainsi, incomprise, dérangeante, déracinée, elle part à la recherche de sa véritable
identité. Pour y parvenir, elle doit changer de rôle : d’une fille-pour-les-autres, à l’identité « imposée » ou même
« volée », elle se transforme peu à peu dans une fille-pour-elle-même ayant une identité refaçonnée. Par
conséquent, son identité évolue, change, pour qu’à la fin elle puisse incarner l’« Arlequin dont l’habit est le
résultat de l’apposition de morceaux de tissus disparates et cousus ensemble, composant un patchwork
représentant une identité dynamique et multidimensionnelle, et malgré tout structurée en un tout au fur et à
mesure du déroulement de la vie. » (Lê, 2011 : 8)

3. La jeune fille-pour-les-autres ou l’identité imposée

La construction de l’identité de Samia commence alors avec la fille-pour-les autres ; il s’agit d’une
identité imposée de l’extérieur par la famille, la communauté, la tradition et la religion, difficile à assumer
surtout quand on ne s’y retrouve pas.
La jeune beurette se rend vite compte de la différence de statut des garçons et des filles dans la maison :
les fils jouissent de la liberté de mouvement, tout leur est permis et pardonné, ils acquièrent même le statut de
chef de famille, de « gardiens de l’honneur » ; tandis que pour les filles, les limites spatiales entre lesquelles elles
peuvent se déplacer sont beaucoup plus restreintes11 ; elles doivent alors se contenter d’une vie cloitrée, régie par
la tradition et la religion, deux composantes importantes de la culture maghrébine. D’où l’obsession de
l’extérieur, de l’interdit, du tabou. Il est vrai que Samia sort de la maison pour aller à l’école, à la bibliothèque,
quelquefois à la plage en compagnie de ses sœurs, mais ce qu’elle désire vraiment c’est sortir en ville, le soir,
sans mentir à ses parents, sans se sentir coupable, sans craindre la colère de son frère aîné ou de son père. C’est
pourquoi dans son cas, le dehors tellement convoité est le pendant d’un intérieur accablant, d’un « dedans-
prison ».
À travers le roman, les indices de la vie étouffante menée par la jeune fille sont nombreux ; à plusieurs
reprises elle parle de ce mal-être ressenti une fois le seuil de la maison familiale franchi : « j’étouffe dans cette
ambiance, je ne la supporte plus » (Nini, 1993 : 72), « j’ai pas de moral, je me traîne […], je ne me suis jamais
sentie aussi mal » (109), « il y a beaucoup de tristesse dans la maison. Elle a fait son nid parmi nous ; peu à peu,
sans que nous nous en soyons aperçus, elle a pris sa place ou plutôt, elle s’est incrustée et a fait en sorte de nous
éloigner les uns des autres. Elle nous enferme dans un lourd silence […]. Nous n’avons, mes sœurs et moi,
aucune porte de sortie pour lui échapper. J’ai la sensation d’étouffer. » (110), « c’est […] irrespirable » (111),
« j’ai le cœur lourd » (113), « je suis mal […], j’ai comme l’impression d’avoir mal partout » (117).
Pour quitter cette « prison » asphyxiante, ce « chez-soi » aliénant, Samia doit faire preuve de beaucoup
d’imagination ; ainsi une promenade en ville, un après-midi au cinéma ou une fête se transforment dans une

8
Il s’agirait alors d’une identité déterminée par « les origines ».
9
On pourrait parler alors d’une identité influencée par « l’origine ».
10
Ce « voyage » entre deux identités, deux espaces (culturels et géographiques), auquel s’ajoute aussi le « voyage » entre deux
langues (l’arabe dialectal, « langue de la mère », et le français, « langue maternelle », fait de Samia un véritable Ulysse, toujours
en route, à la recherche du véritable « chez soi ». Qu’il soit symbolique ou réel, le déplacement se transforme dans un voyage
initiatique difficile, plein d’embûches, où elle risque de se perdre, d’errer – un véritable labyrinthe.
11
Ces limites sont la conséquence de la division de l’espace dans le monde maghrébin. Par tradition, la femme se voit attribuer
l’espace intérieur, privé, tandis que l’homme domine l’espace extérieur, publique. Ce n’est qu’avec le premier départ (pour un
stage d’animation) que Samia réussit vraiment à passer outre ces limites, ces frontières, à pénétrer dans un espace extérieur
longtemps convoité qui s’étend au-delà des murs de la cité : « Enfin nous nous éloignons de cet endroit…Longtemps je me
souviendrai de cette première journée de liberté…(…) En fait je ne suis jamais sortie du Paradis pour aller me balader ailleurs,
dans une autre ville. Même le soleil est là aujourd’hui, histoire d’imprimer pour longtemps dans mon esprit cette journée pleine de
couleurs » (Nini, 1993 : 209).
155
 CICCRE I 2012
« victoire à remporter » (Hamoumou, 1986 : 782) par tous les moyens : des arguments bien choisis, des petits
mensonges, des sœurs solidaires.
À cet étouffement, s’ajoute le rôle qu’une jeune fille modèle doit jouer au sein de la famille : la sœur-
servante qui doit obéir et servir ses frères, la ménagère parfaite qui se prépare pour son futur métier d’épouse
docile et de mère. Ce sont des rôles que Samia n’arrive pas à accepter, ce refus étant sa manière de montrer aux
autres et à soi-même qu’elle peut être forte et qu’elle peut dépasser son statut de « marionnette » à laquelle on a
appris « à respecter [son père], à l’honorer, à respecter [ses] frères et [son] mari, à dépendre du soutien des
hommes […], à plier, à [se] taire, à ne rien dévoiler, à avoir honte, à tout endurer » (Farhoud, 1998 : 149).
Si normalement la religion devait lier les membres d’une famille, représentant « un trait d’union vivant
entre [les parents] et leurs enfants […], un lieu de recomposition […] et de préservation d’éléments constitutifs
de l’identité »12, Samia la rejette et détruit ainsi ce qui aurait pu l’attacher à ses parents. La jeune fille dit ne pas
comprendre cette religion qui ne reconnaît pas à la jeune fille le droit de vivre :
« Ils guettent en nous le réveil de la femme pour mieux l’assommer et l’enfermer […]. On dirait qu’elle leur fait peur ! Ils
préfèrent l’arrêter et l’emprisonner avant que ce soit trop tard […]. Il paraît que c’est la religion qui veut ça et que chez
nous la femme n’a pas le droit de faire telle ou telle chose, en bref, de vivre normalement ! « Ça ne se fait pas chez nous »,
c’est la phrase magique pour dire qu’il faut absolument rester enfermée ! De toute façon, il n’y a rien qui se fait « chez
nous » ! La religion, elle a bon dos quand même ! C’est trop facile ! On ne nous a jamais parlé de la religion ! […] Et d’un
coup, on nous dit que c’est la religion qui nous interdit de vivre comme on le voudrait. » (Nini ,1993 : 123).
En étroite liaison avec la religion, l’honneur de la famille en tant que « vieux fonds de culture
maghrébine » (Tersigni, 2001 : 34), demande à la jeune fille de suivre toujours le chemin droit pour que la honte
ne couvre pas les siens et cela sous la haute surveillance de sa mère qui, gardienne de la tradition, veut imposer
les mêmes règles de vie qu’elle avait dû respecter. Tout écart de conduite (l’arrivée en retard, une promenade à
côté d’un jeune homme, des livres « diaboliques ») sera sanctionné d’une manière violente par le chef de la
famille, rôle partagé par le fils aîné et le père.
Toute cette vie faite d’interdits, le comportement violent des hommes de la famille, la « perte » de
l’identité d’origine sous l’influence de l’école républicaine déterminent Samia à « [s]’organiser dans la tête un
exil choisi, secret » (Dahoun, 1995 : 41) placé sous le signe de la solitude, de l’aliénation. Elle ne communique
plus, se crée un monde à elle où il n’y a plus de souffrance, plus de tristesse, peuplé de femmes fortes qui
réussissent toujours à s’en sortir, ses compagnons qui « [l]’aident à tenir le coup, avant de rencontrer et connaître
enfin la liberté » (Nini, 1993 : 120).
Au moment où Samia se rend compte de son identité différente de celle que ses parents avaient
envisagée pour elle, la maison devient elle aussi un espace d’affirmation de son altérité 13 : « La mother […] doit
se rendre compte petit à petit que, malgré la douleur que ça lui cause, nous n’avons pas les mêmes principes de
vie. C’est comme si nous ne parlions pas le même langage, la langue arabe qu’elle nous a apprise ne suffit pas à
nous rapprocher, il y a eu des interférences » (Nini, 1993 : 234). Incomprise, stigmatisée, la jeune fille décide
alors de prendre en main son destin, de rompre avec les liens forts de la tradition et de la religion, d’abandonner
un rôle – « la jeune-fille-pour-sa-famille », pour reprendre un autre – « la jeune-fille-pour-elle-même », plus
facile à jouer car cette fois-ci réel, désiré, accepté, assumé.
4. La jeune fille pour elle-même ou l’identité refaçonnée

12
Timéra, M., Les Soninke en France. D’une histoire à l’autre. Paris, Karthala, 1996 cité par Quiminal, Diarra, Diouf, Fall,
Timéra 1997 : 7.
13
Le roman raconte l’histoire d’une jeune fille issue d’une famille immigrée, vivant dans une cité HLM de Toulon. Peu à peu,
Samia comprend qu’elle ne pourra pas mener une vie rythmée par les traditions et la religion. Partagée entre ses propres rêves et
« les valeurs que veulent lui transmettre ses parents », la jeune fille emprunte un chemin éprouvant « pour conquérir le droit de
vivre comme les filles de leur âge » (4e couverture). Ainsi, aller au lycée, lire, sortir en ville, faire la fête, travailler pour gagner
son argent de poche, faire de l’animation et, finalement, avoir le courage de quitter le foyer familial sans avoir la bénédiction des
parents représentent des pas vers une liberté tellement convoitée.
156
 CICCRE I 2012
Sous l’influence du monde extérieur, de la société, Samia s’oppose peu à peu à sa famille qui veut lui
imposer une culture et des coutumes figés dans le temps (avant l’immigration) et dans l’espace (l’Algérie
tellement regrettée et aimée), qui permettent pourtant à ses parents de mieux supporter l’exil, le dépaysement.
C’est un événement violent qui change le cours de la vie de Samia. Punie sans aucun regret par Yacine,
son frère aîné, la jeune fille jure « qu’un jour ou l’autre, ce fameux chemin "interdit", je le prendrai et seule de
surcroît » (Nini, 1993 : 114).
À cela s’ajoute le rôle que l’école commence à jouer dans sa vie. Au début, celle-ci a plutôt une
connotation négative, sans arriver à avoir une véritable influence sur le destin et sur l’identité de la jeune fille. Il
s’agissait d’un véritable calvaire, une sorte de prison où elle s’ennuyait. La conséquence : elle est envoyé dans la
« sixième des nuls. La classe spécialisée des cancres » (Nini, 1993 :21). À l’ennui, commence à s’ajouter la
haine contre tout le monde : la professeur qui se moque d’elle en lui demandant de parler devant la classe de
« son pays », l’Algérie (pays que Samia ne connaît pas, car elle n’y a jamais mis les pieds) ; les élèves du
« collège des "normaux" » (23) qui la regardent avec mépris ; les camarades de classe selon lesquels « les
Arabes [sont] la dernière race après les crapauds » (52) ; une autre professeur qui n’arrête pas de leur répéter
« mais qu’est-ce que vous pouvez être bêtes, j’en ai jamais vu d’aussi bêtes » (50) ; la « pionne » qui se bouche
le nez pour faire signe à la prof que Samia et sa copine « puaient » (50).
Pourtant, une fois admise en LEP14, les choses changent. Grâce à toutes les personnes qu’elle y rencontre
(professeurs, amis), Samia découvre un autre monde, tellement différent. À l’âge de l’adolescence qui aurait dû
entraîner d’autres interdits en vue de la préservation de l’honneur, garant d’un bon mariage, l’école devient le
symbole de la liberté, de la réussite et un élément important dans la construction de son identité qui se
transforme après la rencontre de l'Autre. C’est en effet à Mme Sallibert, le professeur de français 15, et à
Marianne, la directrice de la maison du quartier, que Samia doit sa nouvelle identité redéfinie, refaçonnée.
La socialisation, les échanges avec l’Autre, la découverte d’un monde nouveau déterminent le
personnage à s’éloigner des siens, de sa culture. La conséquence : la rupture, la transgression des lois de la
tradition et de la religion, de la parole du père, le départ « non-autorisé ».
« Coupable à leurs yeux d’être […], dérangeante » (Nini, 1993 : 258), Samia n’hésite pas quand il s’agit
de quitter le foyer familial et de franchir (à jamais) le seuil séparant deux mondes tellement différents – le
dedans, la famille, avec tout ce qu’elle a de traditionnel, et le dehors, l’inconnu – un véritable défi : « Peut-être
qu’elle [la mère] a pensé que je n’oserais pas m’en aller. Mais là, maintenant, elle est obligée de se rendre à
l’évidence […]. J’ai décidé de m’en passer [de l’autorisation du père]. Je ferai ce que j’ai dans la tête […]. Je ne
changerai plus d’avis, je ne changerai rien du tout » (Nini, 257-258). Elle part alors à la recherche d’une identité
nouvelle, où s’entremêlent les cultures qui la définissent en égale mesure.
Ce départ acquiert une multitude de significations d’autant plus que la fin du roman est ouverte. Il s’agit
premièrement d’une rupture avec le passé, avec la famille et la communauté, avec sa propre histoire. Nous y
retrouvons aussi la volonté de ne pas reproduire le même destin que sa mère – femme soumise, docile, victime
d’un mariage arrangé à un jeune âge, menant une vie enfermée, le seul endroit où elle pouvait « régner » étant la
cuisine ; Samia veut trouver sa propre voie, ne plus se soumettre à qui que ce soit, prendre la parole, refaçonner
son identité, légitimer sa propre histoire. Il est question ainsi d’un reniement du modèle maternel.
Le départ exprime aussi le désir de la jeune fille de ne plus être envisagée seulement dans l’espace
intérieur, espace féminin par excellence dans l’imaginaire de la communauté maghrébine. Elle veut passer ainsi
de « l’invisibilité » à laquelle ont été condamnées les femmes de sa famille à « la visibilité » garantie par sa
naissance dans la société d’accueil de ses parents.
En laissant sa fille franchir le seuil de la maison, vers l’extérieur, le tabou, la mère « démissionne » en
quelque sorte de son rôle de « vestale de la tradition » (Mangia, 1995 : 55), de gardienne des valeurs ancestrales.
Il s’agit finalement d’un échec, car la mère n’a pas réussi à devenir un véritable modèle pour sa fille. En même

14
Lycée d'Enseignement Professionnel
15
Dans le roman de Soraya Nini, la langue arabe est la langue de l’autorité, de la tradition, de la religion, tandis que le français
acquiert une signification libératrice : c’est grâce au professeur de français que Samia emprunte une nouvelle voie qui la conduira
vers la liberté tant rêvée.
157
 CICCRE I 2012
temps, étant donné que Samia part en l’absence de son père et de son frère aîné, nous avons affaire à une
annulation de l’autorité masculine, du tout puissant chef de la famille. La supériorité des deux hommes devient
ainsi illégitime.
Conclusion
La littérature des « intrangères », au statut incertain, portant les empreintes de deux espaces
géographiques et culturels contradictoires, crée des personnages féminins ayant une identité éclatée qui doit être
refaçonnée. Ainsi, compte tenu de son parcours, de son passage du statut de fille-pour-les-autres à celui de fille-
pour-elle-même, Samia incarne l’individu qui refuse une identité préconstruite. Elle désire s’inventer sa propre
identité, conforme à ses attentes et non pas à celles des autres (les parents, la communauté, la société). Le
chemin qu’elle emprunte la conduit hors de sa famille et risque d’entraîner l’exclusion. Mais, le désir de
refaçonner son identité lui donne la force de ne pas y voir une trahison ou un reniement de son passé, mais
seulement une « route qui n’a pas de sens interdit » (Nini, 1993 : 258).

Texte de référence:
Nini, Soraya, Ils disent que je suis une beurette, Paris, Fixot, 1993.

Bibliographie:
Albert, Christiane, L’immigration dans le roman francophone contemporain, Paris, Karthala, 2005.
Dahoun, Zerdalia K.S., Les couleurs du silence. Le mutisme des enfants migrants, Paris, Calmann-Lévy, 1995.
Farhoud, Abla, Le Bonheur a la queue glissante, Montréal, L’Hexagone, 1998.
Giles, Ariana, Entre Être et Devenir. La recherche de l'identité dans trois romans Maghrébins, in « Honors
Projects », Paper 4, 2005, [En ligne] Format PDF disponible sur :
[Link] (consulté le 10 septembre 2012)
Guerraoui, Zohra, L’adolescente d’origine maghrébine en France : quels choix identificatoires ?, in « SPIRALE - Revue
de Recherches en Éducation », 1997, N° 20, p.155-170, [En ligne] Format PDF disponible sur : [Link]
[Link]/IMG/pdf/9_Guerraoui_Spi20Fp.pdf (consulté le 10 septembre 2012)
Hamoumou, Mohand, L’honneur perdu : les relations parents-enfants dans les familles d’immigrés algériens, in :
« Annales. Économies, Sociétés, Civilisations », 41e année, no 4, 1986, p.771-788, [En ligne] Format PDF
disponible sur : [Link]
2649_1986_num_41_4_283312 (consulté le 8 septembre 2012)
Jarillot Rodal, Christina, La littérature des maghrébins francophones et des turcs germanophones: défi pour le canon
littéraire national de la France et de l'Allemagne?, in « Horizons maghrébins. La Francophonie arabe: Pour une approche
de la littérature arabe francophone », no 52, Presses Universitaires du Mirail, Mohamed Habib 2005, p. 130-138
Kessas, Ferrudja, Beur’s story, Paris, L’Harmattan, Coll. « Écritures arabes », 2007 [1990].
Lê, Anne-Laurence, Identités décomposées/identités recomposées : panorama des courants théoriques de l’étude des
représentations des identités culturelles et interculturelles, in Sébastien Rouquette (dir.), L'identité plurielle.
Images de soi, regards sur les autres, Clermont-Ferrand, P. U. Blaise Pascal Clermont-Ferrand, 2011.
Maalouf, Amin, Les Identités meurtrières, Paris, Grasset, 1998.
Mangia, Anna-Maria, Les rôles féminins dans les romans « beurs » in Charles Bonn (dir.), Littératures des Immigrations.
1) Un espace littéraire émergent, Paris, L’Harmattan, 1995, p. 51-61.
Quiminal, Catherine/Timera, Mahamet/Fall, Babacar/ Diarra, Hamédy, Les jeunes filles d’origine africaine en
France. Parcours scolaires, accès au travail et destin social, in « Migrations Études. Revue de synthèse sur
l’immigration et la présence étrangère en France », no 78, décembre 1997, p.1-19, [En ligne] Format PDF
disponible sur : [Link] (consulté le
10 septembre 2012)
Tersigni, Simona, La virginité des filles et l’ « honneur maghrébin » dans le contexte français, in « Hommes et
Migrations », N° 1232 - Juillet-août, 2001, p. 34-40, [En ligne] Format PDF disponible sur :
[Link] (consulté le 10 septembre 2012)

158
 CICCRE I 2012

Alexandrina MUSTĂŢEA, Noroc ! – Bonne chance!

Mihaela MITU expressions de la pensée et visions sur le monde
(Université de Piteşti)

Abstract: In our paper we will deal with the propositional act noroc (good luck) by studying its illocutionary values. At the
same time, we are interested in the syntagmatic representations that can be taken into account by each of the values of the word
noroc. The research and analysis of the French propositional and illocutionary correspondents of this term will give our study a
contrastive dimension which will allow us to draw some conclusions about the way of thinking, conceiving “the world of what
it is / le monde de ce qui est” and of verbally interacting within the Romanian and French space of Romance cultures.
As a matter of fact, in our approach we are going to give a brief history of the terms noroc / chance (luck), the
morpho-syntactical description of the lexeme noroc and its derivatives, and respectively of the syntagmatic representations
in which it appears, and then we shall thoroughly approach the illocutionary values of noroc and its French correspondents.
Our analytical endeavour will show that the terms and phrases under discussion express fundamental values of the
human referential universe: noroc / bonne chance refers to life, love, health, destiny, happiness, etc. The formulas are open,
polyvalent, capable of objectifying into speech acts expressing wish or into ritual acts. Beyond these similarities between of the
two languages, we can notice a large variety of representations of the propositional content under discussion, which stand proof
to some visions of the world and universes of beliefs, expressions of two distinct geographical and socio-cultural spaces.

Keywords: noroc vs. bonne chance (good luck), contrastive analysis, propositional content, speech acts, ritual acts, visions
of the world.

Résumé: Dans notre communication nous nous arrêterons sur l’acte propositionnel noroc, en étudiant ses valeurs
illocutionnaires. En même temps nous nous intéresserons aux représentations syntagmatiques que peut revêtir chacune des
valeurs du lexème noroc. La quête et l’analyse des correspondants propositionnels et illocutionnaires français de ce terme
donneront à notre étude une dimension contrastive qui nous permettra de tirer quelques conclusions sur la manière de
penser, de concevoir « le monde de ce qui est » et d’interagir verbalement dans l’espace roumain et français de la romanité.
Concrètement, notre démarche vise un aperçu historique des termes noroc / chance, la description
morphsyntaxique du lexème noroc et de ses dérivés, respectivement de ses représentations syntagmatiques, pour nous
arrêter longuement sur les valeurs illocutionnaires de noroc et de ses correspondants français.
Le parcours analytique démontrera que les termes et les expressions pris en considération ont comme contenu des
valeurs fondamentales de l’univers référentiel de l’homme : noroc – bonne chance concernent la vie, l’amour, la santé, la
fortune, le destin, le bonheur, etc. Les formules sont ouvertes, polyvalentes, à même de s’objectiver en actes de langage de
souhait ou en actes rituels. Au-delà de ces points communs entre les deux langues, on constate une grande diversité quant
aux contenus propositionnels, témoignant de visions du monde et d’univers de croyance différents, expression de deux
espaces géographiques et socio-culturels distincts.

Mots- clés: noroc vs bonne chance, analyse contrastive, contenu propositionnel, actes de langage, actes rituels, visions du
monde.

Remarques préliminaires
En définissant le sens d’un acte de langage par sa fonction communicative en contexte, la pragmatique
linguistique donne une image du sens centrée sur sa fonction énonciative. L’acte de langage serait, dans cette
perspective, un acte d’énonciation défini comme réalisation d’une action de nature linguistique liée à l’énonciation,
dont le résultat est le produit linguistique nommé énoncé. Le phénomène de l’énonciation manifeste, selon Ducrot1,
une altérité externe, propre aux actes de langage, à côté d’une altérité interne, la polyphonie.

1
O. Ducrot, Le Dire et le Dit, Paris, Éditions de Minuit, 1984, p. 174.
159
 CICCRE I 2012
L’acte de langage peut être décrit, au point de vue de sa structure interne ou sémantique, comme ayant
deux composants: d’une part son contenu propositionnel, d’autre part sa force ou valeur illocutionnaire:
acte de langage = contenu propositionnel (c.p.) + valeur illocutionnaire (v.i.)
Dans un énoncé donné, la force illocutoire correspond à la composante qui permet à cet acte de
fonctionner, dans des conditions données, comme un acte de langage particulier. Searle 2 attire l’attention
d’ailleurs que l’expression «force illocutoire» est « une source de confusions » dans la mesure où la
dénomination suggère ses différents degrés d’actualisation discursive. La force illocutoire se distingue d’abord
par sa nature et ensuite par son « degré d’intensité dans la présentation du but illocutoire». «Dans notre analyse
des actes illocutionnaires », mentionnait le même philosophe du langage, « nous devons retenir à la fois l’aspect
intensionnel et l’aspect conventionnel, et spécialement la relation qui existe entre ces deux aspects. Autrement
dit, la valeur illocutoire d’un acte de langage est contextualisée et actualisée en vertu du fait que cet acte
s’adresse à un interlocuteur, que le locuteur inscrit dans son acte, d’une manière quelconque, son intention
communicative, que l’interlocuteur reconnaît et respecte certaines règles constitutives de l’interaction verbale» 3.
C. Kerbrat- Orecchioni remarque le fait que la valeur illocutoire d’un acte de langage, conçu
nécessairement dans une perspective interactionniste et non pas atomiste - comme dans la théorie des speech
acts – est en elle même porteuse de certaines virtualités d’enchaînement. «Dans un échange communicatif,
chaque acte détermine un paradigme limité de continuations possibles, paradigme plus ou moins large ou
restreint selon les cas et dont tous les constituants n’ont ni le même degré de probabilité et d’acceptabilité, ni les
mêmes conséquences pour le déroulement de l’interaction» 4.
Conçus dans une perspective actionnelle et prenant en considération la nature des échanges
interactionnistes déterminés par le lexème faisant l’objet de notre étude, il nous faut, dans ce qui suit, faire
encore la distinction entre un acte de langage proprement-dit et un acte rituel.
L’acte rituel est défini par Goffman5 comme « un échange confirmatif », « parades rituelles qui
marquent un changement du degré d’accès mutuel », le symbole même de la sociabilité. L’acte rituel se
distingue de l’acte de langage proprement-dit par deux caractéristiques portant sur ses composants
constitutionnels : (a) un contenu propositionnel relativement pauvre; (b) une fonction stéréotypée; l’acte rituel se
présente comme un énoncé conventionnalisé du point de vue des conditions d’utilisation, car il impose
couramment un acte réactif symétrique. La « preuve tournesol » qui fait la distinction entre l’acte de langage
proprement-dit et l’acte rituel est le test de la réponse merci. À un acte rituel de salut on ne répond que par un
acte symétrique de salut et jamais par merci, tandis qu’à un acte de langage de souhait, par exemple: Noroc în
viaţă!/ Bonne chance dans la vie!, le code de la politesse impose la réponse mulţumesc / merci.
L’acte rituel a donc une fonction relationnelle, établissant un contact physique, psychique et
hiérarchique entre les interlocuteurs.
En fonction de la position qu’il occupe dans l’interaction verbale, l’acte rituel peut être un acte
d’ouverture ou de clôture de la conversation. Comme acte d’ouverture, et en fonction des conditions de
profération, un acte rituel peut se présenter dans sa structure comme un énoncé simple ou mixte (hybride)6.
Dans ce qui suit, nous nous arrêtons sur l’acte propositionnel noroc, en étudiant ses valeurs
illocutionnaires. En même temps nous sommes intéressées par les représentations syntagmatiques que chacune
de ces valeurs peut revêtir pour le mot noroc. La quête et l’analyse des correspondants propositionnels et
illocutoires français de noroc donneront à notre étude une dimension contrastive qui nous permettra de tirer
quelques conclusions sur la manière de penser, de concevoir « le monde de ce qui est » et d’interagir
verbalement dans les espaces roumain et français de la romanité.

2
J. Searle, Sens et expression, Paris , Éditions de Minuit, 1982, p. 40.
3
J. Searle, Les Actes de langage, Paris, Éditions Hermann, 1972, p. 86.
4
C. Kerbrat- Orecchioni, Les actes de langage dans le discours. Théorie et fonctionnement, Paris, Éditions Nathan, 2001, p. 59.
5
E. Goffman, Les Rites d'interaction, Paris, Éditions de Minuit, 1974, p. 88.
6
Voir en ce sens C. Kerbrat-Orecchioni, [Link]., p. 111.
160
 CICCRE I 2012
Aperçu historique: noroc vs. Chance
Conformément au DLR7, le substantif noroc provient du vieux slave нарок’ъ, ayant le sens de soartă,
ursită, destin / sort, destinée, destin, respectivement de întâmplare neaşteptată, concurs de împrejurări
favorabile / hasard, concours de circonstances favorables.
Au XVIIe siècle, on retrouve chez Varlaam ce terme avec le sens de şansă: ”Uneori ne pare că pohta şi
cearerea noastră aduce noauă năroc” (DLR). Le même siècle, il apparaît chez Grigore Ureche sous sa forme
phonique et graphique actuelle, avec le sens de destin, împrejurare favorabilă/nefavorabilă : „Norocul cel bun
al ţărâi să schimbă, că după noroc bun, iată veni şi rău” (id.). Il est à remarquer le fait que chez Grigore Ureche
on rencontre déjà les locutions noroc bun et noroc rău.
Au XVIIIe siècle, la forme du substantif n’est pas encore stabilisée, la preuve en est que chez Neculce il
apparaît sous l’ancienne forme năroc: „ Aştepta craiul să-i vie agiutor de la franţoj pre apă. Atunce, nărocul lui
cel prost, că au murit craiul franţojesc cel bătrîn.” (DLR, p. 492), tandis que chez Cantemir on a la forme
moderne du terme : „Cum vom putea...darul norocului în para focului să aruncăm?” (id.)
Le lexème français chance, le correspondant lexical de noroc, est d’origine latine. Nous reproduisons ci-
dessous les définitions fournies par le TLFi, respectivement par Claude Duneton dans La puce à l'oreille. Les
expressions populaires et leurs origines, concernant l’étymologie et l’histoire du mot:
Étymol. et Hist. 1. Ca 1175 chaance « manière (en général favorable) dont peut tourner un événement »
(B. de Ste Maure, Ducs de Normandie, éd. C. Fahlin, 16426; au plur., 10070); d'où 1762 (J. J. Rousseau,
Contrat, III, 6 ds Littré : On met ainsi presque toutes les chances contre soi); 2. 1200 caanche « chute des dés »
(J. Bodel, Jeu St Nicolas, éd. A. Henry, 853). Substantivation du lat. cadentia, part. prés. plur. neutre de cadere «
tomber » qui s'employait aussi en lat. class. dans le vocab. du jeu en parlant de l'osselet (Cicéron, Fin. 3, 54 ds
TLL s.v., 21, 17).8
„Le mot vient du vieux verbe « choir », tomber, qui a donné « chute » et « chéance » - comme croire a donné créance. La
chance/chéance est d’abord simplement la chute des dés. Elle peut être favorable ou défavorable, cela dépend comment
tournent les petits cubes, et nous avons bien sûr « bonne chéance » ou « malchéance » (malchance), sans compter la
« déchéance » tout court ! – « Tournée lors est la chéance du dé en perte et meschéance », dit un texte du XIIIe siècle.”9
Le Petit Robert10 donne les sens suivants de chance:
n.f. (Chéance » manière dont tombent les dés », XIIe ; [Link]. cadentia, de cadere « tomber ». V. Choir. 1.
e
(XIII ) Manière favorable ou défavorable selon laquelle un événement se produit (V. Aléa, hasard); puissance qui
préside au succès ou à l’insuccès, dans une circonstance (V. Fortune, sort). Nous en courrons la chance. Souhaiter
bonne chance, et absolt. Bonne chance ! Faire cesser la mauvaise chance. Mettre la chance de son côté pour
réussir. V. Atout (mettre les atouts dans son jeu). La chance a tourné: de bonne, elle est devenue mauvaise (ou
vice versa). – C’est bien ma chance ! je n’ai pas eu de chance. 2. (XVIIIe). CHANCES: possibilités de se produire
par hasard. V. Éventualité, possibilité. Les chances pour qu’un événement se produise. Il y a beaucoup de chances
pour, il y a des chances, c’est probable. – Occasion. « La guerre et le jeu enseignent ces calculs de probabilité qui
font saisir les chances sans s’user à les attendre toutes. » (France). Calculer les chances de succès. 3. Absolt.
Bonne chance. V. Bonheur, veine (Cf. Bonne étoile, bonne fortune). Avoir de la chance (Cf. Jouer de bonheur).
Par chance, par bonheur. Il aura de la chance s’il s’en tire. Nous avons eu la chance de le rencontrer. Porter
chance. V. Bonheur (porter bonheur). Il n’a pas de chance, et absolt. Pas de chance ! manque de chance ! (pop. de
bol, de pot). Une chance : occasion favorable. ANT. Déveine, guignon, malchance.
Les correspondants roumains du lexème chance sont : întâmplare, hazard ; noroc, soartă ; atu ;
eventualitate, posibilitate ; fericire, ocazie favorabilă.
À l’époque moderne, le roumain a emprunté au français le lexème şansă, utilisé comme synonyme de
ocazie favorabilă, oportunitate, noroc. La différence en ce qui est de la valeur d’emploi entre noroc et şansă
consiste dans le fait que le premier peut être utilisé seul comme acte de langage à valeurs illocutionnaires

7
Dicţionarul limbii române (DLR) Serie nouă, tomul VII, Partea I, Litera N, Editura Academiei Socialiste România, Bucureşti, 1971.
8
Trésor de la Langue Française, version en ligne, ATILF-INALF (consulté le 20 mai 2012).
9
Cl. Duneton, La puce à l'oreille. Les expressions populaires et leurs origines, Paris, Éditions France loisirs, 1978, p.154.
10
Le Petit Robert, Dictionnaire alphabétique et analogique de la langue française, Paris, 1993.
161
 CICCRE I 2012
multiples (différents types de souhaits, respectivement d’actes rituels), tandis que şansă n’apparaît pas seul
comme acte de langage, car des formules telles şansă !* să ai şansă !*, să fie cu şansă !*, îţi urez şansă *, en
tant qu’équivalents de noroc !, să ai noroc !, să fie cu noroc !, îţi urez noroc (sur lesquelles nous reviendrons
plus bas) ne sont pas attestées.
Concernant l’aspect morphologique de l’énoncé qui soutient l’acte, nous observons également que, à
la différence du roumain noroc, le français chance n’est pas utilisé comme acte de langage de souhait sous
cette forme nominale simple, mais uniquement dans le syntagme bonne chance, avec ses antonymes mauvaise
chance et malchance.
D’autre part, la forme nominale simple Noroc! – acte de langage à valeurs illocutionnaires multiples –
revêt en français de nombreux contenus propositionnels:
- voeu de bonne chance = bonne chance !
- voeu de succès = bon succès !
- voeu de santé = santé !
- formule ritualisée de salutation = salut !, bonjour !, etc.
- formule ritualisée de santé utilisée lorsque l’on éternue = à vos/tes souhaits !, à vos/tes amours !
- formule ritualisée accompagnant le geste de trinquer un verre = à votre santé / à la vôtre !, cin cin !
On peut conclure que, l’unité lexicale noroc du roumain correspond à des formes lexicales et à des
constructions syntagmatiques différentes en français, preuve du polysémantisme du mot roumain et de ses
multiples valeurs d’emploi dans le système de la langue et dans le discours.

Description morphosyntaxique
Le lexème noroc est entré dans la langue comme substantif. Soumis à la dérivation en cascade, il se
combine avec des suffixes différents pour recouvrir:- des formes substantivales différentes : norocel (noroc + le
suffixe diminutival -el), noroceală (noroc + le sufixe -eală) ; - des classes grammaticales différentes (processus
de verbalisation à partir d’une base nominale) - a noroci, et le verbe, à son tour, sous sa forme originaire appelée
forme longue, acquiert une valeur substantivale; par dérivation paradigmatique en éventail, on obtient l’adjectif
norocos (noroc + le suffixe os), l’adverbe noroceşte (noroc + le suffixe eşte). Les formes paradigmatiques ainsi
obtenues se prêtent à la préfixation avec ne- pour construire les termes antonymes : nenorocit, nenorocire,
lexèmes couramment utilisés en roumain contemporain. En revanche, leurs MLB (morphèmes lexicaux de base)
correspondants sont ressentis actuellement comme formes populaires et plutôt vieillies.
Le plus souvent, noroc, avec ses diverses valeurs illocutionnaires, entre dans des constructions plus ou
moins complexes, acquérant des valeurs supplémentaires en fonction du contexte syntagmatique, respectivement
en fonction du contexte énonciatif:
a. Le vocatif noroc ! répété, peut marquer l’insistance, l’enthousiasme, la hâte, etc. :
„Noroc, noroc, Trifoane !” (Rebreanu, DLR)
b. Dans des groupes nominaux:
- substantif + adjectif – noroc bun
- adjectif + substantif – mult noroc
„Îi doresc bun năroc” (DLR)
- substantif + groupe prépositionnel – noroc cu carul !
- groupe prépositionnel + substantif – un dram de noroc !
c. Dans des groupes verbaux, avec des verbes tels: a dori, a ura, a avea, a fi, a merge, a bate, a seca, a da etc.:
îţi doresc/urez noroc!, să ai noroc!, să fie cu noroc!¸ bată-te norocul!, seca-i-ar norocul!
d. Précédé par l’interjection hai !
„Hai, noroc să dea dumnezeu !” (Creangă – DLR)
e. Dans des propositions:
Să-ţi dea Dumnezeu noroc!
„Să te asculte norocul/Ca un câine în tot locul !” (Arghezi – DLR)
Norocul să te însoţească !
Dans des propositions nominales:
Salutare taică şi noroc !
162
 CICCRE I 2012
Un dram de noroc !
Les formes dérivées de noroc peuvent entrer dans diverses combinaisons syntagmatiques à valeur
d’actes de langage:
- le diminutif Norocel !
- l’adjectif norocos, norocoasă: o zi norocoasă !, o sesiune norocoasă !, să ai o mână norocoasă !
- le verbe a noroci: Să te norocească sorţii !

Valeurs illocutionnaires de noroc et leurs correspondants français

Dans ce qui suit, nous allons discuter quelques valeurs illocutionnaires de noroc et leurs correspondants
français, pour montrer les ressemblances et les différences entre les systèmes des deux langues, comme
expressions de la pensée et comme visions sur le monde.
Comme formule de salut, Noroc !, acte rituel d’ouverture, a une fonction phatique. Valeur illocutoire: le
locuteur atteste le fait qu’il a observé dans son champ visuel la présence de l’autre, qu’il est disposé à engager avec
celui-là un échange communicatif minimal. Par son utilisation, noroc rend compte, d’une part, du statut social et de
la relation hiérarchique d’égalité entre les interactants (une relation oblique devrait être marquée dans la formule de
salut: Noroc, tovarăşe brigadier! in Scînteia, 1952, nr.2361, d’après DLR), d’autre part, de leur sexe (il n’y a que
les hommes qui se saluent en se disant Noroc!). Un tel acte de langage proféré par une femme serait considéré
plutôt inadéquat ou ironique à l’adresse de l’allocutaire qu’il soit de sexe féminin ou masculin.
La formule de salut peut se présenter aussi sous la forme d’un énoncé hybride, transformant une simple
salutation formelle en un acte conversationnel: Noroc, Ioane, îmi pare bine că te văd. Ce mai faci? - Salut,
Jean, enchanté de te rencontrer / revoir, comment vas-tu?
Comme acte de clôture (disjonctif), noroc vaut tant par sa fonction que par son contenu.
Hai noroc! = Alors, bonne chance! / Allez, au revoir ! Dans cet énoncé, l’interjection prédicative hai11
annonce la volonté du destinataire de proférer un acte de clôture (hai la revedere!Allez, au revoir!, ayant dans la
structure de profondeur la représentation: îţi spun la revedere/ je te dis au revoir).
Cependant, l’adjonction de noroc ne vaut pas seulement comme simple acte de salut, car il combine la
valeur de salutation avec l’acte de souhait: Iţi urez să ai noroc!/ Je te souhaite bonne chance! (comme
représentation implicite). Le verbe declaratif a ura / souhaiter renvoie à la volonté du destinateur; le syntagme
să ai noroc / que tu aies bonne chance renvoie directement à l’état du destinataire; le verbe au conjonctif marque
la force « magique » de l’invocation du bien. Un argument en faveur de cette idée est qu’une éventuelle réponse
à l’acte en question pourrait être: Noroc şi ţie! / À toi aussi, bonne chance! Cela dit, il est bien évident que si en
roumain Hai noroc! superpose deux actes de langage – salutation et souhait, la traduction en français devrait
choisir entre l’un ou l’autre des actes mentionnés ou joindre les deux par la conjonction et.
Il y a des cas où la salutation et le souhait sont dissociés en roumain comme, par exemple, dans la
formule de clôture Salutare taică şi noroc! / Au revoir, père, et bonne chance!12
Outre les formules de salut d’ouverture et de clôture analysées ci-dessus, le même lexème entre soit dans
un énoncé simple, soit dans des énoncés hybrides, exprimant à la fois un acte rituel et un acte de voeu: (Hai) noroc
şi la mulţi ani! ....şi să trăim!.. să fim iubiţi ! (fam.) / să fii iubit ! (fam.). Combiné avec le geste de trinquer, ce
deuxième type d’énoncé s’utilise pour souhaiter une bonne santé ou une longue vie personnelle mais aussi vie
commune et partagée. À remarquer dans l’énoncé l’ambiguïté référentielle de l’expression „la mulţi ani” qui peut
renvoyer à la fois au locuteur, à l’allocutaire ou à tous les deux, ambiguïté enlevée dans les formules similaires
françaises, où le déterminant possessif exprime clairement à qui est adressé le voeu: À ta/votre/notre santé! En
français (comme en roumain d’ailleurs), l’acte votif comme acte initiatif peut revêtir des formes différentes selon le
degré de familiarité des interlocuteurs et dans son acte réactif l’interlocuteur peut prendre la relève et répondre par
conséquent. Ainsi, à la même occasion, le souhait du locuteur peut se présenter de la manière suivante:

11
L’interjection predicative hai exige un complément d’objet direct exprimé dans cette formule par le substantif en accusatif
noroc (réduction d’une structure phrastique du type : să ai noroc).
12
Dans cet acte de salutation stéréotypé, utilisé dans un registre familier, le vocatif n’exprime pas le degré de parenté mais
l’affectivité.
163
 CICCRE I 2012
Loc. : A vos amours! ([Link])
Alloc. : Que les vôtres durent toujours! ou Merci, elles sont au chaud dans le four!
Le ton plaisant exprime dans ce cas l’affectivité et la connivence entre les interactants.
Dans les exemples ci-dessus, on observe que le lexème noroc confère à l’énoncé dans lequel il apparaît
la propriété de fonctionner comme acte à part, mais sa force illocutoire acquiert plusieurs valeurs soit en fonction
de la position occupée dans le cadre de l’interaction, soit en combinaison avec le contenu et la structure
propositionnelle de l’énoncé. De surcroît, l’utilisation du terme en dit long sur les relations entre les usagers.
Comme acte de souhait, la formule nominale Noroc! = Santé! ou À tes/vos souhaits! est utilisée comme
acte réactif à un éternuement, un comportatif (selon la taxinomie d’Austin). Les deux formules, Noroc! = Santé!,
utilisées dans un registre familier de langue, connaissent aussi des variantes marquées du point de vue de
l’affectivité: Norocel! où le diminutif exprime la subjectivité positive des parents envers le petit enfant qui a
éternué. Le correspondant français13 en est : Que Dieu te bénisse et te fasse le nez comme j’ai la cuisse! Cette
fois-ci l’acte de souhait par lequel est exprimé le voeu a la forme de deux énoncés unis par la conjonction et. Si
le premier énoncé renvoie à la formule consacrée aux croyances chrétienne et juive où le verbe de souhait fait
référence directe à la puissance divine invoquée pour veiller à la santé et au bonheur du destinataire, le deuxième
énoncé joue sur un contenu plaisant. L’allitération y a probablement la fonction d’attirer l’attention, de faciliter
la profération du souhait comme un vers qu’on récite. En roumain il y a aussi ce genre de souhaits, où la
puissance divine et la tournure ludique se conjuguent dans un esprit de badinage: Să-ţi deie Dumnezeu noroc,
câtă lână pe cojoc! (DLR)
On remarque, dans les actes de langage formulés à l’aide de noroc, une invocation fréquente de la
puissance divine: Hai, noroc să dea Dumnezeu! Noroc bun să dea/deie Dumnezeu!Să-ti deie Dumnăzău binie şi
năroc!(DLR) / Que Dieu vous/ te bénisse!
Comme norocul / la chance sont invoqués dans des situations dont l’enjeu particulièrement important est
imprévu et dont le succès dépend en grande mesure du « hasard », il existe dans l’univers de croyance des jeunes
Roumains et Français, élèves et étudiants, une superstition concernant l’utilisation de ces lexèmes avant l’entrée à un
examen ou avant tout événement ayant liaison avec une évaluation des connaissances. Les lexèmes noroc / chance se
voient remplacés par leur corrélats Baftă ! / Merde !, l’un, en roumain, emprunté au langage des tziganes, l’autre, en
français, emprunté au langage scatologique; ces proférations sont accompagnées obligatoirement d’autres adjuvants
« magiques », sans lesquels le vœu pourrait échouer. La formule ne se contente plus de la simple formule verbale :
Noroc la examen ! / Bon courage/ bonne chance à ton examen ! mais s’accompagne de toutes sortes de signes
gestuels incontournables pour assurer la réussite : Baftă, îţi ţin pumnii/ …la examen ! / Merde, je croise les doigts
pour toi/ pour demain/ pour ton examen ! La réponse obligatoire à un tel acte est, dans les deux langues, le silence.
Dans cette perspective, de tels actes de langage se rattachent plutôt aux actes institutionnels, où la langue ne se suffit
plus à elle-même, elle devient un adjuvant dans l'accomplissement de l'acte.
Nous commentons, enfin, l’acte de langage noroc bun ! et sa variante „Noroc bun… în Spania !”, le titre
d’un article de revue14. L’utilisation de la formule de souhait dans ce titre confère à l’acte une valeur d'emploi
particularisante qui fait référence à une réalité strictement roumaine, donc, sans correspondant français. La formule
atteste en même temps la possibilité de son utilisation comme acte indirect - allusion ironique à la situation.

13
Cf. [Link] (consulté le 20 mai 2012) l’expression équivalente à "Dieu vous
bénisse !" remonte à très loin. Selon Théodore de Jolimont, au début du XIXe siècle, dans la Mythologie, tout comme dans les croyances
chrétiennes et juives, la première réaction du tout premier homme aurait été d'éternuer. Par la suite, ce serait donc 'logiquement' devenu le
premier réflexe de tout nouveau-né. Or, que souhaiter de mieux à un bébé que d'être béni par Dieu et que tous ses futurs souhaits se
réalisent ? Mieux encore, l'éternuement aurait aussi été le tout dernier acte d'un mourant, car Adam serait mort en éternuant, ainsi que tous
ses descendants jusqu'à ce que le Patriarche Jacob demande à Dieu de faire cesser cette mauvaise habitude, un signe de joie (la naissance)
ne pouvant aussi être un signe de deuil. Mais même si, grâce à Dieu, l'éternuement du mourant a disparu, l'habitude de bénir celui qui va
se présenter devant son Créateur est restée. Il faut aussi savoir qu'il n'y a pas si longtemps, en Angleterre et en Ecosse, les nourrices
croyaient que, tant que l'enfant n'avait pas éternué, il était habité par les fées et, donc, ensorcelé. Il fallait alors user de stratagèmes pour
que l'enfant éternue trois fois, seul moyen de le débarrasser des mauvais esprits.
14
N. C. Munteanu, Noroc bun… în Spania, in Formula AS, Nr. 809, 2008.
164
 CICCRE I 2012
Comme nous l’avons déjà précisé, l’acte de souhait Noroc ! du roumain a comme pendant le syntagme
français Bonne chance !, le lexème chance en tant que tel ne fonctionnant pas comme acte de langage. Noroc
bun - avec ses antonymes noroc rău et noroc prost, attestés depuis le XVIIe et le XVIIIe siècles, il est vrai non
pas en tant qu’actes de langage, au moins non pas dans les exemples fournis par le DLR - n’est employé dans la
langue contemporaine qu’avec la forme positive, dans le langage des gueules noires, où il reçoit valeur de
formule ritualisée de salutation. Si dans d’autres contextes noroc bun est ressenti comme pléonastique, le terme
noroc étant positif par définition, ses antonymes actuels étant non plus noroc rău ou prost, mais nenoroc,
neşansă, ghinion, dans le langage des mineurs il est fortement marqué stylistiquement et jouit d’une surcharge
sémantique, due au contexte de travail dangereux, où le simple noroc ne suffit pas. Dans un univers où la vie est
en permanent danger, un simple Noroc ! n’est pas senti comme satisfaisant, les mineurs ayant besoin d’un plus
de chance pour sortir des entrailles de la terre et revoir la lumière à la fin de la journée de travail. Bun reçoit
donc valeur de renchérissement.
Cette formule est entrée dans le patrimoine socio-culturel des Roumains, la preuve en étant sa reprise
dans des contextes différents, comme c’est le cas du „Noroc bun… în Spania !” L’article en question parle de la
situation désespérée des mineurs, qui seront peut-être obligés, à cause de la fermeture des mines, à chercher du
travail ailleurs, comme le font bon nombre de Roumains, en quête d’une vie meilleure.
On remarque tout de suite le caractère polyphonique de cette dernière expression, qui superpose à la
voix des mineurs la voix de l’énonciateur – l’auteur de l’article. Celui-ci déplace la formule consacrée et
conventionnelle Noroc bun ! de l’univers restreint des mineurs dans l’univers restreint des travailleurs agricoles
roumains qui s’en vont en Espagne pour y gagner leur pain. Les points de suspension ont le rôle d’annoncer, de
préparer la surprise d’un emploi non conventionnel de la formule, tout en marquant l’ironie, voire le sarcasme du
journaliste face à l’impuissance des autorités de résoudre le problème du chômage. L’emploi de Noroc bun !
exprime, de manière connotative, une certaine similitude entre la situation des „căpşunari” 15et celle des gueules
noires, deux catégories «professionnelles » discréditées aux yeux des Roumains ; ceci, à cause des événements
qui ont marqué notre histoire récente: les « minériades » et l’exode d’un bon nombre de gens vers les pays de
l’Europe occidentale, au prix de l’abandon de leurs enfants. L’auteur de l’article fait ainsi d’une pierre deux
coups, suggérant à l’aide de cet acte rituel sorti de son contexte habituel tout un univers.

Conclusions
Exprimés par une diversité de moyens linguistiques, les actes de souhaits ainsi que les actes rituels
contenant le mot noroc sont actualisés en français par un éventail lexical varié.
Du point de vue cognitif, les énoncés formés à l’aide des lexèmes noroc-chance sont le reflet d’un
modèle mental, un mode possible selon lequel un utilisateur de la langue pourrait exprimer ses intentions
communicatives dans un contexte adéquat et en concordance avec les habitudes et les mentalités qui
caractérisent un stade de développement d’une société donnée.
Ce bref parcours analytique démontre que les termes et les expressions pris en considération ont comme
contenu des valeurs fondamentales de l’univers référentiel de l’homme: noroc – bonne chance concernent la vie,
l’amour, la santé, la fortune, le destin, le bonheur, etc. Les formules sont ouvertes, polyvalentes, à même de
s’objectiver en actes de langage de souhait ou en actes rituels. Pourtant noroc a une sphère sémantique plus large
que son correspondant français, pouvant fonctionner tantôt comme vœu, tantôt comme formule de salutation ou
encore dans des situations qui combinent les deux actes a la fois, alors que bonne chance n’est utilisé qu’en tant
qu’acte de souhait. Au-delà des points communs entre les deux langues, dus en bonne mesure à leur appartenance
linguistique à la romanité, on constate une grande diversité quant aux contenus propositionnels, ce qui s’explique
par des conditionnements de nature à la fois linguistique et extralinguistique. À la différence des autres langues
romanes, le roumain possède un substrat slave, qui se manifeste au niveau lexical, phraséologique et discursif. Il
s’agit en même temps de contextes d’évolution distincts au point de vue géographique, historique, socio-culturel
entre le roumain et le français, déterminants pour la manière de percevoir et de concevoir le monde et de

15
Dérivé péjoratif de căpşună, signifiant les cueilleurs de fraises roumains travaillant en Espagne.
165
 CICCRE I 2012
l’exprimer. Aussi les différences entre les valeurs de noroc et de bonne chance que nous venons de signaler sont-
elles l’expression des visions du monde et des univers de croyance spécifiques aux locuteurs des deux langues.

Bibliographie
Duneton, Cl., La puce à l'oreille. Les expressions populaires et leurs origines, Paris, Éditions France loisirs, 1978.
Ducrot, O., Le Dire et le Dit, Éditions de Minuit, 1984.
Goffman, E., Les Rites d'interaction , Paris, Éditions de Minuit, 1974.
Kerbrat-Orecchioni, C., Les actes de langage dans le discours. Théorie et fonctionnement, Éditions Nathan, 2001
Martin, R. Pour une logique du sens, Paris, Éditions PUF, 1983.
Searle, J., Les Actes de langage, Paris, Éditions Hermann, 1972.
Searle, J, Sens et expression, Paris , Éditions de Minuit, 1982.
Dictionarul limbii române (DLR) Serie nouă, tomul VII, Partea I, Litera N, Bucureşti, Editura Academiei RSR, 1971.
Le Petit Robert, Dictionnaire alphabétique et analogique de la langue française, Paris, 1993.
Trésor de la Langue Française, version en ligne, ATILF-INALF.

Sitographie [Link] (consulté le 20 mai 2012)

166
 CICCRE I 2012

Cristina TĂNASE Doublets étymologiques roumains dûs aux emprunts

(Université de l’Ouest de lexicaux d’origine française
Timişoara)

Abstract: Belonging to the family of Romance languages, Rumanian and French each inherited a considerable number of
Latin words, among which some are present in both tongues. The situation is however not obvious, on one hand because of
the different evolution of the inherited significant in every language, on the other hand because the meaning did not develop
the same polysemantic pattern in French and in Rumanian. When French became the main source for the lexical loans in
Rumanian, certain French words of Latin origin doubled native words inherited from Latin (it is especially the case of
words such as şef < Fr. chef < Lat. căpŭt and cap < Lat. căpŭt, or manşă < Fr. manche < Lat. mănĭca and mânecă < Lat.
mănĭca) or of words formed in Rumanian by means of inherited Latin elements (antreu < Fr. entrée < entrer < Lat. intrāre
and intrare < intra < Lat. intrāre, or cotlet < Fr. côtelette < côte < Lat. costa and costiţă < coastă < Lat. costa).

Keywords: etymological doublets, lexical loans, inherited words, Rumanian lexical formation, polysemy.

Résumé: Appartenant à la famille des langues romanes, le roumain et le français ont chacun hérité un nombre considérable
de mots latins, dont certains sont présents dans les deux langues. La situation n’est cependant pas évidente, d’une part à
cause de l’évolution différente qu’a connue le signifiant hérité dans les deux langues, d’autre part du fait que le signifié n’a
pas développé les mêmes sens en français et en roumain. Lorsque le français est devenu la source principale pour les
emprunts lexicaux du roumain, certains mots français d’origine latine, arrivés dans la langue d’accueil, ont fini par doubler
des mots autochtones hérités du latin (c’est notamment le cas des mots tels que şef < fr. chef < lat. căpŭt et cap < lat. căpŭt,
ou manşă < fr. manche < lat. mănĭca et mânecă < lat. mănĭca) ou bien des mots formés en roumain à l’aide d’éléments
latins hérités (antreu < fr. entrée < entrer < lat. intrāre et intrare < intra < lat. intrāre, ou cotlet < fr. côtelette < côte < lat.
costa et costiţă < coastă < lat. costa).

Mots- clés: doublets étymologiques, emprunts lexicaux, mots hérités, formation lexicale roumaine, polysémie.

1. Introduction
Le français et le roumain, appartenant tous les deux à la famille des langues romanes, ont hérité un
nombre considérable de mots latins, dont certains se retrouvent dans les deux langues, même si ce fait n’est pas
très évident, d’une part parce que le signifiant de ces lexèmes a évolué différemment, d’autre part, parce que leur
signifié n’a pas toujours développé les mêmes sens.
Lorsque le français est devenu la source principale fournissant des emprunts lexicaux au roumain, on a
emprunté ou bien uniquement des sens qui ont enrichi le sémantisme des mots hérités, ou bien on a emprunté le
mot (le signifiant) avec son ou ses sens (le signifié ou les signifiés). Cette deuxième situation a conduit à
l’apparition des doublets étymologiques comme : cap/şef, mânecă/manşă ou intrare/antreu, costiţă/cotlet.
Il s’agit là, en fait, de deux types distincts de doublets. Dans le premier cas, les mots latins ont été hérités
tant par le français (lat. căpŭt,-ĭtis ˃ fr. chef ; lat. mănĭca ,-ae ˃ fr. manche) que par le roumain (lat. căpŭt, -ĭtis ˃
rom. cap ; lat. mănĭca,-ae ˃ rom. mânecă), qui, beaucoup plus tard, a emprunté les termes français sous la forme
şef, respectivement manşă. Dans le second cas, il est question de deux substantifs, dérivés dans les deux langues
à partir d’une base héritée du latin. Le verbe latin intro,-āre,-āvi,-ātum a donné en français entrer et en roumain
(a) intra. Par la substantivation de l’infinitif long en roumain on est arrivé à intrare, tandis qu’en français, le
participe passé substantivé est devenu (une) entrée, emprunté en roumain sous la forme antreu. Le substantif
latin costa,-ae se retrouve dans le roumain coastă et le français côte. À partir de ces lexèmes, on a formé par
dérivation les diminutifs roum. costiţă et fr. côtelette. Ce dernier a pénétré en roumain (cotlet) par l’emprunt.
Le présent article a pour objectif d’analyser les rapports sémantiques établis entre le terme roumain
hérité du latin et le terme roumain emprunté au français. Pour une exposition des faits plus systématique, les sens
des mots en question (en latin, en roumain et en français) ont été introduits dans des tableaux.
167
 CICCRE I 2012

2. Substantifs d’origine latine hérités en français et en roumain

2.1. lat. căpŭt, -ĭtis ˃ rom. cap
˃ fr. chef ˃ rom. şef

LATIN FRANÇAIS ROUMAIN

Cǎpǔt,-ǐtis Chef Cap, capete (n)
● tête d’homme ou d’animal I. ● (vx.) tête. XVII : couvre-chef ● parte a corpului la om şi la animale
● autorité : de son chef
● (fig.) tête, extrémité, pointe ● partea de sus a unui obiect, vârf
(capul pieptului)
● la personne entière, personne, ● ([Link].) individ, exemplar (al unei
individu, homme specii de fiinţe) : (producţie (venit) pe
cap de locuitor; şase capete de vite)
● vie, existence ● viaţă, fapt de a fi viu (a plăti cu
capul)
● personnage principal
● (en parlant des choses) partie ● parte principală, privilegiată (a unui
principale, capitale lucru) (capul mesei, capul listei, cap de
afiş)
● (en parlant d’écrits) point capital ● (vx.) Article, point principal d’un ● (înv.) capitol (de carte): capul al
+ chapitre, paragraphe exposé patrulea
Mod. dr. Élément distinct d’une action (jur.) cap de acuzare = motivele pe
en justice, groupé avec d’autres dans care se întemeiază acuzarea cuiva
une même procédure : Il y a deux chefs
d’accusation.
● lieu principal, capitale chef-lieu
● (en parlant d’argent) somme ● (la pl.; înv.) capital
capitale, somme principale
● (en gram.) forme principale d’un
mot, le nominatif
● craniu, ţeastă, tigvă
● (fig.) minte, gândire, judecată,
raţiune
● capăt, extremitate, margine (capul
satului)
● început, punct de plecare (şi de
referinţă), moment iniţial (de la cap,
din capul locului)
●căpătâi (la pat)
● partea de jos sau din spate; capăt,
sfârşit (a o scoate la cap, a-i da de
cap)
● bucată rămasă dintr-un obiect; lucru
de mică valoare (un cap de aţă)
II. ● personne qui est à la tête de Şef
(qqch.), qui dirige, commande, ● persoană care se află în fruntea
gouverne unei instituţii, a unei organizaţii
personne qui sait se faire obéir (şeful firmei)
(Un tempérament de chef)
● celui qui dirige en titre (le chef de ● şef de stat, şef de gară
l’État, de gare)
● dans un corps hiérarchisé militaire ou ● şeful armatei
paramilitaire, personne qui commande ● capul armatei
(les soldats et leurs chefs)
168
 CICCRE I 2012
● personne qui dirige, commande ● persoană încadrată într-o ierarhie,
effectivement (sans que cela în raport cu cei pe care îi are în
corresponde à un titre) (chef de subordine; superior (nu mă face să
bande, de gang) mă stric cu şeful)

- personne que les autres suivent - şef de şcoală = persoană care a adus
(chef d’école artistique, littéraire) contribuţii (deosebit de) însemnate
într-un anumit domeniu de activitate,
fiind considerată drept îndrumător,
model, conducător, creator al unei
şcoli

Cap, capi (masc.)

- personne sur qui repose la ● persoană care asigură mijloacele de
responsabilité de la famille (chef de la viaţă şi conduce o familie (capul
famille) familiei)
● chef d’orchestre ● şef de orchestră
● chef de cuisine, chef cuisinier ● bucătar şef
● appos. : adjudant-chef, sergent-chef
● (fam.) personne remarquable (c’est
un chef ; se débrouiller comme un
chef)
● (loc.) en chef : en qualité de chef, ● redactor şef
en premier (rédacteur en chef)
● (fam., adesea ironic) termen cu care
cineva se adresează unei personae
(socotită egală sau inferioară)
● şef de lucrări = grad didactic în
anumite forme de învăţământ superior,
intermediar între cel de asistent şi cel
de conferenţiar; persoană care are
acest grad
Cap, capi (masc.)
● iniţiator, începător (capii revoluţiei)

Le substantif neutre latin căpŭt,-ĭtis, appartenant à la troisième déclinaison imparisyllabique, a donné en

roumain cap et en français chef et les deux mots ont connu une évolution intéressante.
Ainsi, le substantif cap a en roumain deux genres. Le neutre (un) cap – (două) capete couvre le sens de
« partie du corps » (capul plecat sabia nu-l taie) et par extension, « l’individu, l’être tout entier » (venit pe cap
de locuitor, şase capete de vite). À ces sens s’en ajoutent d’autres, dérivés du sens de base, : (fig.) « pensée,
raison » : cu / fără cap, a fi greu de cap, « partie principale (d’un objet) » : capul mesei, « bout, extrémité » :
capul satului, « commencement, point de départ (et de référence) » : de la cap, din capul locului, « fin, bout » : a
o scoate la cap, a-i da de cap, ou bien « morceau resté d’un objet, objet de petite valeur » : un cap de aţă.
Le masculin (un) cap – (doi) capi connaît un emploi réservé exclusivement aux personnes, pouvant
signifier : « personne sur qui repose la responsabilité de la famille » : capul familiei, « personne qui, dans un
corps hiérarchisé militaire ou paramilitaire, commande les soldats et leurs chefs » : capul armatei, « initiateur » :
capul/capii răscoalei.
Donc, on constate qu’en fait c’est le substantif neutre qui continue le latin căpŭt,-ĭtis, car on y retrouve
la majorité de ses sens et ceux créés en roumain sont dérivés du sens de base. Le sémantisme du substantif
masculin s’explique, comme on va le voir, par le français chef (v. le chef de la famille, le chef de l’armée).
Pour ce qui est du français chef, la situation est un peu plus spéciale car le sens originaire de « tête », qui
pouvait encore être observé en l’ancien français, est considéré de nos jours comme étant vieux (le chef de saint
Denis) et n’a été gardé dans le français moderne que dans le substantif composé couvre-chef, archilexème sans
équivalent en roumain qui désigne toute pièce vestimentaire qui sert à couvrir la tête : chapeau, béret, bonnet,
169
 CICCRE I 2012
etc.)1. Dans ces conditions, ce mot a acquis un autre sens de base, notamment celui de « personne qui est à la tête
de quelque chose, qui dirige, commande, gouverne », d’où, par extension, se sont développés d’autres sens :
« personne qui sait se faire obéir » : un tempérament de chef, « personne qui dirige en titre » : chef d’État, chef
de gare, « personne qui commande (les soldats et leurs chefs) dans un corps hiérarchisé militaire ou
paramilitaire » : les grands chefs d’armée, chef d’état major, « personne qui dirige, commande effectivement
(sans que cela corresponde à un titre) » : chef de bande, chef de gang, « personne que les autres suivent » : chef
d’école artistique, littéraire, « personne sur qui repose la responsabilité de la famille » : chef de la famille, (fam.)
« personne remarquable » : c’est un chef, se débrouiller comme un chef.
Le roumain a emprunté le substantif şef < fr. chef avec la majorité des sens qu’il a en français :
« personne qui se trouve à la tête d’une institution, d’une organisation » : şeful firmei, « celui qui dirige en
titre » : şef de stat, şef de gară, « personne qui commande dans un corps hiérarchisé militaire ou paramilitaire » :
şeful armatei, « personne encadrée dans une hiérarchie, par rapport à ceux qui lui sont subordonnés » : a fi numit
şef peste muncitori, « personne dont les contributions apportées dans un certain domaine ont fait qu’elle soit un
modèle, le créateur d’une école » : şef de şcoală. En plus, il a ajouté le sens « personne qui est à la tête de, qui
dirige » au substantif masculin cap (v. capul familiei, capul armatei). Pourtant, en général, cap – capi et şef ne
se trouvent pas en variation libre, ainsi on dira plutôt capul răscoalei, mais toujours şeful statului, şeful
orchestrei, şef de clinică, bucătar şef ou redactor şef. D’autre part, on accepte aussi bien capul familiei que şeful
familiei, capul armatei que şeful armatei.

2.2. lat. mănĭca,-ae (féminin, première déclinaison) ˃ rom. mânecă

˃ fr. manche2 ˃ rom. manşă
LATIN FRANÇAIS ROUMAIN
Manicæ (pl., singulier rare) Manche Mânecă
manches I. ● partie du vêtement qui recouvre le ● porţiune a unor obiecte de
bras jusqu’au poignet ou jusqu’au coude îmbrăcăminte, care acoperă braţul (până
la încheietura mâinii sau până la cot)
● (par anal. de forme) (techn.) large tuyau
souple qui sert à conduire un fluide
II. (fig.) ● (vx.) bras de mer ˃ détroit : la
Manche
Manşă
● partie (d’un jeu) liée à une autre ● etapă competiţională dintr-o probă,
(comme deux manches) fiecare dintre etapele succesive ale unei
DHLF : par une analogie moins probe sau competiţii sportive
transparente, au jeu, le sens de „tour de (motociclism, schi, tir, călărie, joc de
cartes”, d’où „partie liée à une autre”, les cărţi etc.)
deux parties jouées étant comparées aux
manches solidaires d’un vêtement.
- (înv.) flanc, aripă a unei armate
- nume dat unor dispozitive de forma
unei mâneci
brassards
manchettes
mitaines
grappin
menottes

1
Dans le français moderne, c’est le mot tête < lat. testa (˃ roum. ţeastă) qui est employé pour les sens du latin căpŭt.
2
Le français connaît une paire d’homonymes distingués par leur genre : une manche < lat. mănĭca,-ae et un manche < lat. pop.
mănĭcŭs . Puisque uniquement le substantif féminin provient du même mot latin que le roumain mânecă, ce n’est que celui-là qui
va être analysé.
170
 CICCRE I 2012
À part le sens hérité dans les deux langues de « partie du vêtement qui recouvre le bras jusqu’au poignet
ou jusqu’au coude », le mot français manche s’est enrichi de quelques autres sens : « large tuyau souple qui sert
à conduire le fluide » (sens dû à l’analogie de forme), « bras de mer » : la manche de Bristol, la manche de
Danemark, sens figuré, vieux aujourd’hui, conservé uniquement dans la construction La Manche qui désigne le
bras de mer qui sépare la France de l’Angleterre et finalement, « partie (d’un jeu) liée à une autre (comme deux
manches) » : la première, la seconde manche et la belle, manches d’un match de tennis.
Lorsque le roumain a emprunté le substantif français, il l’a emprunté seulement avec ce dernier sens,
ainsi manşă est employé pour désigner chacune des étapes successives d’une compétition sportive. À noter aussi
le fait que le roumain n’a pas recouru à l’emprunt mais au calque dans le syntagme Marea/Canalul Mânecii.
En conclusion, mânecă et manşă n’entrent jamais en relation de synonymie comme il se passe dans
certains cas avec cap et şef.

3. Substantifs créés par dérivation en français comme en roumain à partir des mots hérités du latin.
3.1. lat. intro,-āre,-āvi,-ātum ˃ rom. (a) intra ˃ intrare
˃ fr. entrer ˃ (une) entrée ˃ rom. antreu

LATIN FRANÇAIS ROUMAIN

Intro, -āre, -āvi, -ātum Entrée Intrare
(XIIe s., participe passé
substantivé)
I Spatial NDU
A ● acţiunea de a intra şi rezultatul ei,
● passage de l’extérieur à l’intérieur trecere din afară înăuntru, pătrundere
într-un spaţiu închis sau delimitat
● l’entrée (en scène d’un acteur)
● (fig.) le fait d’entrer, d’arriver ● începere, început de activitate
(Depuis son entrée dans cette société...)
● ensemble des marchandises reçues
par une entreprise dans une période
donnée ; ensemble des espèces, des
effets entrés dans le portefeuille de
l’entreprise
● passage (d’un signal, d’une ● (inform.) cale de acces într-un
information) de l’extérieur d’un program
appareil, d’un dispositif
B
● possibilité d’entrer, de pénétrer (dans ● acces într-o instituţie, într-o sală de
un lieu) ; accès, admission spectacol; drept de a pătrunde undeva
● accès à un spectacle, une
manifestation, une réunion
● faculté d’introduire des marchandises
dans une région, dans un pays
C ● (concr.) loc pe unde se intră, se
● ce qui donne accès dans un lieu ; pătrunde înăuntru; loc de acces
endroit par où l’on entre = grille, porte, delimitat
seuil ● cuvânt evidenţiat tipografic, urmat
- par anal. Les entrées d’un de obicei de definiţie, care se află la
dictionnaire = les mots faisant l’objet începutul unui articol dintr-o lucrare
d’un article de dictionnaire lexicografică şi serveşte ca adresă;
cuvânt titlu
● voie par laquelle peut pénétrer (un
fluide, une information) dans un
appareil, un dispositif

171
 CICCRE I 2012
Antreu
● pièce située à l’entrée d’un édifice, ● prima încăpere a unei locuinţe;
d’un appartement et servant de vestibul
passage pour accéder aux autres
pièces = hall, vestibule
II Temporel. Ce qui commence qqch. ● începere a unei activităţi, a unei
● (vx. ou littér.) première partie, interpretări, a unei expuneri
commencement d’une chose = début (à
l’entrée de la vie ; de l’hiver)
● loc. adv. (XV) vielli. d’entrée) = tout
d’abord, dès le début (cf. d’emblée).
mod. D’entrée de jeu = dès le début
● entrée de ballet = début de chaque
partie d’un ballet
● (entrée de table) mets qui se sert au ● fel de mâncare care se serveşte
début du repas, après le potage ou înaintea mâncării de bază
après les hors-d’oeuvre (̴froides :
pâtes, viandes froides ; ̴ chaudes : vol-
au-vent, bouchées, timbales, souflés)

Intrare et entrée ont développé, dans les langues française et roumaine, beaucoup de sens que le latin ne
connaissait pas. Les sens du substantif français couvrent deux aspects: la spatialité et la temporalité. Parmi les
sens liés à la spatialité on peut énumérer quelques-uns qu’on trouve en roumain aussi. Ainsi, le mot signifie :
« passage de l’extérieur vers l’intérieur » : (fr.) entrée d’un visiteur dans le salon / (roum.) intrarea invitatului în
sala de conferinţe, « le fait d’entrer, d’arriver, de commencer une activité » : Depuis son entrée dans cette
société… / intrare în funcţie, « possibilité d’entrer dans un lieu, accès, admission » : interdire, refuser l’entrée à
quelqu’un / intrare liberă, « endroit par où l’on entre, grille, porte, seuil » : entrée d’une maison, d’une cour,
d’un jardin / intrarea muzeului, ou bien les mots faisant l’objet d’un article de dictionnaire.
Pour le dernier sens spatial, celui de « pièce située à l’entrée d’un édifice, d’un appartement et servant de
passage pour accéder aux autres pièces », le roumain a emprunté en même temps le signifié et le signifiant, donc
entrée est passé en roumain sous la forme antreu. Grâce à cet emprunt, il est possible en roumain de faire la
distinction respectivement entre l’action d’entrer ou le lieu par où l’on entre, exprimés par le substantif intrare (a
aştepta pe cineva la intrare) et la première pièce dans laquelle on entre dans une maison, antreu. Mais, en ce qui
concerne l’emploi du substantif antreu, une mention doit être faite : à la différence du français, où le mot entrée
est employé pour désigner toute pièce par où l’on entre dans un édifice ou appartement, en roumain ce lexème ne
peut être utilisé que lorsqu’il s’agit de bâtiments destinés à l’habitation (cf. apartamentul se compunea dintr-un
antreu, o bucătărie, o baie şi două camere, / holul hotelului, holul cinematografului, holul primăriei).
Pour ce qui est des sens qui se rapportent à la temporalité, le substantif entrée peut signifier « ce qui
commence quelque chose », « commencement d’une chose », « début de chaque partie d’un ballet », « début
d’un passage musical », sens couverts en roumain par le mot intrare : intrare în vigoare a unei legi, intrarea în
scenă a unui personaj, a da intrarea unui instrument. Mais entrée (< entrée de table) désigne aussi le mets qui
se sert au début du repas, après le potage ou après les hors-d’œuvre et avant le rôti (entrées froides : pâtés,
viandes froides ; entrées chaudes : vol-au-vent, bouchées, timbales, soufflés).
Le roumain, qui n’avait pas de mot pour désigner cette réalité, a emprunté au français le substantif
antreu avec ce sens aussi (« fel de mâncare care se serveşte înaintea mâncării de bază »).
Donc, si dans le premier cas, l’emprunt du mot français a permis à la langue roumaine d’être plus
précise, dans le second cas, l’emprunt est justifié par le fait que le mot a pénétré dans la langue en même temps
que la notion qu’il désignait et qui manquait jusqu’alors.

172
 CICCRE I 2012
3.2. lat. costa,-ae ˃ roum. coastă ˃ costiţă
˃ fr. côte ˃ côtelette ˃ roum. cotlet
LATIN FRANÇAIS ROUMAIN
Costa, -æ Côte Coastă
● côte I. ● os plat du thorax, de forme courbe, ● fiecare din oasele arcuite care unesc coloana
qui s’articule sur la colonne vertébrale et vertebrală cu sternul, formând toracele
le sternum
● morceau de viande qui accompagne
cet os (côtelette, entrecôte)
● (< coste „côté du corps”): côte à côte ● fiecare dintre cele două laturi ale corpului
omenesc, de la umăr până la şold
● saillie qui orne une surface concave ou
convexe
- grosse nervure d’une feuille; division
naturellement marquée sur certains fruits
- rayure saillante d’un tissu, d’un tricot
● côté, flanc II. ● pente qui forme l’un des côtés ● porţiune de teren cu suprafaţa înclinată;
d’une colline; coteau planté de vignes versant, costişă, povârniş, pantă
● route en pente
● rivage de la mer ● linia de contact între uscat şi apa mării sau a
- partie de la mer aux approches de la oceanului; ţărm, litoral
terre
DA + 5. flanc al unei armate, cf. aripă

Costiţă
DEX
● bucată din coasta unui animal cu tot cu
carne
● friptură făcută din asemenea carne; antricot
DA
● coastă de viţel, de berbec, de miel sau de
porc, împreună cu carnea de pe ea, care se
frige, se găteşte, cf. cotlet
NDU
● bucată din coasta unui animal, cu carne pe
ea, folosită ca aliment (după afumare)
● povârniş, pantă de deal

Côtelette Cotlet
● côte des animaux de boucherie de DEX
taille moyenne (mouton, porc) ● bucată de carne de vită sau de porc, tăiată
din regiunea intercostală, antricot, costiţă
● (fam.) côte (humaine) ● friptură din asemenea carne
DA
● coastă de viţel, de berbec sau de porc
(împreună cu o felie din carnea
corespunzătoare de lângă şira spinării), care se
frige pe grătar sau în tigaie, cf. costiţă
DHLF + (+DN)
● (1869) (usage populaire) „les favoris” ● (prin analogie) (pl.) favoriţi lungi, care –
spre deosebire de barbetele ce se subţiază spre
vârfuri – au forma unor cotlete întoarse
173
 CICCRE I 2012

Ce dernier doublet étymologique analysé présente une situation particulière dans la mesure où, selon la
définition donnée par bon nombre de dictionnaires roumains, il n’y aurait pas de différence sémantique entre le
mot costiţă formé en roumain par dérivation diminutivale de coastă, qui provient du latin costa d’une part, et
l’emprunt au français, cotlet (< fr. côtelette, obtenu par le même procédé lexical, de côte), de l’autre. Cela
pourrait mener à croire qu’il s’agit là d’un emprunt de luxe, ce qui n’est pas le cas.
Le mot costiţă est expliqué par le DEX tout simplement comme « morceau de côte recouverte de viande
(d’un animal) », tandis que le DEA fait la précision « côte de veau, de mouton, d’agneau ou de porc » et renvoie
à cotlet. Le substantif cotlet, emprunté au français, est défini par le DEX comme « morceau de viande de bœuf
ou de porc coupé entre les côtes » et considéré synonyme de antricot et de costiţă et par le DA comme « côte de
veau, de mouton ou de porc » et on renvoie à costiţă. Donc, à première vue, il y aurait synonymie entre costiţă et
cotlet. Mais le NDU apporte la distinction entre les deux mots : tandis que le morceau de côte appelé costiţă est
fumé, le cotlet ne l’est pas.
D’autre part, le roumain n’a pas respecté de manière très rigoureuse une distinction qui est très claire en
français. Si en français le terme côtelette s’emploie uniquement pour désigner la « côte des animaux de
boucherie de taille moyenne (mouton, porc) » et c’est entrecôte qui est utilisé lorsqu’il s’agit d’un « morceau de
viande de bœuf coupé entre les côtes », en roumain, le DEX indique le mot antricot (< fr. entrecôte) comme le
synonyme aussi bien de costiţă que de cotlet.

4. Conclusions
Même si ce type de doublets étymologiques est représenté par peu de termes par rapport à d’autres
catégories de doublets étymologiques, leur étude n’est ni moins importante, ni moins intéressante, l’origine
commune de ces mots favorisant tant le développement de la polysémie des éléments lexicaux roumains hérités -
par l’emprunt de nouveaux signifiés -, que l’enrichissement lexical de la langue roumaine par l’emprunt à la fois
des signifiants et de leur(s) signifié(s).
Un bref regard jeté sur les tableaux insérés dans l’article conduit vers deux observations : d’une part on
constate que le français aussi bien que le roumain ont développé des sens nouveaux par rapport au latin, d’autre
part, comme les cases vides l’indiquent, il y a des sens présents dans une langue et absents dans l’autre.
En ce qui concerne les mots roumains hérités du latin que nous venons d’étudier, on peut constater qu’ils
ont enrichi leur sémantisme grâce à l’influence de la langue française, d’une part, mais aussi le fait que le
vocabulaire roumain a gagné en précision (v. intrare / antreu) par l’adoption de nouveaux lexèmes désignant des
réalités distinctes, d’autre part.

Bibliographie
‫٭ ٭ ٭‬, Dicţionarul limbii române, serie veche: Bucucreşti, Editura Academiei Române, 1913-1949; seria nouă: Bucureşti,
Editura Academiei Republicii Socialiste România.
‫٭ ٭ ٭‬, Dicţionarul explicativ al limbii române, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1975.
ERNOUT, A, MEILLET, A., Dictionnaire étymologique de la langue latine. Histoire des mots, retirage de la quatrième
édition augmentée d’additions et de corrections nouvelles par Jacques André, Paris, Éditions Klincksieck, 1994.
GAFFIOT, Félix, Dictionnaire latin-français, Hachette, 1934, [Link]
HASSID, Jean-Claude, WOITRAIN, Jean-Paul, Dictionnaire Latin-Français, [Link]
MARCU, Florin, MANECA, Constant, Dicţionar de neologisme, ediţia a III-a, Bucureşti, Editura Academiei Republicii
Socialiste România, 1978.
MARCU, Florin, Dicţionar uzual de neologisme, Bucureşti, Editura Saeculum I.O., 1996.
MARCU, Florin, Marele dicţionar de neologisme – CD-ROM, Bucureşti, Editura Litera Internaţional, [s.a.]
‫٭ ٭ ٭‬, Noul dicţionar universal al limbii române, Bucureşti-Chişinău, Editura Litera Internaţional, 2006.
‫٭ ٭ ٭‬, Noul dicţionar explicativ al limbii române – CD-ROM, Bucureşti, Editura Litera Internaţional, [s.a.]
ROBERT, Paul, REY-DEBOVE, Josette, REY, Alain, Nouveau Petit Robert. Dictionnaire alphabétique et analogique de la
langue française, Paris, Dictionnaires Le Robert, 2000.
ROBERT, Paul, REY, Alain, Nouveau Petit Robert. Dictionnaire alphabétique et analogique de la langue française, (CD-
ROM, version 2.1., Paris, Dictionnaires le Robert/VUEF, 2001.

174
 CICCRE I 2012

Crina-Magdalena ZĂRNESCU Du silence au dialogue1

(Université de Piteşti)

Abstract: In 1919, Raymond Poincaré stated full of admiration and amazement that “The Romanians’ existence is a miracle,
and their language an enigma”, thus situating Romania under the species of the sacred, of the fabulous, of the unreal. One
speaks of the “Romanian miracle” just as one speaks of the “Greek miracle”. How can one understand the survival of the Latin
heritage in all forms of Romanian culture and civilization? Romania can define itself as a Romance individuality only in
relation to the space of Latinity, but also to the space of Europe, creating the openness to dialogue and cultural diversity
through the network of connections on the horizontal of synchronizations, as well as on the vertical of filiations.
The flight of Brâncuşi’s bird, which also unites the Earth and the sky, just like the Column of the Infinite, defying
gravity and borders, Enescu’s symphonies that shape the great symphonic music after the chords of the Romanian folk
music, the recurrence of certain themes and motifs which Mircea Eliade integrates constantly in the great European and
universal circuit of mythology, synchronizing them with the European cultures, all these are some of the answers, indeed
some of the fundamentally important answers, that confirm the Latin and European character of the Romanians.
This essay focuses on the hermeneutically contrastive analysis of the structures of thought and creation mentioned
above, aiming at extending the concept of “reliance” in which Edgar Morin invests the attributes of original connections, of
cohesion and coherence, by means of which the dialogue of complexity and diversity is verified and maintained in the space
of the Latin unity.

Keywords: myth, flight, cultural dialogue, axis mundi, the isomorphism of ascent

Résumé: « L’existence des Roumains est un miracle et leur langue est une énigme », s’exclamait Raymond Poincaré en 1919.
Ces attributs dont il se sert pour exprimer son étonnement et admiration à la fois, s’enrégimentent sous le signe du sacré, du
fabuleux, de l’irréel ! On peut parler du « miracle roumain » comme on parle du « miracle grec »! Comment appréhender la
survivance de l’héritage latin dans toutes les formes de la culture et de la civilisation roumaines ? Le vol de l’oiseau de
Brancusi qui unit pareil à la Colonne sans fin la Terre au Ciel, défiant la pesanteur et les frontières, les symphonies énesciennes
qui rendent universels les accords de la musique populaire roumaine, la récurrence de certains motifs et thèmes que M. Eliade
ne cesse d’intégrer dans le grand circuit européen et universel de la mythologie et de synchroniser avec les grandes cultures
européennes ne sont que quelques réponses et des plus célèbres aux questions qui reviennent incessamment sur le caractère
latin et européen des Roumains. La Roumanie ne saurait être autrement définie en tant qu’individualité romane que rapportée à
l’espace de la latinité, à l’Europe aussi, ménageant par le réseau des connexions sur l’horizontale des synchronisations et la
verticale des filiations, l’ouverture vers le dialogue et la pluralité culturelle.
Le présent ouvrage essaie de focaliser l’intérêt sur la récurrence et la synchronisation de certaines structures de
pensée et de création dans une perspective herméneutique, pour « revisiter » ainsi certains « endroits », littéraires ou
artistiques, et qui visent à extrapoler, à travers une analyse contrastive, le concept de reliance qu’Edgar Morin investit des
attributs des liens originaux, de cohésion et de cohérence, pour justifier et maintenir le dialogue de la complexité et de la
diversité dans l’unité romane.

Mots –clés : mythe, vol, dialogue culturel, axe du monde, isomorphisme de la l’ascension

Dans une époque où l’on se désintéresse de plus en plus de l’histoire et de la culture roumaines qui nous
tiennent, au fait, attachés à notre individualité ancestrale, il est très important de rappeler ceux qui ont assuré sur
la verticalité génétique notre connexion profonde à la romanité et sur l’horizontale culturelle notre ouverture

1
Le titre, métaphorique, renvoie à deux moments historiques que la Roumanie a connus: le premier, hypostasié par le silence, se
rattache à l’isolement qui a englouti notre pays pendant des siècles et le deuxième, défini par le dialogue, l’a engagé dans
l’ouverture des communications interculturelles qui attestent l’identité romane de la Roumanie dans la diversité des communautés
romanes et européennes.
175
 CICCRE I 2012
souhaitée vers des espaces affins. C’est déjà un truisme que de parler de la Roumanie comme d’une île de
latinité noyée dans un océan slave, des conditions historiques hostiles qui ont reporté indéfiniment l’intégration
du peuple roumain dans sa famille d’origine. Il est plus facile de se lamenter sur son sort que de rappeler et
reconsidérer les grandes personnalités roumaines auxquelles nous devons l’entrée dans les dialogues des valeurs
universelles romanes et occidentales. Il y eut une époque, surtout au XIXe siècle, où la suprématie d’un « génie
latin », selon l’expression de Mircea Eliade, était revendiquée essentiellement par la France. D’ailleurs, l’Europe
réunissait les réalités culturelles en deux grandes zones, gouvernées par un trait définitoire: d’un côté, l’Occident
mû par l’action, de l’autre, l’Orient défini par la passivité. Au sein de cette grande division, assez limitative et
lacunaire, les cultures occidentales étaient envisagées en vertu d’une « dominante »: la culture latine réduite à
l’amour de la clarté et de la précision, la culture germanique, centrée sur la confession métaphysique, la
spiritualité anglo-saxonne sur l’empirisme, etc. L’espace roumain situé à la confluence de ces deux grands
rameaux culturels semble inexistant aux yeux des Occidentaux et cela jusque vers la fin du XIXe siècle. Toutes
les valeurs spirituelles, issues des synthèses et des décantations successives prouvent que les réalités sont plus
riches que les théories ne le conçoivent. Mais ce qui est vrai pour cette zone de l’Europe tiraillée entre « deux
empires morts » - comme l’affirmait un écrivain français – est aussi valable pour toutes les cultures, qu’il
s’agisse de la culture italienne entre Dante et Pétrarque, ou de la culture française, entre Montaigne et Pascal, ou
de la culture allemande, entre Goethe et Nietzsche, etc.2 Le génie latin qui a emprunté ici des manifestations
inédites et des expériences différentes relevant des horizons mêlés, enrichit son propre contenu et argue en
faveur d’un œcuménisme fondamental. Ce que Constantin Brancusi, Georges Enesco et Mircea Eliade ont
apporté à la culture romane et européenne réside dans la transformation des « géographies » et des expériences
ignorées ou considérées jusqu’alors « barbares » en valeurs spirituelles qui ont élargi les horizons de la latinité
par des dialogues portés à un même niveau de signification supérieure.
L’Europe en tant que système des systèmes naît et renaît grâce à toutes les civilisations qui tiennent de
l’espace méditerranéen, filtrées surtout par la civilisation gréco-romaine et créant ainsi ce que Mihail Şora
appelait l’Uni-totalité3. Personne ne peut donc nier que la civilisation européenne ait décanté et intégré dans la
romanité toutes les influences venues de l’Afrique, de l’Asie ou des zones septentrionales rendant ainsi possible
à travers les dialogues interculturels l’épanouissement individuel – et je pense là à l’individualité d’un espace
culturel – à l’intérieur du concert des diversités.
Par les trois esprits – Brancusi, Enesco et M. Eliade - s’opère un retour à un monde mythique dacique et
latin, à une matrice spirituelle et stylistique qui a ordonné la pensée roumaine à travers des millénaires et dont le
folklore semble en être le témoin et le garant. Bien qu’expatriés ils restent attachés aux valeurs roumaines et
redéfinissent par leurs contributions la participation roumaine au phénomène créateur de la latinité européenne.
D’ailleurs, il semble plus intéressant de parler d’eux comme d’une sorte de princes de contes de fées partis à
l’aventure initiatique qui déclenche chez eux un mouvement de retour, de (re)découverte d’un monde secret et
inoubliable qui n’est autre que le monde de leur enfance et de leur imaginaire. Ou alors, selon les termes de M.
Eliade, ils sont gouvernés par deux figures emblématiques, Ulysse et le labyrinthe. « Chacun d’entre nous tiendra
d’une certaine façon d’Ulysse, puisque comme lui nous nous cherchons en espérant atteindre notre pays et une fois
celui-ci gagné nous nous retrouvons nous-mêmes. Mais, on court toujours le risque de s’égarer dans toute
pérégrination comme dans un labyrinthe. Si on parvient à en sortir et à retrouver son foyer alors on devient un être
différent ».4 D’ailleurs, chaque personnage de Mircea Eliade s’identifie à Ulysse par le parcours qu’il suit, guidé
par des signes et des symboles, refusant la finitude de sa condition, exilé du monde originaire, herméneute à la
recherche des sens ultimes, des nœuds symboliques qui recoupent deux réalités, l’une profane, l’autre sacré.
Les créations de ces trois personnalités comprennent un ensemble spirituel gouverné par une bipolarité
signifiante : un monde mythique, archétypal jusqu’à l’occupation romaine et le génie latin, qui transfigure par
création cet univers. La Romanie orientale reconfigure l’espace géographique spirituel de la latinité avec un
territoire neuf, miroir des mythes et des symboles de vie: « Depuis Gengis-Khan au Maître Manole » depuis

2
V. M. Eliade L’Epreuve du Labyrinthe, Paris, Pierre Belfond, 1978.
3
V. M. Sora, A fi, a face, a avea, /Etre, faire, avoir, Bucureşti, Humanitas, 2006.
4
M. Eliade, op. cit, p. 218.
176
 CICCRE I 2012
Orphée à Mioritza, depuis Dochia à Kira Kiralina, depuis Burebista à Toma Alimoş, etc. La conquête romaine
découvre sur l’ancien territoire de la Dacie une tradition de vie et une expérience de culture et de civilisation
différentes de tout ce qu’elle a rencontré ailleurs, en Europe.
Brancusi, Enesco et Mircea Eliade fournissent par leur création une nouvelle carte de la latinité où les
grandes et les petites communautés ne se trouvent plus dans des rapports de subordination, mais dans des
rapports équilibrés, en dehors des partis pris. Les ainsi-dites zones de latinités périphériques, telle la Roumanie,
proposent à l’Europe latine une nouvelle vision existentielle, synthèse d’un héritage dacique, filtré, réévalué dans
le processus de fermentation et de génération de nouvelles cultures. Cette réévaluation des données daco-
romaines, synthétisées par le folklore roumain, trouve sa pleine expression dans leurs œuvres et ils ne sont pas
les seuls à parachever le grand espace de la latinité par une nouvelle configuration originale et indépendante.
La culture roumaine restée si longtemps isolée dans une zone à dominante slave a conservé une certaine
fraîcheur, un certain inédit par rapport à la grande culture romane, mais comme l’affirmait Goethe « se
complaire dans des limites étroites [de son pays] c’est accepter un état pitoyable »5. Le passage obligé du silence
– c’est-à-dire du localisme, du provincialisme - au dialogue a assuré à la Roumanie la sortie de ce qu’on a
ironiquement désigné son byzantinisme ou balkanisme, pour transcender l’identité nationale et régionale et entrer
dans la diversité romane et européenne. Les bénéfices d’un dialogue ne sont jamais unilatéraux. La Roumanie
mythique, fabuleuse devient la Roumanie littéraire et artistique dans le sens où la singularité du mythe se dissout
et explose sémantiquement dans la métaphore littéraire et artistique. La métaphore opère en vertu du principe
qu’aucune chose ne peut être vraiment comprise que dans les termes de ce qui n’existe pas. C’est dire que tout ce
qui est visible acquiert du sens par rapport à ce qui est invisible. Le vol ascendant de l’oiseau fabuleux ainsi que
le chant de l’alouette rappelle l’arbre cosmique ou l’axe du monde/axis mundi qui unit le monde divin au monde
terrestre. Le vol imprévisible de l’alouette, son élan ascensionnel doublé d’une descente vertigineuse figurant la
verticalité zigzaguée de la Colonne, la rythmique stylisée et la pureté indéfinissable de la musique enescienne,
réunis dans les ellipses suspendues de La Maïastra - oiseau fabuleux et mythe syncrétique - ne représentent, en
fait, qu’une variation sur un même thème, le retour aux essences, à l’unité originelle dont parle la plupart des
textes d’Eliade. La désincarnation de l’oiseau emmène un surplus de valorisation symbolique par une
surdétermination sémantique qui met sur le même plan : le volatil, le subtil, l’essentiel, la pureté, une pureté
angélique, la lumière, transfiguration de la flèche, traçant la trajectoire sémantique isomorphe de l’élévation
spirituelle et de la vertu morale. Il y a donc un isomorphisme incontournable de l’ascension, celui du vol et de la
flèche vers Le plus Haut qui représente selon M. Eliade une catégorie inaccessible à l’homme tel quel, du fait
qu’elle appartient aux êtres surhumains. Rappelons ici le rôle de la flèche dans le conte de fées « Jeunesse sans
vieillesse et vie sans mort » de Petre Ispirescu qu’on retrouve chez M. Eliade sous le titre Tinereţe fără tinereţe
ou en version française Le temps d’un centenaire.6 Dans la variante moderne de M. Eliade la chasse au lièvre et
la flèche n’existent plus, seul reste le désir brûlant de revenir à ses origines. Tous les symboles ascensionnels
renferment selon G. Durand l’aspiration à l’unité primordiale, perdue à la suite de l’exclusion du paradis.
Je reviens au symbolisme de l’alouette que ces trois créateurs ont exploité sous différentes formes et
registres. Pour Bachelard l’alouette est le signe de l’arrachement de la terre, une métaphore de l’air et de
l’ascension, « […] une verticale du chant […] une onde de joie » et, enfin, « l’alouette pure est le signe d’une
sublimation par excellence ».7 Dans le folklore roumain l’alouette fait partie de l’isomorphisme de la lumière, du
lever du soleil, des couleurs printanières ; c’est ainsi qu’elle apparaît dans la poésie de Lucian Blaga Vara lângă
râu : "Uite, cântă ciocârlia / Pură ca entelehia / din samânţă şi din muguri / te ridică, vino, Lia / Să se vadă sâni ca
struguri"8. Remaniement d’une légende roumaine mise en vers par Alecsandri, elle raconte l’histoire d’une fille
d’empereur éprise du soleil et qui va se métamorphoser en alouette. Grigoraş Dinicu a interprété la merveilleuse

5
Apud [Link], « Homo europeus » in Secolul 20, N°234-236, 1980, p. 53.
6
Francis Ford Coppola s’est inspiré de ce livre pour faire le film « L’Homme sans âge » avec Tim Roth dans le rôle principal.
7
Cité in L’épreuve du Labyrinthe, (entretiens de Claude-Henri Roquet avec M. Eliade), Paris, Belfond, 1978, p.60.
8
« Voici l’alouette qui chante !/ Pure comme l’entéléchie ardente/des bourgeons et des grains/lève-toi, fille murmurante ! Qu’on
voit des seins comme des raisins. », in « Ce aude unicornul »/ « Ce qu’entend l’unicorne », Poemele Luminii / Les Poèmes de la
Lumière, trad. Paul Miclau, Ed. Minerva, Bucarest, 1978, p. 559.
177
 CICCRE I 2012
chanson populaire à côté de Maria Tănase à New York en 1939, lors de l’Exposition Mondiale en faisant la salle
s’extasier devant le violon et la voix imitant les trilles de l’alouette. Georges Enesco a été toujours fasciné par
cette chanson qu’il a jouée du violon avec la même passion qui a animé toutes ses rhapsodies et symphonies
inspirées du folklore roumain. Sa musique transpose une autre façon d’écouter le monde et d’entendre un chant
dans le vol invisible de l’oiseau. Dans la Rhapsodie n°.1 d’Enesco on identifie le même thème de l’alouette qui
imprime à la ligne musicale le tempo vif et rapide qui suggère le voltigement de l’oiseau, le tout rythmé et
stylisé dans les mouvements spécifiques de la musique populaire roumaine. Toutes ses compositions inspirées
du folklore roumain ont été interprétées par de grands musiciens étrangers qui ont montré ainsi que la création,
quelque confinée qu’elle soit à un certain espace, finit par s’affranchir d’un contexte national pour devenir une
valeur universelle. La musique est comme l’observe Reiner Maria Rilke, un vol vers Dieu, un souffle qui
s’élève, le moyen le plus propre à annuler la gravitation, le poids, le concret. Brancusi a essayé toute sa vie
d’exprimer l’élan ascensionnel qu’il sentait palpiter dans la pierre, paradigme de la pesanteur : « Je n’ai cherché
pendant toute une vie que l’essence du vol…le vol, quel bonheur ! »9 Comme j’ai déjà mentionné plus tôt
l’essentiel de la sculpture de Brancusi doit être cherché dans le symbolisme du vol qui tient, d’un côté d’un
thème mythologique syncrétique, attesté dans la préhistoire et qui est assez répandu à travers le monde, l’Arbre
cosmique ou Axis mundi, et de l’autre, d’un célèbre motif folklorique roumain rattaché à l’idée de l’envol dans
un espace infini. Tout le symbolisme du vol traduit cette recherche obsédante de Brancusi à délivrer l’esprit de la
matière, à séparer l’immanent du transcendant. « Le vol proclame que la pesanteur est abolie, qu’il s’est effectué
une mutation ontologique dans l’être humain lui-même».10 La première version de 1912 de la Maïastra qui
inaugure la série d’environ 29 Oiseaux, représente l’aboutissement d’une succession d’opérations
d’intériorisation et d’épuration d’un thème archaïque, à la fois roumain et universel. La première Maïastra
renvoie aux formes stylisées de l’art populaire roumain – oiseaux des tapis d’Olténie, vases en forme d’oiseau,
figurines en terre émaillée. C’est une sculpture en marbre blanc qui s’appuie sur deux socles. Le premier socle
représente l’image d’un couple d’amoureux enlacés qui soutient tels des cariatides un deuxième socle sur lequel
se trouve l’oiseau qui s’élance dans l’espace avec une poitrine gonflée, réminiscence de l’aspect zoomorphe
d’une cruche paysanne. C’est une sculpture qui met en présence deux des motifs, au moins, qui hantent sa
philosophie : l’oiseau en tant que métaphore du vol qui assure l’union des âmes des amoureux dans ce monde et
dans l’au-delà aussi, hypostase qui rejoint les deux directions contraires, assumées l’une par la pesanteur du
socle vers le bas, l’autre par l’élan de l’oiseau vers le haut. Son oiseau subit des métamorphoses continuelles
pour aboutir à la forme épurée de l’Oiseau dans l’espace où tout, la forme élancée, rappelant une fusée, le
matériau - le bronze ou le marbre de plus en plus poli - qui devient presque impalpable à force de réfléchir et de
diffuser la lumière - concourt à créer l’idée de vol. La proposition qui me semble la plus propre à définir ce
miracle de l’art de Brancusi est celle de Bachelard qui dit « le corps de l’oiseau est fait de l’air qui l’entoure, sa
vie est faite du mouvement qui l’emporte ».11 Il faut dire en passant que l’oiseau, symbole complexe du vol
dialectique de Brancusi, se rattachant étroitement à la spiritualité roumaine, s’apparente aussi par ces dons
merveilleux à L’Oiseau bleu de Maeterlinck ou à L’Oiseau de feu, ballet inspiré d’un conte russe que Stravinsky
a composé sur la commande de Diaghilev et représenté en 1910 à l’Opéra de Paris. Voilà comment par leur
complexité sémantique les mythes appartiennent à la fois à un contexte national et universel parce qu’ils
plongent leurs racines dans des sources communes, préhistoriques ou, dans les termes psychanalytiques à la
mode à l’époque, dans l’inconscient collectif dont parlait Jung. Par l’idée de liberté, de transcendance, de rupture
de l’univers immédiat qu’induit le motif de l’oiseau on pourrait établir une correspondance sémantique entre
l’oiseau - colonne et pilier cosmique – et le baiser des amoureux qui se rapporte par la force de l’amour à la
transgression des conditionnements quotidiens. Plus précisément entre le vol et le retour à l’unité originelle qui
ne tient pas à cette réalité chronologique et historique. Nous voilà en présence du mythe de l’éternel retour, une
des dominantes de la pensée Mircea Eliade qui justifie et donne cohérence, entre autres, à la constante aspiration
de réintégration spirituelle, anhistorique, propre aux temps mythiques où l’homme recouvre la conscience de son

9
P. Comarnesco, M. Eliade, Ionel Jianou, Témoignages sur Brancusi, Paris, ARTED, Ed. d’Art, 1967, p. 17.
10
Ibidem.
11
G. Bachelard, L’air et les songes, Paris, Ed. José Corti, 1943, p. 83.
178
 CICCRE I 2012
unité fondamentale. Pour lui, comme pour tous les philosophes et les poètes « hiérophantes », tels Blaga,
Bachelard, Durand etc., le monde qui nous entoure est plein de signes et de symboles sacrés qui nous ramènent
aux temps primordiaux de notre origine commune. Eliade essaie de donner une vision œcuménique de notre
religion par la fusion des croyances religieuses relevant du folklore roumain où s’étaient fondus des éléments
traco-daco-romains et des principes dogmatiques strictement orthodoxes qu’il renferme dans le concept de
christianisme cosmique. D’ailleurs, par sa pensée et création il se trouve au carrefour des grandes voies qui
unissent l’Europe à l’Asie, l’Afrique aux Etat Unis. Il est à la fois écrivain roumain parce qu’il rêvait et écrivait
ses textes littéraire en roumain et historien et herméneute « sans frontières » par ses traités d’histoire où études
de philosophie écrits en français, en italien ou en anglais. Dans L’épreuve du Labyrinthe à la question du
reporter: « En fin de compte, que signifie pour vous être roumain ? » M. Eliade répond ainsi : « Je me sentais
descendant et héritier d’une culture intéressante, puisque située entre deux mondes : le monde occidental,
européen, et le monde oriental. J’appartenais à ces deux univers également. A l’univers occidental, par la langue,
le latin, et par les habitudes relevant de l’héritage roman. Mais j’appartenais aussi à une culture influencée par
l’Orient et enracinée dans le néolithique. […] Etre roumain pour moi c’est vivre, exprimer et valoriser cette
manière d’être dans le monde. Je dois donc profiter de cet héritage »12.
Au bout des deux millénaires d’ignorance et d’oubli, voilà que la Dacie - Dacia felix - se revendique
une nouvelle hypostase historique et spirituelle grâce aux dialogues que ces grandes personnalités roumaines ont
engagés avec les grandes cultures européennes en démontrant qu’il n’y a pas d’obstacles devant l’émancipation
des expressions existentielles et l’épanouissement d’un héritage spirituel qui s’est conservé en dépit des
intempéries de l’histoire.

Bibliographie
Bachelard, Gaston, L’air et les songes, Paris, Ed. José Corti, 1943.
Blaga, Lucian, Poemele Luminii [Les Poèmes de la Lumière], trad. Paul Miclau, Bucarest, Ed. Minerva, 1978.
Comarnesco P., Eliade M., Jianou, I., Témoignages sur Brancusi, Paris, ARTED, Ed. d’Art, 1967.
Durand, Gilbert, Les structures anthropologiques de l’imaginaire, Paris, Ed. Dunod, 1992.
Eliade, Mircea, L’Epreuve du Labyrinthe, Paris, Ed. Pierre Belfond, 1978.
Eliade, Mircea, Le mythe de l’éternel retour, Paris, Éd. Gallimard, 1969.
Morin, Edgar, « La latinité » in Langue française, plurilinguisme et identités européennes. Besançon, Synergies Monde n°1,
Ed. GERFLINT, 2006.
Şora, Mihai, A fi, a face, a avea, [Etre, faire, avoir], Bucureşti, Humanitas, 2006.

12
Op. cit, p. 93.
179
 CICCRE I 2012

180
Secţiunea Limba și literatura italiană
Italian Language and Literature Session
 CICCRE I 2012

Viorica BĂLTEANU Buttitta e Sciascia: il culto dell’amicizia

(Università dell'Ovest di
Timisoara)

Abstract: Buttita and Sciascia: the cult of friendship. Important representatives of the Italian culture of the post-
second world war period, Ignazio Buttita (1899-1977) and Leonardo Sciascia (1921-1989) are the most important
vernacular poet of Sicily and one of the most significant writer of the 20th century, translated in numerous languages,
appreciated by a lot of readers world-wide. It's not by chance that for more than 15 years it's been active an
International Association of FRIENDS OF LEONARDO SCIASCIA, with members from universities and cultural
institutions from all over the world, Romania included, while in Sicily it functions the IGNAIO BUTTITA
FOUNDATION.
It becomes extremely natural to talk about the vocation of friendship while thinking about Buttita and Sciascia,
which also traveled a lot, the cult of friendship being a fundamental component of their personality. Throughout some
pictures, I will prove how Aspa, Bagheria, Palermo, Roma had been places of important meetings for writers, well
known artist which came to meet Buttita and Sciascia in order to create future collaborations, important creations,
future memory.

Keywords: friendship, literature, dialects, memory, artistic collaboration

Riassunto: Personalità di spicco della cultura italiana e universale del secondo dopoguerra, Ignazio Buttitta (1899-
1997) e Leonardo Sciascia (1921-1989) sono il massimo poeta dialettale siciliano e uno dei più significativi narratori
del la letteratura universale del Novecento, tradotto in decine di lingue, amato da moltissimi lettori dovunque. Non per
caso, da oltre 15 anni, funziona benissimo l’Associazione Internazionale GLI AMICI DI LEONARDO SCIASCIA, con
soci appartenenti a università e altre istituzioni culturali di mezzo mondo, compresa la Romania, mentre, in Sicilia,
esiste una FONDAZIONE IGNAZIO BUTTITTA.
Diventa normalissimo parlare di vocazione all’amicizia, pensando a Buttitta e Sciascia, che hanno anche molto
viaggiato, il culto dell’amicizia essendo per loro una fondamentale componente caratteriale. Mediante alcune fotografie,
dimostreremo come Aspra, Bagheria, Palermo, Roma siano state mete di proficui incontri con scrittori, artisti di grande
richiamo venuti per trovarli, per far nascere collaborazioni, opere importanti, a futura memoria.

Parole-chiave: amicizia, letteratura, dialetti, memoria, legami artistici

„Vale una laurea il tempo trascorso con Ignazio e la miriade di eccezionali suoi amici”, mi aveva
detto il pittore, grafico, scultore e scrittore siciliano Carlo Puleo Ventimiglia, aggiungendo „Immagina, poi,
se gli fai da fotografo, autista, tuttofare, per decenni”. Correva l’anno 1984 o, forse, 1988, e Carlo Puleo
seguitò a trascorrere ore intere, quasi ogni giorno, con Ignazio Buttitta, fino alla triste dipartita di
quest’ultimo, il 5 aprile 1997, mentre quasi toccava la splendida età di 97 anni e mezzo.
Non esagerava affatto e un piccolo saggio si può avere semplicemente sfogliando una minima parte
dell’immenso archivio fotografico realizzato dal summenzionato molto più giovane amico del grande poeta
dialettale siciliano.
Bagheresi1 entrambi, Ignazio Buttitta aveva finito col considerare Carlo il suo quinto figlio,
“addottato” perfino da Angelina, moglie del poeta, che non scherzava affatto, essendo una severa maestra
elementare, oltreché bravissima madre di famiglia, ragioni per cui aveva avuto delle remore, all’inizio.
Ci soffermiamo nel nostro esposto solo su 15 immagini, delle quali daremo alle stampe solo tre, per
motivi di spazio tipografico.

1 Incantevole cittadina in provincia di Palermo, famosa soprattutto per le splendide ville aristocratiche fra cui spiccano Villa
Valguarnera, Villa Palagonia, Palazzo Butera. Bagheria ha dato molti uomini illustri. Annoveriamo alcuni: Ignazio Buttitta e i
quattro figli (Antonino, Flora, Aurora, il compianto Pietro), Renato Guttuso, Giuseppe Tornatore. Dacia Maraini ha trascorso
ivi parte dell’infanzia, presso i nonni materni, e l’ha descritta nel libro Bagheria.
182
 CICCRE I 2012
Decine di celeberrimi scrittori, prevalentemente poeti, hanno incontrato Buttitta, spesso, i rapporti
stringendosi dopo uno spuntino oppure un vero festino, nella casa di Aspra2, con bel terrazzo affacciato sul
Tirreno, in quanto Ignazio coadiuvato da Carlo Puleo e, all’occorrenza, da qualche altro ospite intenditore,
se la cavava benino in cucina, mentre la moglie era intenta ai figli e nipoti, ai compiti degli scolari. Fra gli
stanieri, molto legato è stato ai poeti mediterranei Rafael Alberti, Iannis Ritsos, Febo Delfi (vedi foto del
1984, a Selinunte), cioé uno spagnolo, un greco, un italogreco.
Ungaretti e Pasolini (altrettanto importante in veste di cineasta e pubblicista) lo apprezzavano assai,
nonostante avessero radici penisolari. Coi siciliani i legami erano fraterni, come testimoniano le fotografie
che ritraggono Buttitta con Elio Vittorini, Gesualdo Bufalino, Vincenzo Consolo, Andrea Camilleri, Melo
Freni, altri ancora, ma con Leonardo Sciascia (foto con, di profilo, lo scrittore Salvatore Bonanno, in
secondo piano) aveva in comune un vero culto dell’amicizia profonda, che andava ben oltre vivaci
rimpatriate, convegni, letture in pubblico, presentazioni di libri, dibattiti, occasioni mondane, che, in fondo,
Sciascia non amava molto.
Autodidatta degno di stima, Ignazio Buttitta amava l’arte. Pittori famosi quali Renato Guttuso, Bruno
Caruso, il pittore e architetto cileno Antonio Sebastian Matta lo frequentavano con piacere. Nel settembre
1988, l’autrice delle presenti pagine ebbe l’onore di conoscere l’artista palermitano Bruno Caruso (da molti
decenni, romano d’adozione, dove lo rivide nel 1997, ad un Convegno de Gli amici di Leonardo Sciascia),
Buttitta e Caruso essendo, allora, designatari dei premi per l’Opera omnia, a Marineo. Le foto scattate in
quella domenica di sole sono amenissimi ricordi, come quelle fatte, nell’aprile 1984, a Mazara del Vallo,
quando conobbe Ignazio, al Festival di poesia Incontro dei popoli del Mediterraneo.
Sempre preso dallo scrivere belletrtistica o perentori interventi sulla stampa, per alcuni anni,
impegnato anche politicamente, Leonardo Sciascia dedicava il pochissimo tempo libero agli amici fidati, tra
cui, di nuovo, Bruno Caruso3, nelle soste a Roma, e l’intramontabile Ignazio, nei viavai siciliani, come
racconta Carlo Puleo.
Grande amante e creatore di cultura, Ignazio Buttitta aveva avviato i quattro figli a serissimi studi
universitari: il primogenito, Antonino, fece splendida carriera universitaria nel capoluogo siciliano, essendo
un antropologo di grido, l’unico stroncato anzitempo da un cancro, Pietro, era un giornalista apprezzato; le
figlie si laurearono in medicina (Flora) e, rispettivamente, in lettere (Aurora). Da menzionare i bellissimi
nomi mitologici delle figlie, che tradiscono la forte vena poetica del padre, in una terra pullulante di
leggende greco-romane, mentre i nomi di ambedue i maschi vengono dall’onomastica di sapore storico
latino, ma con perfino un tocco di salda fede cristiana, che non fu mai abbandonata dai Buttitta, nonostante le
spiccate simpatie di sinistra e le idee antifasciste professate dal poeta.
Per le due figlie, Leonardo Sciascia aveva scelto il nome che evoca un noto mito ripreso nei secoli da
moltissimi creatori e la donna angelicata petrarchesca: Laura, mentre il nome della secondogenita, Anna
Maria, continua tradizioni di famiglia, sempre di stampo cristiano. Eterno ribelle, sì, ma sono sempre più
insistenti le voci a sostenere che Sciascia non fu giammai un iconoclasta, un ateo, a tutti gli effetti.
Sembrano dettagli futili questi, però, la tradizione greco-latina contraddice chi tratta con superficialità
le questioni onomastiche. Però, non a caso, abbiamo spostato la discussione verso i discendenti. Infatti, Ignazio
Buttitta e Leonardo Sciascia coltivarono sempre una forte fiducia nei giovani. Si spiega proprio così la simpatia
per il valentissimo regista cinematografico Giuseppe Tornatore (Premio Oscar per la pellicola Nuovo cinema
Paradiso, nel 1989; Gran premio della giuria, a Venezia per il film L’uomo delle stelle, 1995, una miriade di
altri premi italiani e stranieri), oltreché per le comuni origini bagheresi.
Un’ultima riflessione sui due scrittori siciliani in discussione riguarda proprio la passione di
entrambi per il cinema. Ignazio conobbe molto benissimo il cineasta e scrittore emiliano Cesare Zavattini,
una delle fotografie inviateci da Carlo Puleo ritraendo i due ormai anziani, con il poeta che parla
gesticolando con la mano sinistra e l’altro che lo ascolta con palese interesse (foto 3).

2 Frazione di Bagheria, dove si trova tuttora la casa di Ignazio e Angelina Buttitta.

3 Vedi Bruno Caruso, Le giornate romane di Leonardo Sciascia, La vita felice, Milano, 1997, passim. Sull’indole riservato
del padre, che aveva pochi amici per la pelle, insiste pure Anna Maria Sciascia nel libro suo.
183
 CICCRE I 2012

Foto 2 - Buttitta-Bonanno-Sciascia

Foto 1 – Buttitta - Febo Delfi

Foto 3 - Buttitta-Zavattini
Per concludere, le preziose lezioni di vita dei due letterati siciliani comprovano con fermezza
l’importanza basilare dei valori fra cui spicca l’amicizia verace.

Bibliografia
Caruso, Bruno, Le giornate romane di Leonardo Sciascia, La vita felice, Milano, 1997.
Maraini, Dacia, Bagheria, Rizzoli, Milano, 1993.
Puleo, Carlo, Un pittore e un poeta per le strade del mondo, Aiello, Bagheria, 1985.
Puleo, Carlo, Un pittore ce un poeta per le piazze del mondo, Il Vertice, Palermo, 1988.
Puleo, Carlo, Ignazio Buttitta. Il gioco della memoria, Prefazione di Antonino Buttitta, Fondazione Ignazio Buttitta,
Palermo, 2007.
Puleo, Carlo, I figli di Eolo, ILA Palma, Palermo-Roma, 2010.
Sciascia, Ana Maria , Il gioco dei padri. Pirandello e Sciascia, Avagliano, Roma, 2009.

184
 CICCRE I 2012

Mirela BONCEA Paese che vai pubblicità che trovi. L’uso degli spot
(Università dell'Ovest di pubblicitari nella glottodidattica dell’italiano
Timisoara)

Abstract: Paese che vai pubblicità che trovi. The use of advertisements in the Italian language teaching. The present
paper has tried to emphasise the linguistic importance of audio-visual materials in the Italian practical and civilization
courses, using two recent spots for Lavazza coffee, spots of 2012 starring the well-known actor Enrico Brignano. The
source of our materials is the official site [Link].
The authentic materials allow us to discover some peculiarities of the recent colloquial language (substandard)
with regional shades in pronunciation (e.g. the Romanesque pronunciation), the subtleness of linguistic games as a
source of humour. A rich content of cultural stereotypes is also offered, as for example the Italians and the cult of
coffee, the classical crowed of tourists in the Italian museums, all built up in an exceptional humorous key. The purpose
is to make the learners of the Italian language aware of the linguistic peculiarities - unknown to them until that moment
- as well as to try to understand different behaviours and stereotypes, taking into consideration the fact that they do not
have the same culture.
Aspects of interculturalism, different styles of life and specific values for every foreign student are marked.
Different points of view and different perceptions appear, but they can also be very motivating.

Keywords: spot, language teaching, interculturalism, audio-visual materials

Riassunto: Nel nostro intervento ci proponiamo di mettere in risalto l’efficacia linguistica del materiale audiovisivo
nell’ambito dei corsi pratici e di civiltà italiana, facendo ricorso a due recenti spot pubblicitari per il caffè LAVAZZA.
Si tratta degli spot del 2012, nell’interpretazione del noto attore italiano Enrico Brignano. La fonte del nostro materiale
è il sito ufficiale [Link].
Il materiale autentico ci permette di scoprire alcune peculiarità del linguaggio attuale di livello medio bassso
con venature regionali nella pronuncia (si può sentire la pronuncia romanesca), le sottilità dei giochi linguistici come
fonti di umorismo. Offrono in più un contenuto ricco in stereotipie culturali come per es. gli italiani e il culto del caffè,
le classiche folle dei turisti ai musei italiani, tutto relizzato in una squisita chiave umoristica. Il fine è quello di far
conoscere agli apprendenti le particolarità linguistiche, sconosciute loro fino al momento della lezione, nonchè di
provare a comprendere gli atteggiamenti, gli stereotipi, visto che non condividono la stessa cultura.
Si tratta di aspetti di interculturalità, di stili di vita diversi, di valori specifici ad ogni studente straniero (si
possono avere più punti di vista, più percezioni del mondo attraverso sfumature diverse e inattese, ma allo stesso tempo
molto stimolanti).

Parole-chiave: spot pubblicitari, materiale audiovisivo, registro colloquiale, stereotipi culturali, interculturalità

Oggi la nostra società è intrisa di messaggi pubblicitari, tanto cartacei quanto multimediali
(televisivi, radiofonici, presenti su internet), che hanno lo scopo persuasivo di raggiungere un potenziale
acquirente attraverso una serie di espedienti semiotici.
Il lavoro si propone di illustrare l’effetto didattico immediato che un intelligente messaggio
pubblicitario televisivo possa avere sugli apprendenti di italiano come L2. L’unione dell’immagine e della
lingua in un contesto ben strutturato, come quello televisivo che proponiamo a sviluppare, (senza far ricorso
anche al messaggio pubblicitario carteceo) possa consentire la creazione di un messaggio verbale ben
strutturato secondo una squisita strategia linguistica. Anche l’uso dei termini scientifici in alcune pubblicità
“esercita un vero e proprio potere fascinatorio sui parlanti. Di ciò si è accorta la pubblicità e i consumatori
sono stati subito sommenrsi da messaggi colmi di tecnicismi” 1. d Il linguaggio pubblicitario ha i suoi codici
ben determinati per la costruzione dei messaggi pubblicitari, tra cui le strategie linguistiche basate sulla
creazione di effetti umoristici che rappresentano una categoria particolarmente efficiente ed amata dal
pubblico italiano. Di conseguenza, abbiamo scelto anche noi due pubblicità relative al noto marchio di caffè

1
Alberto A. Sobrero (a cura di), Introduzione all’italiano contemporaneo. La variazione e gli usi, Roma-Bari, Laterza, 2002,
p. 275.
185
 CICCRE I 2012
Lavazza – spot pubblicitari del 2012 trovati su You Tube e intitolati Arrivo in Paradiso e Innamorato dalla
Primavara, nell’ interpretazione di un brillante attore italiano, Enrico Brignano2. Gli spot rappresentano lo
spunto di lavoro per una lezione sia di corso pratico, sia dedicata alle varie varietà diafasiche, diastratiche e
diatoniche dell’italiano contemporaneo. come spunto di lavoro, durante una lezione di italiano. Abbiamo
pensato agli spot pubblicitari perché sono in grado di mettere in rilievo – oltre alle problematiche relative
alla morfologia, alla sintassi, al lessico - modelli culturali rappresentativi per la cultura e la civiltà italiana di
oggi, soprattutto nei tempi della globalizzazione.
Un messaggio televisivo si basa su elementi informativi, descrittivi (verbali e iconici) che
contribuiscono il significato globale. Le tre componenti basilari di uno spot in TV sono il suono (musica e
flusso del parlato) Come dice anche Roberto Maragliano, “la musica offre un’inesauribile risorsa per
l’elaborazione degli stati affettivi e lo sanno bene i pubblicitari che per realizzare i loro intenti usano famosi
pezzi di musica classica (per es. Mozart), del canto gregoriano o addirittura del più scatenato rock” 3;
l’immagine in movimento (spesse volte ricreata dal montaggio) il messaggio verbale (parlato e scritto); testo
e immagini interagiscono e si potenziano a vicenda, rendendo così più chiaro il messaggio interamente
incentrato sul prodotto pubblicizzato. La pubblicità si basa sulla creazione di nuove parole, di strutture
linguistiche, di un linguaggio adatto a immaginare un mondo quotidiano idealizzato, in continua evoluzione.
Il nostro corpus è adatto sia per un corso pratico – livello medio-avanzato – sia per una lezione di linguistica
in cui verrano illustrati i registri e le varietà della lingua attuale (la lingua parlata di livello medio-basso con
influenze del dialetto romanesco).
Abbiamo notato che la struttura e il contenuto di questi due spot già nominati sopra sono riusciti ad
attirare e stimolare la curiosità degli apprendenti, grazie al loro triplice messaggio marcatamente italiano:
italianissimo il prodotto pubblicizzato, italianissimo il contesto-marchio (lo stereotipo della visita ai musei
d’arte) come anche italianissimo il livello di lingua che lo vende.
A partire dai due spot già accennati sopra, l’unità didattica che proponiamo tratta, per prima cosa, il
loro messaggio contenutistico, cioè la scienza o l’arte del caffè italiano. Gli studenti sono invitati ad
esplorare, il settore del caffè: tipi di caffè, modalità di preparazione, argomenti specifici, macchinette per la
preparazione, l’ Espresso come portabandiera dell’ Italia nel mondo. Per ognuna di queste aree l’insegnante
deve individuare i contenuti specifici sui quali pensa di insistere: ad esempio esprimere i propri gusti,
chiedere e offrire il caffè, acquistare utensili per la preparazione del caffè, esprimere il proprio dissenso,
apprezzare qualità del caffè ecc. Dal punto di vista lessicale gli sudenti imparano le nuove parole relative
agli ambienti e all’arte del caffè come per esempio il bar, l’espresso, il cappuccino, il caffè corretto, il caffè
ristretto, il caffè macchiato, il caffè, la cialda, caffettiera, caffetteria, prendere/offrire un caffè ecc.
Il materiale mira a far riflettere gli studenti sulle loro conoscenze relative all’ Italia e agli Italiani, ai
loro modelli o meglio stereotipi culturali che li contraddistinguono dal resto degli europei.. È una fase
importante perchè punta sullo stimolo della curiosità degli apprendenti rendendo più agevole la ricezione
degli input successivi. Gli studenti saranno incoraggiati ad esprimere la propria opinione sugli argomenti
presentati, attraverso tecniche di tipo domande vero/falso, scelte multiple ecc.
Nell’ attività di comprensione del testo verranno previste delle domande a risposta aperta, adatte a
incoraggiare la produzione orale, sia lavorando in coppia che in plenum, interagendo tra di loro.
Verrà proposta per primo la visione degli spot senza audio, i destinatari potendo fare supposizioni
relative a quello che si è visto. Di seguito gli studenti potranno seguire solo l’audio dello spot e inoltre la
pubblicità integrale l’insegnante potendo soffermarsi un’attimo, se la classe ha un livello medio, anche sulla
vena di comicità regionale fortemente rappresentata tramite l’interpretazione dell’ attore Enrico Brignano.
Uno degli spot continua la lunga serie di sceneggiati (risalenti a molti anni dietro) in cui il caffè
Lavazza è direttamente associato al paradiso (bevanda paradisiaca, preferita da Dio e da San Pietro), mentre
l’altro sfrutta un altro modello culturale ricorrente nella percezione degli italiani da parte degli stranieri: la
Lavazza vista come un capolavoro. Per questo si ricorre allo stereotipo del capolavoro di Botticelli, ai
classici gruppi di turisti, in maggior numero asiatici, dei musei italiani in genere (e vengono elencati anche
altri maestri dell’arte italiana), sfruttando così un altro modello culturale ricorrente nella percezione degli
italiani da parte degli stranieri: la Lavazza = capolavoro.

2
Enrico Brignano, famoso attore, comico, regista e conduttore televisivo italiano, nato a Roma. ([Link]).
3
Roberto Maragliano, Nuovo manuale di didattica multimediale, Roma-Bari, Laterza, 2007, p. 103.
186
 CICCRE I 2012
In questo contesto del patrimonio artistico italiano, l’insegnante potrebbe allargare il discorso agli
studenti interrrogandoli sulla conoscenza dei grandi maestri della pittura rinascimentale italiana, e non solo
sulla preparazione del caffè. Verranno poi assolutamente commentati gli elementi di espressione orale,
(l’inizio della prima pubblicità con un parola inglese: follow me please detta dal custode del museo, con una
pronuncia ovviamente non tanto very British); il registro colloquiale (ammazza!, zitella, Bottice’, non ti
preoccupa’), le ripetizioni, le domande come risposte ad altre domande, gli esclamativi ecc), e la marcatezza
diatonica del parlato (la pronuncia e l’intonazione romana) messa in risalto dalla recita di un comico di
prim’ordine, Enrico Brignano.
Nel nostro intervento abbiamo proposto un modello che mostra come un campione di materiale
audiovisivo possa rappresentare un elemento stimolatore nell’ insegnamento della civiltà e della cultura del
paese la cui lingua si studia.

UNITÀ DIDATTICA4
Il caffè Lavazza
Destinatari: studenti/apprendenti di italiano;
Livello: A2 – B2;
Obiettivi generali:
- saper usare la lingua nella sue varietà;
- accrescere la capacità di comprensione di un testo orale contemporaneo, nel flusso naturale in un dialogo fra parlanti
madrelingua;
- la lingua come veicolo di valori comunicativi e culturali;
Obiettivo comunicativo: ascolto/parlato – sviluppare abilità comunicative;
- esprimere le proprie convinzioni, ipotesi, preferenze e comprendere quelle altrui;
- argomentare le proprie opinioni con dati concreti;
- formulare domande;
- chiedere informazioni;
Obiettivo grammaticale:
- imparare nomi, modi e tempi verbali dei verbi che denominano attività del preparare/prendere il caffè;
Obiettivo culturale:
- il culto del caffè in Italia;
- scoprire i prodotti più popolari del marchio di caffè Lavazza;
Obiettivo lessicale:
- si basa su una raccolta di nomi commerciali che gli apprendenti possono trovare analizzando anche altre pubblicità;
- parole specifiche per la preparazione del caffè, altri tipi di caffè: miscella, spumine, nespresso, Arabica;
- utensili adatti e necessari per la preparazione del caffè: macchina da caffè, caffettiera, la moka, la cialda ecc.
- formazione di nuove parole: caffettiera plunger (detta anche French press);
Obiettivo produttivo : scrittura/comunicazione orale
- descrivere la struttura di un messaggio pubblicitario adoperando un linguaggio adatto;
- descrivere le caratteristiche e gli effetti di un messaggio pubblicitario;
- esprimere opinioni, ipotesi sull’ efficacia di un messaggio pubblicitario;
Modalità di lavoro:
- lavoro individuale, a coppie, confronto/dibattito (possono nascere discussioni culturali particolarmente significative
per la comprensione degli elementi dell’italianità – il concetto del Made in Italy);
- la convivialità;
Materiali: strumenti multimediali; dizionari cartacei e online;

Subscript 1, pubblicità Innamorato della Primavera

- Follow me please... e dopo Giotto, Rafaello, ecco il Botticelli e la Sua Primavera!
- Vedete com’è bella! Eh... ? Molto bella....!
- Ammazza quant’ è bella!
- Pensi ch’ è ancora zitella...
- Zitella?
- Io allora gliele posso offire un caffè...
- Beh, dipende dai caffè...

4
Inseriamo nell’ unità didattica anche i testi delle due pubblicità, per avere un’ idea più chiara, sul testo, sugli obiettivi
proposti e sul lavoro durante la classe.
187
 CICCRE I 2012
- Ma Bottice’, non ti preoccupa’, faccio a modo mio!
- Questa è la cialda, questa è la macchinetta e questo è il caffè! È Lavazza A modo Mio!
- C’ho tutto, non mi manca niente...
- Buono, eh!?
- Questo è un capolavoro italiano. L’abbiamo inventato noi... dai noi, più che altro un Lavazza. Infatti è A Modo Mio...
a modo mio...a modo... loro...
- Perché non parli?
- Io parlo solo con gli angeli!
- Ma io sono un angelo!
- E le ali?
- Ah, le ali... le ali... a le ali! Il grande Fausto...
- Mi manchi, mi manchi...
- Posso far fint’...
- Che me ne lasci un goccetto...?

Subscript 2, pubblicità Arrivo in Paradiso

- Faccia piano che me ne svegli tutti!
- Ma chi sei? San Pietro?
- Ci diamo del tu?
- Ma allora sono in Paradiso?
- Da che cosa l’ ha capito?
- È la prima volta che sto davanti a San Pietro, e non c’ è un filo di traffico... !
- È arrivato un altro comico...
- Pietro, il Suo caffè!
- Che è? Lavazza?
- Certo, il caffè è un piacere! Se non è Lavazza che piacere è?
- Ne vuole uno anche Lei?
- Se non è peccato...
- Peccato è quando è cattivo. Ma qui, per fortuna, siamo in Paradiso.
- Ammazza quant’ è buono!
- Ma allora è tutto vero?
- Certo?
- Benvenuto in Paradiso! Venga, venga... !
- Arrivo.
- Aiha... !
- Anche il cancello è vero...!
- Scusi, Pietro, non per ... si, ... ma ancora se magna qua...
- Ma che fa, me corre indietro...?

Bibliografia
Alberto A. Sobrero (a cura di), Introduzione all’italiano contemporaneo. La variazione e gli usi, Roma-Bari, Laterza,
2002.
Alfieri, Gabriela, Il linguaggio figurato, in: Bruni, Francesco, Fornasiero, Serena, Tamiozzo Goldmann, Silvana (ed.),
Manuale di scrittura e comunicazione. Per la cultura personale. Per la scuola. Per l’università, Bologna,
Zanichelli, 2006.
Arcangeli, Massimo, Il linguaggio della pubblicità, Roma, Carocci, 2008.
Diadori, Pierangela (a cura di), Insegnare italiano a stranieri, Bologna, Le Monnier, 2007.
Maragliano Roberto, Nuovo manuale di didattica multimediale Roma
Neamţu, Carmen, Limbajul publicitar [Il linguaggio pubblicitario], Arad, Editura Mirador, 2002.
Sobrero, Alberto, A., Lingue speciali, in: Sobrero, Alberto, A (ed.). Introduzione all’italiano contemporaneo. La
variazione e gli usi, Roma-Bari, Laterza, 2002.

Sitografia
[Link]
[Link]

188
 CICCRE I 2012

Norberto CACCIAGLIA I confini della letteratura italiana d’oggi

(Università per Stranieri di
Perugia)

Abstract: The borders of today's Italian literature. During the last years of the twentieth century we have observed the end
of the three great myths of the contemporary age: the end of the myth of individuality (nowadays each of us, absorbed into
the mass-society, has lost the responsability of his own deeds); the end of the myth of science (which instead of being a source
of hopes has turned out as a source of fears) and the end of the myth of the so called political palingenesis (which is the result
of the latest general decline of ideologies). Nowadays literature is no more considered as the main instrument for a better
comprehension of our society; as an immediate consequence, the writer's work has been confined in a mere reflection on
contemporary life, without having any key to understand it.

Keywords: myths of the contemporary period, individuality, the intellectual, interpretation

Riassunto: La fine del secolo scorso ha visto il tramonto dei tre grandi miti dell'età contemporanea: il mito dell'individualità
(l'individuo, assorbito dalla massa, si è visto sottrarre la responsabilità delle azioni), il mito della scienza (da fonte di speranze,
divenuta fonte di paure) e il mito della palingenesi politica (conseguenza del tramonto delle ideologie). L'evoluzione della
società italiana, conseguenza dello sviluppo economico degli anni sessanta e delle crisi dei successivi decenni, ha provocato
una riflessione critica sul ruolo dell'intellettuale nei rapporti con la storia, della quale viene messo in dubbio il dogma della
prospettiva politica. Si è giunti, quindi, alla negazione dell'opera letteraria, intesa come strumento privilegiato per
l'interpretazione del mondo, e l'attività dell'intellettuale è stata relegata al ruolo di puro rispecchiamento di una società della
quale si è persa la possibilità di interpretazione.

Parole-chiave: miti dell'età contemporanea, l'individualità, l'intellettuale, interpretazione

Desidero dichiarare subito che il titolo del mio intervento non intende avere un valore limitativo,
quasi volessi affermare che la letteratura, in questo momento in Italia, non abbia più un senso o sia scaduta al
livello di puro commercio di carta stampata. Vorrei solo formulare alcune considerazioni di ordine generale,
in base ai vari cambiamenti intervenuti nella società italiana negli ultimi decenni ed ai riflessi che tali
processi hanno avuto, come inevitabile conseguenza, sugli scrittori, sull’industria editoriale e, last but not
least, sul pubblico dei lettori.
Tutti noi qui presenti, chi più chi meno, siamo figli del liceo e dell’impostazione critica che veniva
data, ai nostri tempi, alla storia della letteratura italiana o, meglio, al canone letterario che ci veniva imposto.
Abbiamo appreso che l’opera d’arte è frutto dell’equilibrio tra materia e forma, che l’artista è colui che sa
dare voce universale al comune sentire (per cui Dante è la punta dell’iceberg di una popolazione di tanti
inconsapevoli e piccoli Dante e, così, Omero, Shakespeare e tutti gli altri). Poi siamo cresciuti e siamo andati
all’Università, dove ci è stata ribadita la stessa teoria, sia pure in maniera riveduta e politicamente corretta ad
opera di Antonio Gramsci. Le critiche dell’idealismo e del marxismo, a dire il vero, funzionavano bene sia
nell’ambito della letteratura risorgimentale (in cui si parlava di poeta-cittadino, di poeta-soldato, di cittadino-
soldato), che nell’ambito della letteratura del neorealismo (in cui lo scrittore doveva essere preferibilmente
un agente di cambiamento sociale).
Si potrebbe obiettare che in tal modo ci siamo costruiti un metodo critico che somiglia al letto del
mitico brigante Procuste, a misura del quale egli tagliava il corpo del suo sventurato prigioniero, se
eccedeva, oppure lo stirava, se era più corto. Inoltre, una visione dell’arte limitata ad una prospettiva, nobile
per quanto si voglia, ma pur sempre definita in un ambito politico, o sociale, faceva porre l’interrogativo di
come considerare autori ed opere che non potevano essere annoverati nei parametri delle teorie critiche in
voga. Non è mancato, nei dibattiti all’interno delle classi liceali post-sessantottesche, lo studente (il più
crasso di tutti!) che, pago di un’infarinatura culturale da assemblea di istituto, si sia domandato quale fosse il
valore dell’opera di Matteo Maria Boiardo o di Ludovico Ariosto, autori notoriamente espressione della
classe al potere e non certo di un popolo gramscianamente inteso (Gabriele D’Annunzio poteva ancora
essere recuperato, ma solo come evidenza del dramma di una borghesia decadente e storicamente fallita!).
Il riferimento non è casuale, poiché a partire dagli ultimi anni ’50 del secolo scorso si è verificata
una concomitanza di situazioni culturali e sociali che hanno influito anche nel panorama letterario.
189
 CICCRE I 2012
Innanzitutto, si sono raccolti i frutti benefici dell’ampliamento della scuola dell’obbligo e del conseguente
ampliamento del pubblico dei potenziali lettori. Gli interessi del lettore non erano più orientati verso una
letteratura di impegno o, comunque verso una scrittura alta, ma si sviluppava un’attenzione maggiore nei
confronti di una letteratura di evasione, sia pure nobilitata dai contenuti e da una raffinata tecnica narrativa.
Si pensi ai romanzi di Cassola, di Bassani, alla trasposizione cinematografica dei loro opere e alla coeva
produzione di film di ambientazione storica, come Era notte a Roma, Il Generale della Rovere, o altre
pellicole del genere post-resistenziale che fornivano una lettura efficace della Resistenza, ma lontana anni
luce dalla tensione di Roma città aperta.
Una critica poco generosa aveva avvicinato l’attività letteraria di Bassani e di Cassola a quella di
Liala, identificandola con una narrativa per signorine di buona famiglia, ben confezionata e intrisa di buoni
sentimenti. Non era così; la realtà era diversa: la critica ufficiale guardava indietro, rimpiangeva i fasti del
neorealismo e criticava anche la novità rappresentata da Pasolini; il pubblico dei lettori, invece, andava
avanti, aveva bisogno di rievocazioni storiche (Metello, Il Gattopardo, Il giardino dei Finzi Contini), di
novità, di buona scrittura e di sentimenti. Esigenze, queste, che venivano fatte proprie da un’editoria che
andava assumendo sempre più le caratteristiche di un’industria vera e propria, attenta alle esigenze del
marketing ed ai gusti di un pubblico di lettori-utenti in evoluzione continua.
Nel contempo si incrinava la fede nelle ideologie. La certezza postbellica di una possibile
palingenesi sociale cominciò a venire meno, a partire dalla denuncia dello stalinismo, espressa in occasione
del XX congresso del PCUS, dalla conseguente rivoluzione ungherese del ’56 e poi, sempre più, fino alla
costruzione del muro di Berlino. Tutto ciò ha determinato negli intellettuali italiani una condizione simile
alla schizofrenia, così come ebbe a dire a suo tempo Italo Calvino: in occasione dei viaggi nei paesi dell’Est
europeo l’intellettuale italiano si sentiva estraniato, respirava un clima ostile, ma al ritorno in patria non
poteva fare a meno di schierarsi in favore delle lotte sostenute dal Partito Comunista Italiano. Infine, per
completare il panorama della crisi di un consolidato quadro di riferimento culturale, ricordiamo che già da
tempo era venuto meno anche il mito della scienza, che da fonte di speranze era divenuta fonte di paure, così
come l’individuo, assorbito dalla nuova società di massa, si era visto sottrarre anche la propria individualità e
la responsabilità delle azioni.
Su questo panorama culturale in ebollizione si è poi abbattuta la ventata iconoclasta del
sessantottismo. Il ’68 è stato qualcosa di più profondo di uno scontro tra generazioni; il contrasto tra padri è
figli c’è sempre stato, non è cosa nuova, ma quella volta non si è trattato di un consueto processo evolutivo:
la frattura ha assunto le caratteristiche di una vera e propria lotta tra mondi del tutto estranei. Forse, non
poteva essere diversamente. I giovani del tempo erano il frutto dell’ampliamento dell’obbligo scolastico,
molti avevano ricevuto a scuola un’istruzione diversa da quella dei padri. Il tenore di vita era migliorato,
rispetto al passato, ma le sperequazioni si erano accentuate. La famiglia stessa come istituzione veniva messa
in crisi, così come veniva messo in crisi il ruolo educativo della famiglia stessa e della scuola. Si era creata
una gioventù che rifiutava il destino di confluire, prima o poi, nella condizione dell’adulto, in quanto la
generazione precedente veniva rifiutata in blocco ed era vista come la causa di tutte le contraddizioni e
disuguaglianze della società del momento. La condizione giovanile, in definitiva, veniva ad assumere le
caratteristiche di una nuova classe sociale, senza speranza di evoluzione, con una propria coscienza di classe
e con l’impegno alla lotta di classe.
L’equilibrio si era rotto e, di riflesso, in letteratura sono avanzate le neoavanguardie, si è verificato il
naufragio calviniano nel mare dell’oggettività, si è discusso sul ruolo della lingua e dei dialetti, sul rapporto
dell’intellettuale con l’industria e con l’industria culturale, si è fatto sperimentalismo, si è parlato di
letteratura giovanile, di franchi narratori, di scrittori della domenica…, ma in sostanza si è assottigliata la
presenza di una letteratura, per così dire, ufficiale e socialmente riconosciuta come tale. Con il tramonto
dell’ideologia (ma, direi meglio, con il tramonto di una filosofia ampiamente condivisa), la realtà non veniva
più rispecchiata dalla letteratura perché lo specchio filosofico si era rotto.
Poco sopra ho accennato ad una letteratura ufficiale, comunemente considerata tale. In effetti, a
fianco delle varie indagini sul ruolo dell’intellettuale, della scrittura, sui limiti di un linguaggio incapace di
esprimere una realtà inesprimibile, sulle nuove tecniche espressive, etc. etc., era esploso il fenomeno
editoriale del best seller e del long seller, cioè di quelle opere letterarie che vengono vendute in quantità
industriale e che continuano ad essere vendute per lungo tempo. Cito, solo per inciso, il successo della Storia
di Elsa Morante, del Nome della rosa di Umberto Eco, di Va’ dove ti porta il cuore di Susanna Tamaro: tutte
opere la cui fortuna è giustificata non solo dall’intrinseco valore letterario, ma anche dall’avere dato una
risposta alle esigenze più varie di un vastissimo pubblico (quali la riscoperta di un passato dimenticato, il
190
 CICCRE I 2012
desiderio di meglio comprendere un medioevo un po’ gothic e una filosofia medievale dimenticata dai tempi
del liceo, l’affermazione del valore del sentimento…). Tutte opere che, a fronte di un vasto successo di
vendita, hanno fatto dilatare anche le emunctae nares di qualche critico che ha saputo rilevare subito il
trionfo del facile sentimentalismo e del consumismo culturale.
Ciò è comprensibile, dal momento che, in mancanza di una critica fondata su di un pensiero filosofico
(come pensare alla critica di De Sanctis e di Croce senza la filosofia dell’idealismo, o alla critica di Gramsci
senza il marxismo?), è difficile individuare il confine tra il favore di una moda temporanea e il valore
universale dell’arte. Alcune scuole critiche, quali lo strutturalismo, il formalismo, si sono soffermate più sui
rapporti tra le varie componenti della narrazione, sui rapporti tra fabula e intreccio, tra motivo legato o libero,
tra eteroglossia e dialogia, ma non sono andate al nocciolo del problema, che è sempre lo stesso: cosa mi può
fare dire che un’opera è artistica e un’altra no? Come posso affermare, ad esempio, che la Venere di Milo è la
rappresentazione eterna della bellezza femminile, solo enumerando le sue molteplici e gradevoli forme?
La domanda, in fondo, non è nuova; già David Hume nella sua estetica aveva tentato di risolvere il
problema dichiarando che un’opera ha valore artistico quando piace alla corte, cioè all’élite culturale.
L’affermazione non è così banale come potrebbe apparire. Vi è sempre stata un’élite culturale che ha
determinato i gusti, le tendenze, l’accoglimento di un’opera letteraria nel novero delle opere importanti. Le
lingue nazionali stesse si sono modulate sugli esempi proposti dalle élites. Il fatto era che si trattava, come dice
il termine stesso, di un’élite ristretta, costituita comunque da un’aristocrazia di intellettuali o di personalità di
raffinata preparazione culturale. Certo, questa non è un’affermazione di democrazia nel campo dell’arte, ma
sappiamo bene che in materia di buon gusto non sono certo i più numerosi a prevalere sui migliori!
Ora si assiste al singolare fenomeno di un’élite di massa, per così dire, che attraverso le tecniche e gli
strumenti dell’informazione di massa determina i gusti del pubblico e le fortune delle opere letterarie e dei loro
autori. Va di moda parlare della mafia? ebbene, si scrivano libri clamorosi sulla malavita organizzata; va di
moda il disagio giovanile? si scrivano libri sui problemi dei giovani; va di moda parlare del ruolo marginale
della donna? si scrivano libri sull’argomento! Si può anche aggiungere, per inciso, che tutto ciò che incontra il
vasto favore del pubblico favorisce l’industria che lo produce e, al tempo stesso, ne incoraggia l’ulteriore
produzione. È proprio così: i lettori oggi non sono più i primi critici, che con le loro scelte operano una
selezione, ma sono dei consumatori di cultura, degli utenti di un servizio, tra i tanti che vengano loro offerti.
Anche il ruolo dello scrittore è cambiato. Egli non riveste più i panni scomodi del maestro del
pensiero, ma quelli più comodi dell’intellettuale di massa (mi si consenta questa espressione di per sé
contraddittoria; in effetti, la cultura ci rende individui, non ci massifica; e la cultura non ci isola dalla massa,
piuttosto ci aiuta a comprenderla), di colui che partecipa a trasmissioni e a spettacoli televisivi, che ha un suo
sito web, che dialoga per via telematica con i suoi sostenitori.
Anche Pier Paolo Pasolini non disdegnava, a suo tempo, di apparire in televisione con le sue indagini
sulla società italiana contemporanea; certi servizi televisivi sono rimasti esemplari per l’intelligenza ed il
rigore. In più, anche egli non disdegnava, anzi cercava, il confronto con i giovani, con gli universitari e la sua
presenza aveva sempre una funzione di grande stimolo critico. Oggi, una scrittrice, per altro simpatica e
autrice di racconti dark o noir di qualche successo, quale è Isabella Santacroce, compare nel suo sito
ufficiale nei gradevoli panni (ridotti: uno slip ed un cappuccio nero) di una specie di catwoman; afferma di
essere morta nel ’700 e di essere la propria reincarnazione; si offre attraverso il suo blog come mistress
telematica, a pagamento per un’ora. Certo, questo è un caso limite che poco ha a che vedere con un’attività
letteraria, almeno come siamo abituati a concepirla; ma anche se ci si meraviglia di fronte a chi si offre come
mistress telematica a pagamento, nessuno si stupisce della presenza nei numerosi programmi televisivi di
scrittori o intellettuali (di massa?) che, a vario titolo, sono pronti a parlare dietro compenso di società, di
camorra, di politica, di economia sostenibile, di energie rinnovabili o - perché no? – di calcio e a sostenere le
proprie opinioni con un’animosità da ballatoio.
Ci si trova in presenza di una letteratura mutata nelle sue finalità. È cambiato l’atteggiamento degli
autori nei riguardi dei lettori; è cambiato, come abbiamo già detto, il pubblico dei lettori; sono cambiate
alcune delle funzioni ricoperte, in altri tempi, dalla scrittura. Ad esempio, le funzioni della narrativa, o della
letteratura di intrattenimento, sono state delegate alla televisione (delegate neanche più al cinema, piuttosto
al cinema per la televisione, cioè alla fiction); e così anche una scrittura ricca di contenuti culturali, civili,
politici (come lo era la letteratura del neorealismo, di Pier Paolo Pasolini, di Italo Calvino…) è stata
banalizzata da una specie di consumismo delle idee, che si esprime nella diffusione appiattita e urlata dei
blog, dei siti web o dei vari face book che dir si voglia.

191
 CICCRE I 2012
Escludo, a priori, la possibilità di arrischiare un conto consuntivo della letteratura italiana attuale.
Manca oggi la prospettiva storica; tutti siamo travolti da un calviniano “mare dell’oggettività”, rappresentato
dalla mole delle pubblicazioni sfornate dalle varie case editrici. Forse è anche vero che in Italia si legge
poco, però, per contrasto, non possiamo dire che non si pubblichi molto! Ciò è la testimonianza della vitalità
della letteratura italiana e, al tempo stesso, dell’ansia di comunicare che pervade i nuovi scrittori; ma
l’abbondanza a volte genera un senso di sazietà.
Insisto sul tema dell’assenza di una prospettiva storica in letteratura. Ciò non vuol dire che io rimpianga
delle vecchie e tragiche ideologie, per fortuna tramontate. Quella che definisco, forse impropriamente,
“prospettiva” presuppone, alla sua base, una visione filosofica dell’esistenza, dell’umanità, dei suoi valori
fondamentali. In assenza di ciò, la letteratura non è più interpretazione o almeno espressione della realtà, ma si
traduce in un puro e semplice “rispecchiamento” della realtà (per usare un termine già caro all’école du regard).
Poco male, anche il vedere per speculum et in aenigmate è pur sempre una rappresentazione della
realtà! Il problema è che lo specchio della realtà si è frammentato in mille pezzi, ciascuno dei quali riflette
dalla propria angolazione un’immagine limitata di un mondo frammentato. Ad ogni aspetto della
disomogenea realtà di oggi fa da riflesso una sua linea di tendenza in letteratura: tante linee di tendenza
(quasi dei “generi” letterari, riveduti e corretti: i “giovani”, i “franchi narratori”, i “cannibali”, ecc.) per
rappresentare altrettanti frammenti della società.
In parallelo a tale fervore di cultura di massa, ma con toni meno eclatanti, si sono sviluppate, da non
molti anni, delle forme di produzione narrativa più composte, più coinvolgenti, più attente agli aspetti
espositivi. Penso ad esempio a scrittori come Gianni Celati (con la sua vena narrativa quotidiana e
antispettacolare), a Corrado Calabrò (autore di Ricorda di dimenticarla, autentico Satyricon della Roma
degli anni ’80 ), a Vincenzo Cerami, a Pier Vittorio Tondelli, ad Antonio Tabucchi, solo per citarne alcuni;
ma penso anche a certa narrativa gialla d’autore (come quella di Camilleri, o di Fruttero e Lucentini. Una
letteratura di “nicchia”, per così dire, ma di grande successo di pubblico e tale da costituire forse il vero
genere narrativo di questi tempi.
Ci si può anche chiedere quale sia la funzione del giallo oggi, nell’epoca dei telegiornali noir ;
domanda estremamente appropriata, visto che oggi, purtroppo, la realtà supera le fantasie più nere! Voglio
proporre una provocazione: il Rinascimento, epoca di scoperte, di creazioni artistiche, di avventure e di
cavalleria, ha saputo esprimere tutto questo nelle fantasie del poema cavalleresco; oggi, in un’epoca buia e noir
per eccellenza, non sarà forse il giallo il genere letterario a meglio rappresentare i nostri tempi? Il pubblico dei
lettori, con la silenziosa critica esercitata dalle scelte in libreria, è sovrano ed ha determinato da tempo il
successo di tale narrativa. Il romanzo giallo non rispecchia solo la realtà, piuttosto insegna a vedere meglio la
realtà (e su questo punto di vista potrebbe essere d’accordo anche il Calvino delle Lezioni americane).
Dopo decenni di sperimentalismi linguistici e tematici, il pubblico ha riscoperto il piacere di leggere
delle storie scritte in una lingua italiana corretta e di normale livello comunicativo, delle storie che abbiano
un inizio, uno svolgimento, una conclusione, che abbiano la capacità di coinvolgere il lettore e che lo
sappiano indirizzare verso un’interpretazione personale. La cosa più bella di un romanzo giallo è che alla
fine tutto deve tornare. Tutti i nodi si devono sciogliere e i fili si devono collegare. La lettura è un’esigenza
fondamentale dello spirito; potrei parafrasare, al riguardo, una celebre espressione pubblicitaria di una nota
marca di caffè: “leggere è un piacere, se non è una buona lettura che piacere è?”. Tutto questo non è poco: il
giallo attira il pubblico alla lettura.
In epoca di crisi economica si ricorre ai beni di rifugio: al mattone, all’oro, alle valute forti, a tutto
quanto serva a difendere il nostro benessere. Ebbene, in epoca di crisi culturale, un genere letterario, quale è la
narrativa gialla, rappresenta, a mio avviso, la riserva aurea della letteratura. Una riserva aurea che ci consente di
mantenere vivo l’interesse alla lettura, di pubblicare opere di autori italiani (penso a Camilleri e al suo
commissario Montalbano), di mantenere viva l’editoria e, soprattutto, la piccola editoria locale che si azzarda a
pubblicare senza il timore di non vendere quanto viene stampato. In sostanza, la narrativa gialla contribuisce
anche a tenere in piedi le varie componenti dell’industria culturale, certamente in attesa di tempi migliori.
Comunque sia, penso che oggi si possa dichiarare il tramonto di una certa narrativa “urlata” della
fine del secolo scorso, a vantaggio di una maggiore pacatezza anche nella scrittura. L’opera letteraria ha
perso gli aspetti più marcatamente “liberatori”; il linguaggio giovanile (a volte ostentato gratuitamente) si è
trasformato in una media lingua parlata (anche se non mancano prove di virtuosismo espressivo), in virtù
della quale il comune lettore si senta più vicino all’opera letteraria. In definitiva, anche per questo credo che
la narrativa poliziesca abbia tanto successo; perché, alla fine dei conti, è il successo della letteratura in sé,
perché è l’espressione dell’esigenza di colui che legge e che riscopre se stesso nella lettura.
192
 CICCRE I 2012

Bibliografia
Calvino, Italo, Lezioni americane, Milano, Mondadori, 2000.
Eco Umberto, Lector in fabula, Milano, Bompiani, 2001.
Gramsci, Antonio, Lettere dal carcere, Torino, Einaudi, 2011.
Pasolini, Pier Paolo, Scritti corsari, Milano, Garzanti, 1975.

193
 CICCRE I 2012

Iulia COSMA Identità ebraiche fizionali in alcuni romanzi del

(Université de l’Ouest de Novecento
Timişoara)

Abstract: Fictional Hebrew identities in some novels of 20th century. The present paper's purpose is that of pointing out,
throughout a comparative approach, the way in which different Hebrew identities appear in some European novels of 20th
century. Considering the semantic differences existing between the terms Hebrew and Jewish, arguments will be brought in
favor of the second, in order to clarify intentions and field of discourse.
This research on the Hebrew identity is based upon the assumption that there is a profound difference between
literature and reality and therefore it will be limited to describe and analyze a fictional Hebrew identity, without pretending
to jump to conclusions that could be applyable to a different context then that of literature.
Imposed by the outside world or discovered in particular circumstances of the existence, the identity is being built
similar to Penelope's canvas, offering a lot of hints, but a few certainties.

Keywords: fictional identity, Hebrew, Jewish, identity discourse

Riassunto: Il presente lavoro intende evidenziare, attraverso un approccio di tipo comparatistico, il modo in cui vengono
delineate le varie identità ebraiche nella narrativa europea del Novecento. Prese in considerazione le differenze semantiche
esistenti tra il termine ebraico e giudaico, verrà argomentata la scelta del secondo, dichiarando così, per una maggiore
chiarezza, le proprie intenzioni e i propri ambiti di discorso, tramite la definizione dei termini che verranno usati in seguito,
nella stesura dell’intervento.
Questa ricerca dell’identità ebraica parte dalla premessa dell’esistenza di una netta differenza tra letteratura e
realtà; di conseguenza si limiterà a descrivere e analizzare una identità ebraica fizionale, senza pretendere che le conclusioni
raggiunte siano in alcun modo valide in un contesto diverso da quello letterario.
Imposta dall’esterno o scoperta in circostanze particolari della propria esistenza, l’identità si costruisce in modo
simile alla tela di Penelope, offrendo tanti spunti di riflessione, ma poche certezze.

Parole-chiave: identità fizionale, ebraico, giudaico, discorso identitario

Quali sono i termini adatti per discutere sul concetto di identità? Le definizioni dei dizionari, dei libri di
sociologia, di psicologia, di filosofia o di narrativa? Secondo Claude Dubar, l'identità è un «termine-valigia»,
una nozione «polimorfa e bulimica»1. Secondo la sua definizione, essa è il risultato di un' «identificazione» da
non confondere con il concetto di identico e si manifesta nel linguaggio in modo paradossale, poiché questo
termine viene usato sia in riferimento alla differenziazione rispetto ad un'alterità, sia all'appartenenza ad un
insieme, “quello che è unico è quello che viene condiviso”. Per il sociologo francese, l'identità è un processo,
quello dell'identificazione, ragione per cui propone la nozione sostitutiva di “forme identitarie”.
L'identità si costruisce e si accetta. Di solito, questo processo è strettamente collegato alla nozione di
crisi, intesa come tappa nell'evoluzione normale dell'essere umano. La crisi opera una mutazione nel modo di
rapportarsi al mondo e agli altri, alterando, a volte, la percezione della propria identità, “nonostante la
permanenza dei fondamenti genetici e biografici” 2. L'alterazione induce così la crisi d'identità, la quale è “stato
conflittuale che determina l'incrinamento del senso della continuità del proprio io” (DISC). Ma un'identità
imposta dall'esterno per via di una crisi estranea allo sviluppo normale dell'individuo non può essere ritenuta

1 Claude Dubar Criza identităţilor: Interpretarea unei mutaţii, Chişinău, Întreprinderea Editorial-Poligrafică Ştiinţa, 2003, p. 7.
(La traduzione in italiano di tutte le citazioni ci appartiene.)
2 Jaqueline Barus-Michel, Florence Giust-Desprairies, Luc Ridel, Crize: Abordarea psihosocială clinică, Iaşi, Ed. Polirom,
1998, p. 12.
194
 CICCRE I 2012
tale, come ben osserva Leon Wieseltier: “Su quali basi accetti la tua identità? Se le ragioni sono interne, allora la
tua identità è debole. Se però sono esterni, allora la tua identità è forte – ma questo significa che nel mondo vige
un principio più forte dell'identità al quale tutti siamo costretti a far riferimento” 3.
Nell'analisi dell'identità delineatasi nelle opere letterarie, riteniamo sia necessario partire dalle
definizioni sopraelencate, ma tenendo sempre presente la distinzione tra mondo reale e mondo fizionale. Di
conseguenza abbiamo preferito usare il temine identità fizionale, per denominare quella identità configurata a
livello lessico-semantico nella narrativa, riguardante un “io” letterario. Pur creando l'illusione della realtà, questa
identità non appartiene ad una persona, ma ad un personaggio, cioè un costrutto letterario. Considerando che
tutte le forme identitarie si manifestano attraverso il linguaggio, l'analisi del modo in cui queste vengono ritratte
nella narrativa potrebbe fornire una prospettiva su quello che vuol dire essere un ebreo per uno scrittore in un
determinato periodo ed in un determinato contesto narrativo, quindi fizionale. Qualsiasi tentativo di fornire un
carattere generale ai risultati di tale analisi porterebbe a delle speculazioni prive di fondamento. Non si può
stabilire quello che significa l'ebreità4 partendo da un testo letterario, da alcuni personaggi. Si possono ottenere
prospettive, punti di vista, forme o formule che possano far riferimento al mondo extratestuale, ma non
confondersi con esso.
La complessità dell'argomento risiede anche nella difficoltà di distinguere tra i vari termini usati in
riferimento al mondo ebraico, considerati generalmente come sinonimi, in modo del tutto confuso e
approssimativo. Abbiamo dovuto operare una prima e fondamentale scelta tra i seguenti vocaboli: identità
ebraica // identità giudaica; ebraismo // giudaismo; ebreità // giudaicità. Per questo ci siamo rivolti a delle
raccolte di tipo enciclopedico. In seguito alla consultazione del Dicţionarul Larousse de civilizaţie iudaică
[Dictionnaire de civilisation juive // Dizionario Larousse di civiltà ebraica] e del Lexiconul Herder al întâlnirii
iudeo-creştine [Lessico dell'incontro cristiano-ebraico ] abbiamo constatato:
a la mancanza di una definizione della voce ebreo;
b. giudeo è la voce antica di ebreo;
c. ebraico, israelita o giudaico sono quasi sinonimi;
d. anche se il giudaismo viene considerato di solito come una “religione ebraica” (DLCI), esso rappresenta
molto di più;
e. l'identità ebraica viene acquisita, secondo il diritto rabbinico classico, in base alla nascita da una madre ebrea
o alla conversione, mentre nel giudaismo riformato soltanto grazie all'ebraicità di uno dei genitori;
f. la giudaicità di un ebreo non risulta né dalla conversione, né dalla pratica religiosa;
g. lo sviluppo del nazionalismo ebraico ha portato alla separazione delle componenti della giudaicità e alla
comparsa di alcune identità di natura non religiosa;
h. esistono individui che, pur non praticando il giudaismo si considerano ebrei;
i. Israele è uno stato ebraico, realizzato da ebrei laici;
j. possono usufruire della legge del Ritorno soltanto gli individui nati da madre ebrea o convertiti al giudaismo.
Tuttavia non abbiamo trovato una risposta per i seguenti quesiti:
a. cosa è la nazionalità ebraica, né se è lecito considerarla tale;
b. qual'è la relazione tra ebreità e giudaismo;
c. cosa significa essere ebreo, se esiste un legame tra l'essere ebreo e praticare il giudaismo;
d. in che senso il giudaismo è più di una religione;
e. quali legami ci sono tra i vari tipi di giudaismo.
Il rabbino e storico Josy Eisenberg in O istorie a evreilor [Una storia degli ebrei] e il professore Jacob
Neusner in Iudaismul în timpurile moderne [Il giudaismo nei tempi moderni] mettono in risalto la complessità
della realtà ebraica e di quella giudaica. Loro insistono sulle differenze tra l'identità giudaica e l'identità ebraica,
facendo chiarezza sul ruolo che il giudaismo in quanto religione abbia assunto nel preservare una identità del

3 Leon Wieseltier, Împotriva identităţii, Iaşi, Ed. Polirom, 1997, p. 74.

4 Il termine ebreità è stato coniato da italianità e lo intendiamo come qualità di chi, di ciò che è ebreo; il sentirsi ebreo. L'abbiamo
preferito a ebraicità o ebraismo, usati in riferimento alla religiosità e troppo marcati a livello ideologico.
195
 CICCRE I 2012
gruppo ebraico in un periodo in cui gli ebrei non si ponevano minimamente il problema dell'etnicità5. Secondo i
due studiosi è lecito parlare di un'identità ebraica solo a partire dal XIX° secolo6. A loro avviso si tratta di
un'identità laica, la quale non è stata prodotta dal giudaismo, bensì da un mutamento di paradigma, determinando
così la comparsa dei sistemi giudaici moderni7.
Il corpus della nostra ricerca è andato delineandosi a partire da alcuni romanzi nei quali il tema
dell'identità ebraica non assume un carattere centrale (Canetti, Elias, La lingua salvata. Storia di una giovinezza,
Konrád, Györg, Călătoria [Il viaggio]) per arrivare poi a concentrarsi su alcune opere di Umberto Saba, Mihail
Sebastian e Imre Kertész. La scelta di soffermarsi, nel nostro intervento, sugli ultimi tre autori è stata dettata
non da ragioni oggettive (mancanza di spazio), ma soprattutto soggettive (apparentemente non esiste alcun
legame tra di loro, oltre l'origine ebrea). Tuttavia abbiamo preso in considerazione dei validi criteri di
selezione:in Romania, Ungheria e Italia, nazioni dove negli anni ’30 – ’40 esisteva un numero significativo di
comunità ebraiche
 a Budapest, Trieste e Brăila le comunità ebraiche sono di vecchia data
 Brăila e Trieste sono città portuali, segnate da grande varietà etnica e mobilità sociale
 in tutti i tre paesi, l'ideologia di tipo nazi-fascista era condivisa dalla maggior parte degli intellettuali e
non solo
 gli autori fanno/hanno fatto il mestiere di scrittore, non scrivono solo in quanto ebrei che hanno sofferto
 hanno vissuto esperienze diverse (dei tre, solo Kertész è stato ad Auschwitz), ma simili per quanto
riguarda l'esclusione dalla vita letteraria e sociale su criteri razziali
 la presenza di riferimenti autobiografici nelle loro opere
 la provenienza da famiglie aventi un background sociale ed economico simile
 nelle loro opere, la prospettiva sull'antisemitismo e sull'ebreità è quella di un uomo maturo (Saba,
Kertész), un giovane (Sebastian) e un adolescente (Kertész)
 Saba non si mostra estremamente interessato alla definizione della propria identità ebraica, Sebastian
muore senza aver avuto la possibilità di seguirne l'evoluzione ulteriore agli episodi drammatici del '40,
possibilità che non verrà negata a Kertész
 sono delle personalità distinte, che hanno però in comune il fatto di essere stati testimoni dello stesso
evento drammatico, in età e contesti diversi: questo fatto segnerà inevitabilmente la loro opera
 queste differenze, questa diversità di reazioni e di risposte nei confronti dello stesso fenomeno
rappresenta una peculiarità delle forme identitarie personali e fizionali
Nel corpus sottoposto all'analisi, l'antisemitismo risulta essere, prima di tutto, un problema identitario o,
meglio detto, di identità imposta ad alcuni individui ai quali viene riconosciuta l'appartenenza ad una nazione
ebraica valutata in quanto tale, in senso negativo, la quale però è lontanissima dall'essere unitaria. Quello che
hanno in comune Imre Kertész, Elias Canetti, Györg Konrád non è tanto il fatto di aver scritto sulla loro
infanzia e adolescenza, bensì una consapevolezza precoce dell'imposizione di un'identità costruita
prevalentemente sul criterio della differenziazione imposta dall'esterno, anziché su quello dell'appartenenza a
una comunità.
Canetti ritrae l'esistenza di una discriminazione che si potrebbe addirittura definire interetnica: la
superiorità degli ebrei sefarditi nei confronti di tutti gli altri, l'appartenenza ad una “buona famiglia”8. Nel caso
di Konrad si tratta della presa di coscienza, a 5 anni, dell'esistenza di un certo Hitler, il quale, non solo dice cose
brutte sugli ebrei, ma li ucciderà, dovesse vincere la guerra9, mentre Gyurka, nell'Essere senza destino, tenta di
convincere una delle sorelle Fleischmann che non è l'oggetto dell'odio di tutte quelle persone in quanto

5 Josy Eisenberg, O istorie a evreilor, Ed. a 2-a, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2006, p. 61.
6 Ibidem, p. 251.
7 Jacob Neusner, Iudaismul în timpurile moderne, Bucureşti, Ed. Hasefer, 2001, p. 29 e p. 275.
8 Elias Canetti, Limba salvată, Istoria unei tinereţi, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1984, pp. 16-17.
9 Györg Konrád, Călătoria, Iaşi, Ed. Polirom, 2003.
196
 CICCRE I 2012
individuo, che non si tratta di una questione personale, che gli ebrei non sono diversi dagli altri, perché allora
l'imposizione della stella di Davide non sarebbe giustificata, la loro diversità essendo già palese10.
L'ebreità dei tre autori non riguarda un'aderenza a dei valori riconosciuti da una comunità, si delinea
come una sorta di identità, ma non legata ad una consapevolezza di se stessi in quanto individui, bensì
rappresenta un tentativo di livellare il particolare, una riduzione del miracoloso vivo (l'essere umano) ad un
insieme di nozioni ed immagini costruite in modo artificiale, le quali servono a priori come fondamenta
dell'ideologico. Tale fenomeno viene ritratto nell'episodio dell'arrivo di Gyurka alla stazione di Auschwitz, il
quale prende le distanze dalla propria etnicità e omologa l'immagine degli ebrei del lager a quella della
propaganda nazista, non prendendo in considerazione il fatto che senza l'esistenza di tali stereotipi, senza gli
effetti avuti dalla tortura e dalla detenzione sul loro corpo, li avrebbe probabilmente visti come vittime
sottoposte ad un regime carcerario ingiusto con profonde conseguenze sul loro fisico e sulla loro psiche: “Sono
rimasto piuttosto sorpreso, perché dopo tutto era la prima volta in vita mia che vedevo – così da vicino – degli
veri detenuti, con le divise a righe, la testa rasata a zero, i berretti rotondi dei delinquenti. D'istinto sono
indietreggiato, è comprensibile. Alcuni hanno risposto alle domande della gente, altri si sono guardati intorno nel
vagone, altri ancora già scaricavano le nostre cose con la destrezza di veri facchini, e lo facevano con una strana
solerzia volpina. [Anche le loro facce non ispiravano certo fiducia: orecchie a sventola, nasi sporgenti, occhi
piccolissimi e incavati che guizzavano furbi. In effetti sembravano degli ebrei, in tutti i sensi. Li trovavo loschi e
nel complesso estranei”11.
Dalle opere prese in considerazione, risulta un'immagine complessa della identità ebraica fizionale. Pur
potendosi individuare alcuni elementi comuni, di natura stereotipica (l'ebreità presuppone melancolia,
maledizione, spirito pratico/intraprendente, pensiero contraddittorio, mancanza di spirito vitale12 ecc.), sono le
differenze a prevalere nella configurazione dell'identità o meglio, delle identità ebraiche.
Umberto Saba non problematizza la questione delle sue origini in riferimento all'etnicità e di
conseguenza è difficile reperire nella sua narrativa strutture dell'identità fizionale ebraica. Il legame di Saba con
la sua ebreità si rivela estremamente interessante per via della sua atipicità. Si è sempre considerato uno scrittore
italiano. Il suo atteggiamento non presuppone la negazione delle sue origini, ma il fatto che per lui, essere ebreo
non era una “questione” o motivo d'orgoglio, ma un fatto naturale, una “sfumatura etnica di più […] una nota di
più di colore, in un paese che (etnicamente) somiglia al tappeto “scorciatorizzato”in quattro versi da Ungaretti,
nel quale ogni colore si adagia e si espande negli altri colori «per essere più solo se lo guardi»” 13, così come
afferma nella scorciatoia 129 di Scorciatoie e raccontini (1945). Al contrario, Mihail Sebastian e Imre Kertész si
interessano prevalentemente ai processi identitari. In De două mii de ani [Da due mila anni] l'identità fizionale
ebraica si delinea attraverso le discussioni tra l'io narrante e i quattro antisemiti: Ghiţă Blidaru, Pârlea D. Ştefan,
Maurice Buret e Mircea Vieru. L'integrazione di un ”io” solitario nel “noi” della gruppo di ragazzi ebrei avviene
solo a causa della minaccia violenta dell'antisemitismo14. Ma la proiezione delle percezioni dell'io narrante sul
gruppo comunitario porta ad un'integrazione di tipo astratto, operando una riduzione a scala individuale della
classe, del generale o, nei termini di Sebastian, del simbolo15. L'identità fizionale si delinea attraverso
l'accettazione del conflitto generato dalla doppia appartenenza, avendo come risultato due tipi di identità: quello
personale e quello ebraico.
La narrativa di Imre Kertész è segnata dall'immagine dell'imposizione di un'identità ebraica intesa come
differenziazione piuttosto che appartenenza ad una comunità. In Kaddish per il bambino non nato, questa si
delinea a tratti successivi, in base ad un gioco della memoria che presuppone la narrativizzazione di alcuni
flashback del periodo dell'infanzia, della gioventù e della maturità16. L'ebreità, associata in permanenza ad un
sentimento di estraneità, viene accettata alla fine in quanto causa scatenante di un'esperienza di vita, imposta

10 Imre Kertész, În afara destinului, Bucureşti, Ed. Est Samuel Tastet Editeur, 2003, p. 34.
11 Imre Kertész, Essere senza destino, Milano, Feltrinelli, 2004, pp. 68-69.
12 Umberto Saba, Poesie e prose scelte, Milano, Arnoldo Mondadori Editore, 1976, pp. 6-7.
13 Ibidem, p. 114.
14 Mihail Sebastian, De două mii de ani... ♦ Cum am devenit huligan, Bucureşti, Ed. Hasefer, 2000, p. 229.
15 Idem, Jurnal 1935-1944, Bucureşti, Ed., Humanitas, 1996, p. 424.
16 Kertész, Imre, Kadiş pentru copilul nenăscut, Bucureşti, Ed. Est Samuel Tastet Editeur, 2005, pp. 26-29.
197
 CICCRE I 2012
dall'esterno da un io narrante riflessivo, la cui identità personale fizionale è segnata dall'incapacità di partecipare
in modo attivo all'esistente17.
Imposta dall’esterno o scoperta in circostanze particolari della propria esistenza, l’identità fizionale
ebraica si costruisce in modo simile alla tela di Penelope, offrendo tanti spunti di riflessione, ma poche certezze.

Bibliografia
Canetti, Elias, Limba salvată, Istoria unei tinereţi, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1984.
Kertész, Imre, Altcineva - Cronica schimbărilor, Bucureşti, Ed Humanitas, 2004.
Kertész, Imre, În afara destinului, Bucureşti, Ed. Est Samuel Tastet Editeur, 2003.
Kertész, Imre, Essere senza destino, Milano, Feltrinelli, 2004.
Kertész, Imre, Kadiş pentru copilul nenăscut, Bucureşti, Ed. Est Samuel Tastet Editeur, 2005.
Konrád, Györg, Călătoria, Iaşi, Ed. Polirom, 2003.
Saba, Umberto, Poesie e prose scelte, Milano, Arnoldo Mondadori Editore, 1976.
Sebastian, Mihail, De două mii de ani... ♦ Cum am devenit huligan, Bucureşti, Ed. Hasefer, 2000.
Sebastian, Mihail, Jurnal 1935-1944, Bucureşti, Ed., Humanitas, 1996.

Barus-Michel, Jaqueline, Giust-Desprairies, Florence, Ridel, Luc, Crize: Abordarea psihosocială clinică, Iaşi, Ed. Polirom,
1998.
Dubar, Claude, Criza identităţilor: Interpretarea unei mutaţii, Chişinău, Întreprinderea Editorial-Poligrafică Ştiinţa, 2003.
Eisenberg, Josy, O istorie a evreilor, Ed. a 2-a, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2006.
Neusner, Jacob, Iudaismul în timpurile moderne, Bucureşti, Ed. Hasefer, 2001.
Wieseltier, Leon, Împotriva identităţii, Iaşi, Ed. Polirom, 1997.
Attias, Jean-Christophe, Benbassa, Esther, Dicţionarul Larousse de civilizaţie iudaică , Bucureşti, Ed. Univers
Enciclopedic, 1999.
Petuchowski, Jakob, J, Thoma, Clemens, Lexiconul Herderer al întâlnirii iudeo-creştine: substraturi – clasificări –
perspective, Ediţie revăzută şi adăugita, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2000.
DISC Dizionrio Italiano Sabatini-Coletti, Firenze, Giunti, Gruppo Editoriale, 1999.

17 Ibidem, pp. 115-116.

198
 CICCRE I 2012

Claudia COSTIN Riti, elementi comunicazionali simbolici nei

(Università ”Stefan cel Mare” di mass–media dell’attuale Romania
Suceava)

Abstract: Rites as symbolic elements of communication in contemporary Romanian Mass-media. Rites, as symbolic
elements of communication, have preserved in the course of time the existence and permanence of myths.
The concept of rite managed to preserve its symbolic characteristics, despite the fact that in the last decades it
knew a significant depreciation, being encompassed either in the dimensions of the sacred, or in the field of daily behavior.
In the Romanian socio-cultural environment, rites are more and more reconsidered through mass-media. The rite, be it of
passage or of movement, emphasizes the complexity of a cultural space, the identity of a world and of a society.

Keywords: rite, mass-media, sacred, collective consciousness

Riassunto: I riti, gli elementi comunicazionali simbolici, hanno assicurato nel tempo l’esistenza, la permanenza dei miti.
Benché il concetto di rito abbia conosciuto negli ultimi decenni una svalutazione significativa, circoscritto a volte alla
dimensione del sacro, altre volte al livello comportamentale quotidiano, esso mantiene le sue valenze sul piano simbolico.
Nello spazio socio – culturale romeno questo viene ridimensionato sempre di più negli ultimi anni attraverso i mass –
media. Che si tratti di un rito di passaggio o di un rito in movimento, vengono, infatti, messe in luce la complessità di uno
spazio culturale e l’identità di un mondo, di una società.

Parole-chiave: rito, mass – media, sacro, mentale collettiva

La società contemporanea, postmoderna, postindustriale, in una permanente ricerca di sé, di un nuovo

ordine assiologico e alla ricerca di ridimensionare il legame con il trascendente, è carica di riti e di miti. Questi,
trovandosi in un rapporto di interdipendenza, siccome il mito legittima il rito e gli assicura un vero senso, e il
rito sostanzia il mito, offrendogli l’attributo della durabilità, della sua permanenza nel tempo, sono “sistemi”
simbolici che sublimano l’esistenza umana.
È ben conosciuto il fatto che, a differenza del mito, per eccellenza connesso al linguaggio e rilevato, così
come afferma Claude – Lévi Strauss, come “metalinguaggio”, il rito viene significato attraverso gesti e oggetti
con valenza simbolica, manifestandosi ed esistendo attraverso l’azione.
Apparso in quella tappa della storia dell’umanità che James Frazer chiama della “magia pura e
inalterata” il rito è stato inventato dall’essere umano per rispondere, a livello pragmatico, nell’”orizzonte di
attesa”, tanto ad alcune necessità esistenziali quanto anche ad alcune problematiche di carattere gnoseologico.
Semplificato o, al contrario, arricchito, aggiornato, reinventato, il rito – sia quello arcaico, religioso,
sociale o politico, il rito in movimento sia di passaggio – attraverso l’”adesso”, il presente, prova ad identificare
quello che è stato con quello che sarà, il passato con il futuro, connette la memoria individuale con quella
collettiva, rivalorizza la circoscrizione dell’uomo ad una comunità, ad un’istituzione, alla società, ad un ordine
sociale che funziona seguendo delle leggi, principi, norme, valori. Da sempre offrendo ordine agli esseri umani,
„il rito, sia quello autentico, arcaico o, nei nostri giorni, l’ibridazione sincretica, non può essere qualificato come
una cosa che sopravvive, ma semplicemente come uno che vive attraverso se stesso” 1.
Forse ancora di più rispetto ai secoli passati, nel mondo contemporaneo, il rito, nelle sue varie forme di
manifestazione, aggiungendo a volte degli elementi nuovi a quelli tradizionali, si caratterizza attraverso una
particolare vitalità che gli assicura un posto ben definito nell’ambito dei fenomeni socio – culturali.

1
Claude Karnoouh, Adio Diferenț[Link] asupra modernității târzii, [Addio alla Differenza. Saggio sulla tarda modernità],
Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994, p. 151.
199
 CICCRE I 2012
L’evoluzione tecnico – scientifica tanto accelerata negli ultimi decenni del XX secolo e all’inizio del XXI secolo
non ha sfocato la dimensione mitico – rituale dell’essere umano, il quale si sente sempre più legato a quello che
lo avvicina all’esperienza diretta, rivelatrice della tradizione e di una forma mentis specifica ad una collettività,
ad una società.
I modelli della soggettività sfumano nell’azione spettacolare, simbolica del rito investito con una
funzione catartica, moralizzatrice e che fa sfumare la tendenza accelerata di standardizzare il mondo.
Il rito rivela, attraverso la sua dinamica e la sua simbolistica, la complessità dei modelli, delle
espressioni culturali ed articola il dialogo dell’uomo con il mondo, con la trascendenza il cui mistero si deve
ricercare, decifrare, comunicare. Così come considera Pascal Lardellier, “come spazio e tempo particolare, il rito
può essere considerato un contesto di comunicazione e a un doppio livello: quello dei membri del rito tra di loro
e quello del loro insieme per valori e rappresentazioni mitiche: quello che impone il rito, in modo fondamentale,
come un principio di mediazione”2.
La preparazione collettiva del rito, che suppone stabilire molto chiaramente le sue sequenze, ma anche
gli obiettivi, gli elementi con valenza simbolica e la partecipazione al suo svolgimento facilitano una migliore
comunicazione socio – culturale, affermano ancora l’ordine sociale, e in particolar modo quello del valore.
Gli attanti – in questa categoria vengono inclusi tanto gli “attori”, i partecipanti de facto, quanto quelli
che assistono, diversi però dagli spettatori di teatro, film, opera, chiamati da Pascal Lardellier „spett-attori” –
relazionano, comunicano e si comunicano, per presentare l’azione rituale fino alla sublimazione della realtà e
della durata temporale oggettiva e la sacralizzazione/ risacralizzazione di un orizzonte spaziale. Di conseguenza,
tutti quelli coinvolti nello svolgimento del rito, i partecipanti in maniera diretta ed indiretta/ attivi e passivi,
legittimano un processo collettivo con una forte carica simbolica, che sottrae dal tempo comune, dalla realtà
immediata, conferendogli l’attributo della storicità. In questo senso, Pascal Lardellier, nello studio Teoria del
legame rituale. Antropologia e comunicazione afferma: “Investito fisicamente e socialmente dal rito, quello che
partecipa al suo svolgimento al più alto livello non è per niente riducibile ad un figurante muto ed inerte. Questo
“spett-attore” non è il testimone oggettivo della scienza empirica... E’ un testimone nel senso conferito al
termine nella cristianità antica: quello a cui viene chiesto di convertirsi ad una nuova definizione della realtà, a
cui servire poi come medium e diventare lo strumento di diffusione. Lui attesta un’esistenza di cui potremmo
dubitare, assicura la veridicità di quello che ha visto. Questa testimonianza certifica l’autenticità di un momento
unico, perché è storico, che rafforza quest’esperienza nell’individuo e lo iscrive nello spazio pubblico in mezzo
al quale si svolge il rito. “E’ successo, l’ho visto, l’ho vissuto”, potrebbero affermare i testimoni del rito. “Per
primo il mio sguardo e poi la memoria della mia parola attestano questo” 3.
Consideriamo che la vitalità, la spettacolarità e lo straordinario investimento simbolico del rito
avrebbero potuto perdere della loro sostanzialità, nella società postmoderna, una società di consumo, in cui
l’idea della globalizzazione sembra guadagnar sempre più terreno, se le sequenze nell’evoluzione di alcuni riti di
passaggio, riti in movimento (parate, pellegrinaggi, processioni), riti politici e, a volte, addirittura i riti nella loro
pienezza non fossero stati/ non fossero trasmessi, ritrasmessi, popolarizzati attraverso i mezzi di comunicazione
di massa.
Nella Romania dei nostri giorni, come in tutti i Paesi con uno statuto democratico, tante volte la maggior
parte dei programmi televisivi e della radio trasmettono/ ritrasmettono simultaneamente azioni rituali
significative, rilevando la loro importanza storica, sociale collettiva. Nella stampa e nella radio e televisione, essi
sono presentati con un tono carico di emotività, con uno stile tanto convincente che gli “attori” passivi, quelli
che leggono, vedono, ascoltano quello che viene presentato, hanno l’impressione che lo svolgimento rituale
rappresenti qualcosa di unico, di inconfondibile, con un’importanza fondamentale per la comunità, per la società.
Le trasmissioni dei media dei riti ai giorni nostri aumentano l'importanza a livello mentale collettivo e
nel contempo conferisce loro un carattere universale. Così, tra mass-media e riti, si crea un legame di tipo
pragmatico, giacché i mezzi di comunicazione mass-media rappresentano la garanzia indiscutibile dell'esistenza

2
Pascal Lardellier, Teoria legăturii [Link] și comunicare, [Teoria del legame [Link] e
comunicazione], Editura Tritonic, Bucureşti, 2009, p. 103.
3
Ibidem, p. 185.
200
 CICCRE I 2012
e della formazione dei riti. La nomina del Presidente di uno Stato, la parata militare, i festeggiamenti per la
Giornata nazionale, matrimoni reali, processioni, pellegrinaggi nei luoghi considerati sacri (Gerusalemme,
Lourdes, Vaticano, Fatima, Santiago de Compostella), sono solo pochi esempi di riti vissuti in maniera collettiva
da decine di migliaia o milioni di individui che direttamente o indirettamente creano un momento della Storia,
evidenziando identità socio-culturali, religiose, politiche e rigenerando aspirazioni e ideali.
Fra i numerosi riti esistenti oggi, la nostra attenzione si sofferma ad un complesso rito in movimento che
cumula gli elementi specifici della processione e del pellegrinaggio. Si tratta della festa dedicata alla Santa
Parascheva, che si svolge ogni anno il 14 ottobre. Ogni anno, questa festa religiosa unisce centinaia di migliaia
di persone semplici, credenti, provenienti da quasi tutte le parti della Romania e dall'estero, per venerare le
reliquie della Santa Parascheva. Esse sono state riportate da Costantinopoli a Iasi, nel 1641, da Vasile Lupu,
all'epoca regnante della Moldavia. Le reliquie sono state sistemate nella chiesa del Convento dei Tre gerarchi,
mentre dalla fine del XIX secolo, in seguito ad un incendio, sono state risistemate nella Cattedrale Metropolitana
di Iasi, dove vi si trovano tutt’oggi. Da oltre metà secolo, il 14 ottobre, le reliquie della santa sono esposte nel
cortile davanti alla Cattedrale Metropolitana in un luogo specialmente organizzato perché i pellegrini possano
toccarle e venerarle. Durante il periodo comunista, a causa della sua connotazione religiosa, il rito non si poteva
svolgere pienamente. Dal 1990, e specialmente nell’ultimo decennio, la città di Iasi è diventata, ogni anno, nella
prima metà di ottobre, un luogo di pellegrinaggio, un centro spirituale, religioso, dove gli arrivati sognano un
legame indissolubile con qualcosa che trascende dal mondo materiale, palpabile, comune, sognano alla
comunicazione con il sacro.
Il trasloco delle reliquie da uno spazio chiuso (chiesa) ad uno spazio aperto (piazzale davanti alla
cattedrale), la processione con il feretro e le reliquie per le vie della zona centrale della città di Iasi (via
Sant’Andrea, via del Palazzo, chiesa San Nicola Nobile, viale Stefano il Grande), le preghiere, le messe, la
benedizione dell'acqua nel cortile della Cattedrale Metropolitana, i concerti di musica religiosa, la messa in risalto
dei vari oggetti di culto (crocette, icone, braccialetti) da parte dei pellegrini, tutto questo assume una valenza
simbolica inusuale. Particolarmente, “il trasloco” delle sacre reliquie dall’interno verso l’esterno, per poter essere
accessibile ad un pubblico di varie fasce d’età, appartenente a diversi ceti sociali e culturali, venuto appositamente
per toccarle, realizza a sua volta sul piano mitico e magico un “trasferimento” di potere, di valore alla mentalità
collettiva. Le persone che pregano davanti alle reliquie della Santa Parascheva credono così tanto alla “risposta”
positiva alle loro doglianze che ordinano in tal modo i loro pensieri e le loro azioni in modo che il risultato sia
quello atteso, quello considerato dovuto. Ad un cronista del canale televisivo “Antena 1”, una donna semplice
provenente dalla campagna confessava che ogni anno viene a Iasi perché “mi aiuta sempre Santa Parascheva”,
mentre un’altra dichiarava: “Quando vengo a Iasi, mi sento più leggera”. Nel quotidiano Il giornale di Iasi, del 12
ottobre 2011, una giornalista sottolineava la pura emozione e la gioia dei pellegrini che avevano venerato le
reliquie. Per esempio, in seguito a questo rituale unico, sublime, purificatorio, una signora proveniente dalla
regione di Vrancea ha affermato: “Sono venuta qui per la mia anima. Mio marito è a casa e ho fretta di ritornare per
portarlo a fare la dialisi. Spero di trovarlo ancora in vita. Nemmeno i miei bambini stanno bene. La chemioterapia e
i citostatici non esistevano prima, non dovremmo averne bisogno nemmeno adesso”. “Non dovevamo diventare
mendicanti proprio nel nostro Paese del 2011”. Dalle dichiarazioni dei pellegrini constatiamo che i messaggi chiari,
trasparenti, esprimono un punto di vista comune in quanto al legame con il trascendente e la convinzione che
durante lo svolgimento del rito, la Santa è più vicina alla gente, ascoltando le loro preghiere e necessità esistenziali.
Le persone semplici, che alla vigilia del 14 ottobre, patiscono il freddo, la fame e non dormono,
aspettano che i miracoli della Santa Parascheva si diffondano su di loro. Passano attraverso un momento
significativo della trasformazione del Sé, perché dopo il loro viaggio e il “contatto” con il sacro, rientrano
fiduciosi di superare più facilmente le difficoltà della vita.
In contrapposizione con questa sequenza del rito in movimento (la processione e la venerazione da parte
dei pellegrini delle sante reliquie) esistono altre sequenze più animate e più ancorate nel profano. Vernissage,
mostre di fotografie e di libri, concerti di musica pop, rock ecc., conferenze religiose o laiche, presentazioni di
libri, conferenze stampa e trasmissioni televisive con esponenti della vita politica locale e nazionale, il fuoco
d’artificio della conclusione dei festeggiamenti dedicati alla città di Iasi completa il livello simbolico con il
livello funzionale del complesso sistema rituale. La differenza tra gli “universi” umani è visibile, sia in misura
sorprendente che spettacolare. Da una parte vi si trovano i veri pellegrini, quelli che arrivano a Iasi con uno
201
 CICCRE I 2012
scopo ben definito per venerare e pregare le reliquie e il feretro della Santa Parascheva, mentre dall’altra parte si
trovano gli individui alla ricerca dei momenti di svago. Nonostante tutto, analizzando il fenomeno nel suo
completo svolgimento, ho constatato che l’aspetto religioso sia quello predominante. Quest'aspetto è dovuto in
gran parte al mantenimento degli usi e costumi e alla forte influenza che l’istituzione – Patriarcato di Romania,
Istituzione metropolitica di Moldavia e di Bucovina - esercita sulla mentalità collettiva. Il corroborare del
politico con il religioso dimostra il fatto che mediante il rito l’aspetto politico prevale su quello sociale. In questo
senso, Radu Păun, nello studio Scena e simbolo: rappresentanti del potere nel Vecchio regime romeno, afferma:
“Alla vigilia della festa di Santa Parascheva (14 ottobre), la protettrice della capitale e dell’intera Moldavia, la
Corte si sposta nella chiesta dei Tre Gerarchi, dove si trovano le reliquie della santa. I consiglieri sistemano qui
un palazzo mobile (saivan), in realtà, una costruzione effimera che racchiude la simbiosi costitutiva tra potere e
sacro. Il centro della capitale non è più, almeno per un periodo, il Palazzo Signorile, ma proprio la dimora della
santa, che fa al sovrano il favore di ospitarlo nella sua casa. Questo è il posto dove avrà luogo un vero scambio
di visite tra i due prescelti. Nella mattinata della grande festa, il sovrano va verso la chiesa seguito da un intero
corteo, mentre ogni tappa del percorso iniziatico è segnalata ai cittadini attraverso i suoni delle campane: questo
è il primo segnale della ricorrenza e coincide con il momento in cui l’autorità partecipa al grande evento
liturgico. Il sovrano entra in chiesa, mentre il coro e il nobile clero cantano l’inno axion («degno è»). Dopo
l’inno dedicato alla santa (slavoslovia), l’intero corteo esce, e il reliquiario è portato dai quattro pretti nel cortile.
Questo è l’inizio della celebrazione pubblica: portato sulle spalle si fa con il feretro della santa tre volte il giro
della chiesa, insieme al corteo condotto dal principe e dal metropolita.[…]. Conclusa questa tappa, è il turno
della santa per ricambiare la visita al monarca. Il reliquiario è sistemato in mezzo al cortile sistemato davanti alla
chiesa, mentre viene rispettata l’ordine nella gerarchia clericale e delle autorità: «il metropolita bacia le reliquie,
poi si unge con l’olio santo». Il gesto dell’arcivescovo è un fatto esecutorio, mentre il suo toccare porta al
principe lo spirito santo, riconfermato attraverso l’atto dell’incoronazione. L’esempio dei sovrani è attentamente
seguito dalla nobiltà il cui privilegio di essere vicini al principe dà loro il privilegio di stare in prima fila. Lo
spettacolo dei potenti sta per concludersi quando il sovrano ed il metropolita entrano in chiesa per sentire la
messa, mentre le reliquie rimangono a disposizione del popolo per poter essere baciate”4.
Osserviamo che nella costituzione della processione e nell’ordine dell’avvicinamento alle reliquie, non
si hanno delle modifiche. Si confermano pubblicamente le gerarchie, il sistema di valori e le norme specifiche
che riguardano l’ordine sociale. Oggi, i mass-media detiene il primato nel promuovere questo rito in quanto
custodisce e preserva la simbolistica religiosa oltre le valenze tradizionali che conservano e tramandano la ricca
ed importante simbolistica religiosa. Le trasmissioni televisive come la messa integrale del 14 ottobre e gli altri
eventi si svolgono durante le manifestazioni dedicate alla città di Iasi, organizzate dall’Istituzione metropolidica
di Moldavia e di Bucovina e dal canale televisivo Trinitas, le altre interviste ai partecipanti attivi alla processione
mediante le trasmissioni di: TV Iasi, Antena 1, TVR, Pro TV ecc., trasformano gli ascoltatori e gli spettatori in
testimoni, conferendo all’evento un’immagine viva, memorabile. La stampa e la televisione offre a quelli che
non partecipano in prima persona all’evento un “compenso”. Davanti allo schermo si vive l’evento con la stessa
carica emotiva delle persone che partecipano a questo rito in modo diretto nel cortile della Cattedrale. La
televisione offre ai suoi spettatori “lo spettacolo” equivalente all’esperienza vissuta dai pellegrini. Inoltre, i
mass-media ingrandiscono “monumentalizza” (Pascal Lardellier) il rito svolto a Iasi in movimento, creando
quell’immagine che poi la memoria collettiva la conserva e la tramanderà alle generazioni futuri.
L’effetto di questo rito, evento di comunicazione simbolico, riafferma il ruolo e il potere dei mass-media
nella società contemporanea romena, siccome la trasmissione in diretta o la sua ritrasmissione crea una grande
audienza e innesca la mobilitazione del pubblico. Per un breve periodo di tempo si interrompe il ritmo
esistenziale quotidiano e si viene a creare un momento che ha un significato simbolico unico, e persiste nella
memoria affettiva di ogni individuo che guarda la trasmissione/ ritrasmissione. Mediante i mass-media, si

4
Radu Păun, Scenă și simbol:reprezentații ale puterii în Vechiul Regim românesc, [Scena e simbolo: rappresentanti del potere nel
Vecchio Regime romeno], in Constanta Vintilă-Ghitulescu, Maria Pakucs Willcocks (coord.), Spectacolul public între tradiție și
modernitate:Sărbători, ceremonialuri, tradiții și suplicii [Spettacolo pubblico fra tradizione e modernita: Feste, cerimoniali,
pellegrinaggi e supplizi] Institutul Cultural Român, București, 2007, pp. 104 - 106.
202
 CICCRE I 2012
legittima e aumenta il ruolo e lo scopo della processione e del pellegrinaggio, la comunicazione con il sacro, ma
anche quella interumana, come, d’altronde le modalità di esibirsi del rito.
La Festa di Santa Parascheva, protettrice della città di Iasi e anche dell’intera Moldavia, nell’ultimo
decennio si è trasformata, grazie ai mass-media, da una “metafora” individuale ad un’ampia “metafora”
collettiva, sociale che glorifica una tradizione religiosa secolare.

Bibliografia
Coman, Mihai, Introducere în antropologia culturală.Mitul și ritul [Introduzione all’ antropologia culturale. Il mito e il
rito], Iasi, Editura Polirom, 2008.
Karnoouh, Claude, Adio diferenței. Eseu asupra modernității târzii [Addio alla differenza. Saggio sulla tarda modernità], in
romeno di Virgil Ciomoș și Horia Lazăr, Cluj –Napoca, Editura Dacia, 1994.
Lardellier, Pascal, Teoria legăturii ritualice. Antropologie și comunicare [Teoria del legame ritualico. Antropologia e
comunicazione], traduzione di Valentina Pricopie, Bucuresti, Editura Tritonic, 2009.
Păun, Radu, Scenă și simbol: reprezentații ale puterii în Vechiul Regim românesc [Scena e simbolo: rappresentazione del
potere nel Vecchio Regime romeno], in Vintilă- Ghitulescu, Constanta/Pakucs Willcocks, Maria (coord.), Spectacolul public
între tradiție și modernitate: Sărbători, ceremonialuri, pelerinaje și suplicii [Spettacolo pubblico fra tradizione e
modernità: Feste, cerimoniali, pellegrinaggi e supplizi], Bucuresti, Institutul Cultural Român, 2007.

Sitografia
[Link]/ro/vietile_sfintilor/sfanta_cuvioasa_parascheva.html
[Link]/social/Sarbatoarea-Sfintei-Parascheva, 9 octombrie 2011
[Link]/local/pelerin, 12/10/2011

203
 CICCRE I 2012

Diana JUNG Tutte le strade conducono a Roma

(Université de l’Ouest de
Timişoara)

Abstract: All roads lead to Rome. This paper aims to point out the centrality of Rome, not so much as a cultural and
historical center of great importance, but as an idea of “high stile” of life, representing an unique occidental city.
Starting with the idea that Rome, since the Antiquity represented richness and a high social status, we intend to
analyze the contemporary migration towards it. We won't present Rome as a guide, but as a destination for an individual
that tries to overcome himself.

Keywords: Rome, life style, migration, social status, tourist attraction

Riassunto: Il presente contributo si propone di evidenziare la centralità della città di Roma, non tanto come centro culturale
e storico di massima importanza, ma soprattutto mostrerà l’idea di “un altro stile” di vita in rappresentanza di una città
occidentale inconfondibile.
Partendo dall’idea che Roma, nell’Antichità, rappresentava la ricchezza e lo statuto sociale massimo, ci proponiamo
di analizzare la tendenza attuale di migrazione verso tale posto. Non presenteremo Roma in versione guida turistica, ma
come destinazione dell’individuo in cerca di autosuperamento.

Parole-chiave: Roma, stile di vita, migrazione, statuto sociale, attrazione turistica

1. Definizione del proverbio

“Tutte le strade portano a Roma, o come dirà un romano”, “Tutte ‘e strade pórteno a Roma”, è un
proverbio della cultura popolare italiana, meglio detto della cultura romana.
Il proverbio trae origine dall'efficiente sistema di strade dell'antica Roma, su cui in buona parte si basa l'attuale
sistema viario italiano. Molte strade consolari partivano da Roma e quindi, se prese in senso contrario,
“portavano a Roma”.
Da un altro punto di vista si sa che nella antichità, nella epoca romana, effettivamente tutte le strade
portavano a Roma. Si pensa che il detto abbia a che fare con le colonne che l’imperatore Augusto fece costruire
attorno all’anno 20 dopo Cristo. Su queste colonne dorate era stato posto il nome di tutte le capitali delle province
che appartenevano allora all’Impero Romano, assieme alle loro distanze da Roma. La gente che osservava queste
colonne aveva proprio l’impressione che tutte le strade conducessero alla capitale dell’impero. La città era così
costruita che tutte le sue strade consolari avevano una stessa destinazione: il Campidoglio. Da qui veniva misurata
la lunghezza di ogni strada, che veniva poi indicata con quelle che erano chiamate “pietre miliari”.
2. L’idea della immigrazione
Come abbiamo detto prima, tutte le strade portano a Roma, ma tutte le strade hanno una destinazione.
Nell’esistenza umana è implicita, da sempre, l’idea di cercare un altro posto per svolgere la propria vita, diverso
da quello di origine. Questa idea è nota con il nome di immigrazione.
Il dizionario dice che:
L''immigrazione è il trasferimento permanente o temporaneo di gruppi di persone in un paese diverso da quello
di origine; dal punto di vista del luogo di destinazione il fenomeno prende il nome di immigrazione, da quello di
origine si parla di emigrazione. Si possono includere le migrazioni di popolazioni ed i movimenti interni ad un paese
(le cosiddette migrazioni interne e il fenomeno dell'urbanizzazione). ([Link])
La definizione parla proprio della idea nostra, quella che noi come individui abbiamo la voglia di
superare la nostra situazione per arrivare a “Roma”, cioè a quel posto che ci fa crescere. Partendo dall’idea che
Roma, nell’Antichità, rappresentava la ricchezza e la condizione sociale esemplare, vogliamo ora analizzare la

204
 CICCRE I 2012
tendenza attuale di forte migrazione verso tale posto. Dunque, presenteremo Roma come simbolo di una
destinazione dell’individuo alla ricerca di un autosuperamento.

2.1. L’emigrazione dall’Italia e l’immigrazione in Italia

La immigrazione è sinonimo di migrazione, ma noi parliamo dai tempi nostri, dai tempi moderni,
quando il uomo diviene consapevole della situazione economica, sociale e pure intellettuale.
Iniziando con il popolo italiano, quel posto nel mondo, quella “Roma”, cui portano tutte le strade, è stata
l’America. La principale causa dell’emigrazione italiana fu la situazione economica e così nei secoli XIX e XX
dai porti del Mediterraneo partirono molte navi con italiani diretti in America, dove le condizioni economiche
erano più favorevoli.
Nel 1860 si unificò l’Italia. Nei primi anni del’900 l’emigrazione verso l’America assume le
caratteristiche di un vero esodo verso gli USA. Vengono respinti gli immigrati più politicizzati perche ritenuti
pericolosi. Negli ani ’50 a causa della sempre maggiore chiusura dei confini da parte della USA, un numero
sempre maggiore di emigranti si dirige verso i paesi europei. Dalla fine della Seconda Guerra Mondiale
l’emigrante tipo svolge i lavori più umili, in paesi come il Belgio, la Germania, la Svizzera. Dal 1970 lentamente
il numero degli emigranti cala e l’Italia comincia a diventare, da paese di emigrazione, un paese di
immigrazione. L’emigrazione dall’Italia ha avuto le caratteristiche di un vero e proprio esodo. Nel 1914 sono
circa 25 milioni gli Italiani che hanno intrapreso il “ viaggio della speranza” ma 1915 l’Italia blocca le partenze a
causa dell’inizio della Prima Guerra Mondiale. Cinque anni dopo comincia la selezione degli emigranti che
entrano negli Stati Uniti.

Della tabella ci si può fare una idea più ampia di quello che ha significato l’emigrazione italiana nel
mondo. Gli italiani che emigrarono negli paesi europei cercavano un posto di lavoro nei paesi germanici come:
Svizzera, Germania, Austria. Ma il paese con il più grande numero di immigrati italiani è stato la Francia per la
evidente facilità di imparare la lingua, che è una lingua latina-romanica come quella italiana, il che ha reso
l’integrazione più rapida.
Dopo l’America, che certamente rappresenta il sogno americano di tutti, i paesi extra Europei verso cui
sono emigrati gli Italiani sono stati, come nel caso della Francia, i paesi con lingua di origine latina: l’Argentina
e il Brasile.

205
 CICCRE I 2012
Oggi, l’immigrazione in Italia è pure un fattore di importanza maggiore. Oggi il fenomeno di
immigrazione nel paese italiano ha conosciuto un incremento notevole, si guardiamo il fenomeno e i suoi numeri
negli ultimi 10 anni. L’idea di andare a “Roma” ha iniziato ad avere senso per altri paesi europei come: la
Bulgaria, la Polonia, la Moldavia, la Romania etc.

3. La Romania e l’emigrazione
3.1. Il periodo pre-emigrazione
L’anno 1989 è stato il anno della caduta del regime comunista, il regime dittatoriale di Ceausescu, nella
Romania. Questo regime segnò un’importante tappa nella storia della Romania con gravi conseguenze sulla
libertà di circolazione della popolazione, sia all’interno del territorio nazionale che verso l’esterno.
Dopo la caduta del regime comunista, la nuova Costituzione garantisce la libertà di movimento della
popolazione, in base alla quale ogni cittadino rumeno è stato dotato di un passaporto. Ogni cittadino rumeno ha
acquisito così la possibilità di attraversare le frontiere del Paese. Circa 100 mila persone lasciarono il Paese per
trasferirsi in modo permanente in Germania, in Israele ed in Ungheria nei primi anni dopo la radicale svolta del
1989. A spostarsi in quegli anni furono prevalentemente le minoreta etniche costrette all’interno dei confini
nazionali rumeni fino al momento del crollo del regime.
Dopo il 1992, affievolitasi l’entità delle migrazioni etniche, il livello di uscita in direzione dei Paesi
esteri diminuì significativamente. L’emigrazione rumena si svolse con una marcata connotazione “tedesca” dei
trasferimenti all’estero e continuò fino al 1996, dopo di che le principali destinazioni divennero gli Stati Uniti e
il Canada, paesi extra Europei. La prevalenza di un concentrato flusso migratorio verso il nord America venne a
ridosso del 2003. Il 2004 ha segnato l’inizio della emigrazione rumena verso paesi come l’Italia, l’Austria e la
Francia, paesi che rappresentano le principali mete dell’emigrazione rumena permanente più recente.
“Il 2002, anno dell’abolizione dell’obbligo del visto per l’attraversamento delle frontiere da parte dei cittadini
rumeni (dal 1990 al 2001 i cittadini rumeni che intendevano lasciare il territorio nazionale dovevano essere muniti
di un visto che provasse, essenzialmente, il soggiorno all’estero per un determinato numero di mesi e garantisse
l’intenzione di non cercare lavoro) ha rappresentato un anno cruciale per le emigrazioni, soprattutto per lavoro. Con
tale provvedimento è stata introdotta la libera circolazione in qualsiasi Stato dell’Unione Europea per periodi non
superiori ai tre mesi (c.d. “visto turistico”, in realtà un permesso trimestrale di soggiorno all’estero) ed ha di fatto
dato un nuovo slancio alle migrazioni di cittadini rumeni, sia creando nuove opportunità nella ricerca di un
lavoro regolare all’estero, sia permettendo meccanismi di lavoro temporaneo e di tipo trimestrale a rotazione (one job –
several workers)”. (Gli immigrati rumeni in Italia e in Veneto, p. 5)

3.2. L’ integrazione
Come abbiamo detto, l’immigrazione rumena in Italia iniziò al momento del crollo del regime
Ceausescu, alcuni anni prima della liberalizzazione del sistema dei visti. Allora, i visti Schengen, quel
documento che di dava il diritto di visitare un paese europeo, venivano acquistati dai potenziali migranti ad una
cifra di circa 1.000 dollari, parliamo dal periodo pre-Euro (somma spesso prestata da parenti e familiari più
ricchi, magari già all’estero o già stati all’estero per precedenti esperienze lavorative).
La strategia più frequentemente utilizzata dai migranti rumeni per l’ingresso in Italia fu il tentativo di
entrare a far parte di viaggi turistici organizzati diretti verso i Paesi europei dell’area Schengen (con l’intenzione
finale di lasciare il gruppo per dirigersi autonomamente in Italia), dall’altro l’acquisto di una personale lettera di
invito nel Paese di destinazione, in grado di facilitare la concessione dei documenti per l’espatrio. Tutti questi
tentativi avevano dei rischi: se i rumeni erano trovati al posto di lavoro senza documenti, cosa che succedeva nel
75% dei casi, erano inviati ai paesi di origine.
“Molti immigrati rumeni iniziarono la loro esperienza migratoria in Italia entrando come turisti e trovando una
prima occupazione nel mercato del lavoro sommerso, svolgendo in molti casi lavori poco remunerati. Il successo
nell’adattamento era strettamente collegato al ruolo dei familiari e dei parenti già in Italia ed in grado di
assicurare un alloggio e l’aiuto necessario alla ricerca di un lavoro. La presenza in Italia di queste persone
(spesso entrate come turisti), in molti casi, si spinge oltre i tre mesi di permanenza concessi dal visto e si
prolunga nel tempo in modo irregolare, nella speranza di un’occasione per regolarizzazione la propria presenza”.
(Gli immigrati rumeni in Italia e in Veneto, p. 14)

206
 CICCRE I 2012
Ma quanti sono gli immigrati rumeni in Italia registrati dalle fonti statistiche ufficiali? I visti d’ingresso
in Italia concessi a cittadini rumeni sono risultati 7 anni fa, nel 2005 oltre 47.000. Dopo una significativa
flessione registrata nel 2002 (anno di ingresso della Romania nell’area Schengen), essi hanno successivamente
conosciuto un progressivo incremento, riportando i valori sui livelli del periodo di consapevolezza dell’ uomo,
quando l’identità politica e sociale erano stati i punti di massimo interesse. Dopo l’abolizione dei visti per
periodi di soggiorno inferiori a 3 mesi, si è visto subito l’effetto della consistente crescita del complessivo
numero dei visti rilasciati; quelli ancora necessari per periodi di soggiorno più lunghi o per motivi quali il lavoro
subordinato, il lavoro autonomo ed il tirocinio sono ad oggi in forte crescita.
Tutte la strade portano a Roma e per i rumeni è proprio così. Il più grande numero di immigrati rumeni
in Italia è nel Lazio. Nel 2010 erano piùu di 72.000 residenti a Roma, un numero superiore dell’11% di quello
dall’anno precedente.

% su tutta Variazione
Regione Romeni la popolaz. % anno
straniera precedente
Maschi Femmine Totale %
20,3
1. Lazio 93.709 102.701 196.410 36,19% +9,4%
%
14,2
2. Lombardia 67.359 70.359 137.718 12,94% +6,9%
%
14,2
3. Piemonte 63.165 73.912 137.077 34,36% +5,2%
%
10,5
4. Veneto 48.438 53.534 101.972 20,21% +5,2%
%
5. Toscana 32.159 44.979 77.138 8,0% 21,18% +8,3%
6. Emilia-Romagna 29.122 36.940 66.062 6,8% 13,20% +8,9%
7. Sicilia 16.301 24.000 40.301 4,2% 28,40% +17,7%
8. Campania 12.723 16.542 29.265 3,0% 17,82% +21,1%
9. Umbria 9.832 14.489 24.321 2,5% 24,36% +9,9%
10. Calabria 10.749 13.250 23.999 2,5% 32,17% +16,7%
11. Marche 8.921 14.038 22.959 2,4% 15,69% +7,3%
12. Puglia 8.738 13.895 22.633 2,3% 23,65% +18,7%
13. Abruzzo 9.762 12.623 22.385 2,3% 27,64% +11,3%
14. Friuli-Venezia
9.060 10.604 19.664 2,0% 18,68% +8,3%
Giulia
15. Liguria 6.478 8.559 15.037 1,6% 12,00% +13,9%
16. Trentino-Alto
4.724 5.768 10.492 1,1% 11,62% +11,4%
Adige
17. Sardegna 3.593 6.306 9.899 1,0% 26,15% +19,9%
18. Basilicata 2.385 3.713 6.098 0,6% 41,38% +21,0%
19. Molise 1.252 1.860 3.112 0,3% 34,85% +8,7%
20. Valle d'Aosta 841 1.193 2.034 0,2% 23,35% +14,2%
Totale ITALIA 439.311 529.265 968.576 21,2% +9,1%

[Link]

207
 CICCRE I 2012
Conclusioni
Nel 2012 l’ immigrazione dei rumeni verso l’Italia, o verso Roma, ha registrato una diminuzione a causa
della crisi globale. I rumeni immigrati dalla Romania più di 10 anni fa, hanno trovato un loro posto nelle strade
di Roma. Nel Lazio si trovano ditte rumene e negozi con prodotti specifici rumeni nei quali non entrano solo gli
immigrati. Molti Romeni hanno prestiti bancari per poter pagare la case o le macchine comprate nel territorio
italiano. Per queste persone che hanno lasciato il loro paese anni fa, alla ricerca di un posto migliore, questo
posto è stato l’ Italia, con le sue strade che portano a Roma.

Bibliografia
Alexandru M., Lazaroiu S. (2005), Controlling exits to gain accession. Romanian migration policy in the making, Migration
Programme 2004-2005, in [Link]
Badescu G. (2004), Romanian labor migration and citizenship, Babes-Bolyai University, Romania.
Bragato S., Anastasia B., (2004), L’immigrazione in provincia di Vicenza: l’impatto della “grande
regolarizzazione, in Zucchetti E. (a cura di), La regolarizzazione degli stranieri. Nuovi attori nelmercato del lavoro
italiano, FrancoAngeli, Milano.
Bragato S.,Anastasia B., Rasera M. (2004), Dopo la “grande regolarizzazione” del 2002: percorsi
lavorativi degli immigrati e impatto sul mercato del lavoro, in Barbagli M., Colombo A., Sciortino G. (a cura di), I
sommersi e i sanati. Le regolarizzazioni degli immigrati in Italia, il Mulino, Bologna.
Constantin D., Vasile V., Preda D., Nicolaescu L. (2004), Migration Phenomenon from the Perspective of Romania
Accession to the EU, European Institute in Romania, Bucarest.
Rosoli, G., Italian Migration to European Countries from Political Unification to World War, Westport- London, 1985
Veneto lavoro, a cura di Letizia Bertazzon (2007), Gli immigrati rumeni in Italia e in Veneto, Milano.

Sitografia
[Link] 09/06/2012, 14:36
[Link] 01/06/2012, 18:45
[Link] 04/06/2012, 10:56
[Link] 13/06/2012 8:56
[Link] 14/06/2012 10:45

208
 CICCRE I 2012

Saša MODERC La presenza dell’italiano nel paesaggio linguistico della

(Università di Belgrado) Serbia

Abstract: Italian language in Serbian linguistic landscape. In this article we direct our attention to the phenomenon of
Italian language as a “submerged” language, present in Italian or pseudo-Italian names of Serbian enterprises, shops and
similar activities. Italian is a foreign language in Serbia; moreover, Serbian is a Slavic language, while Romance languages
(present in Serbian educational system) are actively spoken only on by the Romanian minority living on the borders with
Romania. Thus, as Italian is a foreign and not widely known language in Serbia (although it is very popular and occupies an
important place in foreign language school activities), very frequently some of the linguistic, morphological, semantic and
cultural aspects of enterprise and shop names in Italian seem to lack an understandable and acceptable socio-linguistic or
cultural motivation in the eyes of Italian native speakers and sometimes they even sound funny or totally unacceptable.
Inthis article the author suggests two possible fields of additional research: the study of the origin and the development of
Italian cultural and linguistic influences in Serbia from a diachronic point of view, and the study of Italian influences in
other Balkan countries, in order to underline differences and similarities in the regional perception of Italian language and
Italian culture through spontaneous and informal applications of this language.

Keywords: Italian language, Serbia, cultural model, socio-linguistic motivation, pseudoitalinisms, enterprise names, shop
names

Riassunto: Il presente articolo tratta il fenomeno linguistico dei nomi italiani assegnati ad aziende, ditte e locali pubblici, in
Serbia, e presenti anche in targhe, pannelli e slogan pubblicitari e in vari prodotti di largo consumo. Tale fenomeno appare
interessante per via della lontananza geografica e linguistica tra Serbia e Italia, fattori che non destimolano gli autori dal
designare con nomi italiani o italianeggianti la propria attività economica e imprenditoriale. L'italiano in Serbia è una lingua
straniera, per cui non di rado gli aspetti linguistici, semantici e culturali di tali nomi e scritte appaiono privi della necessaria
motivazione sociolinguistica, agli occhi di chi conosce la lingua e la cultura italiane, oppure sono persino comici, assurdi o
addirittura inaccettabili. Oltre a presentare una casistica illustrativa del fenomeno, l'autore cerca di delineare una possibile
risposta al perché di questa diffusione "informale" dell'italiano, non registrata (a parte l'inglese) per le altre lingue europee
di grande diffusione.

Parole-chiave: lingua italiana, Serbia, modello culturale, motivazione sociolinguistica, pseudoitalianismi, nomi di aziende,
nomi di locali

“Language is all around us in textual form as it is displayed on shop windows, commercial signs,
posters, official notices, traffic signs, etc”1. L’attenzione dedicata in tempi recenti dalla linguistica al tema dei
messaggi linguistici “sommersi”, presenti in contesti precedentemente ignorati dai ricercatori 2 ci ha indotto a
iniziare una riflessione sulla posizione “informale” della lingua italiana in Serbia. In questo paese la lingua
italiana ormai da tempo non è presente esclusivamente come materia di studio nelle istituzioni scolastiche e
universitarie (nel maggio del 2012 il Dipartimento di Italianistica della Facoltà di Filologia di Belgrado ha
celebrato con un convegno internazionale gli ottanta anni di insegnamento dell’italiano)3 e nei corsi di lingua
organizzati da istituti privati (dove l’italiano continua ad essere assai richiesto, nonostante la recente crescita
dell’interesse per lo spagnolo, crescita favorita più dalla ormai stabile presenza nei media televisivi di novelas
latinoamericane e serie spagnole che non da legami e partenariati economici, come nel caso dell’Italia). La

1
Gorter, Durk (2006), p. 1.
2
Per una trattazione più argomentata cfr. anche Shohamy-Gorter (2009) e Mark-Turk-Burenhult-Stea (2011).
3
Oltre i confini. Aspetti transregionali e interculturali dell’italiano, Università di Belgrado, 25–26 maggio 2012.
209
 CICCRE I 2012
presenza informale dell’italiano si può registrare ovunque nel paesaggio linguistico della Serbia; è sufficiente
dare un’occhiata di sfuggita alle pubblicità su quotidiani e riviste, prestare attenzione ai nomi di negozi e aziende
presenti nella jungla di targhe, cartelloni e insegne nei centri urbani. Nel contesto della presenza dell’italiano in
Serbia vanno anche ricordati i nomi di vari marchi alimentari o di largo consumo prodotti in Serbia ma recanti
nomi italiani o italianizzati, anche mediante suffissi della lingua italiana applicati a temi lessicali non
necessariamente italiani4. Questa presenza, non sempre felice se se ne considerano gli usi e, più spesso, gli abusi,
può indurre a concludere che la lingua italiana in Serbia goda di notevole popolarità e che l’Italia occupi un
posto di primo piano nello scambio economico della Serbia, ipotesi confermata dal fatto che in termini di
importazioni e di esportazioni, l’Italia è da decenni fra i tre più importanti partner economici della Serbia.
Come già detto sopra, nell’ambito dell’insegnamento e dello studio delle lingue straniere l’italiano gode di
uno status e di una popolarità particolari in Serbia. Abbiamo già menzionato l’insegnamento universitario a
Belgrado e Novi Sad; inoltre, nel 2013 è prevista l’inaugurazione di un dipartimento di italianistica a Kragujevac.
Vanno ricordate realtà come i licei filologici di Belgrado e Sremski Karlovci, il Liceo bilingue di Belgrado, diversi
licei, scuole elementari, scuole medie e scuole di musica in cui si insegna, a vari livelli, la lingua italiana.
L’introduzione dell’italiano nelle scuole primarie e secondarie in Serbia risale al 2003, quando l’editore ufficiale di
libri di testo per la scuola (relitto vivente del sistema socialista: ormai da anni anche in Serbia esistono vari editori
privati che si cimentano nel settore dell’editoria scolastica) ha iniziato la pubblicazione di un metodo per
l’insegnamento dell’italiano che parte dalla terza elementare e si conclude con la terza media5.
Considerata la popolarità della lingua italiana in Serbia, quali sono le ragioni per cui rivolgiamo la nostra
attenzione alla presenza di questa lingua nel panorama linguistico della Serbia, e più specificamente al campo
dei nomi di aziende o negozi in Serbia? Vista la popolarità e la presenza istituzionale della lingua italiana,
sarebbe da aspettarsi che in questo specifico campo non vi sia materiale linguistico tale da suscitare l’interesse
degli italianisti o la sorpresa di chi conosce bene la lingua italiana. Invece, sulla base del materiale linguistico
raccolto e analizzato, occorre subito sottolineare che non è visibile una correlazione diretta tra la presenza
dell’italiano nell’insegnamento linguistico in Serbia e l’ortografia, la morfologia e l’accettabilità culturale di
numerosi nomi di negozi o aziende operanti in questo paese, il quale pure ha una discreta tradizione di
plurilinguismo e riconosce, nel suo sistema scolastico e amministrativo, le lingue delle minoranze etniche
residenti nelle zone di confine (per citarne alcune: croato, ungherese, romeno, bulgaro, albanese; ruteno [in
serbo: rusinski] e slovacco, quantunque queste ultime due lingue non appartengano a entità etniche di paesi
confinanti), ma non altrettanto la lingua italiana, a suo tempo riconosciuta nell’ex Jugoslavia come lingua di
minoranza etnica (in Istria), ma non più in Serbia, per ovvi motivi geografici. Dal materiale linguistico che
abbiamo preso in considerazione si può concludere che una gran parte dei nomi italiani adottati e gran parte delle
soluzioni linguistiche scelte rivelano non solo una scarsa conoscenza di questa lingua (per quanto riguarda
ortografia e morfologia), ma rivelano anche – fatto forse più grave – una profonda ignoranza delle dimensioni
connotative e culturali delle soluzioni linguistiche adottate, le quali invece sono perfettamente riconoscibili per
gli italiani o per chi abbia buona padronanza di questa lingua e di questa cultura. Nel seguito esporremo alcune
osservazioni sull’italiano nel panorama linguistico della Serbia.
Il modello culturale che l'Italia irradia nel mondo è fortemente recepito in Serbia in attività quali la
ristorazione e la moda, settori ai quali viene riconosciuto il primato o perlomeno la preminenza dell’Italia, per cui

4
Alcuni esempi dall’industria dolciaria: Finitto, Finetti, Viennetta (confezione familiare di gelato; in serbo il nome della città di
Vienna, Beč, è prestato dall’ungherese), quindi il detersivo per stoviglie Pompa, italiano nella forma ma forse equivoco o
comunque di non chiara motivazione per chi conosca la lingua italiana. Menzioniamo anche l’ibrido italo-inglese Tomatino
(passata di pomodoro) ed altri prodotti con suffissi italiani in primo piano, come Cremissimo e Frutella (sic), per citarne solo due,
o vari prodotti dell’industria farmaceutica aventi nomi composti, il cui secondo elemento è -vita (associabile, comunque, anche al
latino). Ci riproponiamo di ritornare più dettagliatamente in altra sede sul tema della morfologia degli italianismi e degli
pseudoitalianismi nei nomi di prodotti di largo consumo in Serbia.
5
In Serbia la terza media italiana corrisponde all’ottava classe elementare. L’editore è lo Zavod za udžbenike di Belgrado, i libri di
testo, corredati di quaderni per esercizi e manuali per il professore sono, in ordine progressivo: Insieme! 1, Insieme! 2, Insieme! 3
(autori: J. Vučo e S. Moderc), Ciao, ragazzi! (A. Blatešić), Amici 1 (A. Blatešić, J. Stojanović), Amici 2, Amici 3, Amici 4
(Blatešić, Stojanović, Zavišin).
210
 CICCRE I 2012
utilizzare nomi italiani per i propri ristoranti e le proprie boutique dovrebbe indurre il consumatore ad identificare i
servizi offerti o la merce in vendita con l'Italia e con i prodotti italiani per quanto concerne lo stile, la qualità e la
provenienza della merce in vendita, appoggiandosi a un gioco psicologico che non di rado fa leva anche su comuni
stereotipi e pregiudizi. Di conseguenza, le aziende e gli esercizi che offrono abbigliamento e calzature o specialità
gastronomiche di origine italiana intendono lanciare un inequivocabile messaggio al consumatore e al cliente,
incentrato su un insieme di valori positivi attribuiti, nell’immaginario comune, all’Italia, allo stile italiano e ai
sapori italiani (o mediterranei). Non sorprende neanche il numero e la diffusione di negozi di abbigliamento e
ristoranti che portano nomi genuinamente italiani. Indubbiamente l’intenzione e di lasciare l’impressione nel
cliente/consumatore di vivere un pezzetto di Italia nel proprio paese, senza dover spostarsi più di tanto per avere
un'impressione di “Italia in Serbia”, con l’aspettativa di ricevere trattamento e qualità presumibilmente degni del
paese assunto come ideale. Qui occorre sottolineare una caratteristica psicologica del consumatore/cliente serbo, il
quale si aspetta, in molti casi fondatamente, di ottenere un servizio e un trattamento migliore in locali o aziende
straniere o aventi la pretesa di sembrare tali: parliamo di “italianità” dell’insegna, del nome dell’azienda e della
boutique come garanzia a priori o come stereotipo di qualità. In questo atteggiamento del consumatore medio serbo
si rispecchia la radicata diffidenza verso i prodotti nazionali e l’aspettativa che il prodotto proveniente dall’estero
sia di norma migliore rispetto a quello nazionale. Poiché parliamo dell’ambiente cui apparteniamo e dove viviamo,
possiamo permetterci di essere anche più critici e parlare di complesso di inferiorità, quantunque questo sia un
giudizio puramente soggettivo dell’autore, non corroborato da relative competenze o in psicologia o
sociolinguistica6. Sottolineato questo punto, possiamo citare vari nomi di ristoranti che sembrano presi direttamente
da esercizi italiani, designanti nomi di città, come “Verona”, “San Remo”, “San Marino”, “Bella Napoli” (bella è
una parola italiana di discreta diffusione in Serbia), “Rimini”, “Venezia”, ecc. Altri locali portano il nome di famosi
artisti, pochi in ogni caso i primi e poco conosciuti i secondi: si registrano “Verdi” e “Paganini”, di tanto in tanto
capita di incontrare qualche ristorante chiamato “Caruso”; un chiosco di fast food è chiamato “Donatello”, ma la
tartaruga sull’insegna del locale svela impietosamente che si fa riferimento ad una delle quattro ninja turtles, eroi
dei cartoni animati degli anni Ottanta e Novanta. Anche le scuole di lingua in cui si insegna l’italiano hanno nomi
italiani o fanno riferimento all’Italia: possiamo menzionare, tra le altre, le scuole “Leonardo da Vinči” (sic!),
“Mondo” , “Italianissimo”, “Bella Lingua”, “Equilibrio”, “Lingua Viva”, “La lingua”, nomi che linguisticamente e
culturalmente risultano accettabili all’orecchio italiano. Con nomi di questo genere, accettabili anche all’orecchio
italiano, poco interessanti per la nostra analisi, si crea una connessione logica e plausibile tra il tipo di attività e il
nome di aziende, ristoranti e negozi.
Vari negozi di abbigliamento, quali “Luca di Conte”, “Intimo” o "Linea" (questi due pronunciati con
accento piano), o "Giorgio", sono da ritenere accettabili anche in Italia (con qualche perplessità sulla citata
catena di negozi di abbigliamento “Luca di Conte”, nome improbabile in ambiente italiano, da ritenere
pseudoitalianismo a tutti gli effetti). Qui però si registrano errori al livello grammaticale: cfr. casi come il bar
“San Stefano”, al posto della forma corretta “Santo Stefano”, o gli esercizi “San Torino” e la variante “San
Torini”, ambedue facenti una evidente allusione all’isola greca di Santorini, con una grafia che, per quanto
grammaticalmente corretta, risulta difficilmente comprensibile a un italiano medio e ancor meno a un esperto di
teologia e agiografie.
Un gruppo ben più interessante di pseudoitalianismi, motivato dal desiderio di conferire con il loro
“esotismo” all’attività imprenditoriale una parvenza di internazionalità e di vicinanza a modelli culturali ed
economici italiani nella percezione del cliente/consumatore locale, riesce tuttavia “esotico”, strano o
difficilmente comprensibile all’orecchio italiano. Possiamo citare diversi esempi di locali la banalità del cui
nome non viene percepita da chi non conosce l’italiano. Un parrucchiere con l’insegna “Capelli”, un salone di
bellezza chiamato “Bambino”, quantunque i bambini non beneficiano dei trattamenti di bellezza generalmente
riservati agli adulti, o il nome di un altro salone di bellezza, “Labbra”, il cui nome si presta alle più svariate

6
È indicativo, per questo argomento, lo slogan di una pubblicità serba: “Svetsko, a naše“ (tradotto – bene, rispetto al senso – in
inglese: “World class from Serbia“), in cui la congiunzione avversativa a può assumere anche un valore concessivo, dando il
significato: (Qualità) mondiale, ma/anche se dalla Serbia, che sembra dirla lunga sulla sfiducia del consumatore serbo nel
prodotto nazionale.
211
 CICCRE I 2012
interpretazioni, possono dare un’idea quale fenomeno vogliamo sottolineare. Il salone di bellezza “Bambola”
risulta meno inaccettabile, ma forse è “politicamente scorretto” per le norme attuali, mentre politicamente appare
decisamente retro o immotivato il nome di un altro salone di bellezza, chiamato “Avanti”, il quale tuttavia tra i
parlanti serbi ormai non si associa più a idee politiche di sinistra7.
Esempi di nomi e soluzioni linguistiche ancora meno plausibili per aziende ed altre attività imprenditoriali
si possono reperire consultando gli annunci pubblicitari o spulciando il sito del Registro delle Imprese serbo
([Link]; il sito ha anche la versione in lingua inglese). La ricerca è limitata a singole parole; per avere un
elenco completo di tutte le imprese è necessario versare al Registro una determinata somma per ciascuna impresa.
Considerato il numero delle imprese, per avere l’elenco in questione sarebbe necessario un cospicuo investimento
finanziario. La nostra ricerca è stata condotta per tentativi o tenendo conto di nomi o parti di nomi di aziende già
registrati nel paesaggio linguistico della Serbia. La nostra attenzione è stata attirata da nomi di aziende come
“Ottimo”, “Ecco Bene”, “Eccolo”,”Eccola”, “Ecco La Petrol” (azienda che rivende idrocarburi: l’elemento ecco
forse doveva riferirsi a “eco”, “ecologico”, ma questa è un’ipotesi che esige una verifica presso l’azienda stessa,
cosa che non abbiamo avuto l’opportunità di fare), “Splendido” (nome di una lavanderia; l’insegna del negozio
reca un accento acuto sulla “e”, nella speranza – temiamo vana – che i clienti pronuncino correttamente il nome
dell’esercizio e non come una parola piana). Seguono “Bene”, “Buono”, “Altro”, “Altra”, “Vesto” (boutique),
“Senso” (bar),“Subito” (pronunciato come parola piana), poi vari “Vista”, “La Vista”, “Vista Plus”, “Bella Vista”,
“Prima Vista”, “Belavista”, “Perbene”, parole italiane generalmente sconosciute (a parte bene) in Serbia, oscure nel
loro significato e in un certo senso enigmatiche e, fatto per noi rilevante, prive di motivazione pratica per l’orecchio
italiano. A questo elenco possiamo aggiungere sintagmi ulteriormente criptici, come “Solo Studio” (salone di
bellezza), quindi vari locali il cui nome contiene la parola pronto: “Pronto Moda”, “Pronto Bike” (negozio di
biciclette, specifico ibrido linguistico in quanto combina l'italiano e l’inglese, altra lingua dominante nel panorama
linguistico serbo: russo, francese, tedesco e spagnolo sono invece pressoché assenti), “Pronto Gruppo”. Non di rado
la parola gruppo viene adattata in “gruppa”, dal momento che la corrispondente parola serba, “grupa”, è un prestito
romanzo, ma femminile, forse perché mutuato dal tedesco. Simili considerazioni possono farsi per aziende
chiamate “Domani” e “Meglio Domani” (risultato, forse, di una traduzione sbagliata del serbo “Bolje sutra”, [“(un)
Domani migliore”]. Meritano una menzione a parte i jeans “Conto Bene”, cuciti – se non andiamo errati – in
Romania e piazzati sul mercato serbo con questo strambo nome. Una nostra conoscente, che doveva proporre una
soluzione grafica per la pubblicità e la promozione del marchio, mi chiese delucidazioni circa il significato di
“Conto Bene” per poter conferire al suo design pubblicitario una certa coerenza con questo nome di marchio.
Rimase sorpresa quando dovemmo informarla che conto bene, in italiano, è un enunciato, una frase semplice ed ha
ben poco a che vedere con il settore dell’abbigliamento.
Rispettano le norme ortografiche e morfologiche nomi di locali come “Botta”, “La forza” (pizzeria), “La
Lupa” (ristorante di Novi Sad; imbarazzanti i valori connotativi del nome), “Senza paura” (altro ristorante dal
nome rassicurante, quantunque poco chiaro), “Sotto sopra” (agenzia immobiliare). Segue la pizzeria “Pizzicato”,
con accostamento paretimologico tra pizza e il termine musicale pizzicato (usato in Serbia gergalmente per
esprimere alta considerazione di qualcosa, con il valore di “ottimo” 8), la cui motivazione linguistica è certamente
poco trasparente all’orecchio italiano. Da notare che pizza in serbo viene quasi sempre scritto nella grafia italiana
in quanto le trascrizioni in serbo (“pica”, o in cirillico “пица”) possono designare l’organo genitale femminile,
dando luogo a un’infinità di barzellette a doppio senso. Andando avanti, il nome della discoteca “Inferno” può

7
La canzone “Avanti popolo” (come anche “Bella ciao”) era popolare ai tempi della Jugoslavia socialista; un gruppo musicale
sloveno, i Pankrti, ne fece una versione punk. All’autore è capitato di vedere, alcuni anni fa, a Belgrado, una serie di piccoli
manifesti recanti la scritta “Avanti prevaranti”, messaggio politico riferito probabilmente al partito allora al potere (“prevarant”
corrisponde all’italiano frodatore). Non sappiamo in quale misura questo messaggio fosse riconoscibile ai più per le sue radici
socialiste e come tale venisse percepito dalle generazioni giovani. In ogni caso, i caratteri neri dei manifestini, e non rossi, come
indurrebbe a pensare l’uso della parola/slogan “avanti”, sembrano allontanare ulteriormente il messaggio dagli ambienti della
sinistra. Da notare comunque l’efficace e accattivante rima interlinguistica dello slogan, “Avanti prevaranti”.
8
Riportiamo come pseudoitalianismo, nella grafia serba, una forma di apprezzamento appartenente al registro volgare: picikato de
la kura (con valore avverbiale, perfettamente, o aggettivale, perfetto), dove la radice slava in picikato e la parola kura si
riferiscono, rispettivamente, ai genitali femminili e maschili.
212
 CICCRE I 2012
essere correlato a certi atteggiamenti heavy metal o rock, o comunque di negazione giovanile dei valori positivi
della società; la discoteca è situata in una sala sotterranea, per cui la discesa stessa nel locale può renderne
plausibile il nome. Un altro nome di locale che può lasciare perplessi è “Panini veri” (paninoteca). Gli esempi di
nomi or ora presentati (a parte “Inferno” – cfr. Inferno pub sull’isola d’Elba) risultano poco accettabili in Italia e
possiamo considerarli, eufemisticamente, come originali contributi locali alla diffusione dell’italiano o, come
avevamo detto in altra sede, si possono osservare come risultato di un processo di globalizzazione che parte non
da fuori bensì, di riflesso, da dentro; in altre parole, sarebbe un fenomeno di “globalizzazione interna” 9.
Sono numerose le aziende e i negozi con errori ortografici nei nomi italiani. In alcuni casi più che di
errori, si può parlare di soluzioni di compromesso, in quanto nella comunicazione per telefono è più facile
dettare “Bela Makina”, conformemente all’ortografia serba, che non un complicato bella macchina. Lo stesso
dicasi di “Bela Napoli-Dd“; sono erronei nell’ortografia anche i nomi “Buon Vijaggio”, „Donna Belleza“,
“Eurosport-Italijana”, “Aqua Bellisimo” (senza accordo nel genere, fenomeno già radicato con l’aggettivo bravo,
interpretato in serbo come interiezione, per cui viene considerato parola invariabile), o di “Mia Stela”, azienda la
cui proprietaria, nostra conoscente, ha direttamente sottolineato il lato pratico di una ortografia semplificata e
localizzata. Da notare gli ibridi linguistici “Italijanske Patatine” (produttore di patatine fritte), “La Baraka”, “La
Lubenica” (“lubenica”, parola serba, equivale a “cocomero, anguria”: si tratta di un’agenzia di consulting). Un
caso particolare è dato dal negozio di calzature “Cippelicci”, forma italianizzata della parola serba “cipela”
(scarpa) e modificata a ricordare un cartone animato per bambini, presentato in Serbia come “Cipelići” (pron.
/’tsipelit∫i/), in inglese “Shoe people”. Un altro strano caso di italianizzazione non trasparente all’orecchio
italiano si ha nel forno/paninoteca “Tutti Ponetti”, dove il parlante serbo riconosce facilmente l’indefinito
italiano tutto e il verbo poneti, “portare”, in questo contesto “portare via”, modificato in ponetti per dare una nota
di italianità. Forse in questo caso si può riconoscere un tentativo di avvicinarsi, con la sonorità del nome,
all’azienda Fornetti, presente sia in Serbia che in Romania.
La motivazione linguistica e socio-culturale di nomi di aziende e negozi come “Collo Acqua”, “Da
Fratello”, “Sorella”, “Zio”, “Ricco”, “Finestra" (nome di una società che commercia in ghiaia e sabbia),
“Momento”, “Uno Momento”, “Pollo”, “Pollo traffico”, “Marco Pollo” (la corrispettiva parola serba pile, a
differenza di “pollo”, ha connotazioni positive e indica un atteggiamento di simpatia e affetto), “Montobene”
(catena di boutique di Niš; non sarà solo la nostra fantasia, ma ci pare impossibile non cogliere nel nome uno
sfondo sessuale, in ogni caso non percepibile al passante serbo) risulterà sicuramente poco trasparente a un italiano
che si imbatta in scritte e targhe del genere. In questi casi sarebbe opportuno contattare i gestori di queste aziende e
negozi e informarsi direttamente sulle ragioni che li hanno indotti a scegliere questi nomi per la propria attività.
Un caso particolare è rappresentato dai nomi di aziende e locali ispirati alla criminalità organizzata
italiana. Riteniamo che gli inizi di questa peculiare mitizzazione della mafia in Serbia risalgano ai tempi dei film
“Il padrino” e “Il padrino 2” e a un’interpretazione locale di questo fenomeno malavitoso, visto come resistenza
e opposizione allo Stato. L’idea fu ripresa in Serbia come espressione di dissidenza e di protesta contro il
sistema socialista, che nell’ex Jugoslavia era comunque molto più liberale rispetto ai paesi dell’ex Patto di
Varsavia. Una volta appreso questo contesto, non devono stupire il turista italiano locali chiamati “Padrino”,
“Toto Riina” (sic), “Omerta” (senza accento, pronunciato come parola piana), “Don” (ricorreva in una pubblicità
radiofonica per una boutique il personaggio di Don Vito Pantalone, con allusione a Don Vito Corleone 10),
“Padrone”, “Boss” (termine anglosassone, usato sia in Italia che in Serbia), “Vendetta”, “Gabbellotto”,
“Gambino”, “Gotti”… Un certo filone dell’industria cinematografica ha contribuito a popolarizzare il
personaggio di Cicciolina, interpretato dall’attrice pornografica Ilona Staller (ma la sua popolarità crebbe
vistosamente quando diventò deputata e… onorevole), per cui è possibile trovare locali chiamati, appunto

9
Moderc, Saša. Globalizacija iznutra: italijanizmi i pseudoitalijanizmi u nazivima preduzeća u Srbiji. Jezik, književnost,
globalizacija. Tematski zbornik radova. Filozofski fakultet u Nišu, 2008, pp. 283-292.
10
Un’altra pubblicità radiofonica, negli anni Novanta, aveva un allucinante ritornello pseudoitaliano che faceva: “Che belle
pločice, che bella kada, šolja bellissima, come serenada” (pločice – piastrelle, kada – vasca da bagno, šolja – water, serenada –
serenata).
213
 CICCRE I 2012
“Ćićolina” (una trascrizione tra l’altro sbagliata perché le regole ortografiche serbe richiedono l’uso di
un’affricata con ostruzione più accentuata, rappresentata dal grafema č: Čičolina).
Questa breve rassegna di esempi raccolti nel panorama linguistico della Serbia, a parte la loro curiosità in
sé, può servire come stimolo per due percorsi di ricerca. Uno concernerebbe la recezione e l’immagine in chiave
diacronica dell’Italia in Serbia, con l’obiettivo di indagare sulle origini e sulle motivazioni del particolare status di
favore e simpatia nutrito nei confronti dell’Italia, degli italiani, della cultura italiana e del prodotto italiano. Nella
sua storia, la Serbia ebbe rapporti particolari con la Francia (alleata politica della Serbia), con l’Austria (modello di
civiltà, meta primaria di chiunque volesse acquisire un’istruzione universitaria), con la Germania (stimata per l’alta
qualità dei suoi prodotti), mentre l’Italia (con la città di Trieste), pur essendo stata rifugio, nel Settecento e
Ottocento, di numerosi mercanti e intellettuali serbi i quali influenzarono profondamente la cultura triestina, non
sembrano occupare la stessa posizione prioritaria assegnata a Francia, Austria e Germania. Un’altra ricerca
potrebbe interessare, sul piano sincronico, i vari paesi dei Balcani e le modalità con cui la lingua italiana si presenta
nel paesaggio linguistico dei singoli paesi, al fine di individuare similitudini e differenze regionali nell’uso
specifico della lingua italiana che abbiamo tentato di illustrare in queste riflessioni. Ci auguriamo che queste
osservazioni possano stimolare l’espansione e lo sviluppo di queste ricerche.

Bibliografia
Gorter, Durk (ed.). Linguistic Landscape: A New Approach to Multilingualism. Multilingual Matters LTD. Clevedon,
Buffalo, Toronto 2006.
Mark-Turk-Burenhult-Stea (eds.). Landscape in Language. Transdisciplinary Perspectives. Max Planck Institute for
Psycholinguistics. Nijmegen 2011.
Moderc, Saša. Globalizacija iznutra: italijanizmi i pseudoitalijanizmi u nazivima preduzeća u Srbiji. “Jezik, književnost,
globalizacija”. Tematski zbornik radova. Filozofski fakultet u Nišu. 2008, pp. 283-292.
Shohamy-Gorter (eds.). Linguistic Landscape. Expanding the Scenery. Routledge. New York and London, 2009.

214
 CICCRE I 2012

Adriano PAPO La morte di Giorgio Martinuzzi Utyeszenics nel

(Università degli Studi di Udine) racconto del milanese Francesco degli Streppati
Gizella NEMETH
(Sodalitas adriatico-danubiana,
Duino Aurisina, Trieste)

Abstract: George Martinuzzi Utyeszenics’s Death in the Report written by Francesco degli Streppati from Milan.
The present paper deals with the narration of the the murder of George Martinuzzi Utyeszenics (Brother George) reported in
the manuscript, Morte di Frate Giorgio, con alcune altre cose in Transsilvania et Ungaria successe negli anni 1551-1552,
which is conserved at the National Library of Vienna. György Martinuzzi was born in 1482 in the castle of Kamičac, in
Croatia. After a monastic experience, he went into the service of John Szapolyai, the king of Hungary, who at that time
fought against the other king of Hungary, Ferdinand Habsburg. György Martinuzzi began his carrier at the court of King
John: he was appointed great treasurer of the reign, and took the place of Imre Czibak in the management of the important
bishopric of Várad/Oradea as well. After King John’s death and the transfer of the royal court to Transylvania (1541),
Martinuzzi was also appointed lieutenant (voivode), supreme judge, guardian of the son of King John, commander-in-chief
of the Transylvanian army; hence, he concentrated all the power in his hands. He was atrociously murdered on December
17, 1551 by the killers that Giovanni Battista Castaldo had engaged conforming to an order of King Ferdinand. The author
of the manuscript, identified with the cavalryman Francesco degli Streppati from Milan, who, in the years 1551-1553, took
part in the Transylvanian campaign against the Ottomans as General Castaldo’s secretary, refers to the events occured from
the battle of Mohács (1526) till those ones which took place after George Martinuzzi’s death. The work of Francesco degli
Streppati can be considered a primary source for the subsequent historical works, which were drawn up on the history of
Transylvania of the sixteenth century.

Keywords: George Martinuzzi Utyeszenics, Brother George, Giovanni Battista Castaldo, Francesco degli Streppati,
Transylvania

Riassunto: Il dalmata Giorgio Martinuzzi Utyeszenics (meglio conosciuto nella storia e nella storiografia come Frate
Giorgio) fu vescovo di Várad/ Oradea, secondo altre fonti,forse anche primate d’Ungheria, nonché cardinale, sommo
tesoriere, giudice supremo, comandante militare, luogotenente regio, in Ungheria e in Transilvania. Ricoprì vari incarichi
ecclesiastici, amministrativi, militari. Fu un personaggio veramente geniale, oltreché ambizioso, astuto e potente; fu pure
uno statista molto capace e autorevole. Il 17 dicembre 1551, fu barbaramente trucidato dai sicari del generale Giovanni
Battista Castaldo per conto del re dei Romani Ferdinando I d’Asburgo. Il presente lavoro è incentrato sul racconto della
morte di Martinuzzi, descritta nell’opera del milanese Francesco degli Streppati, uno dei segretari del generale Castaldo.
L’opera dello Streppati, conservata nell’originale versione italiana nella Biblioteca Nazionale di Vienna, può essere
considerata una fonte primaria per le successive storie della Transilvania apparse nel XVI-imo secolo.

Parole-chiave: Giorgio Martinuzzi Utyeszenics, frate Giorgio, Giovanni Battista Castaldo, Francesco degli Streppati,
Transilvania

Giorgio Martinuzzi Utyeszenics (meglio conosciuto nella storiografia e nella mitografia letteraria come
frate Giorgio), fu vescovo di Várad/Oradea, si presume anche primate d’Ungheria, cardinale, sommo tesoriere,
giudice supremo, comandante militare, luogotenente regio in Ungheria e in Transilvania. Ricoprì molteplici

215
 CICCRE I 2012
incarichi, ecclesiastici, amministrativi e militari1. Fu un personaggio veramente geniale, oltreché ambizioso,
astuto, arrogante e potente; fu uno statista molto capace e autorevole.
Giorgio Martinuzzi era nato nel 1482 nel castello di Kamičac, in Croazia, da una famiglia nobile ma
decaduta. Aveva trascorso l’infanzia, addetto ai lavori più umili, prima alla corte del figlio del re Mattia,
Giovanni Corvino, poi presso Jadwiga Piasti, la madre del futuro re d’Ungheria Giovanni I Zápolya. Dopo
un’esperienza militare al servizio dello stesso Zápolya e una monastica prima nel convento di Buda degli eremiti
paolini, poi in quello polacco di Częstochowa e infine in quello ungherese di Lád (oggi Sajólád), nel 1528 passò
definitivamente al servizio del re d’Ungheria, Giovanni Zápolya, iniziando una rapida e brillante carriera
politica, religiosa e militare che lo avrebbe portato ai più alti vertici dello stato transilvano.
Anche se non fu un principe con tutti i crismi della regalità (convisse in Transilvania con l’istituzione
regia rappresentata dalla vedova di Giovanni Zápolya, Isabella Jagellone, e dal figlio Giovanni Sigismondo,
legittimo erede al trono), Giorgio Martinuzzi fu indubbiamente un accentratore del potere: in virtù dei suoi
numerosi titoli guidava e controllava l’erario, l’amministrazione pubblica, l’esercito, la giustizia, concedeva
dignità, possessi, privilegi, convocava e presiedeva le Diete sia in Transilvania che nei comitati settentrionali
delle Parti, dirigeva o controllava più d’un vescovado; aveva altresì nelle proprie mani il futuro del giovane
principe Giovanni Sigismondo, di cui era il tutore. Fu insomma un principe assoluto, il cui potere fu contrastato
soltanto dalla regina Isabella Jagellone e dai suoi consiglieri, che lo consideravano un usurpatore del regno. La
sua superiorità intellettuale e il suo carisma lo anteposero agli altri colleghi nella direzione del governo. Alla
luce di quanto sopra, è stato considerato da alcuni storici il fondatore del Principato di Transilvania2.
Dopo la dedizione della Transilvania alla Casa d’Austria, che egli stesso aveva favorito guidando le
trattative con i commissari del re Ferdinando I d’Asburgo, e la conseguente reazione ottomana, il 17 dicembre
1551 venne barbaramente trucidato dai sicari del generale Giovanni Battista Castaldo per conto del re dei
Romani: era stato accusato di tradimento e connivenza col nemico.
In questo saggio, ripercorriamo in somma sintesi il racconto dell’autore anonimo del manoscritto Morte
di Frate Giorgio, con alcune altre cose in Transiluania et Ungaria successe negli anni [Link]: et [Link].,
conservato presso la Biblioteca Nazionale di Vienna [Österreichische Nationalbibliothek] con la segnatura Cod.
78033, soffermandoci in particolare sul racconto dell’assassinio di frate Giorgio.
Il manoscritto prende avvio dalla disfatta subita dall’esercito ungherese ad opera di quello ottomano
nella piana di Mohács il 29 agosto 1526 e dalla morte del re Luigi II Jagellone, cui segurono la duplice elezione
a re d’Ungheria di Ferdinando I d’Asburgo, già re dei Romani, e di Giovanni I Zápolya, voivoda di Transilvania,
e la guerra civile tra i due sovrani che insanguinò il paese per diversi anni4. Rimesso sul trono di Buda da
Solimano il Magnifico, il re Giovanni regnò servendosi della collaborazione del figlio del doge di Venezia,
Ludovico (Alvise) Gritti5. Ludovico Gritti, barbaramente trucidato il 29 settembre 1534 nella città transilvana di
Megyes/Mediaş a causa del suo governo dispotico e per aver tramato per conquistare il trono d’Ungheria, fu
sostituito nell’incarico di sommo tesoriere proprio da Giorgio Martinuzzi Utyeszenics, che subentrò anche a

1
Su Giorgio Martinuzzi Utyeszenics rimandiamo alla monografia di Adriano Papo (in collaborazione con Gizella Nemeth Papo),
Giorgio Martinuzzi. Figura e ruolo politico di un monaco-statista dalmata nella storia ungherese del Cinquecento, Szombathely,
Savaria University Press, 2011.
2
Cfr. il saggio di Adriano Papo/ Gizella Nemeth, György Martinuzzi Utyeszenics, primo principe di Transilvania?, di prossima
pubblicazione negli Atti del “7th International Congress of Hungarian Studies”, Cluj-Napoca, 22-27 agosto 2011. Cfr. anche Bálint
Hóman/ Gyula Szekfű, Magyar történet [Storia magiara], vol. III, Budapest, Királyi Magyar Egyetemi Nyomda, 1935, p. 303.
3
Una copia parziale del codice è conservata presso l’Archivio manoscritti della Biblioteca dell’Università “Eötvös Loránd” di
Budapest col titolo Res gestae in Transsylvania annis MDLI et II ubi de morte Georgii Martinusii Cardinalis, auctore Italo coevo.
Ex codice Bibliothecae Vindobonensis. Ns. Num. 908 (Ms. 1551-52, 51-58, Collezione Pray). La copia di Budapest è trascritta e
commentata nell’articolo di Adriano Papo/ Gizella Nemeth, “De morte Georgii Martinusii Cardinalis auctore Italo coaevo”, in
“Studia historica adriatica ac danubiana” (Duino Aurisina), V, n. 1-2, 2012, p. 7-71.
4
Si rimanda qui agli studi degli Autori, La duplice elezione a re d’Ungheria di Giovanni Zápolya e Ferdinando d’Asburgo, in
“Ateneo Veneto” (Venezia), CLXXXIX, s. III, 1/II, 2002, p. 17-59 e La guerra civile ungherese, in “Clio” (Roma), XLI, n. 1,
gennaio-marzo 2005, p. 115-144.
5
Su Ludovico Gritti si rinvia alla monografia di Gizella Nemeth Papo/ Adriano Papo, Ludovico Gritti. Un principe-mercante del
Rinascimento tra Venezia, i Turchi e la Corona d’Ungheria, Mariano del Friuli, Edizioni della Laguna, 2002.
216
 CICCRE I 2012
Imre Czibak, assassinato dagli uomini di Gritti, nella guida del vescovado di Várad. Il dissidio tra Giovanni
Zápolya e Ferdinando d’Asburgo continuò fino alla comune sottoscrizione, avvenuta nella città di Várad il 24
febbraio 1538, dell’accordo in base al quale dopo la morte dell’ex voivoda tutta la sua parte del regno
d’Ungheria sarebbe passata a Ferdinando d’Asburgo e ai suoi eredi, anche se allo Zápolya sarebbe nato un erede
legittimo. In effetti, non fu così: allo Zápolya, poco prima di morire, nacque un figlio, Giovanni Sigismondo,
avuto dal matrimonio con la figlia del re di Polonia, Isabella Jagellone. Dopo la morte improvvisa del re
Giovanni (luglio 1540), Martinuzzi ne assunse la tutela insieme con le redini del governo del paese, e si oppose
fermamente alla cessione del regno a Ferdinando, il quale per far rispettare il patto di Várad fu costretto a
ricorrere alla forza. Martinuzzi si rivolse allora al Turco, che si presentò a Buda con un potentissimo esercito.
Buda fu occupata, ma anche saccheggiata dagli ottomani, e alla regina fu imposto di trasferirsi in Transilvania
insieme con tutta la corte. La convivenza in Transilvania della regina con frate Giorgio fu travagliata da continue
liti e sospetti reciproci. Isabella fu praticamente desautorata da Martinuzzi, il quale, approfittando della nomina a
luogotenente, si impossessò delle fortezze del paese e dei soldi dell’erario lasciando alla regina e al figlio il
minimo per il sostentamento e vessando i nobili transilvani. I dissidi tra Martinuzzi e la regina, che si era perfino
rivolta al pascià di Buda, ben presto si tramutarono in una vera e propria guerra civile inframmezzata da effimere
pacificazioni. Nel frattempo Martinuzzi portava a compimento le trattative con i commissari del re Ferdinando
per la cessione della Transilvania alla Casa d’Austria. Per forzare la conclusione dei negoziati Ferdinando
mandò in Transilvania un esercito sotto la guida del generale Giovanni Battista Castaldo; i negoziati si
conclusero con l’accordo di Gyulafehérvár/Alba Iulia (19 luglio 1551): la regina e il figlio Giovanni Sigismondo
si recarono in esilio volontario a Kassa/Košice prima di prendere possesso dei ducati slesiani di Oppeln e
Ratibor, che erano stati a loro promessi. Tuttavia, la reazione degli ottomani alla cessione della Transilvania alla
Casa d’Austria non tardò a farsi sentire con un’offensiva sferrata contro le fortezze del Banato. Il
comportamento ambiguo di Martinuzzi durante l’assedio di Lippa/Lipova (fece liberare la guarnigione ottomana
del bey Uliman dopo averla rifornita di armi e vettovaglie) suscitò nel generale Castaldo sospetti di tradimento
nei suoi confronti. Informato del fatto, il re dei Romani ne decretò la condanna a morte, che fu eseguita nel
castello di Alvinc/Vinţul de Jos all’alba del 17 dicembre 1551.
Seguiamo ora più dettagliatamente il racconto dell’uccisione del frate redatto dall’autore del
manoscritto6. Dopo la conclusione dell’assedio di Lippa, Castaldo, ricevuti altri perentori ordini da parte di
Ferdinando di eliminare Martinuzzi, decise alfine di eseguirnne la condanna a morte e, appena giunto ad Alvinc,
ne informò il marchese Sforza Pallavicini decidendo insieme con lui di far ammazzare il frate entro tre-quattro
giorni una volta ripartiti dal castello e giunti in aperta campagna. Fu però uno dei due segretari di Castaldo, il
milanese Francesco degli Streppati (l’altro era l’alessandrino Marco Antonio Ferrari) ad anticipare gli eventi
decidendo di provvedere di propria mano all’uccisione del frate prima che lo stesso venisse a conoscenza del
piano, la cui notizia già si stava diffondendo tra la gente. Lo Streppati sollecitò e ottenne la collaborazione del
collega Marc’Antonio Ferrari: si doveva attuare il piano all’insaputa del loro padrone, non ben disposto a far
uccidere il frate, anche per sgravarlo d’un compito così gravoso.
“Haveva il Castaldo doi segretarii Italiani, Milanese l’uno, che Francesco de li Streppati si chiamava, l’altro
Alessandrino Marcantonio Ferrari nominato; ma solo il Milanese, a chi toccò di leggere le lettere scritte di mano propria
del Re, era informato di questo particolare, e considerando il gran pericolo, in che per tal causa si stava, per essere già la
cosa in tanti, che facilmente saria potuto venire a notitia del Frate, più di quel ch’era, e vedendo che l’animo di suo
patrone era tuto alieno nel principio da volerlo far morire, lo avertì con destro modo, che se non era per essequire la
voluntà del Re, almeno havesse cura de la vita sua, che tal volta non fosse prevenuto. Vedendo poi che le sue parole non
facean profitto, e considerando, che quello saria stato servitio non solo al patrone, ma al Re, et a Iddio anchora, gli
venne in animo di ammazzarlo lui; ma parendogli impossibile far solo un tanto effetto, e salvarsi, chiamò prima, che
arrivassero ad Alvinz il compagno a parte, et commemorandogli la fraterna amicitia, c’haveano insieme, datoli el
giuramento di essergli fidel’ e segreto, gli aperse il pensier suo, dicendo: Tu sai fratello, che quando si comminciò a
scoprire la perfidia di costui, che fu [i]nanti, che andassimo a Lippa, me dicesti più volte, che bisognava ammazzarlo, al
che io ti solea rispondere, che non era allhor tempo, per esser Turchi quasi sopra le porte del regno, il quale, con ogni

6
Sulla morte di frate Giorgio si veda anche l’articolo di Adriano Papo, Le diverse versioni sull’assassinio di György Martinuzzi
Utyeszenics e sul ritrovamento del suo tesoro, in «Mediterrán Tanulmányok» (Szeged), XVIII, 2009, p. 5-21.
217
 CICCRE I 2012
poca novità, o tumulto seria potuto perdersi. Adesso non solo mi par tempo, ma necessario a farsi, e gli narrò
diffusamente le cause, e l’ordine del Re, concludendo, che era bisogno, che lo facessero da se stessi senza saputa del
patrone, perché non essendo lui di quell’animo, tam poco lo havria consentito a loro. Piacque il partito a Marcantonio, e
così dopo lunghi discorsi e ragionamenti conclusero, et si parechiaro a far l’effetto nel medesimo castello di Alvinz in
modo assai riuscibile, et sicuro […]”7.

Venuto a conoscenza del progetto dello Streppati, il generale Castaldo alfine convenne sull’opportunità,
meno rischiosa, di uccidere il frate nella sua stessa dimora, anzi nella sua stessa camera, che non in aperta
campagna. Lo Streppati, in quanto ideatore del disegno, avrebbe voluto avocarsi il privilegio di sferrare il primo
colpo, ma dovette rinunciarvi in favore del compagno Marco Antonio Ferrari, cui offrì il proprio pugnale come
arma per il delitto. La notte prevista per l’attentato fu segnata da vento, pioggia e folgori e durò fino alla mattina
seguente, ch’era quella del 17 dicembre. Quella mattina il castello fu aperto prima del previsto, siccome il frate e
il Castaldo dovevano partire di buon’ora; anche la guardia fu più scarna del solito.
“Onde entrate che fur le genti al effetto deputate, e data la cura ad alcuni di far’ alzare il ponte del castello, e non
lasciar, che i soldati della guardia, ch’erano pochi, potessero far difesa, né streppito, Sforza Pallavicino con i doi
segretarii, et alcuni altri andarono alla camera del Frate, il quale essendosi fatto aprir l’uscio, li trovò stare scalzo presso
al fuoco, con la candela accesa, non essendo anchor ben chiaro”.
Dunque, dopo che erano entrati nel castello gli uomini deputati all’uccisione del frate, i due segretari
s’incamminarono insieme col marchese Sforza Pallavicini verso la camera del frate, che trovarono scalzo,
seduto presso il focolare con la candela accesa.
“Marcantonio allhora se gli accostò, e fingendo dirgli, che l’ signor Sforza volea licentiarsi da lui, lo percosse col pugnale
nel petto, egli subito dandogli delle mani nel stomaco lo respinse indietro, dicendo: o domine! quare hoc mihi ... con
alcune altre parole. Alle quali il signor Sforza havendo posto mano alla spada, rispose con una gran cortellata, che gli diede
in testa, la qual’ il fece vacillare, et essendogli nel medesimo instante sparate due archibusate addosso cadde a terra, dove
sopragiunto da infinite altre ferite, dolendosi anzi ruggendo in certo rabbioso, et horribil modo rese il spirito”.
Il suo corpo rimase molti giorni insepolto, finché fu tumulato per ordine del re nella cattedrale di
Gyulafehérvár. Ad Alvinc furono scoperti due çavuş turchi con due lettere per il sultano firmate di proprio
pugno da Martinuzzi: era la prova tangibile della sua colpevolezza,
“[…] perché offeriva al Turco doppio tributo, et alli Bassà, et altri particolari molti presenti con che lo lasciassero
governare quella provincia in pace, promettendo infallibilmente di scacciare, o far tagliar’ a pezzi molto in breve le
genti del Re, sì come non è dubio, che teneva in animo di fare, se non si fosse interposta la giustitia di Dio, la quale non
volendo più supportare tante sue sceleragini, lo venne a castigare come, e dove egli medesimo si havea pronosticato,
peroché stando presente una mattina a far rovinar’ il monasterio, del quale edificò il medesimo castello, dove fu morto,
sopra giunse a caso Francesco di Megyes vicario di Albagiulia, domestico amico suo, al qual burlando disse: vedi, certo
Iddio mi castigerà, poi che guasto le sue chiese per far castelli”.
A Várad e a Samosújvár/Gherla fu ritrovata soltanto una modesta parte dell’ipotizzato immenso tesoro
di Martinuzzi8.
Il racconto dell’autore del manoscritto di Vienna prosegue riportando gli eventi (tentativo da parte
asburgica di riconquistare Szeged, nuovo assedio di Lippa, assedio ottomano e perdita di Temesvár/Timişoara),
che accaddero nel biennio successivo alla morte di Martinuzzi, e si conclude con la perdita da parte regia della
città e fortezza di Szolnok, porta d’accesso all’Ungheria asburgica.
Una chiosa in margine al racconto dell’autore anonimo del manoscritto di Vienna. Perché fu ucciso
Giorgio Martinuzzi? Diciamo subito che il suo fu un assassinio politico, perché dopo l’occupazione asburgica
della Transilvania era diventato un personaggio scomodo per la corte di Vienna in quanto che nessuno avrebbe
potuto amministrare il paese senza il suo apporto e il suo appoggio. Non sarebbe stato facile metterlo da parte,
anche perché, godendo d’un notevole carisma, poteva contare sul consenso del popolo, della nobiltà e

7
Facciamo riferimento qui e nel prosieguo al testo trascritto dagli Autori nel già citato articolo “De morte Georgii Martinusii
Cardinalis auctore Italo coaevo”.
8
Sul tesoro di frate Giorgio cfr. oltre al già citato saggio di Adriano Papo, Le diverse versioni sull’assassinio di György
Martinuzzi Utyeszenics e sul ritrovamento del suo tesoro anche quello di Adriano Papo/ Gizella Nemeth, La carriera, le proprietà
e i tesori di György Martinuzzi Utyeszenics, in “Crisia” (Oradea), XXXIX, 2009, p. 173-184.
218
 CICCRE I 2012
dell’aristocrazia della Transilvania e delle Parti settentrionali. Ma anche la cupidigia fu un movente del suo
assassinio: è plausibile che le sue ricchezze accumulate, in maniera più o meno pulita, in tanti anni di servizio
alla corte dello Zápolya e della regina Isabella facessero gola a più d’un pretendente, anche se dopo la sua morte
non fu mai rinvenuto il grande tesoro di cui si favoleggiava. Ma non sapremo mai che cosa abbiano in effetti
trovato nei forzieri delle sue proprietà gli uomini del generale Castaldo e lo stesso generale. L’odio, invece,
spiegherebbe la ferocia dell’assassinio d’un personaggio che fu per molti anni al centro della ribalta e quindi
oggetto di avversione da parte di non pochi detrattori e invidiosi della sua fortuna: superbia, tracotanza,
ambizione, avidità, brama di potere costituirono la miccia di tale odio e furono fomite della sua fine.
Il ‘tradimento’ rimane invece il movente ufficiale dell’uccisione del frate. Durante la campagna militare
contro gli ottomani, che avevano reagito con una violenta offensiva alla notizia della cessione della Transilvania
alla Casa d’Austria, Martinuzzi fu sospettato di connivenza col nemico: scambiava messaggi e messaggeri con la
Porta, aveva pagato regolarmente il tributo al Turco all’insaputa e contro il volere del re Ferdinando, si era
offerto di cacciare i soldati regi dalla Transilvania se non addirittura di consegnarli ai turchi o di “farli a pezzi”
lui stesso, aveva ostacolato le operazioni di difesa del paese, non aveva portato soccorso agli altri comandanti
regi, non aveva provveduto al vettovagliamento dei soldati del generale Castaldo, aveva per contro fornito di
viveri, ma anche di armi, gli uomini del bey Ulimano assediati nel castello di Lippa, aveva insomma tradito la
cristianità e il re Ferdinando. Queste sono solo alcune delle accuse a suo carico formulate dai giudici romani in
accordo con gli avvocati e i procuratori del re dei Romani che si sommano a quella più grave e preliminare a
tutte d’aver consegnato Buda ai turchi nel 15419.
Le accuse possono essere agevolmente smontate dal fatto che Martinuzzi fu il principale artefice del
trasferimento della Transilvania alla Casa d’Austria, in accordo col suo progetto di riunificare le due parti del
Regno d’Ungheria. Ciò contraddice pure le voci che davano per imminente l’attuazione del suo piano, creduto
da molti, di farsi nominare principe, se non addirittura re, di Transilvania. Martinuzzi, anche consapevole della
sua età ormai avanzata, aveva invece deciso di consegnare la Transilvania agli Asburgo, non farsi principe lui
medesimo. E le sue espressioni di fedeltà a Ferdinando furono indubbiamente sincere, come finte furono quelle
rivolte al Turco.
Se cercò di ritardare la riunificazione del regno, lo fece e lo avrebbe fatto finché Ferdinando non avesse
assicurato la difesa della Transilvania e delle Parti con un adeguato esercito pronto ad arginare un’eventuale
reazione osmanica, come infatti sarebbe accaduto. Da ciò la sua simulata benevolentia verso il Turco, perché
solo così avrebbe potuto mantenere la pace nel paese ed evitarne l’annessione all’impero osmanico, com’era
avvenuto per Buda nel 1541. Il pagamento del tributo alla Porta fu considerato un tradimento; fu invece una
necessità contingente. Da questo punto di vista Martinuzzi fu un politico e un governante oltremodo accorto e
realista. E andava fiero di questa sua politica, con cui riusciva a dominare e neutralizzare il sultano, anche se
certe volte passava per filoturco. Ma – ribadiamo – il frate non fu mai un amico del Turco.
L’autore del manoscritto è stato identificato da Ágnes Szalay Ritoókné, sulla base di evidenti documenti
d’archivio, con uno uno dei segretari del generale Castaldo, il cavaliere (e avventuriere) milanese Francesco
degli Streppati10, lo stesso personaggio che, nel racconto dell’autore del nostro manoscritto, fu l’organizzatore
principale dell’assassinio di Martinuzzi. Gyula Szekfű ritiene l’intera opera dell’anonimo italiano, che egli non a
torto individua in un personaggio dell’entourage del generale Castaldo, un rifacimento di quella di Vitus Gailel
(o Veit Goilel), il tedesco di Pozsony (oggi Bratislava, in Slovacchia) che tra il 1551 e il 1553 fu al servizio dello

9
Si fa qui riferimento al memoriale contenente i capi d’accusa raccolti negli ottantasette Articuli super caede fratris Georgii
(Articuli secundi) che sono stati pubblicati da Ognjeslav Utiešenović nella biografia di frate Giorgio: Lebensgeschichte des
Cardinals Georg Utiešenović, genannt Martinusius, Wien, Wilhelm Braumüller, 1881, Urkundenbuch, n. 16, p. 62-73 e da József
Bessenyei nelle Lettere di Principi (Litterae Principum ad Papam. 1518-1578), Bibliotheca Academiae Hungariae in Roma.
Fontes 3, Roma-Budapest, Római Magyar Akadémia Fraknói Vilmos Történeti Intézete-Országos Széchényi Könyvtár, 2002, n.
36, p. 210-233. Al processo Martinuzzi è dedicato l’intero cap. IV del qui già citato libro degli Autori Giorgio Martinuzzi, cui si
rimanda per un approfondimento del tema. Si veda anche il volume di Gábor Barta, Vajon kié az ország?, Budapest, Helikon,
1988.
10
Cfr. Ágnes Szalay Ritoókné, Un memorialista italiano al seguito di Castaldo in Transilvania, in Rapporti veneto-ungheresi
all'epoca del Rinascimento, a cura di Tibor Klaniczay, Budapest, Akadémiai Kiadó, 1975, p. 291-295.
219
 CICCRE I 2012
stesso Castaldo come segretario e interprete di lingua ungherese e tedesca11. Lo storico ungherese ipotizza altresì
che il testo dello Streppati sia stato a sua volta ampliato nel contenuto e abbellito nella forma da Flavio Ascanio
Centorio degli Ortensi, considerato il fatto che anche il Centorio era stato al servizio del generale Castaldo.
L’autore anonimo è senz’altro molto preciso nel racconto della morte di Martinuzzi, che, secondo noi,
era il vero obiettivo del suo lavoro: raccontare cioè l’uccisione del frate in modo da creare un atto di difesa del
generale Castaldo12. L’autore italiano giustifica infatti l’uccisione di Martinuzzi scoprendone le cause nella sua
ambizione e nella sua insaziabile sete di potere, e assolve il Castaldo, fino all’ultimo momento afflitto dal dubbio
se eseguire o meno la sentenza di morte già pronunciata da Ferdinando nei confronti del frate: non aveva il
coraggio di eliminare una persona con cui aveva collaborato per parecchi mesi, e non voleva dare una cattiva
immagine di sé. Comunque sia, anche l’anonimo italiano aveva scritto la sua opera con l’intento di pubblicarla e
far profitto: lo sviluppo della stampa aveva infatti incentivato la crescita del numero degli scrittori, i quali,
spesso spinti da facili guadagni, andavano alla ricerca di notizie sensazionali che pubblicavano senza garantirne
la veridicità.
L’identificazione dell’anonimo italiano con Francesco degli Streppati si evince da tre documenti
conservati nell’Archivio della famiglia Nádasdy13: si tratta di tre lettere scritte dallo Streppati a Tamás Nádasdy
rispettivamente il 10 agosto 1553, il 31 agosto 1557 e l’8 settembre 1557. Nella prima lettera lo Streppati
dichiara esplicitamente di essere l’autore del manoscritto in questione (“[...] ego scripsi mortem Fratris Georgii
unacum rebus in Transilvania et Ungaria biennio isto praeterito successis [...]”). Si era rivolto al Nádasdy non
solo per comunicargli la conclusione della sua opera ma anche per chiedergli alcune informazioni in modo da
colmare delle lacune nel testo, probabilmente relative alle campagne militari nel Banato. Lo Streppati si disse
anche disponibile a farne trascrivere l’opera in latino casomai ne fosse stato apprezzato il contenuto (“[...] scripsi
autem in lingua italica sed si cognovero postea non male scripsisse curabo in linguam etiam latinam amicorum
auxilio transferre [...]”). In effetti, le memorie dello Streppati saranno integralmente tradotte in latino duecento
anni dopo la loro stesura originale a cura del vescovo di Transilvania Ignác Batthyány (1741-1798)14.
Nella seconda lettera, datata Vienna 31 agosto 1557, dopo aver ricordato a Nádasdy la promessa fatta
dal re Ferdinando, ma mai mantenuta né a lui né a Marco Antonio Ferrari, di una pensione di cento fiorini d’oro
(“Credo Dominationem Vestram Illustrissimam scire quod Regia Maiestas ex pura liberalitate et gratia mihi
concesserat sicut et Marcoantonio, cuius animam Deus habet, centum aureos pensionem, ex qua nihilpenitus
adhuc habui”), l’autore del manoscritto auspica di entrare al servizio dello stesso Nádasdy.
Nella terza lettera, scritta sempre da Vienna l’8 settembre 1557, lo Streppati recrimina la sorte infelice che lo
aveva visto peregrinare nei tre anni precedenti a Cipro, in Siria, in Giudea, in Arabia, in Egitto e a Venezia prima
di ritornare a Vienna all’esaurimento dei propri fondi e riformula a Nádasdy la preghiera di essere assunto al suo
servizio nella guerra contro i turchi in Transilvania.
Non risulta che il Nádasdy abbia mai risposto alle lettere e richieste di Francesco degli Streppati.
Tutto sommato, a parte le confessioni e le memorie personali del cavaliere milanese, questo manoscritto
riveste un ruolo importante nella storiografia europea per esser diventato fonte primaria di informazioni sugli

11
L’opera di Vitus Gailel (Veit Goilel) è stata pubblicata in forma anonima in Mihály Hatvani (ed.), Magyar történelmi
okmánytár, a Brüsszeli Országos Levéltárból és a Burgundi Könyvtárból [Collezione di documenti storici ungheresi degli Archivi
Nazionali di Bruxelles e della Biblioteca di Borgogna], vol. II: 1538-1553, Pest, Magyar Tudományos Akadémia, 1858
(Monumenta Hungariae Historica, Diplomataria II), p. 275-294.
12
Sulla morte di Martinuzzi ci permettiamo di rimandare a un nostro specifico lavoro:
13
Magyar Országos Levéltár, Magyar Kamara Archivuma [Archivio di Stato Ungherese, Archivio della Kamara Ungherese],
Archivum Familiae Nádasdi, Missiles, Strepatus Ferenc-Nádasdi Tamás, n. 1 (s.l., 10 agosto 1553), n. 2 (Vienna, 31 agosto 1557),
n. 3 (Vienna, 8 settembre 1557).
14
La versione latina è riportata, col duplice titolo Mors Fratris Georgii cum aliis quae in Transilvania acciderunt annis 1551 et
1552 e Mors Fratris Georgii ab Anonymo descripta ex Codice Augustae Bibliothecae Windobonensis, nel volume Analecta et
Anecdota Historica Diplomatica De Rebus sub Joanne I° et Isabella Regina gestis praecipuae autem De Caede Cardinalis
Georgii Martinusii Episcopi Magno=Varadiensis, Quibus acciderunt aliqva Ludovici IIi. Edidit, recensuit, Dissertationem ac
Nobis illustravit Ignatius Comes de Batthyán Episcopus Transilvaniae (Archivio manoscritti della Biblioteca dell’Accademia
Ungherese delle Scienze, Történelem 2°, 16, p. 1275-1355).
220
 CICCRE I 2012
avvenimenti transilvani del XVI secolo, cui in seguito altri scrittori avrebbero attinto elaborando opere più
corpose e più famose.

Bibliografia
Barta Gábor, Vajon kié az ország?, Budapest, Helikon, 1988.
Bessenyei József, Lettere di Principi (Litterae Principum ad Papam. 1518-1578), Bibliotheca Academiae Hungariae in
Roma, Fontes 3, Roma-Budapest, Római Magyar Akadémia Fraknói Vilmos Történeti Intézete-Országos Széchényi
Könyvtár, 2002.
Hatvani Mihály (ed.), Magyar történelmi okmánytár, a Brüsszeli Országos Levéltárból és a Burgundi Könyvtárból [Collezione
di documenti storici ungheresi degli Archivi Nazionali di Bruxelles e della Biblioteca di Borgogna], vol. II: 1538-1553,
Pest, Magyar Tudományos Akadémia, 1858 (Monumenta Hungariae Historica, Diplomataria II), p. 275-294.
Hóman Bálint / Szekfű Gyula, Magyar történet [Storia magiara], vol. III, Budapest, Királyi Magyar Egyetemi Nyomda,
1935.
Istvanfii Nicolai Pannoni Historiarum de rebus Ungaricis Libri XXXIV, Colonia Agrippinae, 1622, ed. Regni hungarici
historia Libri XXXIV, Colonia Agrippinae, 1724.
Magyar Országos Levéltár, Kincstári Levéltárak, Magyar Kamara Archivuma, Archivum Familiae Nádasdi, Missiles,
Strepatus Ferenc-Nádasdi Tamás, n. 1 (s.l., 10 agosto 1553), n. 2 (Vienna, 31 agosto 1557), n. 3 (Vienna, 8
settembre 1557).
Mors Fratris Georgii cum aliis quae in Transilvania acciderunt annis 1551 et 1552 e Mors Fratris Georgii ab Anonymo
descripta ex Codice Augustae Bibliothecae Windobonensis, nel volume Analecta et Anecdota Historica Diplomatica
De Rebus sub Joanne I° et Isabella Regina gestis praecipuae autem De Caede Cardinalis Georgii Martinusii Episcopi
Magno=Varadiensis, Quibus acciderunt aliqva Ludovici IIi. Edidit, recensuit, Dissertationem ac Nobis illustravit
Ignatius Comes de Batthyán Episcopus Transilvaniae, Archivio manoscritti della Biblioteca dell’Accademia Ungherese
delle Scienze, Történelem 2°, 16, p. 1275-1355.
Morte di Frate Giorgio, con alcune altre cose in Transiluania et Ungaria successe negli anni [Link]: et [Link].,
Biblioteca Nazionale di Vienna [Österreichische Nationalbibliothek], Cod. 7803
Nemeth Gizella/ Papo Adriano, La duplice elezione a re d’Ungheria di Giovanni Zápolya e Ferdinando d’Asburgo, in
“Ateneo Veneto” (Venezia), CLXXXIX, s. III, 1/II, 2002, p. 17-59
Nemeth Gizella/ Papo Adriano, La guerra civile ungherese, in “Clio” (Roma), XLI, n. 1, gennaio-marzo 2005, p. 115-144.
Nemeth Papo Gizella / Papo Adriano, Ludovico Gritti. Un principe-mercante del Rinascimento tra Venezia, i Turchi e la
Corona d’Ungheria, Mariano del Friuli, Edizioni della Laguna, 2002.
Papo Adriano/ Nemeth Gizella, La carriera, le proprietà e i tesori di György Martinuzzi Utyeszenics, in «Crisia» (Oradea),
XXXIX, 2009, pp. 173-184.
Papo Adriano, Le diverse versioni sull’assassinio di György Martinuzzi Utyeszenics e sul ritrovamento del suo tesoro, in
«Mediterrán Tanulmányok» (Szeged), XVIII, 2009, p. 5-21.
Papo Adriano (in collaborazione con Gizella Nemeth Papo), Giorgio Martinuzzi. Figura e ruolo politico di un monaco-
statista dalmata nella storia ungherese del Cinquecento, Szombathely, Savaria University Press, 2011.
Papo Adriano / Nemeth Gizella, “De morte Georgii Martinusii Cardinalis auctore Italo coaevo”, in “Studia historica
adriatica ac danubiana” (Duino Aurisina), V, n. 1-2, 2012, p. 7-71.
Papo Adriano / Nemeth Gizella, György Martinuzzi Utyeszenics, primo principe di Transilvania?, Atti del “7th International
Congress of Hungarian Studies”, Cluj-Napoca, 22-27 agosto 2011, in corso di stampa.
Res gestae in Transsylvania annis MDLI et II ubi de morte Georgii Martinusii Cardinalis, auctore Italo coevo. Ex codice
Bibliothecae Vindobonensis. Ns. Num. 908, Archivio della Biblioteca dell’Università “Eötves Loránd” di Budapest, Ms.
1551-52, 51-58, Collezione Pray.
Szalay Ritoókné Ágnes, Un memorialista italiano al seguito di Castaldo in Transilvania, in Rapporti veneto-ungheresi
all'epoca del Rinascimento, a cura di Tibor Klaniczay, Budapest, Akadémiai Kiadó, 1975, p. 291-295.
Utiešenović Ognjeslav, Lebensgeschichte des Cardinals Georg Utiešenović, genannt Martinusius, Wien, Wilhelm
Braumüller, 1881.

221
 CICCRE I 2012

Silvia Madincea PAŞCU I corrispondenti italiani del supino romeno

(Università Tibiscus di
Timisoara)

Abstract: The Italian corresponding for the Romanian supine. The verbal form composed by a preposition, generally
de, but also la, din, după, and the paste participle, called in Romanian supine, does not have correspondents in the other
romance language.
Our paper start with a brief presentation of the main views regarding the supine in Romanian: borrowing and
continuation of the Latin supine (see Grandgent, 1914: 65, Tiktin, 1945: 97, Manoliu Manea, 1989: 103, Dimitriu, 1999:
620) or creation of Daco-Romanian, starting with the nominalization of participles (see Riemann, 1935: 518, Elcock, 1960:
110-111, Caragiu Marioţeanu, 1962: 32-33, Brâncuş, 1967: 104).
Using a corpus of 160 supines, identified in texts belonging to the written register as well as to the oral register, we
have noticed that the main means of rendering the Romanian supine are represented by the infinitive preceded by different
prepositions: di + infinitive (a sfârşit de recitat - ebbe terminato di recitare), da + infinitive (lucruri noi de descoperit - cose
nuove da scoprire), a + infinitive (mă apucam de scris - cominciare a scrivere), per + infinitive (de răpit - per portarmi via)
and by the infinitive without preposition (era peste putinţă de hotărît - era impossibile decidere). In some cases, the supine
is rendered by nouns (sfârşisem de citit - terminai la lettura), personal verbs (a rămas pleşuv [...] de cercat în spatele lui
cociorva - rimase calvo [...] tanto aveva provato col mestone) and adjectives (beatitudine anevoie de suportat - sensazione
di felicità difficilmente sopportabile, era peste putinţă de suportat - era diventata insopportabile).

Keywords: supine, borrowing, internal creation, means of rendering, infinitive

Riassunto: Il supino romeno, forma verbale costituita di una preposizione, generalmente de, ma anche la, din, după e dal
participio passato, non presenta corrispondenze nelle altre lingue romanze.
Il lavoro debutta con una breve presentazione dei principali orientamenti nello studio del supino romeno: prestito e
continuazione del supino latino (v. Grandgent, 1914: 65, Tiktin, 1945: 97, Manoliu Manea, 1989: 103, Dimitriu, 1999: 620)
o creazione del daco-romeno, avendo alla base la nominalizzazione dei participi (v. Riemann, 1935: 518, Elcock, 1960:
110-111, Caragiu Marioţeanu, 1962: 32-33, Brâncuş, 1967: 104).
A partire da un corpus di 160 supini, identificate nei testi che appartengono tanto al registro scritto, quanto a quello
orale, abbiamo notato che i principali mezzi di rendere il supino romeno in italiano sono rappresentati dall’ infinito preceduto
da varie preposizioni: di + infinito (a sfârşit de recitat - ebbe terminato di recitare), da + infinito (lucruri noi de descoperit -
cose nuove da scoprire), a + infinito (mă apucam de scris - cominciare a scrivere), per + infinito (de răpit - per portarmi via) e
dall’infinito senza preposizione (era peste putinţă de hotărît - era impossibile decidere). In alcuni casi, il supino viene reso
anche da altre parti del discorso quali nomi (sfârşisem de citit - terminai la lettura), verbi personali (a rămas pleşuv [...] de
cercat în spatele lui cociorva - rimase calvo [...] tanto aveva provato col mestone) e aggettivi (beatitudine anevoie de suportat
- sensazione di felicità difficilmente sopportabile, era peste putinţă de suportat - era diventata insopportabile).

Parole-chiave: supino, prestito, creazione interna, mezzi di rendere, infinito

1. Eredità latina o formazione interna

A differenza delle altre lingue romanze, il romeno presenta una forma verbale indefinita, denominata
supino, apparsa in daco-romeno. Il presente lavoro si propone, per prima, di presentare brevemente gli
orientamenti maggiori, nello studio del supino romeno, per indicare, nella seconda parte, i vari mezzi di rendere
questa forma verbale dal romeno in italiano, sulla base di un corpus di 160 voci.
Nell’analisi del supino romeno ci sono state due direzioni maggiori. Da una parte, il supino era
considerato un prestito e una continuazione del supino latino, mentre dall’altra parte, esso è visto come una
creazione del dacoromeno, che ha alla base la nominalizzazione dei participi.

222
 CICCRE I 2012
I principali argomenti portati per la teoria, conforme la quale il supino latino è stato conservato soltanto
in romeno, cioè in daco-romeno, sono legati alla corrispondenza formale e, parzialmente, semantica del supino
nelle due lingue:
a) forme come venatum, venatu, ridotte dopo la caduta delle consonanti finali ad una sola forma venatu,
possono spiegare foneticamente il supino come de vânat;
b) il supino romeno e quello latino hanno la funzione sostantivale di denominazione dell’azione: apă de
băut, plec la scăldat (v. Dimitrescu 1978: 335);
Si possono iscrivere in questo orientamento linguisti quali Grandgent (1914: 65), Tiktin (1945: 97),
Manoliu Manea (1989: 103), Dimitriu (1999: 620) ecc.
Dall’altra parte, tra gli argomenti che stanno alla base dell’ipotesi conforme la quale il supino romeno è
risultato dalla nominalizzazione dei participi, elenchiamo:
a) la scomparsa del supino indicata ancora dal latino;
b) la mancanza di qualsiasi attestazione del supino nel latino orientale;
c) la mancanza del supino dalle altre lingue romanze e dai dialetti romeni dal sud del Danubio;
d) le differenze tra le funzioni sintattiche del supino romeno e quello latino.
Tra i linguisti che si iscrivono in questo orientamento menzioniamo Riemann (1935: 518), Elcock (1960:
110-111), Caragiu Marioţeanu (1962: 32-33), Brâncuş (1967: 104) ecc.
Matilda Caragiu Marioţeanu (1962) sostiene la scomparsa del supino dal latino avendo come punto di
partenza l’affermazione di Grandgent (1914: 221): “Il supino cadde in disuso sin dal primo secolo. [...] Il supino
scomparve dall’uso generale essendo stato sostituito, sin dal terzo secolo, dall’infinito come: cum veneris ad
libere”. Il fatto che linguisti come Mihăescu (1960), Rosetti (1960) non menzionano nessuna forma che potrebbe
essere riconosciuta come supino è visto dall’autrice come mancanza d’attestazione nel latino orientale, cioè la
sua scomparsa.
Un altro argomento contro l’eredità del supino dal latino è la sua mancanza dalle altre lingue romanze e
dagli altri dialetti romeni (aromeno, megleno-romeno e istro-romeno).

2. Modalità di rendere il supino romeno in italiano

Nella seconda parte del presente lavoro ci proponiamo di indicare i diversi mezzi di rendere il supino
romeno in italiano, sulla base di un corpus raccolto dai testi: Poveşti, povestiri, amintiri di Ion Creangă,
Legendele sau basmele românilor di Petre Ispirescu, Proză di Mihai Eminescu, Memorii di Mircea Eliade e dalle
traduzioni in italiano: Novelle e ricordi d’infanzia di Anna Colombo, Fiabe e leggende romene di Cristina
Stănescu, La mia ombra e altri racconti di Silvia Mattesini, Monica Farnetti e Marin Mincu e Le promesse
dell’equinozio. Memorie 1. 1907-1937 di Roberto Scagno. Per un’immagine molto chiara del supino, come
risulta dai titoli suddetti1, abbiamo provato a scegliere testi tanto dal registro scritto, quanto di quello orale. Dalle
179 costruzioni con il supino identificate in questi testi, hanno presentato interesse per la nostra analisi 160
forme di supino, il resto di 19 sono state rese in italiano attraverso la parafrasi o la contrazione.
A partir dalle diverse preposizioni con cui si forma il supino e dalla sua frequenza d’uso, abbiamo diviso
il nostro materiale in: costruzioni di supino con le preposizioni: de ‘di’, la ‘a’, din ‘da’ e după ‘dopo’. Per motivi
di spazio e tempo, ci siamo proposti a presentare soltanto le costruzioni del supino più occorrenti, cioè il supino
con la preposizione de ‘di’.

2.1. Le costruzioni del supino con la preposizione de

La preposizione de ‘di’ nelle costruzioni con il supino è la più produttiva, teoria rilevata anche dal nostro
corpus. Dalle 160 strutture con il supino, 140 sono costruite con la preposizione de ‘di’, cioè 87%. La maggior
parte di esse sono rese in italiano dall’infinito preposizionale o senza preposizione, ma anche da altre parti del
discorso con le quali il supino presenta similitudini: nomi, verbi personali e aggettivi.

1
Per l’economia di spazio, i titoli dei testi analizzati saranno abbreviati come segue: PPA per Poveşti, povestiri, amintiri di Ion Creangă e
NRI per la traduzione in italiano, LBR per Legendele sau basmele românilor di Petre Ispirescu e FLR per la versione italiana, Pr per
Proză di Mihai Eminescu e MOAR per la traduzione in italiano e M per Memorii di Mircea Eliade e LPE per la versione italiana.
223
 CICCRE I 2012
2.1.1. Il supino con de ‘di’ reso in italiano da un infinito preposizionale
Il supino con de ‘di’ può essere reso, in italiano, dalle strutture da + infinito (1a, 1b, 4a, 4b, 6a, 6b, 7a,
7b, 8a, 8b, 10a, 10b, 14a, 14b), di + infinito (2a, 2b, 9a, 9b, 11a, 11b), a + infinito (5a, 5b, 12a, 12b), per +
infinito (3a, 3b, 13a, 13b) e viene richiesto da:
a) un reggente nominale (18 casi):
(1a) [...] după cules [...] dumbravnic şi sulcină de pus printre straie, cine umbla? (Creangă, PPA, p. 270)
(1b) [...] chi se ne andava [...] a raccogliere [...] cedronella e meliloto da mettere tra i vestiti? (Ivi, NRI, p. 257)
(2a) De ce să mor pîn-a nu-l răzbuna. După aceea am vreme şi de murit şi de trăit, de voi vrea.
(Eminescu, Pr, p. 216)
(2b) Non morirò senza essermi vendicato. Dopo, avrò tempo sia di morire sia di vivere. (Ivi, MOAR, p. 298)
(3a) Şi-mi aduc aminte că odată, noaptea, la o clacă de dezghiocat păpuşoi, i-am scos Măriucăi un
şoarece din sân, [...] (Creangă, PPA, p. 270)
(3b) E mi ricordo che una volta, di notte, a una veglia per spannocchiare il granturco, a Mariuca tolsi
dal seno un topolino, [...] (Ivi, NRI, p. 257)
b) da un verbo di aspetto (9 casi):
(4a) Acum deodată, până te-i mai odihni, iè furca în brâu, şi până mâni dimineaţă să găteşti fuioarele
aceste de tors, penele de strujit şi malaiul de pisat. (Ivi, PPA, p.10)
(4b) Adesso per il momento, per riposarti ancora un pochino, fissati la rocca alla cintura e fino a
domattina prepara questi pennecchi da filare, le piume da arricciare e la farina da triturare. (Ivi, NRI, p. 5)
(5b) Atunci îmi înmuiam adînc peniţa, încarcînd-o cu cerneală, şi mă apucam de scris. (Eliade, M, p. 23)
(5b) Allora potevo intingere la mia penna nel calamaio e cominciare a scrivere. (Ivi, LPE, p. 57)
c) dal verbo a avea ‘avere’ con valore modale (11 casi):
(6a) Cere ce mai ai de cerut cu un ceas mai curînd, că iată mă sfîrşesc de dragoste pentru tine.
(Ispirescu, LBR, p. 261)
(6b) Chiedi quello che hai da chiedere, ma fallo presto perché, vedi, io sto morendo d’amore per te. (Ivi,
FLR, p. 26)
d) da un reggente aggettivale (9 casi):
(7a) Señora renunţ la mîna d-tale cu o condiţie numai [...] foarte uşoară de-mplinit, se înţelege [...]
(Eminescu, Pr, p. 239)
(7b) Rinuncerò alla vostra mano, ma soltanto a una condizione–condizione s’intende molto facile da
rispettare. (Ivi, MOAR, p. 98)
e) dal verbo copulativo a fi ‘essere’ (9 casi):
(8a) E de sărutat schiţa mea. Poate că e una din cele mai nimerite din cîte-am zugrăvit. (Ivi, Pr, p. 126)
(8b) È da baciare, il mio ritratto. Forse è uno dei più riusciti tra tutti quelli che ho fatto. (Ivi, MOAR, p. 71)
f) da un verbo con preposizione obbligatoria come: a se lăsa de ‘aver lasciato di’ (8 casi):
(9a) [...] ca văru-mieu Ion Mogorogea, Gheorghe Trăsnea, Nică Oşlobanu şi alţii s-au lăsat de învăţat
[...] (Creangă, PPA, p. 304)
(9b) [...] e che mio cugino Gianni Musone, Giorgio Trăsnea, Nani Oshlobannu e altri avevano lasciato
lì di studiare [...] (Ivi, NRI, p. 295)
g) da un verbo transitivo come a da ‘dare’, a uita ‘dimenticare’ (5 casi):
(10a) - Ce să-ţi cer? ia să-mi dai de mâncare şi de purtat cât mi-a trebui, [...]. (Ivi, PPA, p. 71)
(10b) Quanto volete che pretenda? Beh, che mi diate da mangiare e da vestire quanto mi bisogni; [...]
(Ivi, NRI, p. 94)
(11a) Dacă uitam ceva de cumpărat de la băcănie de jos, din şosea, trebuia să aşteptăm aproape o
jumătate de ceas [...] (Eliade, M, p. 7)
(11b) Se dimenticavamo di comprare qualcosa nei negozi che si trovavano in basso, sulla strada,
dovevamo aspettare almeno mezz’ora [...] (Ivi, LPE, p. 20)
h) nelle frasi con una completiva di relazione contratta (3 casi):
(12a) [...] dar apoi şi de vorbit, păcatele noastre, se vede că vorbim, pogan şi rău de tot; nu româneşte,
ci tigăneşte [...] (Creangă, PPA, p. 278)

224
 CICCRE I 2012
(12b) [...] ma poi anche quanto a parlare, disgraziati noi, si vede che parliamo da turchi e male male,
non romeno, ma terrone [...] (Ivi, NRI, p. 276)
(13a) De răpit nu mă poţi răpi pînă ce nu-i avè un cal asemene cu acela ce-l are tatăl meu, pentru c-
acela are două inimi; (Eminescu, Pr, p. 53)
(13b) “Per portarmi via,” disse lei, “ci vorrebbe un cavallo come quello di mio padre, un cavallo con
due anime”. (Ivi, MOAR, p. 205)
i) dopo espressioni verbali impersonali (2 casi):
(14a) [...] că şi popia are multe năfăcale, e greu de purtat. şi decât n-a fi cum se cade, mai bine să nu
fie. (Creangă, PPA, p. 245)
(14b) [...] perché anche quello è un mestiere con molti svantaggi, è duro da esercitare; e piuttosto che
farlo non come si deve, è meglio non mettercisi. (Ivi, NRI, p. 229)

2.1.2. Il supino con de ‘di’ reso in italiano da un infinito senza preposizione

In un numero di 25 casi, il supino è reso da un infinito non preposizionale, specialmente:
a) dopo il verbo a fi con valore copulativa o modale (12 casi):
(15a) - Ce-i de făcut măi Nică? îmi zic eu în mine. (Ivi, PPA, p. 235)
(15b) Che fare, beh, Nanni! mi dico. (Ivi, NRI, p. 218)
(16a) Dacă nu ţi-a fost de cumpărat, la ce i-ai dat drumul? (Ivi, PPA, p. 266)
(16b) Se non volevate comprarla, perché l’avete lasciata andare? (Ivi, NRI, p. 252)
Nella costruzione equivalente dall’italiano, a fi ‘essere’ copulativo sia manca (v. supra 15a, 15b, 16a,
16b), sia viene sostituito da un verbo modale come potere, sapere (17a, 17b, 18a, 18b) o da un intransitivo
impersonale come bisognare (19a, 19b):
(17a) Tata aşa a zis, însă la mare nevoie, ce-i de făcut? (Ivi, PPA, p. 98)
(17b) Il babbo ha detto così, ma nella distretta, che cosa si può fare? (Ivi, NRI, p. 125)
(18a) Dănilă însă ofta din greu lângă burduful cu banii şi se tot frământa cu gândul ce-i de făcut. (Ivi,
PPA, p. 43)
(18b) E tuttavia Danilo sospirava profondamente vicino all’otre pieno d’oro e si lambiccava il cervello
per saper cosa fare. (Ivi, NRI, p. 42)
(19a) Şi după asta, ţi-oiu mai spune eu ce-i de făcut. (Ivi, PPA, p. 81)
(19b) E poi vi dirò io cosa bisogna fare. (Ivi, NRI, p. 106)
b) sempre un infinito non preposizionale rende in italiano un supino dalle frasi con una completiva di
relazione contratta (6 casi):
(20a) Nu-i vorbă, de mâncat, aţi mâncat şi de băut, aţi băut fiecare câte şeptesprezece. (Ivi, PPA, p. 132)
(20b) Non c’è che dire, mangiare, avete mangiato, e bere, avete bevuto, ciascuno per diciassette. (Ivi,
NRI, p. 164)
c) dopo il verbo a avea ‘avere’ con valore modale in romeno e i modali potere / dovere + infinito, in
italiano (3 casi):
(21a) - Apoi dă, tată, cum a dat târgul şi norocul; am de trecut prin multe locuri şî nu vreau să mă ieie
oamenii la ochi. (Ivi, PPA, p. 96)
(21b) Che volete, babbo, come la va, la va; devo passare per molti paesi e non voglio dar nell’occhio
alla gente. (Ivi, NRI, p. 122)
d) dopo espressioni verbali impersonali (2 casi):
(22a) Dar îmi era peste putinţă de hotărît, în vara aceea, 1918, în ce va consta surpriza. (Eliade, M, p. 19)
(22b) In effetti, mi era impossibile decidere, in quell’estate del 1918, in che cosa sarebbe consistita la
bella sorpresa. (Ivi, LPE, p. 49)
e) dopo un verbo intransitivo con regime preposizionale obbligatorio in romeno e il modale volere in
italiano (23a, 23b) e dopo il modale a trebui2 ‘dovere’ (24a, 24b):

2
La costruzione del supino con l’impersonale a trebui ‘dovere’ è l’unica situazione in cui il supino sia non preposizionale (Avram
1997: 216 e Pană Dindelegan 2007: 9-10). Ritroviamo spesso, invece, delle strutture non letterarie con il supino preposizionale
225
 CICCRE I 2012
(23a) Cu mine v-aţi găsit de jucat? (Creangă, PPA, p. 154)
(23b) A me avete voluto fare un tiro? (Ivi, NRI, p. 189)
(24a) Mă sfătuiesc eu într-o zi cu Gâtlan c-aici ar trebui ceva de făcut, să putem scăpa de câţiva
mâncăi, [...] (Ivi, PPA, p. 293)
(24b) Mi consiglio un giorno con Strozza, che qui bisognerebbe pur far qualcosa per liberarci di alcuni
mangioni [...] (Ivi, NRI, p. 282)

2.1.3. Il supino con de ‘di’ reso in italiano da altre parti del discorso
Il fatto che la maggior parte delle lingue romanze rendono il supino romeno con l’infinito preposizionale
o senza preposizione, sia ben conosciuto. L’analisi del nostro corpus ha confermato questa teoria, ma ha
dimostrato che il supino può essere reso, in italiano, anche da nomi, da verbi personali e aggettivi. Tenendo
conto del fatto che il supino presenta una natura nominale e verbale, ma anche una aggettivale, abbiamo ritenuto
importanti anche i casi in cui i traduttori hanno preferito usare un nome, un verbo personale o un aggettivo nella
traduzione del supino. Abbiamo identificato 30 tali casi nel nostro materiale d’analisi:
a) Il supino con de reso in italiano da un nome:
Nel nostro corpus, un numero di 15 costruzioni con il supino con de ‘di’ sono resi, in italiano, da nomi
base (25a, 25b, 26a, 26b, 27a, 27b, 28a, 28b, 29a, 29b) o da nomi provenuti da infiniti sostantivati attraverso
l’articolazione (3 casi). Il nome base che rende, in italiano, il supino può essere non preposizionale o può essere
preceduto dalle preposizioni: da, di, in e con, semplici o articolate:
(25a) Lacrimile cu care sfîrşisem de citit Cuore mă asigurau că nu eram un copil rău; (Eliade, M, p. 17)
(25b) Le lacrime con le quali terminai la lettura del libro Cuore di Edmondo De Amicis, mi
assicuravano che non ero così cattivo quanto sembravo. (Ivi, LPE, p. 42)
(26a) [...] nu vedeam decît pe ea topită de plîns, alintînd după coşciug de braţul unui om. (Eminescu,
Pr, p. 180)
(26b) [...] non vedevo che lei, consunta dal pianto, che accarezzava dietro la bara il braccio di un uomo.
(Ivi, MOAR, p. 261)
(27a) La început, lumina era atît de sumbră, încît după o jumătate de ceas de citit mi se împăienjeneau
ochii şi începeam să lăcrimez. (Eliade, M, p. 22)
(27b) Nei primi tempi la luce era così debole che dopo mezz’ora di lettura gli occhi mi si appannavano e
cominciavano a lacrimare. (Ivi, LPE, p. 55)
(28a) [...] ne duceam toţi în bulevardul Pache, ca să putem transporta, fără să dăm de bănuit, untură,
şoric [...] (Ivi, M, p. 16)
(28b) [...] ci recavamo tutti nella casa del corso Pache Protopopescu per poter trasportare, senza dare
nell’occhio, dello strutto, un po’ di lardo [...] (Ivi, LPE, p. 41)
(29a) [...] cine te-a învăţat să răspunzi aşa de potrivit, căci din capul tău ăla secu nu crez să fi ieşit aşa
cuvinte înţelepte. (Ispirescu, LBR, p. 187)
(29b) [...] chi ti ha insegnato a rispondere con tanta accortezza, perché non credo che parole così sagge
siano uscite da quella testa dura. (Ivi, FLR, p. 36)
I nomi provenuti da un infinito attraverso l’articolazione sono preceduti dalle preposizioni da (30a, 30b)
e in (31a, 31b) quando rendono il supino:
(30a) - Na! Nu cauţi, ş-o găseşti! Zise Dănilă, care privea de departe vălmăşagul acesta şi se strica de
râs. (Creangă, PPA, p. 41)
(30b) “To’! Hai trovato quel che non cercavi”, disse Danilo, che osservava da lontano quel groviglio e
si torceva dal ridere. (Ivi, NRI, p. 40)
(31a) Şi mai stă din băut, şi iar începe a mărnăi; (Ivi, PPA, p. 105)
(31b) E un po’ sosta nel bere e ricomincia a rugliare; (Ivi, NRI, p. 133)
b) Il supino con de ‘di’ reso da un verbo personale in romeno:

dopo a trebui ‘dovere’: [...] în cazul când părinţii sunt divorţaţi ce acte trebuie de prezentat pentru perfectarea paşaportului
românesc? ([Link]).
226
 CICCRE I 2012
Un numero di sette strutture con il supino con de ‘di’ sono rese, in italiano, da verbi personali:
(32a) Numai atâta, că moşneagul a rămas pleşuv şi spetit de mult ce-l netezise baba pe cap şi de cercat
în spatele lui cociorva, dacă-i copt malaiul. (Ivi, PPA, p. 149)
(32b) Poco male, se il vecchio rimase calvo e slombato, tanto l’aveva lisciato la vecchia in testa, tanto
aveva provato col mestone, sulla sua schiena, se la polenta aveva ancora paternostri. (Ivi, NRI, p. 184)
c) Il supino con de ‘di’ reso in italiano da un aggettivo:
Abbiamo identificato sette casi in cui il supino costruito con la preposizione de ‘di’ è reso, in italiano, da
un aggettivo:
(33a) Pe cînd colegii jucau cărţi, rîdeau, beau şi povesteau anecdote care de care mai mai frivole şi mai
de rîs, [...] (Eminescu, Pr, p. 158)
(33b) Mentre i miei compagni giocavano a carte, se la ridevano, bevevano e si raccontavano aneddoti
frivoli e allegri, [...] (Ivi, MOAR, p. 240)
3. Conclusioni
L’analisi delle 160 strutture con il supino dal romeno e dalle varie modalità di renderlo in italiano ha
portato alle seguenti conclusioni:
3.1. In romeno, il supino si forma più spesso con la preposizione de (140 casi), e più raramente con le
preposizioni: la ‘a’ (17 casi), din ‘da’ (2 casi), după ‘dopo’ (un caso).
3.2. Le più produttive strutture con il supino, indifferentemente della preposizione, sono: un reggente
nominale o aggettivale + supino, un verbo di aspetto + supino, il verbo a avea ‘avere’ con valore modale +
supino, un verbo con regime preposizionale obbligatorio + supino e a fi ‘essere’ copulativo + supino.
3.3. Il rendere del supino, in italiano, si fa, principalmente, attraverso l’infinito preposizionale o senza
preposizione. Molto spesso, abbiamo identificato, in italiano, infiniti preceduti dalla preposizione da (43 casi) e
infiniti senza preposizione (25 casi).
3.4. Tenendo conto della natura nominale, verbale e aggettivale del supino, consideriamo come mezzi
secondari il rendere di esso da nomi base o da nomi provenuti dall’infinito attraverso l’articolazione, da verbi
personali e da aggettivi.
3.5. Sulla base della preposizione con cui si forma il supino, il suo rendere, in italiano, viene fatto da
strutture infinitivali con preposizioni diverse: il supino con de ‘di’ è stato reso dagli infiniti preceduti dalle
preposizioni: da (43 casi), di (20 casi), a (13 casi), per (11 casi), dagli infiniti senza preposizione (25 casi) e da
altre parti del discorso quali: nomi (15 casi), verbi personali (7 casi) e aggettivi (6 casi).

Bibliografia
Avram, Mioara, Gramatica pentru toţi [La grammatica per tutti], Bucureşti, Humanitas, 1997.
Brâncuş, Grigore, O concordanţă gramaticală româno-albaneză: modul supin [Una concordanza grammaticale romeno-
albanese: il modo supino], în: “Limbă şi literatură” XXI [Lingua e letteratura], 1967, p. 99-105.
Caragiu-Marioţeanu, Matilda, Moduri nepersonale [Modi non persoanali], în: “Studii şi cercetări lingvistice” XIII [Studi e
ricerche linguistiche], 1962, p. 9-43.
Creangă, Ion, Poveşti, povestiri, amintiri [Fiabe, storie, ricordi], Bucureşti, Unicart, 2008.
Creangă, Ion, Novele e ricordi d’infanzia, Torino, UTET, 1982.
Dimitrescu, Florica / Pamfil, Viorica / Barborică, Elena, Istoria limbii române. Fonetică. Morfosintaxă. Lexic. [Storia della
lingua romena. Fonetica. Morfosintassi. Lessico], Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1978.
Dimitriu, Corneliu, Tratat de gramatică a limbii române. Morfologia [Trattato di grammatica della lingua romena.
Morfologia], Iaşi, Institutul European, 1999.
Elcock, W. D., The Romance Languages, London, Faber and Faber, 1960.
Eliade, Mircea, Memorii, 1907-1960 [Memorie, 1907-1960], Bucureşti, Humanitas, 1991-1997.
Eliade, Mircea, Le promesse dell’equinozio. Memorie 1. 1907-1937, Milano, Jaca Book, 1995.
Eminescu, Mihai, Proza literară [Prosa letteraria], Bucureşti, Editura pentru literatură, 1964.
Eminescu, Mihai, La mia ombra e altri racconti, Milano, RCS Libri, 2000.
Grandgent, Charles Hall, Introduzione allo studio del latino volgare, Milano, Hoepli, 1914.
Ispirescu, Petre, Legendele sau basmele românilor [Le leggende o le fiabe dei romeni], Bucureşti, Erc Press, 2006.
Ispirescu, Petre, Fiabe e leggende romene, Pordenone, Studio Tesi, 1986.
227
 CICCRE I 2012
Király, Francisc, Istoria limbii române (Sinteză) [Storia della lingua romena (Sintesi)], Timişoara, Tipografia Universităţii
din Timişoara, 1984.
Iliescu, Maria, De la latină la română [Dal latino al romeno], în: “Studii şi cercetări lingvistice” CL XVI [Studi e ricerche
linguistiche], 1965, p. 67-75.
Livescu, Michaela, Histoire interne du roumain: morfosyntaxe et syntaxe, in: Ernst, Gerhard / Gleßgen, Martin-Dietrich /
Schmitt, Christian / Schweickard, Wolfgang: “Romanische Spachgeschichte / Histoire linguistique de la Romania
(RSG)”, Vol. 3. Berlin / New York, De Gruyter, 2008, p. 2646-2692.
Manoliu-Manea, Maria, Le roumain. Morphosyntaxe, in: Holtus, Günter / Metzeltin, Michael / Schmitt, Christian: “Lexicon
der Romanistichen Linguistik. Vol. 3: Le roumain”, Tübingen, Niemeyer, 1989, p. 101-114.
Mihăescu, H., Limba latină în provinciile dunărene ale imperiului roman [Il latino nelle provincie danubiane dell’ Impero
Romano], Bucureşti, Editura Academiei Române, 1960.
Pană Dindelegan, Gabriela, Supinul [Il supino], în: Academia Română, Institutul de lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”:
Gramatica limbii române [Grammatica della lingua romena]. Vol. 1: Cuvântul [La parola], Bucureşti, Editura
Academiei Române, 2005, p. 509-525.
Pană Dindelegan, Gabriela, Din nou despre participiu şi supin. Câteva precizări [Di nuovo sul participio e supino. Alcuni
chiarimenti], în: “Studii şi cercetări lingvistice” 1-LVIII [Studi e ricerche linguistiche], 2007, p. 163-173.
Riemann, Othon, Syntaxe latine d’apres les pricipes de la grammaire historique, Paris, Klincksieck, 1935.
Rosetti, Alexandru, Istoria limbii române de la origini până în secolul al XVII-lea [Storia della lingua romena dalle origini
fino al Seicento], Bucureşti, Editura pentru literatură, 1960.
Tagliavini, Carlo, Originile limbilor neolatine [Le origini delle lingue neolatine], Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1977.
Tiktin, Heimann, Gramatica română: etimologia şi sintaxa [Grammatica romena: etimologia e sintassi], Bucureşti, Editura
Tempo, 1945.

228
 CICCRE I 2012

Eduardo Maria PICCIRILLI Decimo anniversario della nascita nascita

(Istituto Universitario della dell’Euro: aspetti storici, statistici e prospettive
Mediazione “Academy School”
Napoli-Roma) future della moneta unica europea

Abstract: Since its birth, the European Union, has never had a down hill ride. The hard times have been serious and
numerous enough to even threaten itself. On the tenth anniversary of its birth, the Euro, seems to be going through another
bad phase, threatening once again the Union as in the late seventies and early eighties of the last century. In that period a
Frenchman, Jack Delors, head of the commission, with a lot of courage and determination, led the then European
Community into the 'European Union with a single currency, the Euro. Today is the Euro to be questioned due to the
sovereign debt crisis that, because of the great recession, countries have had to compensate for the drop in household and
businesses spending with the increased public spending and / or load of tax reductions. In doing so they have had to widen
the budget deficit and burden the public debt, which in many cases has caused difficulties in financing the deficit and
refinance its debts, as investors have began to distrust the solvency of countries, especially in Eurolandia, where the lack of
a single government and of a central bank that does not have the power to fund the States, makes it much more difficult to
manage the crisis. To curb this phenomena, adequate measures to put the project of a true unification on such a track so as
to to call ourselves "United States of Europe" in the very near future, are seriously being considered.

Keywords: Euro, European Union, Eurolandia, deficit, central bank

Riassunto: Il cammino dell’Unione Europea sin dalla nascita non è mai stato in discesa. Diversi sono stati i periodi bui
dell’Unione sino a minacciarne la stessa Istituzione. Nel decimo anniversario della nascita dell’Euro, sembra che si stia
vivendo un altro periodo buio, tale da minacciarne ancora una volta la stessa tenuta dell’Unione, simile a quello tra la fine
degli anni settanta e l’inizio degli anni ottanta del secolo scorso. Allora un francese, Jack Delors, alla guida della
Commissione ebbe tanto coraggio e determinazione (mettendo fine alle frizioni tra Inghilterra e Francia), che trasformò la
Comunità europea in Unione Europea con una moneta unica: l’Euro che oggi viene messa in discussione per effetto della
crisi dei debiti sovrani e che, a causa della grande recessione, i Paesi hanno dovuto compensare la caduta di spesa di
famiglie e imprese con l’accresciuta spesa pubblica e/o riduzioni di carico fiscale. Così facendo sono stati costretti ad
allargare i deficit di bilancio e appesantire il debito pubblico, circostanza che in molti casi ha causato difficoltà nel
rifinanziare i debiti, dato che i risparmiatori hanno cominciato a diffidare della solvibilità degli Stati, soprattutto
nell’Eurolandia, dove la mancanza di una politica economica-fiscale unica e di un ruolo non autonomo e inciso della Banca
Centrale nel finanziare gli Stati membri, rende più difficile gestire la crisi. Per arginare questi fenomeni, sembra che si
stiano prendendo in seria considerazione delle misure atte a mettere su un treno il progetto di una vera unificazione tale da
chiamarsi a breve “Stati Uniti di Europa”.

Parole-chiave: Euro, Unione Europea, Eurolandia, deficit, banca centrale

1. Introduzione
Il 2012 ricorre il decimo anniversario della nascita dell’Euro e il ventennale del trattato di Maastricht
o trattato sull'Unione Europea, preludio alla nascita dell’Euro, che ha fissato le regole politiche e i
parametri economici necessari per l'ingresso dei vari Stati aderenti alla suddetta unione. Il Trattato fu firmato
il 7 febbraio 1992 a Maastricht1, dai dodici Paesi membri dell'allora Comunità Europea ed è entrato in vigore
il 1º novembre 1993.

1
Con il Trattato di Maastricht è stato chiosato il concetto di coesione sociale già previsto nel Trattato di Roma dove si affermava
che gli Stati si impegnavano ad “Assicurare lo sviluppo armonioso riducendo le differenze fra le differenti regioni ed il ritardo di
quelle meno favorite”. In verità è con l’Atto Unico Europeo del 1986 che si sono gettate le basi per una effettiva politica di
229
 CICCRE I 2012
Con il trattato di Maastricht nasce l'Unione Europea: un soggetto politico a carattere sovranazionale
ed intergovernativo che, dal 1º gennaio 2007, comprende 27 Paesi membri indipendenti e democratici.
Dal 1º luglio 2013 entrerà a far parte dell'Unione anche la Croazia.
L'Unione consiste attualmente in una zona di libero mercato, detto mercato comune, caratterizzata, tra
l'altro, da una moneta unica, appunto l'Euro, regolamentata dalla Banca Centrale Europea e attualmente adottata
da 17 dei 27 Stati membri. Presenta inoltre un'unione doganale nata già con il Trattato di Roma del 1957 ma
completata fra i Paesi aderenti agli accordi di Schengen, che garantiscono ai loro cittadini libertà di movimento,
lavoro e investimento all'interno degli Stati membri.
L'Unione garantisce la cooperazione tra i governi degli Stati membri in materia di politica estera, di
sicurezza, nel settore giustizia e affari interni, oltre ad una comune politica agricola, commerciale e della pesca.
Oggi l’Unione sta attraversando un periodo buoi più o meno simile a quello degli anni settanta e ottanta del
secolo scorso2: si è più volte messo in discussione l’Euro, indebolitosi per effetto della crisi dei debiti sovrani per
cui, a causa della grande recessione (generata dalla crisi finanziaria delle banche degli anni 2007/2008 negli Stati
Uniti di America), i Paesi hanno dovuto compensare la caduta di spesa di famiglie e imprese con l’accresciuta
spesa pubblica e/o con riduzioni del carico fiscale. Così facendo gli Stati hanno dovuto allargare i deficit di
bilancio e appesantire il debito pubblico, cosa che, in molti casi, ha causato difficoltà nel finanziare i deficit e
rifinanziare i debiti, dato che i risparmiatori hanno cominciato a diffidare della solvibilità degli Stati, soprattutto
nell’Eurolandia dove, data la mancanza di un governo politico unico e di una Banca centrale nel finanziare gli
Stati, risulta molto più difficile la gestione della crisi. I Paesi dell’eurozona si sono divisi tra quelli più affidabili
e quelli meno affidabili. Per arginare la crisi dei debiti sovrani, diverse sono state le misure intraprese
dall’Unione. Una tra queste è stata firmata tra i capi di Stato o di Governo dell’Unione Europea, ad eccezione
della Repubblica Ceca e del Regno Unito, il 2 marzo 2012 che ha dato vita al cosiddetto “Fiscal Compact” cioè
al Trattato sulla Stabilità, la coordinazione e la governance dell’Unione economica e monetaria.
Sembra che tutte le misure adottate (i fondi di emergenza, l’impegno a modificare i trattati, etc) non
abbiano convinto i finanziatori (o investitori) che continuano ad essere scettici perché non vedono un progetto
ambizioso di Unione3.
Gli strumenti fino ad ora adottati hanno rappresentato solo un palliativo, perché dalla crisi se ne esce
soltanto facendo degli audaci passi avanti verso una maggiore integrazione finanziaria (unione bancaria,

coesione destinata a controbilanciare la prospettiva dei vincoli del Mercato unico, soprattutto in quei Paesi del sud Europa e in
quelle regioni che, a causa della maggiore arretratezza, avrebbero inevitabilmente sopportato più delle altre le conseguenze della
libera concorrenza. Il pregio dell’Atto Unico è stato quello di andare oltre le dichiarazioni di principio e di prevedere l’impegno da
parte degli stati membri di attuare misure operative per ridurre le disparità regionali. (G. Di Meglio, I fondi strutturali, in Diritto
della finanza pubblica europea, a cura di L. Di Renzo, ESI, 2008, p. 377). Grazie al Trattato di Maastricht si è dato maggiore
importanza al concetto di coesione al fine di ridurre il divario più che “tra le diverse regioni”, così come fu sancito nell’AUE, “tra
i livelli di sviluppo delle varie regioni” e si aggiunse che tra le regioni comunitarie meno favorite fossero “comprese le zone
rurali”. In tale atto le Parti Contraenti confermarono il ruolo considerevole dei fondi strutturali per il perseguimento della suddetta
coesione; convennero di istituire il Fondo di Coesione per erogare contributi finanziari della Comunità, in favore di progetti nei
settori dell’ambiente e delle reti transeuropee con un prodotto nazionale lordo inferiore al 90% della media del PIL dei Paesi
europei (E. M. Piccirilli, Il Finanziamento del bilancio comunitario, in Diritto della finanza pubblica europea, a cura di L. Di
Renzo, ESI, 2008, p. 209, n. 50.). Nell’ottica del fondo di coesione furono considerati Stati meno prosperi: la Grecia, la Spagna,
l’Irlanda e il Portogallo, Paesi questi che hanno fatto parte dell’Eurozona sin dalla prima ora.
2
“L’adesione di Regno Unito, Irlanda e Danimarca (nell’anno 1973) ha coinciso con un momento di diffusa e grave instabilità
economica e soprattutto monetaria, che ha contribuito ad una maggiore determinazione dei Paesi europei a proseguire nella
realizzazione degli obiettivi comunitari. E’ dunque nella metà degli anni settanta che si comincia a porre le basi per una più accentuata
convergenza dell’economie e per una unione monetaria, attraverso la creazione del sistema monetario europeo; nonché a rafforzare
l’impegno per una progressiva riduzione delle disarmonie regionali, attraverso la realizzazione di programmi di sostegno alle regioni
meno evolute e la creazione di un Fondo apposito, il Fondo europeo di sviluppo regionale” (Tesauro, op. cit., p. 8).
3
Per rendere credibile il progetto politico europeo secondo Jerzy BuzeK, ex presidente del Parlamento europeo, bisogna dare
nuovo slancio al nostro sogno razionale. Gli elementi necessari sono quelli raccomandati dal Parlamento europeo: una
Commissione più forte e asservita, un bilancio comunitario più ampio e flessibile, basato su “risorse proprie” effettive, una
maggiore disponibilità a “mutualizzare” i debiti degli Stati membri e un meccanismo credibile per far rispettare la disciplina di
bilancio futuro (in Il Sole-24 Ore del 9 giugno 2012 p. 13).
230
 CICCRE I 2012
vigilanza unica, gestione del debito comune, politiche di bilancio vincolate) in vista di una maggiore
integrazione politica attraverso la creazione di una “Federazione democratica di Stati nazione” così come l’ha
definita Josè Barroso nel suo discorso tenuto all’Europarlamento, il 12 settembre 2012. Si tratta di trasformare la
UE in una federazione democratica con una condivisione di sovranità. Per addivenire alla realizzazione di questo
nuovo soggetto giuridico è necessaria la stipula di un nuovo Trattato che, sebbene sia un processo lungo e
complesso, rappresenta l’unica strada capace di condurre l’Eurolandia in una zona che la mette al riparo dalla
crisi, perché la credibilità della moneta dipende dalla credibilità di chi la sostiene e quindi dalla sue istituzioni4.

2. Il patto di stabilita’ e crescita

Una volta costituita l’Unione Economica e Monetaria emergeva la necessità di porre dei vincoli ai
bilanci degli Stati membri in modo da rafforzare l’impegno degli stessi a conservare equilibrate condizioni
economico-finanziarie. Quindi si pensò di creare uno strumento capace di soddisfare tale esigenza: il Patto di
Stabilità e Crescita.
Una prima traccia del PSC si rinviene in un discorso dell’allora ministro delle finanze tedesco Leo
Waigel del 7 novembre 1995 al Bundestag5. Waigel propose un nuovo patto di stabilità per l’Europa da
applicare nei primi anni di funzionamento del nuovo sistema monetario.
Attraverso alcuni passaggi posti in essere dalla Commissione Europea, si giunse rapidamente al Patto di
stabilità che assunse valore giuridico con le decisioni del Consiglio europeo di Dublino del 13-14 dicembre
1996. L’allora presidente della Commissione Europea, Jacques Delors, propose di affiancare al Patto di Stabilità
anche il coordinamento per la crescita6. La proposta fu bocciata e fu aggiunta la parola crescita al patto, che fu

4
Il presidente della Commissione europea, Josè Barroso, il giorno 12 settembre 2012 ha presentato al Parlamento europeo la
proposta di “vigilanza unica”, cioè trasferimento di poteri di sorveglianza sulle banche dagli Stati membri alla Banca Centrale
Europea (BCE). Il testo specifica che la BCE sarà competente esclusivamente per tutti i compiti chiave di sorveglianza bancaria
che sono indispensabili per individuare i rischi per la vita di una banca, mentre gli altri compiti di vigilanza rimarranno nelle mani
delle autorità nazionali. La BCE avrà il potere di concedere o ritirare la licenza bancaria nei Paesi dell’euro. Potrà, tra l’altro,
valutare acquisizioni significative nelle banche, imporre cuscinetti ulteriori di capitale alla banche in difficoltà, condurre indagini e
ispezioni, chiedere informazioni, imporre sanzioni pecuniarie (Fonte Il Sole-24Ore del 13/09/2012). Non c’è dubbio che la
proposta di trasferimento dei poteri degli Stati nazionale alla Banca Centrale Europea implica un’ulteriore cessione di sovranità, il
che presume che il Parlamento Europeo e i Governi nazionali accolgano la proposta con cautela. La proposta della Commissione
(messa a punto dal Commissario europeo al Mercato interno, Michel Barnier) presenta due regolamenti che hanno bisogno di due
procedure diverse per arrivare alla definitiva applicazione. Il primo riguarda il trasferimento di poteri alla Banca Centrale Europea
che per trovare applicazione ha bisogno del consenso di tutti e 27 Governi degli Stati membri; il secondo regolamento, che
dovrebbe modificare il sistema di voto nell’Autorità Bancaria Europea (EBA), ha bisogno del consenso del Parlamento europeo.
Come ha giustamente affermato il presidente Barroso, nel suo discorso di presentazione della proposta: “Dobbiamo assolutamente
muoverci verso decisioni comuni sul fronte della vigilanza bancaria nella zona euro” se vogliamo che l’Euro continui ad essere
credibile. E sembra che ormai tutti gli Stati stiano prendendo la stessa strada. Infatti, non è un caso che la proposta Barroso sia
avvenuta proprio nel giorno in cui la Corte Costituzionale tedesca ha dato il via libero al fondo salva Stati varato dal Consiglio
Europeo il 4 dicembre 2011, il cosiddetto European Stability Mechanism (ESM). L’ESM è un fondo permanente volto a fornire
assistenza finanziaria, sotto vincoli di stretta condizionabilità, ai Paesi membri dell’euro che ne facessero richiesta.
5
In quella sede fu proposto un nuovo Patto di stabilità per l’Europa nel quale si sarebbe dovuto sancire il principio, da applicare
nei primi anni di funzionamento del nuovo sistema monetario, secondo il quale anche in periodi di congiuntura sfavorevole, il
disavanzo non avrebbe dovuto superare il 3% del PIL, mentre in condizioni normali il limite del disavanzo non avrebbe dovuto
essere superiore all’1% del PIL. Il limite alla proposta tedesca consisteva nel fatto che essa non teneva nel debito conto sia i
vincoli gravanti sui bilanci dei singoli Paesi diversi a seconda del grado di convergenza reale dell’economia e delle prospettive
demografiche, sia del fattore che lo spazio di manovra necessario alla politica di bilancio per affrontare in modo efficace gli
equilibri congiunturali, varia fra i Paesi membri ed è frequentemente più elevato nei Paesi di minore consistenza sul piano
demografico. La Commissione era, in sostanza, dell’avviso che, una volta stabilito un vincolo di bilancio a livello nazionale nel
medio termine nella misura del 3% del PIL, non fosse più necessario fissare vincoli addizionali in materia di rapporto squilibrio di
bilancio/PIL (E. M. Piccirilli, Nascita ed evoluzione del Patto di Stabilità e Crescita, in Politiche e istituti della finanza pubblica
nazionale e europea, a cura di L. Di Renzo, Academy School, 2007, pag.221; L. Di Renzo, La disciplina economica finanziaria
nel trattato di Maastricht, in [Link], n° 4/2005).
6
Come ha affermato l’ex presidente dell’allora Commissione Europea, Jacques Delors sulle pagine de Il Sole-24Ore del 6 giugno
2012, mancava nella discussione complessiva la “cooperazione. Secondo Delors oltre al polo monetario c’era bisogno anche del
231
 CICCRE I 2012
chiamato appunto Patto di Stabilità e [Link] PSC fu stipulato il 17 giugno 1997 ad Amsterdam. Il PSC ha
rafforzato le disposizioni sulla disciplina fiscale nella UEM di cui agli articoli 99 e 104, ed è entrato in vigore
con l'adozione dell'euro, il 1º gennaio 1999»8.
In base al PSC, gli Stati membri che, soddisfacendo tutti i cosiddetti parametri di Maastricht, hanno deciso di
adottare l'Euro, devono continuare a rispettare nel tempo quei parametri relativi al bilancio dello Stato, ossia:
 un deficit pubblico non superiore al 3% del PIL;
 un debito pubblico al di sotto del 60% del PIL (o, comunque, un debito pubblico tendente al rientro).

3. Il fiscal compact
Da più parti si è sottolineata l'eccessiva rigidità del Patto e la necessità di applicarlo considerando
l'intero ciclo economico e non un singolo bilancio di esercizio, anche in considerazione dei rischi involutivi
derivanti dalla politica degli investimenti troppo limitata che esso comporta. In passato anche l'allora presidente
della Commissione europea, Romano Prodi, definì il Patto "inattuabile" per la sua rigidità, sebbene ritenesse
comunque necessario, sulla base del Trattato, cercare di continuare ad applicarlo. Molti critici affermano, poi,
che il PSC non promuoverebbe né la crescita né la stabilità, dal momento che finora è stato applicato in modo
incoerente, come dimostrato, ad esempio, dal fatto che il Consiglio non è riuscito ad applicare le sanzioni in esso
previste contro la Francia e la Germania, malgrado ne sussistessero i presupposti9. In effetti, appare ormai
evidente quanto sia difficile far valere i vincoli del PSC nei confronti dei "grandi" dell'unione che, tra l'altro, ne
furono gli stessi promotori. Invero, taluni Paesi registrano da anni deficit "eccessivi" secondo la definizione del
Patto, ma ciò nonostante, malgrado gli avvertimenti e le raccomandazioni ricevute, non si sono poi visti
applicare alcuna sanzione. Nel marzo 2005, quindi, in risposta alle crescenti perplessità, l'Ecofin decise di
ammorbidirne le norme per renderlo più flessibile. Decisione richiamata e ribadita dall'asse franco-tedesco nel
2008 per far fronte alla gravissima crisi finanziaria che ha investito i mercati e le economie di tutto il mondo in
seguito alla cosiddetta crisi dei mutui americana del 2006.
Ulteriori istanze di riforma, nel senso di sospendere il diritto di voto dei Paesi che non rispettino i propri
obblighi di bilancio, sono state manifestate in particolare dalla Germania, in occasione degli aiuti stanziati dai
paesi dell'eurozona per la grave crisi finanziaria della Grecia a partire dal mese di maggio 2010.

polo economico. Egli aveva “pertanto proposto, nel 1997, che al patto di stabilità monetaria si affiancasse un patto di
coordinamento delle politiche economiche. La proposta fu respinta. Ci si accontentò di aggiungere alla definizione di Patto di
Stabilità la parola crescita. I politici subiscono davvero il fascino delle parole. In realtà, quello era un patto di stabilità di bilancio
puro e semplice: senza coordinamento economico, senza strumenti di incentivo, di cooperazione o di regolamentazione”.
7
Per una maggiore disamina: ISAE, Le regole della politica fiscale, in Rapporto sullo stato dell’Unione europea, Bologna, 2002;
G. Caporali, Patto di stabilità e ordinamento europeo, in Dir. Soc., 2004; L. Pacifico, Finanza pubblica e vincolo europeo, in R.
Perez (a cura di) Le limitazioni amministrative della spesa pubblica, Milano, 2003.
8
A. Majocchi, Le scelte di Maastricht e il futuro dell’Unione Economica e Monetaria, in La Finanza pubblica italiana, Rapporto,
a cura di L. Bernardi, Bologna, 2000; Di Renzo, op. cit., p. 1.
9
Nel 2005 si aprì “Un ampio e interessante dibattito, in tutti i paesi europei, sul patto di stabilità e di crescita.
Da molte parti si levarono voci che reclamavano una maggiore flessibilità dei vincoli fiscali europei; i circoli finanziari
ed industriali europei, che avevano fortemente voluto il patto, chiedevano ai governi la sua revisione. Nessuno, nella sostanza,
metteva in discussione il patto, ma si chiedeva di ridare slancio ad un'economia sull'orlo della recessione.
Anche il governo di Schroder, come quello di Chirac, in Francia non si opposero alla modifica del patto e due governi
tradizionalmente inclini a politiche fiscali di stampo Keynesiano, apparsero disposti a rinunciare alla politica di bilancio quale
strumento di stabilizzazione ciclica: l'inglese e l'italiano. Proprio quando l'amministrazione Bush riusciva, invece, a varare una
politica fiscale aggressiva, con la quale, un governo repubblicano, storicamente riluttante a politiche di bilancio aggressive, varava
aumenti delle spese pubbliche e sgravi fiscali per 75 miliardi di dollari, per rilanciare un'economia inutilmente sollecitata con
numerosi tagli dei tassi di interesse.
I dubbi dei governi europei si potevano facilmente spiegare con i benefici che i vincoli europei avevano recato ai paesi
appartenenti all'unione monetaria.
Infatti, le discussioni sul patto non dovevano portare ad un giudizio ingeneroso dei suddetti vincoli.
Così come era ormai del tutto assodato che, senza le regole numeriche di Maastricht l'Italia, non sarebbe riuscita a
portare a termine il risanamento della finanza pubblica. Come pure, si poteva tranquillamente essere d'accordo con chi riteneva
che, senza il patto, non sarebbe stato possibile varare un progetto credibile di un'unione monetaria” (Di Renzo, op. cit., p. 1).
232
 CICCRE I 2012
Per far fronte alla grave crisi che sta attanagliando la zona dell’Eurolandia, la governance dell’UE ha
considerato di attuare una politica più soft e forse più solidale, adottando il cosiddetto “Fiscal Compact” 10, che
racchiude in se: il «trattato sulla stabilità, il coordinamento e la governance dell'unione economica e
monetaria»11, firmato da 25 Stati dell'unione europea. Esso contiene una serie di «regole d'oro» che sono
vincolanti per i firmatari.
Sembra che il Fiscal Compact si ponga sulla stessa scia dei precedenti patti volti a limitare i gradi di
libertà dei Paesi membri in tema di politiche di bilancio. Rispetto al Patto di Stabilità e Crescita, però, tale
strumento sembra assumere un maggior grado di cogenza che, oltre ai vincoli legislativi relativi al pareggio di
bilancio, nella possibilità, da parte della Corte di Giustizia europea, di multare, fino allo 0,1% del PIL, il Paese
che ancora n on si sia adeguato entro dodici mesi dalla ratifica, alle disposizioni del nuovo Patto.
4. La nascita dell ’EURO
Successivamente alla creazione dell'Istituto Monetario Europeo (IME), il 1º gennaio 1999 nacque da
esso la Banca Centrale Europea (BCE) e il Sistema Europeo delle Banche Centrali (SEBC) con il compito di
coordinare la politica monetaria unica. Ulteriori due tappe si sono distinte: le monete nazionali hanno continuato
a circolare pur se legate irrevocabilmente a tassi fissi con il futuro Euro; le monete nazionali sono state sostituite
dalla moneta unica. Per passare alla fase finale ciascun paese ha dovuto rispettare cinque parametri di
convergenza:
 rapporto tra deficit pubblico e PIL non superiore al 3%.
 rapporto tra debito pubblico e PIL non superiore al 60% (Belgio e Italia furono esentati).
 tasso d'inflazione non superiore dell'1,5% rispetto a quello dei tre paesi più virtuosi.
 tasso d'interesse a lungo termine non superiore al 2% del tasso medio degli stessi tre paesi.
 permanenza negli ultimi 2 anni nello SME senza fluttuazioni della moneta nazionale.
Nella prima fase furono individuate tutte le questioni che andavano esaminate in via preliminare per
poter elaborare un programma di lavoro entro la fine del 1993; successivamente furono definiti i mandati dei
sottocomitati e dei gruppi di lavoro istituiti a tale scopo.
Per la realizzazione della seconda e della terza fase era necessario modificare il Trattato che istituisce
la Comunità Economica Europea ("Trattati di Roma"), al fine di creare la necessaria infrastruttura istituzionale.
Fu quindi convocata una conferenza intergovernativa sulla UEM, tenutasi nel 1991 in concomitanza con la
conferenza intergovernativa sull'Unione Politica. I negoziati si conclusero con il Trattato sull'Unione Europea:
approvato nel dicembre 1991 e firmato a Maastricht il 7 febbraio 1992. Esso emendava il Trattato istitutivo della
Comunità Economica Europea - il cui nome fu poi modificato in Trattato che istituisce la Comunità Europea- e
conteneva, fra l'altro, il protocollo sullo statuto del sistema europeo di Banche Centrali e della Banca Centrale
Europea nonchè il protocollo sullo statuto dell'Istituto Monetario Europeo. A causa dei ritardi nel processo di
ratifica, tuttavia, il Trattato di Maastricht entrò in vigore soltanto il 1º novembre 1993.
Seconda fase della UEM: istituzione dell'IME e della BCE.
La creazione dell'Istituto Monetario Europeo (IME), avvenuta il 1º gennaio 1994, segnò l'avvio della
seconda fase della UEM e determinò lo scioglimento del Comitato dei Governatori.
Nel dicembre 1995 il Consiglio Europeo decise di denominare "Euro" l'unità monetaria europea introdotta poi con
l'avvio della terza fase della UEM e confermò che quest'ultima avrebbe avuto inizio il 1º gennaio 1999. Per la
transizione all'Euro si preannunciò un calendario di eventi, basato essenzialmente su proposte formulate dall'IME.
Nel dicembre 1996 l'IME presentò al Consiglio Europeo, e successivamente al pubblico, le serie di
disegni delle banconote in Euro che sarebbero state immesse in circolazione il 1º gennaio 2002.

10
Il Fiscal Compact è stato varato dal Consiglio Europeo il 9 dicembre 2011.
11
Con questo Trattato ogni Paese deve introdurre un vincolo costituzionale relativo al bilancio pubblico che deve quantomeno
chiudere in pareggio. Il saldo di bilancio, infatti, calcolato al netto degli effetti del ciclo (ammettendo anche eccezioni in
situazioni di emergenza), da la possibilità che in condizioni economiche avverse, si registri un deficit. Bisogna però che, anche
nell’anno di crisi, i parametri di entrate e spese del bilancio siano tali da far conseguire un pareggio in presenza di condizioni
economiche normali.
233
 CICCRE I 2012
Il 3 maggio 1998 il Consiglio dell'Unione Europea, verificò all'unanimità che 11 Stati
membri, Belgio,Germania, Spagna, Francia, Irlanda, Italia, Lussemburgo, PaesiBassi, Austria, Portogallo e
Finlandia soddisfacessero le condizioni necessarie per l'adozione della moneta unica, prevista per il 1º
gennaio 1999. In tale occasione, inoltre, i Capi di Stato o di Governo raggiunsero un accordo in merito alle
personalità che, su raccomandazione dello stesso Consiglio, sarebbero state nominate in qualità di membri del
Comitato Esecutivo della Banca Centrale Europea (BCE). Al contempo, i ministri delle Finanze insieme ai
Governatori delle rispettive Banche Centrali nazionali, alla Commissione Europea e all'IME degli Stati membri
che avevano adottato la moneta unica, convennero che i tassi centrali bilaterali delle valute degli Stati membri
partecipanti sarebbero stati utilizzati per la determinazione dei tassi irrevocabili di conversione con l'Euro.
Con l'istituzione della BCE nel 1998, l'IME concluse il suo mandato e fu pertanto posto in liquidazione,
in conformità dell'articolo 123 (ex articolo 109 l) del Trattato che istituisce la Comunità Europea.
Terza fase della UEM: fissazione irrevocabile dei tassi di cambio.
Il 1º gennaio 1999 ebbe inizio la terza ed ultima fase della UEM con la conduzione di una politica
monetaria unica sotto la responsabilità della BCE. Il 3 maggio 1998 il Consiglio dell'Unione Europea, riunito
nella composizione di Capi di Stato o di Governo con la decisione 1998/317/CE, sancì l'adempimento dei criteri
di convergenza da parte dei Paesi dell’eurozona (Austria, Belgio, Finlandia, Francia, Germania, Irlanda, Italia,
Lussemburgo, Paesi Bassi, Portogallo e Spagna). Il 1º gennaio 2001, con l'adesione della Grecia, gli Stati
membri della UEM divennero 12.
Dal 1º gennaio 2011 con l’entrata dell'Estonia i Paesi dell’Eurozona sono 17.

5. Conclusioni
La Banca Centrale Europea (BCE), con sede a Francoforte, e il Sistema Europeo delle Banche Centrali
(SEBC), rappresentano il polo monetario. La BCE è responsabile delle politiche monetarie comuni, e coopera
con il SEBC per il conio e la distribuzione di banconote e monete negli stati membri.
Uno dei motivi della crisi che ha messo e sta mettendo in discussione la moneta europea, è la mancanza del polo
economico che Delors già nel 1997 propose di affiancare al Patto di stabilità. Oggi si ipotizza che l’Euro
protegge ma non stimola assolutamente la crescita. Il mettere in discussione la tenuta nella zona Euro della
Grecia, mina la credibilità dell’istituzione Unione Europea.
I responsabili politici dell’introduzione della moneta unica erano ben consapevoli che il sistema avrebbe
potuto operare correttamente solo se integrato con la creazione di un centro di governo della politica economica
dell’eurozona.
L’Unione Europea è nata per unire popoli e la solidarietà deve essere il principio a cui noi cittadini
europei dobbiamo ispirarci.
Come ha affermato sulle pagine de Il Sole-24 Ore del 9 giugno 2012 l’ex presidente del Parlamento
europeo, Jerzy Burek, duemila anni fa con orgoglio si diceva: civis romanus sum. Oggi con orgoglio dobbiamo
dire sono cittadino europeo, prima di essere cittadino italiano o francese o tedesco o rumeno. Perché non c’è
nessuna contraddizione nell’essere un buon cittadino europeo ed essere un buon cittadino romeno o italiano. Ciò
perché non esiste nessun altro luogo al mondo come l’Europa dove così tante persone possono godere di un
tenore di vita tanto alto. Non esiste altro luogo al mondo dove la gente può contare su un sistema di protezione
sociale tanto vasto, che consente di guardare con fiducia al futuro, sia per quanto riguarda l’assistenza sanitaria,
sia per quanto riguarda i programmi a favore dei più deboli. Non esiste altro luogo al mondo dove le persone
siano tanto forti e unite nella difesa dei loro diritti fondamentali.
Possiamo e dobbiamo essere orgogliosi dell’unione e dei valori che ne sono alla base.
Dobbiamo dimostrare di avere un progetto politico ambizioso e di lungo respiro. Dobbiamo dimostrare
che crediamo nel nostro progetto politico e che abbiamo proposte e idee concrete per tradurlo in realtà.
Sembra essersi spenta la carica ideale che ha animato uomini come Adenauer, Monnet, Schuman, De
Gasperi e i loro eredi diretti Schmidt, Mitterand, Kohl, Delors. Una involuzione emblematicamente riflessa in
una costituzione inutilmente e dannosamente pletorica per tener conto delle richieste dei singoli Stati.
Le classi dirigenti europee devono convincersi, e convincere l’opinione pubblica, che l’Europa è
destinata a scivolare nell’insignificanza se non ritrova le ragioni e l’azione di un progetto unitario (con il rischio
di uscire dalla storia, così come affermato da Romano Prodi), che esige vista lunga e impegno massimo.
234
 CICCRE I 2012
Come diceva Seneca nelle sue lettere a Lucilio: continua nei tuoi progressi e capirai che sono meno da
temere proprio quelle cose che fanno più paura.
Siamo tutti cittadini europei e presto ognuno di noi sarà orgoglioso nel dire civis europeus sum.

Bigliografia
J. Almunia, Strengthening economy governance and improving the PSG, Speech, 7387, 2004
Astrid, La costituzione Europea, un primo commento, a cura di F. Bassanini - G. Tiberi, Bologna, 2004
I. Begg – N. Grimwade – P. Price, The own Resource of the European Union: analysis and possible developments, Report
prepared for the Directorate – General for Research of the European Parliament, Draft, August /19/1997
G. Caporali, Patto di stabilità e ordinamento europeo, in Dir. Soc., 2004;
G. Di Meglio, I fondi strutturali, in Diritto della finanza pubblica europea, a cura di L. Di Renzo, ESI, 2008
L. Di Renzo, La disciplina economica finanziaria nel trattato di Maastricht, in [Link], n° 3/2005.
M. Dispersyn, L’union européenne et la cohésion économique et sociale, 1998.
S. Guarino, L’Unione europea e la rinuncia alla sovranità, in [Link]., Costruiamo insieme l’Europa, Napoli, 2000
ISAE, Le regole della politica fiscale, in Rapporto sullo stato dell’Unione europea, Bologna, 2002;
R. Leonardi, Convergenza, coesione e integrazione nell’Unione Europea, Bologna, 1998.
B. Laffan, The Finances of the European Union, McMillan, London, 1997.
L. Letizia, Profili evolutivi della politica fiscale a livello europeo, in Diritto della finanza pubblica europea, a cura di L. Di
Renzo, ESI, 2008
G. Maisto, Progetto Costituzione Europea. Appunti di lavoro, in Rass. Di Dir. Trib., n° 7-8/2003
A. Majocchi, Le scelte di Maastricht e il futuro dell’Unione Economica e Monetaria, in La Finanza pubblica italiana,
Rapporto, a cura di L. Bernardi, Bologna, 2000
L. Pacifico, Finanza pubblica e vincolo europeo, in R. Perez (a cura di) Le limitazioni amministrative della spesa pubblica,
Milano, 2003
T. Padoa Schioppa, Efficiency, Stability and Equity. A Strategy for the evolution of the economic system of the European
Community, Report of a Study Group Appointed the Commission of the European Community, Presided by T. Padoa
Schioppa, II/49/87.
T. Padoa Schioppa, L’Europa verso l?Unione monetaria, Bologna, 1992.
E. M. Piccirilli, Il Finanziamento del bilancio comunitario, in Diritto della finanza pubblica europea, a cura di L. Di Renzo,
ESI, 2008
E. M. Piccirilli, Nascita ed evoluzione del Patto di Stabilità e Crescita, in Politiche e istituti della finanza pubblica
nazionale e europea, a cura di L. Di Renzo, Academy School, 2007
M. J. Rodrigues, European policies for a knowledge economy, Edward Elgar, Cheltenham, 2003.
G. Tesauro, Diritto dell’Unione europea, Padova, 2010
A. Von Bodgandy, L’Unione sopranazionale come forma di potere politico, in AA. VV., Diritti e Costituzione nell’Unione
europea, a cura di G. Zagrebelsky, Roma-Bari, 2003.

235
 CICCRE I 2012

Elena PÎRVU Insegnare l’italiano in chiave contrastiva. Aspetti

(Università di Craiova) della terminologia morfosintattica

Abstract: Teaching Italian in a contrastive way. Aspects of morphosyntactic terminology. This paper presents two
fundamental aspects related to teaching Italian language to Romanian learners: 1) the correspondence between the Italian
complement of term (complemento di termine) and the Romanian dative indirect object and 2) the correspondence between
the Italian complement of specification (complemento di specificazione) and a Romanian genitive attribute of the noun,
based on the coursebooks used for Italian language classes in the 1 st year of study: Grammatica italiana. Italiano commune
e lingua letteraria by Luca Serianni (in collaboration with Alberto Castelvecchi) and Grammatica italiana. Con nozioni di
linguistica by Maurizio Dardano and Pietro Trifone for Italian, respectively Gramatica limbii române, 1st and 2nd volume
and Gramatica pentru toţi by Mioara Avram, for Romanian.
The Italian complemento di termine generally corresponds to the Romanian dative indirect object. It can also
correspond to a dative attribute, an accusative indirect object with preposition or a prepositional direct object with pe.
The Italian complemento di specificazione corresponds to a Romanian genitive attribute of the noun, with or without a
possessive article, the genitive construction including the preposition a and the accusative form of the noun or a
prepositional noun attribute with de.

Keywords: complemento di termine, dative indirect object, complemento di specificazione, genitive attribute of the noun,
Italian, Romanian

Riassunto: Nel presente articolo sono presentati due aspetti fondamentali legati all’insegnamento dell’italiano ai romeni: 1) la
corrispondenza fra il complemento di termine dell’italiano e il complemento indiretto in dativo del romeno e 2) la corrispondenza fra il
complemento di specificazione e l’attributo sostantivale genitivale, sulla base dei volumi usati per le lezioni di lingua italiana del
primo anno di facoltà: Grammatica italiana. Italiano comune e lingua letteraria, di Luca Serianni (con la collaborazione di Alberto
Castelvecchi), e Grammatica italiana. Con nozioni di linguistica, di Maurizio Dardano e Pietro Trifone, per la lingua italiana,
rispettivamente dei volumi Gramatica limbii române, voll. I-II, e Gramatica pentru toţi, di Mioara Avram, per la lingua romena.
In genere, al complemento di termine dell’italiano corrisponde in romeno il complemento indiretto in dativo. Ad esso
possono inoltre corrispondere un attributo in dativo, un complemento indiretto preposizionale in accusativo o un complemento
diretto introdotto dalla preposizione pe.
Al complemento di specificazione dell’italiano corrisponde in romeno un attributo sostantivale genitivale, con o senza l’articolo
possessivo, la costruzione con valore di genitivo composta dalla preposizione a e la forma di accusativo del sostantivo o un
attributo sostantivale preposizionale costruito con la preposizione de.

Parole-chiave: complemento di termine, complemento indiretto in dativo, complemento di specificazione, attributo sostantivale
genitivale, italiano, romeno

0. In genere, quando si insegna una lingua straniera si usa la terminologia tradizionale, conosciuta da tutti
quanti sono in possesso di un diploma di maturità. Insegnare l’italiano ai romeni sembrerebbe molto facile, soprattutto
perché si tratta sempre di una lingua romanza. Ciononostante, i problemi sono tanti, innanzitutto a causa
dell’inesistenza degli stessi fenomeni linguistici o delle stesse categorie grammaticali nella lingua di base e la lingua
di arrivo, e poi, a causa di terminologie diverse nella descrizione degli stessi fatti di lingua (cfr. Istrate 2004: 171).
Nel presente lavoro presenteremo e analizzeremo due aspetti fondamentali legati all’insegnamento
dell’italiano ai romeni: 1) la corrispondenza fra il complemento di termine dell’italiano e il complemento
indiretto in dativo del romeno e 2) la corrispondenza fra il complemento di specificazione e l’attributo
sostantivale genitivale, avvalendoci dei volumi che usiamo per le lezioni di lingua italiana del primo anno di
facoltà: Grammatica italiana. Italiano comune e lingua letteraria, di Luca Serianni (con la collaborazione di
Alberto Castelvecchi), e Grammatica italiana. Con nozioni di linguistica, di Maurizio Dardano e Pietro Trifone,
per la lingua italiana, rispettivamente dei volumi Gramatica limbii române, voll. I-II, e Gramatica pentru toţi, di
Mioara Avram, per la lingua romena.

236
 CICCRE I 2012
1. Per poter presentare i due aspetti menzionati, dobbiamo innanzitutto vedere come sono definiti il
complemento e l’attributo in italiano e in romeno, e poi che cosa si intende per “complemento indiretto” nelle
due lingue.
1.1. Così, per l’italiano, secondo Dardano e Trifone (1995: 105), “Si chiamano complementi i vari
componenti della frase che hanno la funzione di completare quanto è espresso dai due componenti fondamentali,
soggetto e predicato”.
Luca Serianni non dà una definizione dei complementi, ma indica (1989: 84) che “le categorie sintattiche
che possiamo reperire grazie all’analisi logica sono il soggetto, il predicato, i complementi (rispettivamente:
complemento oggetto, complemento predicativo, complementi indiretti), l’attributo, l’apposizione”. Un po’ più
avanti, alla p. 85, offre un’altra precisazione: “Nella versione italiana, in prosa corrente il complemento oggetto
segue il predicato verbale (cfr. però II.41), l’attributo costituisce un bloco rigido col nome a cui si riferisce, il
complemento indiretto è indicato da una preposizione”.
Per il romeno, secondo la Gramatica limbii române (II 1966: 148), il complemento “è la parte secondaria1
della proposizione che determina un verbo (predicativo o non predicativo), un aggettivo, un avverbio, una
interiezione con funzione di predicato, e in certe condizioni anche un sostantivo” 2.
Secondo Mioara Avram (2001: 361), il complemento “è la parte secondaria della proposizione che
determina un verbo – a un modo predicativo o non predicativo –, un aggettivo o un numerale con valore
aggettivale, un avverbio o una interiezione predicativa”.
1.2. Per quanto riguarda l’attributo, in italiano, secondo Luca Serianni (1989: 96), “L’attributo è un
elemento aggettivale che qualifica e determina un nome, da cui dipende sintatticamente. Esso può essere
espresso da un qualunque aggettivo, o anche da un participio usato come aggettivo”.
Secondo Dardano e Trifone (1995: 110), “L’attributo è un aggettivo che serve a qualificare, determinare,
caratterizzare un sostantivo dal quale dipende sintatticamente”. Alla stessa pagina, i due autori indicano che
“L’attributo può essere riferito al soggetto, al complemento oggetto, a un qualsiasi complemento indiretto, alla
parte nominale del predicato nominale e con essi concorda nel genere e nel numero; non può essere riferito al
predicato verbale.” e che “L’attributo può essere costituito da un qualsiasi aggettivo (qualificativo, possessivo,
dimostrativo, indefinito, interrogativo ecc.) e anche da un participio usato con valore di aggettivo”.
Alla p. 97, Luca Serianni afferma che “anche i sintagmi preposizionali possono avere funzione
attributiva”, e dà i seguenti esempi: “ho comprato un vestito di qualità”, “mio fratello è uno studioso di valore”,
“sono una donna semplice, con poche pretese”.
Anche Dardano e Trifone (1995: 111) ricordano che la funzione di attributo può essere compiuta anche da
sintagmi come un romanzo d’avanguardia, un appartamento di lusso, uno spettacolo di massa, un cavallo di
razza, materiali di recupero, oggetti di scarto ecc., e alla p. 242, al punto 6.5.2. Un sostituto dell’aggettivo,
precisano quali sintagmi possono compiere la funzione di attributo: “Uomo di polso, cantante di grido, attrice di
successo, corteo di protesta, un pittore d’avanguardia, un argomento di facciata, sono espressioni ricorrenti
nell’italiano di oggi. Esse presentano questa particolarità: un sintagma ‘di + nome’ svolge la funzione di un
aggettivo (determina cioè il sostantivo che precede). Tali sintagmi si usano perché spesso non esiste l’aggettivo
corrispondente. Per esempio, successo non ha un aggettivo corrispondente; protestante ha in italiano un
significato non ricollegabile alla protesta manifestata con un corteo; protestatario è di uso raro. Di qui il
successo di tali sintagmi con funzione aggettivale che ritroviamo anche nei linguaggi settoriali e nel linguaggio
della pubblicità: aereo a reazione, casa a riscatto, pentola a pressione, prestito a medio termine.”

1
In romeno, “le parti della proposizione sono il soggetto, il predicato, l’attributo, il complemento (diretto, indiretto, di agente e
circostanziale di diversi tipi) e l’elemento predicativo supplementare” (cfr. GLR I 1966: 74). Di queste cinque parti di
proposizione, il soggetto e il predicato sono parti principali, perché “costituiscono il minimo necessario per l’esistenza di una
proposizione”, mentre l’attributo, il complemento e l’elemento predicativo supplementare sono parti secondari, perché “si
raggruppano intorno alle parti principali, completano il loro senso, aggiungono diverse informazioni” (Idem: 74-75).
2
Qualche riga più avanti, alla stessa pagina, apprendiamo che si tratta di un “sostantivo con funzione di attributo (preposizionale o
apposizione), di solito isolato”, cioè di un sostantivo usato in contesti del tipo: profesorul e un tip elegant, întotdeauna în costum
(il professore è un tipo elegante, sempre in costume); Maria, atunci elevă la liceu (Maria, allora allieva al liceo); fratele meu,
funcţionar la minister (mio fratello, funzionario al ministero).
237
 CICCRE I 2012
A differenza dell’italiano, dove la funzione di attributo può essere compiuta da un qualsiasi aggettivo, da
un participio usato con valore di aggettivo e anche da sintagmi ‘di + nome’, per cui spesso non esiste l’aggettivo
corrispondente, in romeno, secondo la Gramatica limbii române (II 1966: 114), “Si chiama attributo la parte
della proposizione che determina un substantivo o un suo sostituto”. “Secondo la forma o, più esattamente,
secondo il valore delle parti del discorso per cui sono espresse, si distinguono più tipi di attributi: aggettivale,
sostantivale, pronominale, verbale e avverbiale”.
Secondo Mioara Avram (2001: 348), l’attributo “è la parte secondaria della proposizione che determina un
sostantivo o un’altra parte del discorso (pronome, numerale) con valore di sostantivo, indifferentemente della
funzione sintattica del determinato. Il riconoscimento dell’attributo richiede attenzione specialmente quando il
sostantivo determinato è di origine verbale o aggettivale, e la costruzione dell’attributo simile a un complemento
(per esempio, vizita la muzeu ‘la visita al museo’, plecarea acasă ‘la partenza a casa’)”. A differenza della
Gramatica limbii române, Mioara Avram (2001: 349) identifica 6 tipi di attributi: “Secondo la forma, gli
attributi sono aggettivali, sostantivali, pronominali, verbali, avverbiali e interiezionali”.
2. Vediamo adesso che cosa si intende per “complemento indiretto” in italiano e romeno.
Secondo Luca Serianni (1989: 99), “I complementi indiretti (o obliqui) sono complementi che, nella grande
maggioranza dei casi, si costruiscono con una reggenza preposizionale. Essi permettono di determinare il significato
della frase secondo i parametri del tempo, dello spazio, del modo di svolgimento dell’azione, e via dicendo”.
Secondo Dardano e Trifone (1995: 106), “I complementi indiretti esprimono varie funzioni e sono
costruiti per lo più con una preposizione semplice o articolata”.
Come si può osservare, gli autori italiani puntano alla “definizione” dei complementi indiretti sulla
“reggenza preposizionale”. Ciononostante, Luca Serianni (1989: 99), attira l’attenzione sul fatto che “Alcuni
complementi indiretti possono non essere retti da preposizione, come ad esempio in certi usi del complemento di
tempo e nei complementi avverbiali. La nozione di “indiretto” non andrà dunque riferita solo all’esistenza di un
legame preposizionale, ma anche e soprattutto al fatto che l’azione espressa dal predicato non “ricade
direttamente” sul complemento (come nel complemento oggetto)”.
Passando al romeno, secondo la Gramatica limbii române (II 1966: 159), “il complemento indiretto è la
parte della proposizione che determina un verbo, una locuzione verbale, un avverbio, un aggettivo o una
locuzione aggettivale o una interiezione, indicando, in genere, l’oggetto a cui si attribuisce un’azione, una qualità
o una caratteristica”.
Secondo Mioara Avram (2001: 374), “il complemento indiretto è, forse, il complemento più difficile da
definire, a causa del carattere eterogeneo dal punto di vista della forma e del contenuto. Determina un verbo (Îţi
scriu ‘Ti scrivo’), una interiezione predicativa (Na-ţi ‘Prenditi’), un aggettivo (acţiune favorabilă cuiva ‘azione
favorevole a qualcuno’) o un avverbio (Lucrează independent de mine ‘lavora indipendentemente da me’),
avendo valori fra i più diversi, legati al senso del termine determinato. Il valore fondamentale è l’indicazione
dell’oggetto a cui si attribuisce – o si rivolge – un’azione, una qualità o una caratteristica (per questo a volte è
nominato complemento dell’atribuzione)”.
3. La corrispondenza fra il complemento di termine dell’italiano e il complemento indiretto in dativo del
romeno.
Per quanto riguarda la definizione, secondo Serianni (1989: 100) il complemento di termine indica
“l’entità animata o inanimata su cui «termina» l’azione”, mentre secondo Dardano-Trifone (1995: 114) esso
“indica l’essere o la cosa su cui «termina l’azione»”.
Il complemento di termine è retto dalla preposizione a, semplice o articolata, se è espresso per un
sostantivo, per un pronome3, o un pronome personale forma tonica, come a me, a te ecc. (cfr. Serianni 1989:
100, Dardano-Trifone 1995: 114), essendo introdotto in modo diretto quando è rappresentato dalle forme atone
mi, ti, gli e le, ci, vi, loro / gli:
(1) Ho scritto una lettera al nonno.
Ho inviato il pacco a Luigi.
Le cose belle piacciono a tutti.

3
La preposizione a può essere omessa davanti al pronome relativo cui: Il ragazzo (a) cui ho prestato la bici me l’ha rotta.
238
 CICCRE I 2012
A me Gino non ha detto niente.
Giorgio mi ha trasmesso i tuoi saluti.
In genere, al complemento di termine dell’italiano, in romeno corrisponde il complemento indiretto in
dativo4, funzione compiuta dal dativo senza preposizione (cfr. GLR II 1966: 163-165, Avram 2001: 66). Così,
agli esempi di (1) corrispondono gli esempi:
(2) Am scris o scrisoare bunicului.
I-am trimis un pachet lui Luigi.
Lucrurile frumoase plac tuturor.
Mie Gino nu mi-a spus nimic.
Giorgio mi-a transmis salutările tale.
Anche se funzionale nella maggior parte dei casi, la corrispondenza complemento di termine –
complemento indiretto in dativo non è la sola possibile.
In secondo luogo, al complemento di termine in romeno corrisponde un attributo in dativo5. Ciò accade
soprattutto nello stile pubblicistico, scientifico e amministrativo, quando ai sostantivi italiani con funzione di
complemento di termine in romeno corrispondono sostantivi nome di azione, di regola articolati encliticamente e
seguiti da un attributo sostantivale non articolato messo davanti al dativo (cfr. Avram 2001: 349)6:
(3) Qui ci occupiamo del conferimento di aiuto ai senzatetto.
Aici ne ocupăm de acordarea de ajutor sinistraţilor.
In terzo luogo, al complemento di termine italiano può corrispondere un complemento indiretto
preposizionale in accusativo:
(4) a. Non credo più alle tue parole.
Nu mai cred în cuvintele tale.
b. Era Maria la ragazza a cui pensavi?
Era Maria fata la care te gândeai?
Infine, quando al verbo italiano determinato dal complemento di termine in romeno corrisponde un verbo
che può avere due complementi diretti, uno dell’essere animato e l’altro della cosa o dell’azione (cfr. GLR II
1966: 157), al complemento di termine italiano può corrispondere un complemento diretto (in accusativo),
introdotto dalla preposizione pe7:
(5) a. A loro il tuo giudizio non interessa.
Pe ei nu-i interesează părerea ta.
b. A Sergio non importa quanto affermi.
Pe Sergio nu-l interesează ceea ce afirmi.
4. La corrispondenza fra il complemento di specificazione e l’attributo sostantivale genitivale
Secondo Serianni (1989: 100), “Il complemento di specificazione fornisce una determinazione aggiuntiva al
nome da cui dipende. Esprime rapporti di vario tipo, per esempio di proprietà (“i terreni del comune”), di parentela
(“il fratello di Lucia”), di dichiarazione o specificazione vera e propria (“il Presidente della Repubblica”), ecc.”
Secondo Dardano-Trifone (1995: 113), il complemento di specificazione dipende sempre da un nome e
serve a specificare il significato del termine cui si riferisce e ha un impiego molto vasto.
Il complemento di specificazione dell’italiano è retto dalla preposizione di, semplice o articolata:
(6) a. Il comportamento di Franco è stato scorretto.
b. Ho dimenticato di comunicarti l’ora dell’arrivo.

4
Il complemento indiretto in dativo “esprime l’oggetto del rivolgimento, dell’attribuzione di un’azione o di una caratteristica”
(Avram 2001: 66).
5
Oltre alle funzioni di complemento indiretto e di attributo di un sostantivo, un sostantivo in dativo può inoltre compiere la
funzione di complemento circostanziale strumentale (dopo le prepozioni datorită, graţie, mulţumită) o di complemento
circostanziale di luogo (dativo locativo) (cfr. GLR I 1966: 76-77).
6
Si tratta di una “costruzione moderna, in cui il dativo equivale con il complemento indiretto del verbo di base” (cfr. Avram 2001: 66).
7
Quando introduce un complemento diretto in accusativo, la preposizione pe manca di senso lessicale e diventa marca
dell’accusativo complemento diretto (cfr. Avram 2001: 67).
239
 CICCRE I 2012
In genere, al complemento di specificazione in romeno corrisponde un attributo sostantivale in genitivo o
genitivale8, con o senza l’articolo possessivo:
(7) a. Il quaderno di Mario è molto disordinato.
Caietul lui Mario este foarte dezordonat.
b. Un quaderno di Mario è molto disordinato.
Un caiet al lui Mario este foarte dezordonat.
Raramente, al complemento di specificazione italiano in romeno può corrispondere la costruzione con
valore di genitivo, composta dalla preposizione a e la forma di accusativo del sostantivo, che si usa soprattutto
con gli attributi espressi per numerali (a) o per sostantivi non articolati preceduti da numerali (b) e da certi
aggettivi (c) (cfr. GLR II 1966: 121, Avram 2001: 349):
(8) a) L’opposizione di due tra centinaia di partecipanti non vale molto.
Opoziţia a doi dintre sute de participanţi nu valorează mult.
a) Dobbiamo rispettare il parere di centinaia di partecipanti.
Trebuie să respectăm părerea a sute de participanţi.
c) La conferenza ha goduto della partecipazione di numerose personalità.
Conferinţa s-a bucurat de participarea a numeroase personalităţi.
Il complemento di specificazione italiano può inoltre corrispondere all’attributo sostantivale
preposizionale costruito con la preposizione de, la più frequente preposizione dell’attributo sostantivale
preposizionale (cfr. GLR II 1966: 125):
(9) a) La mia carta d’identità è scaduta.
Cartea mea de identitate a expirat.
b) I furti di automobili sono in aumento.
Furturile de automobile sunt în creştere.
Ritornando alla corrispondenza fra il complemento di specificazione e l’attributo sostantivale genitivale,
non possiamo concludere il nostro lavoro prima di ricordare che, se con i nomi di azione in italiano si parla di
una specificazione soggettiva e di una specificazione oggettiva (cfr. Serianni 1989: 332, Dardano-Trifone 1995:
114), in romeno si parla di un genitivo soggettivo, rispettivamente di un genitivo oggettivo (cfr. GLR I 1966: 75,
Avram 2001: 65):
(10) a. Il ritorno di Claudio è previsto per sabato.
Întoarcerea lui Claudio este prevăzută pentru sâmbătă.
(= è Claudio che ritorna)
b. Il trasporto dei mobili è costato pochissimo.
Transportul mobilelor a costat foarte puţin.
(= qualcuno ha trasportato i mobili)
Per quanto riguarda la specificazione soggettiva od oggettiva, dobbiamo pure ricordare che in alcuni casi sia
in italiano sia in romeno il genitivo soggettivo e quello oggettivo sono chiariti dal contesto (cfr. Serianni 1989:
332, Dardano-Trifone 1995: 114, Avram 2001: 349), come in l’elezione dei rappresentanti della facoltà / alegerea
reprezentanţilor facultăţii, in cui l’attributo sostantivale genitivale può essere sia un genitivo soggettivo (= i
rappresentanti della facoltà eleggono), sia un genitivo oggettivo (= eleggiamo i rappresentanti della facoltà).

8
Per il romeno la Gramatica limbii române (II 1966: 114) identifica cinque tipi di aggettivi: aggettivali, sostantivali, pronominali,
verbali e avverbiali, mentre Mioara Avram (2001: 349) identifica sei tipi, a quelli già ricordati aggiungendo gli attributi
interiettivi. Per quanto riguarda l’attributo sostantivale, Avram (2001: 349) ne identifica sei tipi: in genitivo o genitivale, in dativo,
in acusativo, in nominativo, con preposizione o preposizionale e apposizione. L’attributo in genitivo o genitivale si esprime non
solo per la forma vera di genitivo, con o senza articolo possessivo (cartea mamei ‘il libro della madre’, o carte a mamei ‘un libro
della madre’), ma anche per la costruzione con valore di genitivo composta dalla preposizione a e la forma di accusativo del
sostantivo, che si usa soprattutto nel caso degli attributi espressi per numerali o per sostantivi non articolati preceduti da numerali
e da certi aggettivi (cărţile a numeroşi elevi ‘i libri di numerosi studenti’ o cărţile a doi dintre ei ‘i libri di due di loro’).
240
 CICCRE I 2012
Bibliografia
* * *, Gramatica limbii române [Grammatica della lingua romena], voll. I-II, II-a edizione rivista e aggiunta, Bucureşti,
Editura Academiei Române, 1966.
Avram, Mioara, Gramatica pentru toţi [La grammatica per tutti], III-a edizione, Bucureşti, Editura Humanitas, 2001.
Dardano, Maurizio - Trifone, Pietro, Grammatica italiana. Con nozioni di linguistica, Terza edizione, Bologna, Zanichelli,
1995.
Istrate, Mariana, Gramatica italiană. Italiana comună şi literară de Luca Serianni cu colaborarea lui Alberto Castelvecchi;
traducere de Elena Pîrvu, Cluj-Napoca, Editura Echinox, 2004 [Grammatica italiana. Italiano comune e lingua
letteraria di Luca Serianni con la collaborazione di Alberto Castelvecchi; traduzione di Elena Pîrvu, Cluj-Napoca,
Editura Echinox, 2004], in “Studia Universitatis Babeş-Bolyai, Philologia”, XLIX, 3, 2004, pp. 170-172.
Serianni, Luca (con la collaborazione di Alberto Castelvecchi), Grammatica italiana. Italiano comune e lingua letteraria,
Torino, UTET-Libreria, 1989.

241
 CICCRE I 2012

Oana SĂLIŞTEANU Strutture binarie e ternarie nei proverbi italiani e romeni

(Università di Bucarest)

Abstract: Binary and ternary structures in the Italian and Romanian proverbs. The review of 13 dictionaries of Italian
proverbs and of 14 collections of Romanian proverbs and sayings led us to the conclusion that there is a consistent
similarity of formal structure based on two and three elements in the paroemiological heritage of both languages. One first
class of proverbs establish an equivalence between their two parts and mostly a formal symmetry. We identified al least
seven types of similar constructs in Italian and Romanian, among which implicit and explicit comparisons, subjective
sentences introduced by It. chi and Rom. cine….; structures such as It. Come… cosi and Rom. Cum…. asa ; It Quanto….
tanto, che… che and Rom. cât….atât; It. Né…né and Rom. nici… nici; It. Dove…, (là) and Rom., Unde… acolo, as well as
some equivalences with or without an expressed verb. We also noticed the existence of at least other five categories of
binary proverbs, the two elements of which are perceived as lacking equal proportion and importance. The work suggests
also a short analysis of proverbs based on a three terms structure. In the most interesting of those, the two initial elements,
semantically less charged, playfully introduce the surprise-element of the string.
The paper provides lots of examples in both languages, followed by the abbreviation of the bibliographical source.

Keywords: Italian and Romanian proverbs, binary structures, three terms structures

Riassunto: L’intervento prende spunto dallo spoglio di 13 dizionari di proverbi italiani (di cui sette raccolte di proverbi
regionali) e di 14 dizionari di proverbi romeni e si propone di osservare la materia paremiologica delle due lingue tramite gli
effetti stilistici degli enunciati a struttura binaria e ternaria.
Si prendono in analisi, per primo, i costrutti a due costituenti (elementi in relazione, paragoni, contrasti) che,
spesso anche all’uso della rima e di effetti prosodici, conferiscono un senso di posatezza formale, di piena stabilità
espressiva. Tali strutture binarie generano – a volte – parallelismi, antonimie e chiasmi interessanti (come in: viata uraste
iar moartea impaca; oggi a me, domani a te; sanatatea face banii, iar banii sanatatea) con frequenti effetti giocosi e
umoristici (decât un înţelept mort, mai bine un măgar viu; meglio un asino vivo che un dottore morto).
Tra le strutture ternarie spiccano quelle nate da un gusto ludico accomunante, che conferisce ai primi due elementi
della lista la parte di falsi introduttori del terzo elemento-sorpresa (come in: tre cose cacciano l’uomo di casa: il fumo, la
casa mal coperta e la ria femmina).

Parole- chiave: proverbi italiani e romeni, strutture binarie, strutture ternarie

I. L’intervento prende spunto dallo spoglio di 13 dizionari di proverbi italiani (di cui 7 raccolte di
proverbi regionali) e di 14 dizionari di proverbi romeni e si propone di osservare la materia paremiologica delle
due lingue tramite i meccanismi che generano gli enunciati a struttura binaria e ternaria.
I.a. I costrutti a due costituenti non solo sono frequenti nelle paremie, ma rappresentano, direi, la norma
della loro struttura formale e concettuale. Ciononostante, in entrambe le lingue esiste anche la categoria dei p r o
v e r b i m o n o f r a s t i c i (La colpa morì fanciulla [GDPI, 519]; Ape morta non dà miele [Selene, 20];
Lăcomia strică omenia (“L’avidità guasta la benignità”)[DPZ, 94]; Sărăcia nu este păcat (“La povertà non è
peccato”) [PR, 144] ecc.), in cui spesso si fa ricorso a ripetizioni, rudimenti delle strutture binarie propriamente
dette (Cane non mangia cane [DPI, 72]; Corb la corb nu scoate ochii (“Corvi a corvi non si cavan gli occhi”).
II.a. I proverbi a due parti possono variare da strutture ridotte ed essenziali , come in Dio vede e
provvede [GDPI, 222]); Tace şi face [Zanne, 206] (“Tace ed agisce”) a costrutti lunghi ed elaborati come in A
rubar poco si va in galera, a rubar tanto si fa carriera [GDPI, 64] o come in Înveseleşte-te de binele altuia şi
întristează-te de răul altuia[Cuceu, 60] (“Rallegrati del bene altrui e rattristati del male altrui”).
II.b. In quello che segue proveremmo a decifrare i meccanismi sintattici e concettuali generatori, in
entrambe le lingue, di proverbi e detti a struttura bimembre. Dato che in essenza le paremie rappresentano un
ragionamento che prende spunto da una constatazione e formula una valutazione o una conclusione, prenderemo
in analisi i rapporti che intercorrono fra i due elementi messi in relazione.
242
 CICCRE I 2012
III. Se tra i due elementi (cose, tratti, situazioni) viene stabilita un’equivalenza, la sentenza può
assumere forme più chiare o più velate, in presenza o in assenza del verbo o di marchi sintattici dell’opposizione.
Ne abbiamo individuato almeno 7 categorie valide per ciascuna lingua.
III.a. Un primo gruppo di detti popolari viene a stabilire un p a r a g o n e e s p l i c i t o o i m p l i c i
t i t o (con o senza l’ellissi del verbo) tra gli elementi che mette in relayione: La donna è come la castagna:
bella di fuori e dentro è magagna [GDPI, 637]; Uomo senza quattrini è un morto che cammina[DPI, 524];
Mămăliga nesărată e ca nunta fără lautari [Cuceu, 199] (“La polenta senza sale è come le nozze senza
musicisti”); Boala lui ca sănătatea mea [Zanne, 182] („La sua malattia come la mia salute”).
III.b. Ci sarebbero poi i motti che iniziano con una s o g g e t t i v a introdotta da Chi…. Cine…, in cui
spesso la presenza della prosodia, delle rime, delle ripetizioni, degli antonimi cementa la sua duratura stabilità : Chi
nasce rotondo non può morir quadrato [DPI, 122]; Chi ben vive, ben muore [GDPI, 110]; Chi ride in gioventù
piange in vecchiaia [Selene, 122]; Chi si scusa si accusa [DPI, 150]; Cine doarme mult trăieste putin [Zanne, 188]
(“Chi dorme molto vive poco”); Cine ride la urma ride mai bine [PR, 57] (“Chi ride per l’ultimo ride meglio”);
Cine fură azi un ou, mâine va fura un bou [Cuceu, 147] (“Chi oggi ruba un uovo, domani ruberà un bue”).
III.c. Seguirebbero poi i costrutti con Come… così, Cum…, asa: Come seminerai, così raccoglierai
[DPI, 175]; Come farai, cosi avrai[ DPI, 174]; Cum îi cânţi, aşa joacă [Golescu, 80]; Cum înnozi, aşa deznozi
[DPZ, 44] (“Come annodi, cosi snodi”).
III.d. Inoltre in entrambe le lingue incontriamo strutture del tipo Quanto…. tanto, che… che, cât….atât
: Quanta rugiada in marzo, tanto gelo in maggio [DPI, 438]; Paese che vai, usanza che trovi [DPI, 377]; Câte
bordeie, atâtea obiceie [Zanne, 217].
III.e. Simili nelle due lingue sono anche i costrutti con Né…né, nici… nici : Né donna, né tela a lume di
candela [DPI, 321]; Nici toate ale doctorului, nici toate ale duhovnicului [Cuceu, 119] (“Né tutto al dottore, né
tutto al confessore”).
III.f. Le paremie che stabiliscono un rapporto causa- effetto possono reggere anche una struttura del tipo
Dove…, (la’), Unde… acolo.: Dove entra il sole non entra il dottore [DPI, 222]; Unde ţi-i inima, acolo ţi-e si
gândul [DPZR, 241] (“Dov’è il tuo cuore è anche il tuo pensiero”).
III.g. Abbiamo individuato inoltre quella categoria di paremie che si potrebbero associare a delle e q u i
v a l e n z e s e n t e n z i a l i, alcune ellittiche di verbo, marcate sia dalla presenza di una copula, sia dalla
virgola, che spesso associano cose giocosamente sorprendenti: Tre figlie e una madre, quattro diavoli per un
padre [GDPI, 507]; Tromba di culo, sanità di corpo [DPI, 511]; Donne e sardine son buone piccoline [GDPI,
85]; Contadino, scarpe grosse cervello fino [DPI, 181]; Burta popii, sac fără fund [Cuceu, 74] (“La pancia del
prete, sacco sfondato”); Două lucruri nu s-au văzut pe lume: cal verde şi grec cuminte [Cuceu, 157] (“Due cose
non si son viste mai al mondo: cavallo verde e greco perbene”).
A volte possono assumere forme quasi tautologiche: Bisogna dire pane al pane e vino al vino [Selene,
216]; Ce-a fost, a fost [DPZR, 236] (“Quel che è stato è stato”).
Questa è la categoria di proverbi più aperta ai giochi stilistici (parallelismi sintattici, doppi sensi, chiasmi,
largo uso degli antonimi e della rima): Bisogna mangiar per vivere, non vivere per mangiare [DPI, 481], Fratelli
coltelli, parenti serpenti [DPI, 251]; Tutti si nasce piangendo e nessuno muore ridendo [GDPI, 516]; Viata urăste
iar moartea impacă [Cuceu, 337]; Vai de hoţul care-i sărac şi de săracul care-i hoţ [DPZ, 99] („Guai al ladro che
è povero e al povero che è ladro”) ; Pacea aduce belsugul, războiul aduce sărăcia [DPZ, 126] (“La pace porta la
ricchezza, la guerra porta la miseria”), che nelle paremie italiane raggiunge livelli molto più elaborati rispetto a
quelle romene: L’uomo per la parola e il bue per le corna [DPI, 521]; Chi vive di penna, vive di pena [DPI, 163].
IV. I casi in cui i due elementi che vengono associati sono invece percepiti come d i s s i m i l i o s p
r o p o r z i o n a t i rappresentano un’altra possibile classe di proverbi, di cui ne abbiamo identificato almeno
cinque sottocategorie.
IV.a. Per primo, i frequenti costrutti con Meglio…, che, Decât…, mai bine: Meglio un asino vivo che
un dottore morto [GDPI, 309]; Decit un intelept mort, mai bine un magar viu [Cuceu, 212]; Meglio un bene
lontano che un male vicino [DPI, 304]; Decit sa traiesti murind, mai bine sa mori traind [Cuceu, 217] (“Meglio
morir vivendo che viver morendo”).

243
 CICCRE I 2012
IV.b. Le strutture disgiuntive del tipo Altro… altro… e Una…. Alta: Altro è parlar di morte, altro è
morire [GDPI, 46]; In faţă una-ti vorbeste si-n spate alta-ti croieste [DPZ, 98] (“Di fronte ti dice una cosa e di
spalle ti ordisce un’altra”).
IV.c. Le strutture disgiuntive del tipo Uno….l’altro, Unul…. Altul…. Uno fa il letto, l’altro vi si sdraia
[DPI, 520]; Unul bea şi altul se-mbată [Cuceu, 57] (“Uno beve e l’altro si ubriaca”).
IV.d. Le strutture disgiuntive del tipo O… o…, Şi cu… şi cu… nu se poate: O bevi o affoghi [DPI, 355],
O mangi questa minestra, o salti da quella finestra [DPI, 356]; Si lupul sătul şi mielul întreg nu se poate [DPZ,
94] („Col lupo sazio e l’agnello salvo non si può”).
IV.e. I costrutti che commentano una situazione squilibrata, o paradossale, in cui la virgola o la copula sta
per un invece: Brutto in fasce, bello in piazza [DPI, 62]; I ladruncoli stanno in prigione, i grandi ladri viaggiano in
carrozza [GDPI, 637]; Pe dinafară frumoasă, şi-nlăuntru găunoasă [Zanne, 189] („Bella fuori, vuota dentro”);
Ţăranul paşte vaca şi popa o mulge [DPZR, 170] (“Il contadino porta la mucca al pascolo e il prete gliela munge”).
V. Tra le s t r u t t u r e t e r n a r i e presenti in entrambe le lingue abbiamo individuato almeno
cinque categorie che presentano lievi variazioni.
V.a. Abbastanza frequenti sono le strutture con un triplice soggetto : Trenta mugnai, trenta beccai e
trenta sartori fan centoeventi ladri [GDPI, 508]; Amici, oro e vin vecchio sono buoni per tutto [GDPI, 37];
Viclenia, rautatea si nebunia surori sunt [DPZR, 97].
V.b. C’è inoltre la classe dei proverbi che parlano di una triplice (e ideale) qualità : Insalata ben salata,
poco aceto e bene oliata [GDPI, 282]; Vrea să fie şi cu pui, şi cu ouă, şi cu făină grasă [DPZ, 95] (“Vuole che
sia e con pollo, e con uova e con la farina grassa”).
V.c. Si potrebbero inoltre individuare le strutture del tipo cumulativo, come nelle enumerazioni : In Italia
troppe feste, troppe teste, troppe tempeste[GDPI, 281] ; Nici in car, nici în căruţă, nici în teleguţă [Zanne, 366].
V.d. Più spesso in italiano che in romeno, abbiamo notato la presenza dei proverbi a più marcata
funzione mnemonica, con la lista che segue l’argomento preannunciato: Tre cose sono cattive magre: oche,
femmine e capre [GDPI, 507]; Tânărul să se silească trei lucruri mai cu seamă să păzească: minte la cap,
înfrânare la gură şi ruşine în obraz [Zanne, 554].
V.e. Un’ultima categoria di costrutti ternari, del resto fra i più divertenti, viene costituita dai motti
italiani e romeni nati da un gusto ludico accomunante che conferisce ai primi due elementi della lista la parte di
falsi introduttori del terzo elemento-sorpresa: Tre cose son difficili a fare: cuocere un uovo, fare il letto a un
cane e insegnare a un Fiorentino [GDPI, 507]; Apa, vântul şi gura lumii nu o poţi opri [Cuceu, 40].
VI. Più rare invece le liste a quattro tra i proverbi romeni, ma abbastanza frequenti nella paremiologia
italiana che registra spesso proverbi molto lunghi e molto elaborati, tendenti a piccole poesiole: Pâine, apă,
ceapă, sare – patru feluri de mâncare [DPZR, 111] (“Pane, acqua, cipolla, sale – quattro portate in tavola”);
Quattro sono i buoni bocconi: pesce, fico, fungo e poponi [GDPI, 439]; Quattro o cinque al viandante, cinque o
sei al mercatante, sei o sette allo studente, sette o otto all’altra gente, otto o nove al signorone, nove o dieci al
gran poltrone [GDPI, 191].
VI. Il confronto tra le strutture che reggono i motti italiani e romeni ci porta ad almeno due conclusioni
ferme. La prima verte sulle evidenti similitudini sintagmatiche tra i proverbi delle due lingue, generatrici di
matrici sentenziali abbastanza facilmente riconoscibili. La seconda conferma le nostre osservazioni preliminari
riguardanti l’elaborazione formale delle paremie italiane, che spesso evidenziano una raffinata rima e prosodia e
da un marcato gusto ludico.

Bibliografia
Aprile, Gianluca, Italiano per modo di dire, Firenze, Alma Edizioni, 2008.
Beltram, Z.F., Malaton, Z.N., Proverbi friulani = PF, Milano, Giunti Martello, 1978.
Bocca, Claudia, Proverbi e dizionario piemontesi, Roma, Newton & Compton Editori, 2004.
Boggione, Valter, Massobrio, Lorenzo, Dizionario dei proverbi. I proverbi italiani organizzati per temi = DP, Torino,
UTET, 2007.
Botezatu, Grigore; Hâncu, Andrei (ed.), Dicţionar de proverbe şi zicători româneşti [Dizionario di proverbi e detti romeni]
= DPZR, Ediţia a III-a. Bucureşti, Litera Internaţional, Chişinău, Litera, 2003.
244
 CICCRE I 2012
Cartaleanu, Tatiana, Cosovan, Olga, Cartaleanu, Elena, Dicţionar de proverbe commentate [Dizionario di proverbi
comentati] = DPC, Chişinău, I.E.P. Ştiinţa, 2007.
Casadei, Federica, Metafore ed espressioni idiomatiche. Uno studio semantico sull’italiano, Roma, Bulzoni Editore, 1996.
Cibotto, G. A.; Del Drago, G., Proverbi romaneschi, Firenze, Giunti Gruppo Editoriale, 1996.
Craici, Laura, Dizionario dei modi di dire, Milano, [Link], 2001.
Cuceu, Ion, Dicţionarul proverbelor româneşti. 7777 texte din dictionarul tezaur al paremiologiei romanesti [Dizionario dei proverbi
romeni. 7777 testi dal dizionario tesoro della paremiologia romena], Bucureşti-Chişinău, Litera International, 2006.
Cunsolo, Felice, Proverbi siciliani commentati. Detti e modi di dire della tradizione popolare = PS, Palermo, Harel
Edizioni, Rusconi Libri, 2004.
Duduleanu- Pelendava, Mircea (ed.), Mic dicţionar de proverbe italiene [Piccolo dizionario di proverbi italiani] = MDPI,
Bucureşti, Editura Pelendava, 1995.
Dutto, Alessandro (ed.), La storia l’è bela. Leggende, proverbi, canzoni della tradizione piemontese, Araba Fenice, Boves, 2005.
Falassi, Alessandro, Proverbi toscani commentati, Bologna, Edizioni Mida, 1990.
Gheorghe, Gabriel, Proverbele romanesti si proverbele lumii romanice [I proverbi romeni e i proverbi del mondo
romanzo], Bucuresti, Editura Albatros, 1986.
Giusti, Giuseppe, Capponi, Gino, Proverbi toscani = PT, Roma, Newton&Compton Editori, 2001.
Golescu, Iordache, Paschia Gh. (edizione a cura di), Proverbe commentate [Proverbi comentati], Bucureşti, Editura
Albatros, 1979.
Grosu, Elena, Dictionar de proverbe si zicatori [Dizionario di proverbi e detti] = DPZ, Chişinău, Editura Epigraf, 2007.
Guazzotti, Paola, Oddera, Maria Federia, Il Grande dizionario dei proverbi italiani con CD-ROM per Windows = Oddera,
Bologna, Zanichelli, 2006.
Guazzotti, Paola, Oddera, Maria Federica, Il Mini dizionario dei Proverbi = MDP, Bologna, Zanichelli, 2008.
Guerini, Nicola, Dizionario dei proverbi. Detti e modi di dire della tradizione popolare, Roma, Rusconi Libri, 2003.
Hinţescu, I. C., Negreanu, Constantin, Bratu, Ion (edizione a cura di), Proverbele românilor [I proverbi dei romeni],
Timişoara, Editura Facla, 1985.
Ionescu, Mihail (ed.), Proverbe şi cugetări italiene [Proverbi e detti italiani] = PCI, Bucureşti, Editura Albatros, Colecţia
Cogito, 1982.
Kiseleff, Beatrice, Proverbe, zicători, ghicitori [Proverbi, detti, indovinelli] = PZG , Bucureşti, Editura Elis, 2006 .
Lapucci, Carlo, Modi di dire della lingua italiana, Milano, [Link], 1987.
Lurati, Ottavio, Per modo di dire... Storia della lingua e antropologia nelle locuzioni italiane ed europee, Bologna,
CLUEB, 2002.
Lurati,, Ottavio, L’uomo e il suo alimentarsi. Appunti linguistici, in “Archivio Storico Lombardo”, Anno CXXIV – CXXV,
1998-1999, Cisalpino, Istituto Editoriale Universitario, pp. 667-690.
Magdan, Leon, Cele mai frumoase proverbe. Proverbe biblice si proverbi populare româneşti [I proverbi più belli.
Proverbi biblici e proverbi popolari romeni], Bucureşti, Editura Mateiaş, 1996.
Malizia, Giuliano, Proverbi, modi di dire e dizionario romanesco, Roma, Newton & Compton Editori, 2004.
Muntean, George (ed.), Proverbe româneşti [Proverbi romeni] = PR, Bucureşti, Editura Minerva, 1984.
Pittàno, Giuseppe, Frase fatta capo ha. Dizionario dei modi di dire, proverbi e locuzioni, Bologna, Zanichelli, 1992.
Quartu, B.M., Dizionario dei modi di dire della lingua italiana. 10.000 modi di dire ed estensioni figurate in ordine
alfabetico per lemmi portanti e campi di significato, Milano, Biblioteca Universale Rizzoli, terza edizione, 2000.
Radicchi, Sandra, In Italia. Modi di dire ed espressioni idiomatiche, Roma, Bonacci Editore, 1985.
Robea, Mihail, Proverbe, zicători, ghicitori şi strigături [Proverbi, detti, indovinelli e spiritosi], Bucureşti, Casa Editorială
Muntenia, 2001.
Ruffino, Giovanni, Bernardi, Nara, Per una ricerca sulla cultura alimentare e sul lessico gastronomico in Sicilia: appunti e
materiali, Palermo, Centro di Studi Filologici e Linguistici Siciliani, 2000.
Salvatore Di Rosa, Stefano, Proverbi italiani = PI, Bologna, Club degli Editori, 1980.
Schwamenthal, Riccardo, Straniero, Michele L., Dizionario dei proverbi italiani, 6000 voci e 10000 varianti dialettali =
DPI , Milano, Biblioteca Universale Rizzoli, 1991.
Trovato, Salvatore C. (a cura di), Proverbi, locuzioni, modi di dire nel dominio linguistico italiano (Atti del I Convegno di
Studi dell’Atlante Paremiologico Italiano, Modica, 26-28 ottobre 1995), Roma, Il Calamo, 1999.
Turrini, Giovanna, Alberti, Claudia, Santullo, Maria Luisa, Zanchi, Giampiero (a cura di), Capire l’antifona. Dizionario dei
modi di dire con esempi d’autore, Bologna, Zanichelli, 1995.
Vidraşcu, Anatol, Proverbele şi zicătorile românilor [I proverbi e i detti romeni] = PZR, Bucureşti, Editura Litera, 2011.
* * *, Dicţionar de proverbe româneşti [Dizionario di proverbi romeni] = DPR, Antologia e indice di Valentina Cărare,
Bucureşti, Editura All, 2008.
* * *, Ghicitori, proverbe, zicători [Indovinelli, proverbi, detti] = GPZ, Bucuresti, Andreas Print, 2007.
245
 CICCRE I 2012

Eugenia ŢIGAN L’ etichetta ecologica – mezzo di comunicazione a

Oana Maria BRÎNZAN livello europeo
(Università “Aurel Vlaicu” di
Arad)

Abstract: We are used to see symbols and labels everywhere, some people pay less attention to than others, without asking
our self if we understand or not the meaning of that symbol or label. In Romania, few still give the attention to ecolabel,
both as a symbol and as a way of life or mode of communication.
Ecolabel is a graphic symbol applied to some products or services that have a low environmental impact. Ecolabel
is designed to encourage both traders to sell goods and services with reduced environmental impact and for European
consumers, both public and private, to consume products and services with reduced environmental impact
Ecolabel aims for a sustainable society and is voluntary systems that uses market forces, promote products with
minimal impact on the environment and human health throughout their life cycle, stimulates consumers and producers and
is applied to both products and services.

Keywords: eco-label communication, reduced environmental impact, European consumers

Riassunto: Siamo abituati a vedere simboli ed etichette dappertutto; ad alcune siamo più attenti ad altre meno, senza
chiederci se abbiamo capito il significato di quel simbolo oppure di quell’etichetta o no. In Romania, sono veramente pochi
coloro che fanno attenzione all’etichetta come simbolo, stile di vita o mezzo di comunicazione.
L’etichetta ecologica è la rappresentazione grafica applicata a certi prodotti o servizi con impatto ridotto
sull’ambiente. L’etichetta ecologica è progettata per incoraggiare i rappresentati economici a utilizzare beni e servizi che
risparmiano ridotto l’ambiente, ma si rivolge anche ai consumatori europei, sia pubblici che privati, esortandoli a utilizzar e
tali beni e servizi. L’etichetta ecologica mira verso una società durevole, è un sistema volontario, che usa le potenzialità del
mercato, promuove i prodotti con impatto minimo sull’ambiente e sulla salute umana, durante l’intero ciclo di vita, educa e
stimola i consumatori e i fornitori. Si applica, sia ai prodotti, che non ai servizi.

Parole-chiave: etichetta ecologica, comunicazione, l'impatto ridotto sull'ambiente, consumatori europei

Introduzione
L’etichetta ecologica è una rappresentazione grafica1, (figura 1) applicata a prodotti o servizi con
impatto ridotto sull’ambiente, per l’intero ciclo di vita. È progettata per incoraggiare i rappresentanti economici a
utilizzare beni e servizi con impatto ridotto sull’ambiente e per incoraggiare i consumatori europei, sia pubblici
che privati, a utilizzare tali beni e servizi.

Fig. 1 - Fonte: European Commision, [Link]

1
European Commision, The EU ecolabel, [Link]
246
 CICCRE I 2012
Il marchio Ecolebel UE aiuta ad identificare i prodotti e i servizi che hanno un ridotto impatto
ambientale nell'intero ciclo di vita, dall'estrazione delle materie prime fino alla produzione, all’uso e allo
smaltimento2.
I criteri dell’etichetta ecologica sono stati istituiti da scienziati, ONG e dalle parti interessate a creare un
modo credibile e affidabile per effettuare scelte ambientalmente responsabili.
In questo senso dalle materie prime alla lavorazione, al prodotto finito, alla distribuzione e allo
smaltimento, i prodotti Ecolabel UE sono valutati da esperti indipendenti per garantire che soddisfino i criteri
che riducono l'impatto ambientale.
Le categorie di prodotti e servizi ai quali si applica l’etichetta ecologica sono le seguenti 3:
 Benessere;
 Ripulitura;
 Tutti i detergenti multiuso;
 Detersivi per lavastoviglie;
 Detersivi per piatti;
 Detersivi per bucato;
 Abbigliamento;
 Fai da-te;
 Pitture e vernici;
 Apparecchiature elettriche ed elettroniche;
 Pavimenti;
 Arredamento;
 Giardinaggio;
 Elettrodomestici;
 Lubrificanti;
 Altri Articoli per la casa;
 Prodotti di carta;
 Case per vacanze;
 Servizi turistici di alloggio.
L’etichetta ecologica non si applica ai prodotti farmaceutici, ai prodotti alimentari, alle apparecchiature
con destinazione medica in uso o vecchie, ai prodotti alcolici, alle sostanze tossiche, chimiche o dannose per
l’uomo o l’ambiente.
La ricerca
Per evidenziare quanto sia conosciuta l’etichetta ecologica in una città come Timisoara, abbiamo
sviluppato una ricerca quantitativa, utilizzando come strumento il questionario. La ricerca si è sviluppata nel
maggio del 2012, nella zona centrale della città, applicando un numero di 50 questionari con 15 domande
ognuno. I dati raccolti sono stati poi elaborati con il programma SPSS, ottenendo i seguenti risultati.
Alla domanda se durante l’acquisto dei prodotti gli acquirenti leggono l’etichetta del prodotto ci risulta
che solo l’8% di coloro che hanno risposto legge sempre l’etichetta, il 32% la legge a volte, il 18% non la legge
mai, il 22% legge l’etichetta solo di certi prodotti, e il 20% legge l’etichetta solo quando si ricorda. Questi dati
sono rappresentati nella Figura 2.

2
European Commision, The EU ecolabell, [Link]
3
Ministerul Mediului şi Padurilor, Eticheta Ecologica Europeana, instrument al dezvoltarii durabile,
[Link]
247
 CICCRE I 2012

Fig. 2 - Quando acquisite un prodotto leggete l’informazioni dell’etichetta (Fonte: I dati dei questionari applicati).

Un'altra domanda si riferisce alla disfunzione della conoscenza dell’etichetta ecologica, quindi è stato
domandato loro se si conosceva l’Etichetta Ecologica, e da quanto tempo. Dalle risposte risulta che il 64% non
ha mai sentito parlare di questo tipo d’etichetta, l’8% ne ha sentito parlare 2-3 anni fa ed il 14% ne ha sentito
quest’anno.
I dati sono presentati nella figura 3.

Fig. 3 - Conosce l’Etichetta Ecologica, e da quanto tempo ? (Fonte: I questionari applicati).

La seguente domanda fa riferimento al significato dell’etichetta ecologica, avendo chiesto:

Quale è il significato dell’etichetta ecologica applicata ai prodotti o ai servizi? In questo senso il 44% considera
che sono dei prodotti riciclabili, il 22% sostiene che sia solo un simbolo, il 14% considera che sono prodotti con
impatto ridotto sull’ambiente, il 16% è di parere che si tratta di prodotti “bio” ed il 4% sostiene che non
inquinano l’ambiente, come risulta dalla figura 4.

248
 CICCRE I 2012

Fig. 4 - Quale è il significato dell’etichetta ecologica applicata ai prodotti o servizi? (Fonte: I dati dei questionari)

Continuando la ricerca è stato chiesto se si conoscono le categorie di prodotti che possono essere eco-
etichettati. A questa domanda il 60% considera che l’etichetta ecologica si applica ai prodotti alimentari, il 30%
ai prodotti elettrodomestici e il 10% considera che si applica ai prodotti cosmetici e tessili, come risulta dalla
figura 5. Resta solo da sottolineare che il 60% di chi risponde non conosce il fatto che l’etichetta ecologica non
si applica ai prodotti alimentari, cosa che poi è stata loro ampiamente spiegata.

Fig. 5 - A quali prodotti e servizi credete che si applichi l’etichetta ecologica? (Fonte: I dati dei questionari).

I prodotti eco-etichettati sono considerati prodotti di alta qualità dal 58% di chi ha risposto, come
prodotti di buona qualità dall’8%, il 30% li considera prodotti di qualità e solo il 4% crede che siano di bassa
qualità, cone risulta dalla figura 6.

249
 CICCRE I 2012

Fig. 6 - Come considerate i prodotti eco-etichettati?(Fonte: I dati dei questionari).

Alla domanda “Quali possono essere i vantaggi per il produttore con l’Etichetta Ecologica?”, il 46%
cosidera che stimola lo sviluppo del mercato, il 22% che promuove l’efficienza economica, il 16% ritiene che
questi prodotti fidelizzino il cliente, il 2% è di parere che incoraggiano a migliorare ed il 14% afferma che non
producano alcun beneficio. I dati sono rapresentati nella figura 7.

Fig. 7 - Quali possono essere i vantaggi per il produttore con l’Etichetta Ecologica? (Fonte: I dat idei questinari).

Essendo loro domandato „Cosa credete che sia un albergo eco-etichettato?”, il 46% risponde che si
tratta di un albergo che ha un impatto ambientale ridotto, il 14% che utilizza alcuni prodotti tessili eco-
etichettati, il 36% è del parere che utilizzi tutti i prodotti eco-etichettati ed il 4% che si tratti di un albergo di
lusso. I dati sono rappresentati nella figura 8.

250
 CICCRE I 2012

Fig. 8 - Cosa credete che sia un albergo eco-etichettato? (Fonte: I dati dei questionari)

L’attenzione per l’ambiente si può notare analizzando la risposta alla seguente domanda: “Saresti
disposto a pagare una piccola cifra in più per un albergo eco-etichettato?”alla quale la maggior parte, il 52%
risponde in modo affermativo, come risulta della figura 9.

Fig. 9 - Saresti disposto a pagare una piccola cifra in più per un albergo eco-etichettato? (Fonte: I dati dei questionari)

Si deve notare anche il fatto che il 72% degli intervistati preferirebbe un albergo eco-etichettato ad uno
di tipo classico.

Conclusioni
La maggior parte delle persone intervistate, non conoscendo l’etichetta ecologica, non sa cosa
rappresenta e quindi non è orientata a comprare i prodotti eco-etichettati.
Un aspetto contraddittorio è il fatto che una buona parte degli intervistati è interessata ai prodotti con
ridotto impatto sull’ambiente, ma usa questi prodotti raramente, per questo motivo consideriamo che sia
importante:
 migliorare la promozione dei prodotti eco-etichettati
 diffondere il concetto di etichetta ecologica
 evidenziare i vantaggi sia per i produttori che per i consumatori
251
 CICCRE I 2012
 migliorare la comunicazione
Comunicare significa trasferire nella mente di chi riceve informazioni relative a immagini, idee,
concetti, percezioni, stati d’animo che sono nella mente di chi emette il messaggio.
A livello europeo i clienti possono contare sul logo dell’etichetta ecologica, perché ogni prodotto viene
controllato da esperti indipendenti.
Per una comunicazione efficace si devono riconoscere le proprie barriere e quelle altrui ed adoperarsi
per demolirle.
Nel caso dell’etichetta ecologica, la barriera si potrebbe individuare nella sua limitata divulgazione a
tutti i livelli sociali e nella determinazione di ognuno di noi ad essere aperti o meno al nuovo.

Bibliografia
European Commision, The EU ecolabell, [Link]
Ministerul Mediului şi Pădurilor, Eticheta Ecologică Europeană, instrument al dezvoltării durabile,
[Link]
I dati forniti dei questionari applicati su territorio e la loro elaborazione ed interpretazione è stata effettuata da Eugenia
Ţigan ed Maria Oana Brînzan.

252
Secţiunea Limba și literatura latină
Latin Language and Literature Session
 CICCRE I 2012

Claudiu Teodor ARIEŞAN The Angelic Smile between Science and Theology
(West University Timişoara)

Abstract: Ancient cultural models viewed laughter as a catastasic source of purification due to its close connection with the
comic, in opposition to the tragic, and with the banal of everyday life. During the Late Antiquity and the Middle Ages, the
science of the comic, with its vast philosophical, aesthetic and anthropological resources, had to face the challenge of being
regarded with suspicion by theology, a discipline on the rise, whose adapts failed, for the most part, to grasp its essence, force
and significance. The sinuous history of the acceptance and integration of smile, even in its angelic form, within a Christian
frame constitutes a topic of great relevance in present-day circumstances, when public derision has almost entirely replaced
the profound, redemptive effects of quality humour. Ancient philosophy, patristics and scholastic science, and modern thought
converge to mark a symbolic trajectory for the gentle, angelic smile in each of us, or at least in those of us who do not forsake
their childhood virtues. A scholarly foray into the area of laughter may easily turn into a life lesson occasioned by the
universality of this phenomenon, the only human activity that releases more energy than it consumes.

Keywords: humour, sympathetic, angelic smile, modern Christian, laughter

Rezumat: Modelele culturale antice au valorizat râsul ca o sursă de purificare cathastatică a fiinţei prin conexiunile sale
intime cu comicul, opus aşadar atât tragicului, cât şi banalului cotidian. Comicologia ca ştiinţă cu ample resurse filozofice,
estetice şi antropologice a avut de înfruntat în Antichitatea târzie şi în Evul Mediu timpuriu rezervele unei teologii în curs de
elaborare, din rândurile căreia doar câţiva protagonişti de forţă i-au intuit esenţa, forţa şi însemnătatea. Istoria sinuosei
acceptări şi integrări în cadre creştine a surâsului, fie acesta şi angelic, constituie un subiect de maximă relevanţă şi chiar
actualitate, astăzi când formele deriziunii publice au uitat sensul compensator şi profund simpatetic al umorului de calitate.
Filozofia antică, patristica şi scolastica, gândirea modernă concură toate la schiţarea unui destin emblematic pentru zona
surâsului delicat şi angelizat al fiecăruia dintre noi, sau cel puţin al tuturor celor ce nu-şi reneagă virtuţile copilăriei bune din
ei. Orice excurs erudit în arealul comicologic se poate lesne transforma într-o lecţie de viaţă, datorită universalităţii acestui
fenomen, singura activitate umană care eliberează mai multă energie decât consumă.

Cuvinte-cheie: umor, simpatetic, surâs angelic, creştin modern, râs

Anthropologists have established that one of the many remarkable spiritual expressions of the
passion for living amongst Romanians is their subtle, refined sense of humour. Romanians, but most
certainly other peoples and ethnic groups as well, have a penchant for farce, joke, irony, self-irony, and
banter, and the rare gift of being able to smile in the face of adversity. Our increased mental capacity and
heightened sensitivity, forged in the turmoil of a harsh history, have gradually elevated us to the privileged
state of assuming the inner joy of being cheerful, of understanding and cherishing the existential
compensating virtues of laughter. For is laughter not – in Kantian terms – together with the beautiful and the
sublime the guarantee of an essential spiritual harmonisation, i.e. a necessary mental and humoral balance,
that singular connection between the phenomenal world and the unknown ?
The aesthetician Paolo Santarcangeli argued that “l’Umorismo e il Comico sono, in primo luogo, un
segno e un simbolo di umanità: non solo, ma di riflessione, di maturità, di capacità critica, insomma, di
libertà”1, while the Romantic Jean Paul Richter believed from the depths of his tumultuous soul that “it is
through the idealism that ignores the real world, through the cordial humour that requires only a small infinity
as the site of free running imagination, and the combination of the two that […] one can reach happiness”2.
Without theoretically locating sympathetic smile exclusively within Christian theology, we consider
useful and illuminating any hermeneutic attempt to correlate the anthropological dimension of the comical
with past or present cultural spaces. For example, in the Old Testament human laughter cannot be
immediately justified by recourse to the existence of God’s laughter. The human echo of divine joyfulness
consists in the legitimate joy and the “happy heart beat” of a community that experiences the passage from

1
Paolo Santarcangeli, Homo Ridens. Estetica, filologia, psicologia, storia del comico, Firenze, Leo S. Olschky Editore, 1989, p. 3.
2
Jean Paul Richter, Vorschule der Aesthetik, 1804, apud Marian Popa, Comicologia, Bucureşti, Editura Univers, 1975, p. 229.
254
 CICCRE I 2012
tremendum to fascinans: “fear is sublimated into inner happiness, finding its natural expression in joy and
laughter. This state of relaxed wonder can reach the zenith of old testamentary religious joy, shaping the
religious mentality of Orthodox Judaism and the Talmudic thought of the Rabbis”. Jakob Jonnson also notes
that for the benefit of religious edification “the most holy things and ideas have been humorously discussed,
not because the holy should be ridiculed, but because the comical served a holy purpose”3.
What are, then, the forms of laughter available to the biblical man? There are at least two,
corresponding to the words for laughter in the Old Testament. Lâak designates the scornful, negative, often
malicious laughter. It is the laughter of the “madman”, which symbolically indicates “fallen humanity as a
whole”4. The insane mocker (stultus, insipiens) is a moral anarchist who discredits the holy through a kind of
“devilish imitation”, a distorted mimicry of divine laughter. His sketch, gleaned from The Proverbs of
Solomon, reveals a mean, incorrigible individual, who attracts disaster and is rightfully cursed; he refuses to
accept advice, reproof, or instruction, and remains a source of trouble until he is driven away from the city.
Such is the “qualifying laughter” that emanates from the human being, making it prone either to
“blasphemy” (if insane and unrestrained) or righteousness, if kept within the confines of common sense and
moderation: “A man’s attire and open-mouthed laughter, and a man’s manner of walking, show what he is”5
(Wisdom of Jesus, Son of Sirah, 19, 27). Moderate laughter is thus a characteristic of normative humanity:
“A fool raises his voice when he laughs, but a clever man smiles quietly”6 (ibidem, 21, 22).
There is another form of old testamentary laughter, captured by the term sâhak; it is a laughter that stems
from joy and positive enthusiasm, in the spirit of God. This is the name Isaac received from God Himself: Yçhq-
El (“Elohim hath made me to laugh”), as predestined in the Book of Life: “And we told her the name of her son,
as his name is ordained and written in the heavenly tables (i.e.) Isaac”7 (The Book of Jubilees, XVI, 3-4).
The New Testament brings along a clear “paradigm shift” in the scholarship on laughter. The
existence of a Christian laughter, inspired by the Saviour’s deeds or words, was questioned from the very
beginning. The stumbling block for theologians was the opinion (based on the Gospels’ total silence on the
matter) that Jesus – God incarnate and absolute embodiment of perfect humanity – never laughed in his
entire life on earth. The rejection of laughter by Christian theology has its own history: between the 4th and
the 10th centuries we witness a planned repression of mockery and bad jokes (stultiloquium, scurrilitas),
expressly forbidden by the Apostle in the Letter to the Ephesians (V, 4).
In the 12th-13th centuries, Jacques le Goff8 identifies a stage of “controlled liberalisation of laughter,
when the distinction between good and bad laughter gradually takes shape”, and more favourable quotes from
humanistic writings complement the biblical references to laughter. It is during this period that theologians
(Alexander of Males, John of Salisbury, Albertus Magnus and Thomas Aquinas) develop a new categorisation
of the comical, defining the conditions of legitimate laughter. Around the same time, smile finds its place in
Gothic sculpture (especially on the lips of young angels), and Franciscans become known among the other
religious orders as joculatores Dei, promoters of the childlike smile as a pedagogical method.
We have to stress at this point that no Father of the Church (Tertullian, Cyprian, John Chrysostom,
Basil the Great etc.) ever condemned laughter in itself, but warned against its liability to passions. The
gradual distinctions introduced in the conceptualisation of laughter represent the new values of Christian
spirituality, mapped onto the Greek and Roman classical concepts: “For the seemly relaxation of the
countenance in a harmonious manner – as of a musical instrument – is called a smile. So also is laughter on
the face of well-regulated men termed”9 (Clement of Alexandria, Paedagogus II, 5: De risu).
Any morally and divinely established community is characterised by a permanent “legitimate joy” (joie

3
Jakob Jonnson, Humour and Irony in the New Testament, Leiden, E.J. Brill, 1985, p. 86-87.
4
Cf. Teodor Baconski, Râsul Patriarhilor. O antropologie a deriziunii în patristica răsăriteană, Bucureşti, Editura Anastasia,
1996, p. 109.
5
The Holy Bible: standard revised version containing the Old and New Testaments with its Apocrypha/Deuteroca-
nonical Books, [Iowa Falls], World Bible Publishers, 1973, p. 73.
6
Ibidem, p. 75.
7
Robert Henry Charles, D.D., The Book of Jubilees, New York, Cosimo Classics, 2007, p. 103.
8
Jacques le Goff, Jésus a-t-Il ri? in “L’Histoire”, XIV, no. 158, sept. 1992, p. 72-74.
9
Rev. Alexander Roberts, Sir James Donaldson, Arthur Cleveland Coxe (eds.), The Anti-Nicene Fathers: The Writings of the
Fathers down to A.D. 325 (Vol. II), New York, Cosimo Classics, 2007, p. 250.
255
 CICCRE I 2012
licite), as Marius Latour notes10. Many ordinary or outstanding Christians distinguished themselves by leading
their public and private lives in just such a state. The great saints went down in the history of universal
spirituality by asserting, through personal example, the happiness of taking part in the cosmic drama of human
redemption. Saint Francis of Assisi poured his soul and contagious enthusiasm not only upon the Franciscan
Friars but upon the entire nature. Saint Bonaventure recounts in the Major Legend that “[w]hen the saint died,
the larks, who are the friends of light and fear the dusk, gathered in large flocks, even though the sun was
setting, circling round the roof of his house with an eerie joy, a cheerful and obvious testimony to the glory of
the Saint, who had so many times invited them to raise their song to God” (added emphases).
Another famous Italian Saint, Filippo Neri (1515-1595), known from childhood as Peppo the Good,
used his constant joy and inherent optimism as pedagogical and preaching methods. Liturgia horarum
mentions in its preface to the saint’s day on May 26: “Enituit amore in proximum, evangelica simplicitate et
hilari servitio Dei”. Not surprisingly, the favourite saying of San Filippo Neri, considered by Henri Bremond
to be “le saint patron des humoristes”, was “Lo spirito allegro acquista piu facilmente la perfezione
cristiana che non lo spirito malinconico”.
Prime examples of cheerful strength before martyrdom were offered by saints such as Polycarp (c. 69-
c. 155), the heroic Bishop of Smyrna, Lawrence of Rome (c. 210-258), or the brilliant humanist, Sir Thomas
More (1478-1535), who was able to make jokes with his executioner on his way to the scaffold. Christ’s
laughter (or not) remains a matter for ongoing theological debate, but such examples allow us to believe that
laughter and, in particular, smiling, is neither a demonic figment, nor a flaw in creation reserved for the evil.
The culture of the angelic smile advanced in Christianity demonstrates that the smile of the face and the
wittiness of the heart (eutrapelia) are perfectly compatible with Love, Providential Care, and the promise of
eternal joy made by the Saviour in the name of the Father. It thus marks a higher stage in the studies of laughter at
the time. We consider that we should return to the principles of this stage, which we put forward in the present
study. The experience of martyrdom, coenobitic heroism, and the power of the Christian example opened up new
avenues in the interpretation of the comical, and philosophical and aesthetic theories started spreading the cultural
models forged within this frame. Smile and prayer stopped being viewed as irreconcilably opposed.
There are numerous scenes or episodes in the Gospels where we can hardly imagine Jesus being able
to keep a stern countenance, devoid of the innermost smile that could be easily read on his face: the wedding
in Cana, his disciples’ childish squabbles, his call to the children (Sinite parvulos ad me venire), Lazarus’
enthusiastic resurrection, or his triumphal entry to Jerusalem.
The “joy of the heart”, recognised by H. Freiherr von Campenhausen in Christentum und Humor11,
amounts to a charàn megalen (“great joy”, Luke II, 10), “opposed to the pessimism and despair specific to
first-century paganism” (C. Spicq, L’Epitre aux Hebreux. Commentaire, II, 1853, passim). Other new
testamentary encounters or contexts (the adulterous woman, the question asked by the man born blind, John
IX, 27), Jesus’ refusal to answer the Jews before they answered him (Matthew XXI, 7)) are permeated with a
discreet, all-pervading humour. Such quasi-humoristic interventions may indeed be attributed either to Jesus,
or to the Gospellers, or to the first recipients of the sacred texts, but their comical tone cannot be denied. It is
also present in the candour of Christ’s parables, confirming Gary Webster’s argument, from a position of
theological authority, that “in the world of the New Testament” nothing is taken completely seriously, except
for the redemption of the soul12. In a similar vein, the Danish philosopher Søren Kierkegaard points out that
“Christ’s religion offers the most ironic-humorous perspective in the entire human history”.
Through their frankness and transparency, the Apophthegms of Late Antiquity consolidate “an image
of the holy man as even-tempered […] [and] endowed with a grain of humour: monks are merry men, and
their ascetic lifestyle does not make them morose” (C. Wagennar). This is how many Christian luminaries
have come down through the ages: St. Joseph Calasantius (1557-1648), Saint Joseph of Cupertino (1603-
1663), St. Martin of Porres (1579-1639), and the great pedagogue Giovanni Bosco (1815-1888), remembered
by Victor Hugo as a charismatic and serene man, in whom he had encountered “a true human being”.
Closer to us in time, we find the great convert of the 19th century, Cardinal John Henry Newman, and

10
Marius Latour, Le probleme du rire et du réel: le reel joué ou ludique comme premier réel, Paris, Presses Universitaires du
France, 1949, p. 7.
11
Hans Freiherr von Campenhausen, Christentum und Humor in Aus der Frühzeit des Christentums. Studien zur
Kirchengschichte des ersten und zweiten Jahrhunderts, Tübingen, J.C.B. Mohr (Paul Siebeck), 1961, p. 309 sqq.
12
Gary Webster, The Laughter in the Bible, Bloomington, Bethany Press, 1960, p. 20.
256
 CICCRE I 2012
even Angelo Giuseppe Roncalli (1881-1963), who became a Roman Catholic Pope and the promoter of the
aggiornamento, under the name of John XXIII. A collection of authentic anecdotes and conversation
snippets attributed to Pope Roncalli, entitled A Pope Laughs13, was published and translated into many
languages. The Pope’s religiosity, modern in its daring spirit, but traditional in its fervour and balance,
transpires in the book, as the Pope believed that “humour and wit were related to wisdom”: “the first Pope
who is full of cheerfulness and joy” (according to the Daily Express in 1959). This luminescent trend of his
personality is also underlined in a recent biography published by the famous Austrian publicist and writer
Hubert Gaisbauer: Ruhig und froh lebe ich weiter. Älter werden mit Johannes XXIII, Wien, DomVerlag, 2011.
One of the chapters in this book is speaking precisely of Humor und Selbstkritik (humour and self-criticism).
The most striking conclusions about this delicate subject belong, we believe, to St. Augustine,
quoted by Blaise Pascal as the greatest authority on the matter: “We ought ever […] to preserve charity in
the heart, even while we are obliged to pursue a line of external conduct which to man has the appearance of
harshness; we ought to smite them with a sharpness, severe but kindly, remembering that their advantage is
more to be studied than their gratification. […] The wicked, in persecuting the good, blindly follow the
dictates of their passion; but the good, in their prosecution of the wicked, are guided by a wise discretion,
even as the surgeon warily considers where he is cutting, while the murderer cares not where he strikes”.
“Who would venture to say that truth ought to stand disarmed against falsehood, or that the enemies of the
faith shall be at liberty to frighten the faithful with hard words, and jeer at them with lively sallies of wit;
while the Catholics ought never to write except with a coldness of style enough to set the reader asleep?” 14
On a final note, we can say, together with Nicolae Corneanu, the Romanian Orthodox Metropolitan
Bishop of Banat, that “the Church Fathers and, with them, the entire Christian world, awoken to a new life,
do not condemn laughter in its pure, angelic form. They do not make crying the norm, for, even when they
recommend tears, for the virtuous these are tears of joy and spiritual beatitude; it is only for the sinful that
they are tears of penance and heartbreak”15.
All this clearly points to the compensating, bracing, therapeutic role of laughter. Laughter eliminates
or reduces Freudian-like complexes, by defusing the tension of repression in open and optimistic
confrontations, and avoiding, in this way, any dramatic conflicts. In the midst of disagreeable, sometimes
awkward, but always benign events, laughter immediately restores self-confidence and puts an end to the
terrifying prospect of a relapse. In spite of the small steps ahead over the past few years, the correct,
scientific use of laughter in medicine and psychology remains a virgin territory, open to further exploration.
Nonetheless, numerous Western and Indian clinics have lately offered support for unconventional therapy
based on the controlled stimulation of laughter (humour therapy or gelasotherapy); medical specialists
employ groundbreaking techniques in order to change the mood of their patients, such as the “clownish”
ones portrayed by famous actor Robin Williams in the feature film Patch Adams (1998, directed by Tom
Shadyac) inspired from the real story of medical student Hunter Adams who believed that “laughter is the
best medicine”, or promoted these days by the Gestalt therapist Lenny Ravich16.
Scientifically speaking, as the only human activity that generates more cerebral energy than it
consumes, laughter surely acts as a corrective both to the cerebral cortical flow in states of consciousness and
to the excessive separation between the neocephalic brain and the paleocephalic brain. It is very likely that a
brain that does not laugh enough suffers from an aggravated dichotomy between these centres.
Finally, beyond the therapeutic, or at least preventative function in the case of neurosis and
depression, beyond the preservation and development of mental faculties, beyond the breaking of stereotypes
and one-sided perceptions, beyond the substitution of clarity for equivocation, and the production of a supply
of neuromediators, laughter restores confidence not only in oneself, but in the human community and in the
sense of belonging to a civilisation overall. It inspires a refreshing confidence in the system of values, the
world, and the cosmos at our disposal, all ultimately attributes of authentic Christianity.

13
Kurt Klinger, Ein Papst lacht. Die gesammelten Anekdoten um Johannes XXIII, Frankfurt, Buchgemeinschafts-Aufsgabe,
Heinrich Scheffler Verlag, 1976, 127 p.
14
Blaise Pascal, Thomas M’Crie (trans.), Provincial Letters, Boston: Mobile [Link], Mobi Classics Series, 2010.
15
Mitropolit Nicolae Corneanu, Cenzura râsului la Sfinţii Părinţi, in the volume Patristica mirabilia. Pagini din literatura
primelor veacuri creştine, Timişoara, Editura Mitropoliei Banatului, 1987, p. 196-197, making reference to Otto Zimmermann
& Karl Haggeney, Grundriss des Aszetik, Freiburg im Breisgau, 1933, p. 284.
16
Lenny Ravich, Endless optimism: A Funny Thing Happened on the Way to Enlightement. A Spiritual Approach of
Happiness, 2003, XLibris, Corp., p. 7 sqq.
257
 CICCRE I 2012
The tragic nature of the human condition, the chaos, the sound and the fury of the century, and the
breaks in history are such that, in the absence of a permanent (re)affirmation of confidence and faith, the
ordinary person risks losing their passion for living. It is in these terms that laughter can be understood to
contribute to everyone’s well-being and equilibrium, to the survival of the species. After tens of millennia
during which the instinct governed by the paleocephalic brain secured the salvation of humanity, in a world
increasingly artificial and “prefabricated”, full of pseudo-spiritualities and obsolete recreational techniques,
it is time for neocortical intelligence to demonstrate the same vital capacity17.
Our forebears, whether simple people, kings or saints, cried and laughed equally heartily, embracing
a “supra-real” vision of the world that bestowed them with meaning. Today, when we laugh so rarely and
inconsistently, spiritual prosperity is more than ever at risk. It is only positive laughter and prayer that charge
our batteries and help our mental, nervous, and informational circuits to regenerate. “The cathartic, healing
laughter renews and fulfils […] in a world that remains insecure, deceitful, and changing” (Jean Courtes).
Mehr Freude (more joy) was how the priest G.V. Keppler chose to entitle his urge to faith in 1910, while
Emil Fiedler defined the “new man” of modern Christianity as “God’s free and joyful son. He has a most
serene understanding of life, and is instilled with the greatest optimism, which only the man who sees
himself as the son of God can experience”.
More recently, in 1977, the Catholic priest Hans Walhof, bringing all these arguments together,
wrote a literature review on the binary theme of “humanising laughter” and “Christian laughter”. Some of
the quotes gathered by him18 are absolute memorabilia. “Man cannot offer a more valuable gift to his
fellowman than laughter”, wrote, for example, the Swedish Archbishop Nathan Söderblom (1866-1931).
And if a Tyrolean proverb says that “the door to heaven opens only to those who know how to smile”, Paul
Claudel notes that “the greatest joy is accompanied by the greatest truth”.
To the child’s innocent question “why can angels fly?”, the Catholic Gilbert Keith Chesterton (1874-
1936), also known as “the laughing philosopher” who is and will surely remain one of our main cultural and
spiritual models, offered a simple answer: “because they feel light” – I do believe that it is only when we
smile from the heart that we, modern and contemporary people, do feel the same.

Bibliography
The Anti-Nicene Fathers: The Writings of the Fathers down to A.D. 325, edited by Rev. Alexander Roberts, Sir James
Donaldson, Arthur Cleveland Coxe, Cosimo Classics, New York, 2007 (Volume II).
Arieşan, Claudiu Teodor, Hermeneutica umorului simpatetic. Repere pentru o comicologie românească [Hermeneutics
of Sympathetic Humour. Landmarks for a Romanian Comicology], Timişoara, Editura Amarcord, 1999.
Idem, Între surâs şi rugăciune. Modele culturale din comicologia clasică şi patristică [Between Smile and Prayer.
Cultural Models in the Classical and Patristic Comicology], Timişoara, Editura Universităţii de Vest, 2003.
Idem, Geneza comicului în cultura română [Genesis of the Comic in the Romanian Culture], Timişoara, Editura
Excelsior Art, 2010.
Baconsky, Teodor, Râsul patriarhilor. O antropologie a deriziunii în patristica răsăriteană [Laughter of the
Patriarchs. An Antropology of Derision in Eastern Patristics], pref, Andrei Pleşu, Bucureşti, Editura Anastasia,
1996.
Biblia Sacra iuxta Vulgatam versionem, edited by Robert Weber & Roger Gryson, Stuttgart, Deutsche Bibelgesellchaft,
1994.
Pascal, Blaise, Provincial Letters, tr. Thomas M’Crie, Boston, Mobile [Link], 2010 (Mobi Classics Series).
Charles, Robert Henry, D.D., The Book of Jubilees, New York, Cosimo Classics, 2007.
Dumas, George, Le sourire (1906), Paris, P.U.F., 1927.
Eastman, Max Forrester, Enjoyment of Laughter, London, Hamish Hamilton, 1937.
Enciclopedia dell’Umorismo, dir. G. Guasta, Milano, Omnia Edizioni, vol. I-IV, 1964.
Escarpit, Robert, L’humour (1960), IX-th edition, Paris, P.U.F., 1991 (col. Que sais-je?, 877).
Fabre, Lucien, Le rire et les rieurs, Paris, Gallimard, 1929.
Fischer, Kuno, Über das Witz, Heidelberg, C. Winter’s Verlag, 1902.
Fourastié, Jean, Le rire, suite, Paris, Denoël / Gonthier, 1983.

17
V. Claudiu T. Arieşan, Geneza comicului în cultura română, Timişoara, Editura Excelsior Art, 2010, p. 144-147, for more
information and developments on this subject.
18
Hans Walhof, Lachen macht menschlich. Das Lachen gehört zum Christentum, Limburg, Lahn Verlag, 1977.
258
 CICCRE I 2012
Freud, Sigmund, Le mot d’esprit et ses rapports avec l’inconscient (1905), tr. Marie Bonaparte & Dr. M. Nathan, ,
Paris, Gallimard1971 (col. Idées, 198).
Haury, Auguste, L’Ironie et l’Humour chez Cicéron, Leiden, E.J. Brill, 1955.
The Holy Bible: standard revised version containing the Old and New Testaments with its Apocrypha/Deuteroca-
nonical Books, [Iowa Falls], World Bible Publishers, 1973.
Introduction à l’étude scientifique du rire, phénomène humain, Paris, Flammarion, 1959.
Jeanson, Francis, La signification humaine du rire, Paris, Seuil, 1950.
Jonnson, Jakob, Humour and Irony in the New Testament, E.J. Brill, Leiden, 1985.
Kierkegaard, Søren, The Concept of Irony with Continual Reference to Socrates, Edited, translated by Howard V. Hong
& Edna H. Hong, Princeton – N.J., University Press, 1992 (Writings, II ).
Mitropolit Nicolae Corneanu, Patristica mirabilia. Pagini din literatura primelor veacuri creştine [Patristica mirabilia.
Pages from the Literature of the First Christian Centuries], Timişoara, Editura Mitropoliei Banatului, 1987.
Morier, Henri, Dictionnaire de poétique et de rhétorique, Paris, P.U.F., 1981.
Patrologiae Cursus completus. Series Latina, edidit Jaques-Paul Migne, Petit Montrouge – Paris, 1844-1855.
Santarcangeli, Paolo, Homo ridens. Estetica, filologia, psicologia, storia del comico, Firenze, Leo S. Olschky, 1989.
Saulnier, Claude, Le sens du comique – Essai sur le caractère esthétique du rire, Paris, Vrin, 1940.
Theories of Comedy, edited by Paul Lauter, New York, Garden City – Doubleday Anchor Press, 1964.
Walhof, Hans, Lachen macht menschlich. Das Lachen gehört zum Christentum, Limburg, Lahn Verlag, 1977.

259
 CICCRE I 2012

Florica BECHET Un autre code de communication : la chromatique

(Université de Bucarest) (appliquée à la poésie d’Ovide)

Abstract: This article is about the colours used by Ovid in his poems: names, symbolism, correspondence with objects or
feelings invoked. We selected three different Ovid’s poems: the Fasti, a poem inspired by the political tendencies of his
time, the Tristia and the Epistulae ex Ponto, the expression of our poet’s sentiments during his exile on the Black Sea, and
Ars amatoria, an enthusiastic lesson of seduction and love. Concerning the Fasti we supposed that each month has a color
corresponding to its festivals. In the same way, the exile poems had to contain mostly dark colours. We hoped find the most
colored pictures in the love poetry.

Keywords: colour, festival, season, exile, love

Résumé: Cet article porte sur les noms de couleur utilisés par Ovide dans son œuvre, pour déceler sa chromatique, le
symbolisme de cette chromatique, l’accord des noms de couleur avec les réalités évoquées par le poète. Nous avons choisi
trois poèmes ovidiens de facture différente : Les Fastes, poème qui s’inscrit dans la politique culturelle officielle de son
époque, Les Tristes et Les Pontiques, l’expression des sentiments du poète relégué au Pont, et Ars amandi, une passionnée
leçon de séduction et d’amour. En ce qui concerne Les Fastes, nous avons supposé que chaque mois a la couleur qui
convienne à ses fêtes. De même, la poésie de l’exile devait contenir plutôt des couleurs sombres. Nous espérons trouver les
images les plus colorées dans la poésie d’amour.

Mots-clé : couleur, fête, saison, exile, amour

1. Questions préliminaires
Saepe ego digestos uolui numerare colores,
nec potui: numero copia maior erat.
« Souvent j'ai voulu classer et compter les couleurs rigoureusement reparties,
sans pouvoir y parvenir: leur nombre était tropgrand 1 » (5,213-214)
e
Ces vers qu’Ovide insère dans le V livre de ses Fastes, m’ont incité de tenter ce qu’avoue le poète, par
la voix de la déesse Flore : compter les couleurs. Le principal but de cet exposé est d’esquisser l’inventaire des
nommes de couleur utilisés dans son œuvre par le poète sulmonait, d’en trouver les valeurs symboliques.
L’histoire de cet exposé est plus longue qu’il ne l’est pas lui-même. Il y a des années, obligée de donner
une conférence sur Ovide, j’ai abordé le seul œuvre ovidien qui m’intéressait à l’heure : Les Fastes, où je me
suis occupée des termes de couleur. Comme, forcément, nous avons à faire à deux catégories de valeurs
symboliques : les valeurs communes, attribuées par tout Romain à ces couleurs, et les valeurs symboliques
ajoutées par le génie poétique d’Ovide, j’étais intéressée à les comparer.
De même, j’avais des buts secondaires, des problèmes qui travaillaient mon esprit : vu que chaque mois
est patronné par un dieu auquel on dédie presque toutes les manifestations religieuses de ce mois, qui met son
empreinte sur l’atmosphère de ce mois, serait-il possible de trouver un / des couleur(s) dominante(s) pour chaque
mois ? Par exemple, si le mois de février est le mois consacré aux morts, est-il dominé par les couleurs sombres
propres au monde d’Au-delà ? Ou le mois de juin, dédié à la jeunesse, reçoit-elle – mettons – la couleur verte ?
Peu de temps après, j’ai appliqué la même étude dans la poésie de l’exile : Les Tristes et Les Pontiques,
considérées par leur créateur même d’une toute autre facture que les oeuvres de jeunesse, caractérisées par la

1
Nous suivons la traduction annotée d’Anne-Marie Boxus et Jacques Poucet (2004).
260
 CICCRE I 2012
Musa iocosa, et qui devaient avoir une autre chromatique et, évidemment, une autre symbolique, plus motivée
qu’au cas des Fastes. J’ai considéré que les Fastes représentent Rome, tandis que les derniers poèmes sont un
paradigme de l’exile.

1. L’inventaire des termes qui désignent les couleurs

Tout d’abord, les conséquences de l’inventaire des termes désignant les noms de couleur. Quoi qu’il
s’agisse d’un œuvre poétique, où de tels termes peuvent bien être employés en tant qu’epitheta ornantia, ni dans
Les Fastes ni dans les poèmes de l’exile, ils ne sont pas très nombreux. J’en ai inventorié une quarantaine
d’adjectifs dont une partie ne signifie pas proprement la couleur (comme aureus, auratus, inauratus, argenteus,
aen(e)us, aenatus, eburnus, ferreus, marmoreus2, niueus, etc., cruentus, fumidus, nitidus, pallidus, sanquineus,
serenus, sordidus, squalidus, etc., cycneus, etc.). Le paysage de ces poèmes est coloré en blanc, rouge, jaune,
vert, noir et bleu sombre. Une palette assez pauvre, qu’on est tenté d’attribuer à Ovide et au sujet abordé. On
peut supposer qu’il n’aimait pas trop ce sujet (commande politique dans le premier cas et lettres d’un exilé dans
le deuxième) pour que le poète des amours (tenerorum lusor amorum) soit très inspiré et pour qu’il y mette tout
son talent. D’ailleurs, à mon avis, le poète sulmonais offre une belle compensation par la multitude des termes
utilisés pour indiquer la même couleur.
Mais l’important ouvrage de Jacques André, Étude sur les termes de couleur dans la langue latine3 nous
apprend que le vocabulaire chromatique latin n’est en rien inférieur à celui des Grecs. Le savant français compte
neuf couleurs principales et 534 termes qui les désignent. De toute façon il ne faut pas ignorer que le vocabulaire
des couleurs se développe surtout dans la IIème moitié du Ier siècle ap. J. Ch., donc après la mort d’Ovide.
D’ailleurs, à notre avis, le poète sulmonais offre une belle compensation par la multitude des termes utilisés pour
indiquer la même couleur (parfois avec de nuances). Pour plusieurs couleurs (blanc, noir, rouge, jaune) on peut
observer les trois sortes de v a r i a t i o n s indiquées par André : dans la q u a l i t é ou l’e s p è c e , dans
l’i n t e n s i t é , dans la s a t u r a t i o n ou p u r e t é .
De plus, si on compare la liste des couleurs utilisées par Ovide dans les Fastes et dans la poésie de
l’exile aux palettes connues par d’autres auteurs antiques, elle apparaît même très riche. Xénophane ne
connaissait que trois couleurs (violet : porphurous, vert-jaune : chloros et rouge : phoïnikous), Aristote
(Météor., 3, 4, 24 sqq.) – quatre (violet : porphurous, vert : prasinos, jaune-orange : xanthos, rouge :
phoïnikous), Posidonios – quatre (violet : halourgès, bleu-indigo : kuanous, vert : prasinos, rouge : eruthros),
Sénèque (N. H., 1, 3, 12) – cinq (violet : purpureus, bleu-indigo : caeruleus, vert : uiridis, jaune-orange : luteus,
rouge : igneus), Ammien Marcellin – six (violet : purpureus, bleu-indigo : caeruleus, vert : uiridis, jaune :
luteus, orange : flauescens uel fuluus), rouge : puniceus). Tandis que Xénophane, le premier en date, ne
distingue que trois couleurs et Aristote quatre, tout au moins d’après les apparences de leur terminologie, le
spectre de Sénèque et surtout celui d’Ammien Marcellin se rapprochent du nôtre. Le dernier ne manque que la
distinction entre le bleu et l’indigo, pour indiquer toutes les couleurs fondamentales du spectre 4. Il faut tout de
même souligner que les Antiques ne reconnaissaient pas les sept couleurs de l’arc-en-ciel.
Conformément à N. V. Baran5, la palette des couleurs utilisée par les auteurs latins est assez variable :
Livius Andronicus ne connaît que le rouge pourpre, Ennius évoque cinq couleurs (blanc, noir, bleu, rouge,
jaune), Pacuvius – trois (noir, jaune, rouge), Plaute – six (blanc, noir, rouge, jaune, bleu et vert), Lucile – quatre
(blanc, noir, rouge et vert), Lucrèce – six (blanc, noir, rouge, jaune, vert et bleu). Il parait qu’Ovide se trouve sur
les traces de Lucrèce. D’autre part, Bartolomé Segura Ramos6 entreprend une analyse approfondie et pertinente
du vocabulaire des couleurs chez Virgile ; sa conclusion est que le plus grand poète de l’époque d’Auguste use
les six couleurs basiques d’Hésiode et de Plaute auxquelles il ajoute d’autres termes, qui ne désignent pas

2
La plupart ne désigne pas la couleur, mais la matière.
3
Paris, Librairie C. Klincksieck, 1949.
4
Cf. J. André, op. cit., p. 13 ; H. Gipper, «‘Purpur’ (Weg und Leistung eines umstrittenen Farbworts)», Glotta 42 (1964), p. 64-65.
5
N. V. Baran, «Les caractéristiques essentielles du vocabulaire chromatique latin (Aspect général, étapes de développement, sens
figurés, valeur stylistique, circulation)», ANRW 29, 1, 1983, p. 333-346.
6
« El color de Virgilio », Cuadernos de filología clásica. Estudios latinos, Vol. 26, Nº 2, 2006, p. 37-69.
261
 CICCRE I 2012
proprement une couleur (comme obscurus et umbrosus qui complètent la gamme du noir, ou pallens, pallidus
pour la gamme du jaune). C’est aussi le cas d’Ovide. Parmi les latins, Aulu-Gelle (1, 17, 4-5, 6 ; 10, 17-19 ; 2,
26, 1-23) se montre le plus préoccupé pour dresser l’inventaire le plus complet possible des couleurs et des leurs
nuances : pour le noir il indique furuus, ater, nigror, le rouge est représenté par fuluus, ruber, rubidus, rutilus,
rufus, russus, poeniceus, luteus, igneus, flammeus, igneus, spadix, le bleu par glaucus, caeruleus, caesius, le
jaune par flauus, fuluus, luteus, croceus, le blanc par candidus. Nous retrouverons presque tous ces termes et
toutes ces nuances dans la poésie d’Ovide.
D’autre part, tous ces noms de couleurs ont aussi une valeur symbolique mise très bien en évidence par
Baran7 : «dans les œuvres littéraires, le vocabulaire de couleur a été employé surtout au sens figuré des termes
[…] Ainsi, les différents états d’âme y sont exprimés souvent par des constructions redondantes, […] devenant
parfois un spectacle visuel de proportions grandioses, […] un agréable jeu de couleurs, […] d’une valeur
expressive faible au début, les termes désignant les couleurs ou la lumière, que l’ont peut retrouver souvent dans
de simples associations de mots, acquerront par la suite, grâce à la littérature, une grande variété de valeurs
stylistiques. Certains poètes de cette période seront capables d’obtenir de tonalités subtiles ou des effets
stylistiques intéressants; cependant jusqu’à Lucrèce, on ne peut pas encore parler de ce colorum concentus de
Pline (nat. 37, 91) ou de ‘l’harmonie des couleurs’, attribuée aux grands coryphées de la littérature latine, […]
les couleurs des mosaïques était combinés avec maîtrise, de manière à en tirer une merveilleuse harmonie. Les
couleurs les plus souvent employées étaient le blanc et le noir, auxquelles s’ajoutaient, selon les nécessités, le
rouge, le vert, le bleu…».
En ce qui concerne la distribution des noms de couleurs dans Les Fastes, contrairement à notre attente,
j’ai constaté qu’aucun mois n’est plus sombre que les autres. En Mars et Avril il y a plus de vert, mais, dans les
Fastes, les couleurs dominantes sont les nuances de blanc et surtout les termes qui indiquent la lumière. Les
Fastes d’Ovide ne sont pas colorés, mais brillantes. La langue des couleurs est intimement unie à la religion, qui
en ce moment est triomphante.
Au milieu du XIXème siècle Frédéric Portal ; dans son livre Des couleurs symboliques dans l’Antiquité,
le Moyen Age et les temps modernes, Paris 1857, avançait l’idée que, d’après la symbolique deux principes
donnent naissance à toutes les couleurs, la lumière et les ténèbres. La lumière est représentée par le blanc et les
ténèbres par le noir. Mais la lumière n’existe que par le feu dont le symbole est le rouge. Partant de cette base, la
symbolique admit deux couleurs primitives, le rouge et le blanc ; le noir fut considéré comme la négation des
couleurs et attribué à l’esprit des ténèbres. Le rouge est le symbole de l’amour divin, le blanc le symbole de la
divine sagesse.
Les Fastes d’Ovide donnent raison à cette conception. Tout d’abord, il n’y a que peu d’occurrences des
termes signifiant « noir », « sombre » ou semblable. Les couleurs dominantes sont le blanc et le rouge. Bien
qu’il y ait plusieurs descriptions du printemps, de la renaissance de la nature, de beaucoup de fleurs, Ovide ne
fait aucune attention aux couleurs. Dans la nature aussi bien que dans l’espace humanisé, l’antithèse principale
se dresse entre l’incolore/l’un-colore (unus color) et pictus « coloré », uersicolor « bigarré », antithèse
couronnée par l’éclat : 4, 429-430 tot fuerant illic, quot habet natura, colores, / pictaque dissimili flore nitebat
humus « Là se trouvaient tous les tons qui existent dans la nature et la terre brillait, piquée de fleurs de toutes
sortes » ; 6, 363-364 uidimus ornatos aerata per atria picta ueste triumphales occubuisse senes « Dans des
atriums ornés de bronze, nous avons vu succomber, drapés de leurs toges brodées, des vieillards jadis honorés du
triomphe » ; 5, 355-358 Cur tamen, ut dantur uestes Cerialibus albae, / sic haec est cultu uersicolore decens? /
an quia maturis albescit messis aristis, / et color et species floribus omnis inest? « Mais, alors qu'aux fêtes de
Cérès, on revêt des vêtements blancs, pourquoi Flora doit-elle être parée de toutes les couleurs ? Est-ce parce
que la moisson blanchit quand les épis sont mûrs, tandis que les fleurs ne sont que couleur et éclat ? ». Le blanc
est le signe de l’abondance, de la richesse, de la fertilité, la couleur de Cérès. Car la clé des Fastes est concolor,
la couleur qui s'accorde à sa fête.
Par cotre, bien que dans la poésie de l’exile Ovide use presque le même vocabulaire chromatique, le
paysage scythe n’a vraiment que deux couleurs: noir et blanc (niger et candidus). Un paysage plus percutant que

7
Op. cit., p. 325-402.
262
 CICCRE I 2012
toute image multicolore. Il parait que l’exile ait opéré une fracture chromatique, et que la douleur, la souffrance et
la tristesse réalisent une distorsion de la lumière qui se focalise en deux pôles: l’un noir et l’autre blanc.
Dans tous les paysages qui parlent de la vie en Scythie, nous trouvons associées ces couleurs;
l’expression est variée, mais l’antithèse est la même: Tr. 1, 1, 8 candida cornua … nigra fronte ; Tr. 1, 9, 7-8
candida tecta ... sordida turris ; Tr. 2, 1, 140 nube ... candidus dies ; Tr. 3, 10, 9-10 sqalentia ora ... candida
terra ; Tr. 4, 8, 2 nigras comas ... alba senecta
Dans ces diptyques, la couleur sombre est plus forte, et nous assistons à un phénomène de neutralisation.
Le noir de la douleur et de l’exile, du permanent orage de la vie de notre relégué, est signifié par beaucoup de mots
et d’expressions: decolor, niger, nubes, nubilus, sordidus, sqalidus etc. Mais cette souffrance, l’exile par
excellence, est contenu, pour Ovide, dans un seul mot: color. Toutes ces lettres de Tomi ont la même couleur, la
couleur de la poussière (puluis), des nuages orageux (nubes / nubila), de la nuit (nox, caeca nox), des ténèbres de la
mort et du Tartare (tenebrae, tenebrae obortae, tenebrae imae). Mais toutes ces choses ne sont que des figures.
Quand le relégué parle sans ornements, il dit: ut titulo careas, ipso noscere colore « (Ne crois pas cependant) que
tu puisses y (à Rome) arriver inconnue, sans titre même. Ta sombre couleur te trahirait. »14 (Tr. 1, 1, 61).
C’est la couleur sombre, la couleur de l’exile, en un mot : color.
Vu toute cette analyse, dans cet exposé, j’ai essayé de trouver les vraies couleurs dans le traité d’Ovide sur
l’amour : Ars amatoria/amandi. Pour un amoureux tout doit être fleuri, brillant et coloré comme l’arc-en-ciel. Mais
l’inventaire des trois livres de ce traité est presque le même, presque en rien plus riche que ce que nous trouvons
dans Les Fastes et dans la poésie de l’exile. Deux ou trois termes ou syntagmes chromatiques de plus.

2. Les couleurs
Dans Les Fastes, Les Tristes et Les Pontiques on trouve :

2.1. Blanc
Pour indiquer la couleur blanche, Ovide use des adjectifs : albus, candidus, canens, canus (une belle
famille), lucidus, marmoreus, niueus, splendidus, cycneus, eburneus, auxquels il ajoute des verbes de la même
famille (albere, albescere, candere, candescere, canere, canescere, nitere, nitescere) ou des formules qui
suggèrent cette couleur: candor, canities, nitor.
Servius (in Gerog., 3, 82) fait une comparaison entre albus et candidus, pour établir une distinction :
aliud est candidum esse, id est quadam nitenti luce perfusum, aliud est album, quod pallori constat esse uicinum
« c’est une chose être candidus, ce qui suppose être inondé par une lumière brillante, autre chose être albus, qui
est quelque chose tout prête de la couleur pâle ». J. André ainsi qu’E. Coşeriu jugent les adjectives albus ≠
candidus, tout comme ater ≠ niger, dans la relation privative « brillant » ≠ « opaque »8. Cette opposition marque
une v a r i a t i o n d e q u a l i t é . On trouve aussi une v a r i a t i o n d ’ i n t e n s i t é dans lucidus,
marmoreus, nitidus, nitere9, niueus, splendidus.
Apparemment stricte, la répartition des termes qui désignent le blanc, cède le pas aux inclinations du
poète vers les scènes pleines de lumière et d’éclat, de sérénité et d’objets de couleur claire.

2.2 Noir
2.2.1. Ater, decolor, fumosus, fuscus, niger, pullus.
A part la v a r i a t i o n d e q u a l i t é déjà signalée, fuscus indique une v a r i a t i o n
d ’ i n t e n s i t é 10.
Dans la poésie de l’exile, la répartition selon les critères de brillance des adjectifs désignant la couleur
noire n’existe pas, car Ovide utilise presque partout le terme niger.

8
J. André, op. cit., E. Coşeriu, « Pour une sémantique diachronique structurale », Travaux de Linguistique et Littérature, II (1964),
p. 139-186.
9
Nous n’avons pas compté les exemples où ces termes sont les qualificatifs d’objets naturellement brillants (soleil, lune, astres,
feu, etc.).
10
Cf. Telesio ; op. cit., p. 11 : longe minus sunt nigri, liuidus et fuscus.
263
 CICCRE I 2012
2.3. Rouge
Croceus, fucus, fucare, minium, puniceus, purpureus, purpura, roseus, ruber, rubor, rubere, (e)rubescere,
rubicundus, rutillus, tinctus murice.
Carmen Arias Abelán a décelé chez Ovide l’opposition brillant ≠ mat concernant la couleur rouge
(rutilus et ruber, rubens), opposition qui ne fonctionne que partiellement pour le blanc, et jamais pour le noir.
Elle observe que, dans les Métamorphoses, rutillus, rouge brillant, qualifie des objets comme ignis, flammae.
La même situation dans les Fastes où les flammes brillantes ne peuvent être que rutilas (3, 285).
Pour le rouge, il n’y a pas de variation dans la q u a l i t é ou l’e s p è c e , mais de variation dans
l’i n t e n s i t é . Tout rouge est éclatant. Ce rouge éclatant peut être plus foncé (comme purpureus), ou plus
clair (comme puniceus, ruber ou rutillus). Donc, l’opposition foncière de la gamme rouge n’est pas l’opposition
brillant ≠ mat, mais l’opposition clair ≠ foncé.

2.4. Jaune
Auratus, aureus, aurum, croceus, flauus, fuluus, luteus11, lutum, pallidus.
Les nuances de jaune en latin oscillent – du moins à l’opinion de Thomas Price – entre celles provenues
du mélange entre vert et bleu/violet et celles où on retrouve un mélange de vert et rouge.
Aulu-Gelle (N. A. 2, 26, 1-23) compte les termes qui désignent le rouge, et il mentionne : fuluus, ruber,
rubidus, rutilus, rufus, russus, poeniceus, luteus, igneus, flammeus, igneus, spadix, ainsi que les termes qui
désignent le jaune, où il trouve : flauus, flauens, croceus, aureus, ce qui rime avec l’avis de Varron (L. L. 7, 83):
aurei enim rutili, et inde enim mulieres ualde rufae rutilae dictae. Dans son désir de montrer que la langue
latine n’est pas inférieure à la grecque dans l’expression de la couleur rouge, Aulu-Gelle explique : 2, 26, 11
fuluus autem uidetur de rufo atque uiridi mixtus, in aliis plus uiridis, in aliis plus rufi habere, et, plus loin : 2,
26, 12 flauus contra uidetur ex uiridi et rufo et albo concretus, où il reprend la définition donnée par Platon
(Timée, 68b) pour xantos, mais de la couleur grecque manque le vert10. Il ajoute le vert pour expliquer l’emploi
de flauus pour le feillage de l’olivier (Verg., Aen. 5, 309 – flauua oliua). Fuluus est plus foncé que flauus, car le
blanc n’entre pas dans sa composition, et il comporte également diverses nuances. Il présente une v a r i a t i o n
d a n s l a s a t u r a t i o n du rouge.
Théoriquement, fuluus désigne un jaune plus foncé et plus proche du rouge. Ainsi fuluus nous
apparaît comme un jaune, parfois teinté de rouge ou de brun-rouge, et qui s’oppose à flauus, jaune clair. Ce sont
là sans doute leurs valeurs premières, peut-être même leurs emplois originels, à partir desquels ils ont évolué en
se rejoignant dans certains de leurs emplois. Mais, si flauus comporte bien des nuances rougeâtres, elles ne
constituent ni son sens fondamental ni son sens habituel. Columelle, en qualifiant une variété de raisin, l’oppose
au rouge : 2, 21, 3 uel generis albi uel flauentis uel rutili uel purpureo nitore micantis ; et Pline, 9, 100, affirme
que, si l’on abrite de la lumière les huîtres perlières sans la profondeur de la mer, les perles ne rougissent pas
(rufescere) avec le temps, mais cependant jaunissent (flauescere). Sa nuance fondamentale n’est donc pas rouge.
Associé à pallidus ou tout seul il est consacré aux feuilles qui se fanent. On sent que ce terme se rattache au
verbe fulgere12.
Les emplois de flauus dans les Fastes correspond aux emplois traditionnels ; aucune syntagme insolite,
comme la flaua oliua de Virgile.

2.5. Vert
Viridis, uirere. Des 11 occurrences des Fastes 5 sont du 4ème livre, celui dédié au mois d’avril, le mois
où tout s’ouvre (aperire).

11
Nous avons compté seulement les occurrences où luteus désigne une couleur et pas une matière. Même dans l’exemple cité lutea
peut signifier « en deuil » Luteus et croceus servent à se définir l’un l’autre : Servius (Aen.7, 26): lutea est crocei coloris, ut
‘croceo mutabit uellera luto’(ecl. 4, 44); Isidore (Orig. 6, 11, 4): membrana fiebant ... coloris lutei, id est crocei. Croceus est la
couleur du crocus, que nous avons vu défini par l’adjectif purpureus (5, 318). Même Aulu-Gelle place ces couleurs dans la sphère
du rouge : Aulu-Gelle (2, 26, 15): luteus contra rufus color est dilutior, ce qui est l’équivalent du roseus, v a r i a n t e
d ’ i n t e n s i t é , plus diluée, de rouge.
12
Cf. Telesio, op. cit., p. 27 : Ex omnibus maxime lucet fuluus.
264
 CICCRE I 2012
Dans la poésie de l’exile sont verts les dieux de la mer (Tr. 1, 2.59-60). Dans le Pont, le vert reste sur le
palier du rêve, car « ici, dans les campagnes, ne croissent ni la vigne ni aucun arbre fruitier; le saule n'y verdit
point sur le bord des fleuves, ni le chêne sur les montagnes » (Non ager hic pomum, non dulces educat uuas, /
non salices ripa, robora monte u i r e n t Pont. I, 3, 51-52).

2.5. Bleu
Pour le bleu, Aulu-Gelle (2, 26) mentionne glaucus, caeruleus, caesius. Dans les Fastes, Ovide ne
connaît que caerulus, caeruleus.
Caeruleus ou caerulus est le correspondant latin du mot grec kuanoûs, qui indique un bleu, mais est apte
en outre à en rendre les nuances sombres jusqu’au noir. Si on part de l’étymologie, caeruleus est « le bleu
lumineux, mais foncé du ciel du midi, tel qu’il apparaissait aux Romains13, tout différent de ce bleu tendre et
pâlissant que nous appelons ‘bleu-ciel’ ou ‘bleu-céleste’ »14. À croire Servius, Ae. 7, 198, caerul(e)um est uiride
cum nigro, ut est mare. Le mot latin traduit le grec kyáneos, aérinos, et, avec une idée accessoire de « sombre,
obscur », kélainos. Mais le neutre singulier caerulum désigne la couleur d’azur. Le sens étymologique se retrouve
encore dans quelques vers : 2, 487-488 "unus erit quem tu tolles in caerula caeli15" tu mihi dixisti: sint rata dicta
Iouis « Tu m'as dit toi-même : 'Tu auras un fils, un seul que tu enlèveras dans l'azur du ciel' ; que s'accomplisse la
parole de Jupiter" » ; 3, 449-450 Iamque ubi caeruleum uariabunt sidera caelum, suspice: Gorgonei colla uidebis
equi « Désormais, dès que les astres nuanceront le bleu sombre du ciel, lève les yeux : tu verras le col du cheval né
de la Gorgone ». Quelquefois caeruleus fonctionne comme équivalent poétique de caesius « gris vert ». Au début,
il y avait une distinction entre caesius, utilisé pour le bleu clair (la couleur des yeux16), et caeruleus. Par la perte du
sentiment de son origine17, il arrive à désigner le bleu foncé, le bleu-noir, et même le noir.
2. Les couleurs des deux mondes
J’ai examiné les objets colorés mentionnés dans poèmes de l’exile d’Ovide.
Maintenant, regardons-les de plus près, pour voir quel monde désignent-ils, ces objets: Rome ou l’exile.
Tous les passages colorés décrivent des endroits de Rome ou des événements qui se passent là-bas
(placés dans le passé ou imaginés par le poète, tout comme le triomphe de César). Dans un passage (Tr. 3, 12, 5-
16), il décrit le printemps, et un paysage plein de fleurs, d’herbe, de bourgeons. Il n’y a là aucun nom de couleur;
un seul nom de fleur qui fait voir une couleur: uiola. En plus, comme le disent les exégètes, c’est le printemps
d’Italie que peint ici Ovide et pas le printemps de Scythie.
3. Les couleurs des amours
Le monde révélée par Ars amandi n’est pas du tout plus colorée que celui des Fastes et des poésies de
l’exile. Mainte scènes de cirque ou d’amphithéâtre, mille printemps et automnes où la nature se pare d’une
exceptionnelle palette de couleurs, des paysages rurales et urbains, des toilettes et des coiffures compliquées,
mais de rares termes chromatiques, à peu près les mêmes qu’on a rencontrés dans les autres œuvres. La plupart
se trouvent dans les séquences de mythe et de légende qui illustrent le traité d’amour ovidien, mais ils peuvent
être considérés des formules toute faites. On trouve beaucoup de vers bien travaillés, mais parsemés de tournures
faciles. Aucune soin pour la distribution brillant / mat.
Pour quelques termes on peut distinguer la nuance : le crocus (rubra croco) est rouge brillant (1, 103-104).
Fuscus est plutôt brun ou noir (2, 657-658 – une femme brune) ; 3, 197 Quid si praecipiam ne fuscet
inertia dentes ; cf. 1; 515 careant rubigine dentes).

13
Cf. Telesio, op. cit., p. 33 : Sunt etiam e coloribus aliqui incerti, qui intuentium oculos fallunt, ut est caeli nitor, quod cum
tenebrosum quidam autument, illustratum radiis Solaribus cyaneumuidetur.
14
J. André, op. cit., p. 104.
15
Ovide retrouve l’étymologie grâce aux préoccupations stylistiques.
16
Cf. Cicero, de nat. deor., 1. 83 : Caesios oculos Mineruae, caeruleos esse Neptuni.
17
Cf. Telesio, op. cit., p. 1 : Caeruleus igitur dictus quasi coeruleo, ut ex uoce ipsa apparet. Proprie color caeli, sed sereni: id
quod Ennius respiciens, celi inquit, caerula yempla atque: indeab omnibus mare appellatur caeruleum, refert eni, illud eundem,
quem ab ipso superne accipit, caeli nitorem ».
265
 CICCRE I 2012
Les poèmes abondent en antithèses chromatiques : 1, 189-191 Forte sub umbrosis nemorosae uallibus
Idae / candidus, armenti gloria, taurus erat, / Signatus tenui media inter cornua nigro « Un jour, dans les
vallées ombreuses de l'Ida couvert de forêts, paissait un taureau blanc, l'orgueil du troupeau. Son front était
marqué d'une petite tache noire, d'une seule, entre les deux cornes »; 1, 725-726 Candidus in nauta turpis color,
aequoris unda / debet et a radiis sideris esse niger ... « Un teint blanc ne sied point à un marin : l'eau de la mer
et les rayons du soleil ont dû hâler son visage …; 3, 190-191 Pulla decent niueas: Briseida pulla decebant: /
cum rapta est, pulla tum quoque ueste fuit « Le noir sied à la blonde : il embellissait Briséis; elle était vêtue de
noir, lorsqu'elle fut enlevée » ; 3, 191 Alba decent fuscas: albis, Cephei, placebas / Sic tibi uestitae pressa
Seriphos erat « Le blanc convient aux brunes : le blanc, ô Andromède ! te rendait plus charmante, et c'était 1a
couleur de ta parure, lorsque tu descendis dans l'île de Sériphe ».
Si les races blanches sont indiquées par l’adjectif albus (blanc mat), les races brunes le sont par niger
(noir brillant): 1, 52-53 Nec tibi, ut inuenias, longa terenda uia est. / Andromedan Perseus nigris portarit ab
Indis « Que Persée ramène son Andromède du fond des Indes brûlées par le soleil ».
Parfois on trouve des épithètes non-traditionelles : 1, 231-232 Saepe illic positi teneris adducta lacertis /
purpureus Bacchi cornua pressit Amor « Là, souvent l'Amour aux joues empourprées presse dans ses faibles
bras l'amphore de Bacchus » ; I, 331-332 Filia purpureos Niso furata capillos / puppe cadens celsa, facta
referta auis « La fille de Nisus, pour avoir dérobé à son père le cheveu fatal (purpureus à la place de fuluus),
tomba de la poupe d'un vaisseau, et fut transformée en oiseau ».
Une seule couleur rare : rauus « gris tirant sur le jaune »: 2, 659 Si straba, sit Veneri similis: si raua,
Mineruae « Est-elle un peu louche : compare-la à Vénus; est-elle rousse : c'est la couleur de Minerve ».
Beucoup de couleurs suggérées par des fleurs, des fruits, des oiseaux et des pierres précieuses: 3, 71
Hos ego, qui canent, frutices uiolaria uidi « Dans ces lieux hérissés de broussailles flétries, j'ai vu fleurir la
violette » ; 3, 181-184 Hic Paphias myrtos, hic purpureas amethystos, / albentesue rosas, Threiciamue gruem /
nec glandes, Amarylli, tuae, nec amygdala desunt; / et sua uelleribus nomina cera dedit « Là vous retrouvez la
couleur du myrte de Paphos, ici l'améthyste pourprée, le rose tendre, la nuance des plumes de la grue de Thrace,
ailleurs la couleur de tes châtaignes, ô Amaryllis ! celle de tes amandes, et celle de l'étoffe à laquelle la cire a
donné son nom ».
Le poéte n’a pas d’organe pour les couleurs, il voit tout autre chose et il actione. C’est pourquoi les termes
de couleur abondent dans le IIIème livre, où le précepteur donne aux femmes des leçons sur les fards et sur la
teinture des vêtements. La varieté chromatique de la nature ne serve que pour colorer les toilettes des belles. La
chromatique, fierté de la déesse Flore des Fastes, dans L’Art d’aimer se retrouve dans l’éclat des robes teintes:
Quot noua terra parit flores, cum uere tepenti
uitis agit gemmas pigraque fugit hiemps,
lana tot aut plures sucos bibit; elige certos
« Autant la terre produit de fleurs nouvelles, lorsque l'hiver paresseux s'éloigne,
et que sous la tiède haleine du printemps la vigne se couvre de bourgeons,
autant et plus encore la laine reçoit de teintures ». (3, 185-186).
C’est la Leçon de l’amour ovidienne.

Bibliographie
André, Jacques. Étude sur les termes de couleur dans la langue latine, Paris, Librairie C. Klincksieck, 1949.
Arias Abelán, Carmen. « Albus-candidus, ater-niger and ruber-rutilus in Ovid’s Metamorphoses. A Structural Research »,
Latomus 43, nr. 1, 1984:111-117.
Baran, N. V., «Les caracteristiques essentielles du vocabulaire chromatique latin (Aspect général, étapes de dévelopment,
sens figurés, valeur stylistique, circulation)», ANRW 29, 1, 321-411.
Gipper, Helmut, «‘Purpur’ (Weg und Leistung eines umstrittenen Farbworts)», Glotta 42 (1964), p. 39-69.
Harrison, Stephen J. « The Colour of Olive Leaves: Vergil, Aeneid 5.309 », Ordia Prima, Revista de Estudios Clásicos,
Universidad Nacional de Córdoba, 2003: 79-81.
Le Bonniec, Henri, Ovide. Les Fastes. Traduit et annoté par Henri le Bonniec. Préface de Augusto Fraschetti, 2e tirage,
Paris, Les Belles Lettres, 2004.

266
 CICCRE I 2012
McGrea, N. G., « Ovid’s Use of Colour and Colour Terms », Classical Studies in Honour of H. Drisler, Londres, 1894.
Portal, de, Frédéric. Des couleurs symboliques dans l’Antiquité, le Moyen Age et les temps modernes, Paris, Treuttel et
Würtz, 1857.
Pottier, Bernard, « Vers une sémantique moderne », Travaux de Linguistique et Littérature, II, 1964, p. 107-137.
Price, Thomas R. « The color system of Vergil », American Journal of Philology, IV, 1, Nr. 13, 1952, p. 1-20.
Segura Ramos, Bartolomé. « El color de Virgilio », Cuadernos de filología clásica. Estudios latinos, Vol. 26, Nº 2, 2006, p. 37-69.
Telesio, Antonio, On Colours. English translation Don Pavey, with the complete original Latin text. Introduction,
annotations and indexes Roy Osborne. Including an alphabetical list of colours, London, Colour Academy, Micro
Academy, 2002.
Viarre, S., L’image et la pensée dans les Métamorphoses d’Ovide, Paris, 1964.

267
 CICCRE I 2012

Valy CEIA Existenţă şi reprezentare la Tacit. Configurări

(Universitatea de Vest din
Timişoara)

Abstract: Showing a deep perception of the human soul, which never lets itself explored and revealed with more power and
accuracy than in times of danger, the varied work of Tacitus steps out of its narrow socio-political frame. This paper follows
the means by which the Roman historian succeeds in rigorously yet very concisely portraying the people's drive and actions
and how precisely through this extreme simplicity he so grandly describes the Roman society. History is a our teacher only
if we can penetrate the deep meanings of the text. Rigorousness and objectivity, the finesse of descriptions, presence of
gestures or, sometimes, absence of these are all trademarks of the writer through which he confirms history's status of
magistra vitae.

Keywords: Tacitus, history, rigorousness, spirituality, comprehension

Rezumat: Învederând o adâncă percepere a sufletului omenesc, care care niciodată nu ni se lasă explorat şi descoperit cu
mai mare forţă şi acurateţe decât în vremuri de primejdie, creaţia, variată, a lui Tacitus depăşeşte cadrul său îngust socio -
politic. Studiul urmăreşte felul în care opera istoricului roman reuşeşte, cu rigoare şi lapidaritate, să surprindă pe de o parte
acţiunile oamenilor şi resorturile acestora şi pe de alta cum tocmai prin această simplitate extremă reuşeşte să contureze cu
mare forţă societatea romană. Istoria este dascălul vieţii noastre şi al celor care ne urmează doar dacă avem capacitatea de a
pătrunde în înţelesurile de profunzime ale textului. Rigoarea şi obiectivitatea, fineţea descrierilor, a surprinderii gesturi lor
ori, dimpotrivă, a absenţei acestora sunt mărci ale scriitorului prin care el confirmă statutul istoriei de magistra vitae.

Cuvinte-cheie: Tacit, istorie, rigoare, spiritualitate, comprehensiune

Configurând limitele reprezentării, Michel Foucault vede istoria drept „zona cea mai erudită, cea mai în
cunoştinţă de cauză, cea mai trează, cea mai încărcată, poate, a memoriei noastre; dar ea este, totodată, şi fondul
din care toate fiinţele vin spre existenţă şi spre scânteierea lor de o clipă.” 1 Sunt aici amprente ale celebrei
definiţii ciceroniene: „Historia [...] testis temporum, lux veritatis, vita memoriae, magistra vitae”2. Într-adevăr,
capabilă a concentra în ţesătura sa viaţa, plină de dinamism şi de imensă complexitate, a umanităţii, istoria
izbuteşte să adune într-olaltă nu doar ceea ce devine memoria faptelor umanităţii, ci şi ceea ce, înscris în fiinţa
omului, dă naştere acestor evenimente, întâmplări, atitudini. Privită astfel, imaginea de ansamblu a acestei ştiinţe
se răstoarnă. Astfel, dacă ne limităm la descrierea faptelor ca atare, atunci, evident, lucrurile sunt aprioric
limpezi. Numai că o înşiruire seacă de fapte şi de date se dovedeşte caducă. Dacă, într-adevăr, istoria este
magistra vitae, atunci ea trebuie, în mod obligatoriu, să pătrundă cu mult dincolo de acestea. Istoria este dascălul
vieţii noastre şi al celor care ne urmează doar dacă avem capacitatea de a pătrunde în înţelesurile de profunzime
ale textului. Desenul fin, surprinzând mecanismele de adâncime ale acţiunilor omeneşti – fie ele fapte, fie ele
mişcări ale spiritului –, transformă istoria în veritabilă artă, în sensul său cel mai complex.
O astfel de dimensiune, fundamentală înspre conturarea fidelă a evoluţiei noastre, regăsim în creaţia lui
Publius Cornelius Tacitus. Mai mult, aşa cum ni se înfăţişează graţie scriitorilor greci şi romani, cu întreita forţă
ce o caracterizează – gnoseologică, axiologică şi, nu mai puţin, ontologică –, literatura autentică instituie un
veritabil mecanism de edificare a unei existenţe duse la modul altitudinal, responsabilă faţă de sine doar în
măsura şi atâta vreme cât este responsabilă faţă de celălalt. Pentru Tacit, scriitor în sensul deplin al termenului,
surprinderea realităţii, în desfăşurarea sa complexă, nu arareori articulată antinomic, se dovedeşte crucială întru

1
Michel Foucault, Cuvintele şi lucrurile. O arheologie a ştiinţelor umane. Traducere de Bogdan Ghiu şi Mircea Vasilescu. Studiu
introductiv de Mircea Martin. Dosar de Bogdan Ghiu, Bucureşti, Editura Univers, 1996, p. 262.
2
„Istoria e martorul vremilor, lumina adevărului, viaţa amintirii, dascălul vieţii” (Cicero, De oratore, II, 9, 36).
268
 CICCRE I 2012
decelarea semnificaţiilor multiple, de adâncime ale umanităţii. Emblematica formulare caragialiană „Simt enorm
şi văd monstruos” e capabilă a creiona plastic şi imaginea istoricului roman, preocupat permanent de
identificarea resorturilor intime ce pun în mişcare acţiunile omeneşti. Puternica implicare afectivă a scriitorului,
în contrapondere cu principiul obiectivităţii istoricului, tensiunea existenţială cutremurătoare a eroilor înşişi,
toate conferă literaturii scriitorului roman amprentele unui patos sfâşietor, în măsură a zgudui conştiinţe
amorţite, deoarece „la riposte à l’angoisse est la communion, la communauté, l’amour, la participation, la poésie,
le jeu... toutes ces valeurs qui font le tissu même de la vie” 3.
Urmărit până la obsesie de mecanismele ce duc la degradarea fiinţei şi a societăţii, dar şi de mijloacele
prin care armonia originară să fie restabilită, însăşi viaţa omului constituie, în fond, centrul preocupărilor sale.
Surprinderea realităţii, în desfăşurarea sa complexă, nu arareori articulată antinomic, e crucială în decelarea
semnificaţiilor multiple, de adâncime ale umanităţii. Sub ochii noştri, istoricul se metamorfozează, pe rând, în
biograf, în antropolog, în teoretician literar şi estetician, în psiholog, în sociolog, în politolog. Pasiuni, îndoieli,
aspiraţii, eşecuri, cruzimi şi, în tulburătoare dihotomie, sfâşietoare şi discretă afecţiune sunt menite să ne ofere
calitatea de coparticipanţi la această lume, în sensul implicării şi, mai ales, al transformării noastre. Astfel, Tacit,
având forţa „de a reînsufleţi vizionar realitatea, de a contrapune experienţei comune coerenţa frapant-originală a
propriei versiuni reintegratoare”4, se dovedeşte nu doar pictorul lumii romane, ci totodată, subiacent, însă într-un
chip emblematic, şi un modelator de conştiinţe şi, iarăşi, un individ responsabil faţă de ceilalţi în măsura în care
este responsabil faţă de sine.
Realismul tragic, contrabalansat de idealism practic şi de patos intemperant ajung să devină lumea lui.
Ni se profilează în felul acesta o veritabilă pildă de umanism, aşa cum înşişi romanii din vremurile altitudinale l-
au practicat: conjugarea dimensiunilor practice cu cele spirituale ale existenţei, laolaltă puse în slujba Cetăţii,
având conştiinţa că propria existenţă îşi găseşte ferme temeiuri numai dacă şi atâta vreme cât se clădeşte pe
generozitate, în sensul său nedijmuit. Configurând o perspectivă transdisciplinară asupra realităţii, opera
scriitorului roman se clădeşte, în pofida imaginii de suprafaţă, o umanitate convulsivă, pe fundamentele solide
ale spiritualităţii.
Cercetarea resorturilor ce duc la schisme şi la degenerare spirituală, a meandrelor surprinzătoare ale
atitudinilor omeneşti, halucinante pentru spirite naive, oscilaţiile de la o extremă la alta, disoluţia generalizată a
societăţii imprimă ton de adâncă melancolie, sesizat de interpreţii operei sale. Iar dacă i s-a reproşat lui Tacit, pe
drept, cinismul, adică, aici, o perspectivă de un realism crud, prea puţin înmuiată de binele ce ar trebui să
sălăşluiască în om, trebuie să observăm totodată că acest cinism nu cruzime, răutate ori dispreţ denotă, ci, în cele
din urmă, o soluţie existenţială salvatoare. Paradoxal, ca să-ţi păstrezi măcar o fărâmă de speranţă trebuie să ai în
tine disperarea extremă, lipsa oricărei speranţe, ne-speranţa absolută.
Dezvăluindu-ne o tensiune existenţială tulburătoare, o forţă transtemporală de a avertiza, ceea ce devine
amprenta scriitorului este tocmai depăşirea acestor elemente secvenţiale înspre configurarea unei umanităţi
convulsive, ale cărei repere – niciodată pierdute definitiv – sunt puternic obnubilate de o densă ţesătură a
impulsurilor dezintegrante egotiste. „Omul cu mintea limpede este cel care [...] priveşte viaţa în faţă, îşi dă
seama că totul în ea este problematic şi se simte pierdut”5.
Disoluţia generalizată a societăţii imprimă ton de adâncă melancolie, sesizat de interpreţii operei sale.
Neîncetate, variate pericula jalonează aleatoriu, dramatic, viaţa indivizilor. În atare context, lapidaritatea şi
simplitatea stilistică dobândesc forţa unor formulări transtemporale. Extrem de articulată în diversitatea ei,
creaţia lui Tacit devine istoria omului, avertisment asupra resorturilor care duc la decădere, asupra primejdiilor
mereu la pândă şi, în contrapondere, imbold al cultivării virtuţilor, cale spre fericirea năzuită: „Exsequi
sententias haud institui, nisi insignes per honestum aut notabili dedecore: quod praecipuum munus annalium

3
Boris Cyrulnik, Edgar Morin, Dialogue sur la nature humaine, Éditions de l’Aube, 2000, p. 49.
4
Sergiu Pavel Dan, Spiritul Romei. O privire comparativă asupra gândirii politice şi faptei unui popor, Cluj-Napoca, Editura
Dacia, 1979, p. 168.
5
Ortega y Gasset, Revolta maselor. Traducere de Coman Lupu, Bucureşti, Humanitas, 1994, p. 176.
269
 CICCRE I 2012
reor, ne virtutes sileantur, utque pravis dictis factisque ex posteritate et infamia metus sit”6.
Redusă la unealtă stilistică, retorica7 îşi slujeşte fidelă maestrul. Detaliul nu are nimic din conotaţiile sale
de element de rang secund, concentrând, dimpotrivă, liniile de forţă majore în decelarea semnificaţiilor celor mai
adânci. Nicidecum surprinzător pentru lumea de exemplară lapidaritate şi rigoare a romanităţii, tocmai ceea ce
modernitatea socoate detaliu devine în ţesătura taciteică element fundamental de iradiere ideatică, de desfăşurare
interioară de o mare amplitudine. Din corespondenţa cu Plinius Minor reuşim să ne edificăm până la capăt
asupra rigorii pilduitoare, ce revendică informaţie, dar şi observaţie, analiză, discernământ. Spicuiesc aici din
schimbul de scritori privitor la sfârşitul lui Plinius Maior, edificator: „Petis ut tibi avunculi mei exitum scribam,
quo verius tradere posteris possis”8, şi, după aceea, în alta: „Ais te adductum litteris quas exigenti tibi de morte
avunculi mei scripsi, cupere cognoscere, quos ego Miseni relictus – id enim ingressus abruperam – non solum
metus verum etiam casus pertulerim”9.
În aceste împrejurări, vedem cum întâmplările şi evenimentele aparent mărunte sunt menite să ne
reprezinte în dimensiunile sale cele mai profunde, viaţa noastră: „Pleraque eorum quae retuli quaeque referam
parva forsitan et levia memoratu videri non nescius sum [...]. Non tamen sine usu fuerit introspicere illa, primo
adspectu levia, ex quis magnarum saepe rerum motus oriuntur”10. Vremurile viforoase reclamă imperativ tocmai
atare elemente, aparent de rang secund: „In civitate discordi et ob crebras principum mutationes inter libertatem
ac licentiam incerta parvae quoque res magnis motibus agebantur”11. În acest context, conceptul de mediocritas
presupune capacitatea exemplară a discernerii şi detaşării, a alegerii în cunoştinţă de cauză şi a unei
extraordinare forţe interioare a omului, fiinţă eminamente subiectivă, de a-şi estompa la maximum pulsiunilor
afective în favoarea celor raţionale. Altminteri, vlăguit de existenţă, sceptic (în străfundul sufletului său) cât
priveşte propria-i putere de selectare a adevărurilor solide, individul regresează cu o graţie alarmantă înspre
fiinţa ce alege, asemenea puilor de pasăre, hrana „intelectului, a raţiunii” gata digerată. E aceasta o situaţie
primejdioasă, pierzătoare pentru om, răspunzătoare de multele sale eşecuri. Nu preget să invoc aici romanul
scriitorului suedez Artur Lundkvist, Îndoieşte-te, cruciatule, veritabilă oglindă a efectelor distructive, fatale, ale
acestei lipse de reflecţie, de atitudine activă şi personală în toate acţiunile noastre, în toate alegerile noastre,
condiţie sine qua non a inteligenţei, a înţelepciunii, a celor valide şi durabile. „Meritul unui istoric nu este acela
de a trece drept profund, ci acela de a cunoaşte nivelul umil la care funcţionează istoria; el nu trebuie să aibă
vederi elevate sau chiar realiste, ci să ştie să judece cum trebuie lucrurile mediocre”12.
În pofida limitelor comprehensiunii istoriei13, lectura operei lui Tacitus se dovedeşte un act de
comprehensiune în dublă articulare: de introspecţie fulgurantă în lumea romană la început de eon creştin, dar şi
de scrutare a sinelui. Dacă se vorbeşte cu obstinaţie despre „ingratitudinea” memoriei umane, Tacit vine să
destrame valenţele apriorice ale acestei aserţiuni: „adempto prin inquisitiones etiam loquendi audiendique
commercio. Memoriam quoque ipsam cum voce perdidissemus, si tam in nostra potestate esset oblivisci quam

6
Annales, III, 65: „Nu mi-am propus să înfăţişez toate părerile, ci doar pe cele care se disting fie prin măreţia lor, fie prin ticăloşia
de neuitat”.
7
Vezi în acest sens Gustav René Hocke, Manierismul în literatură. Alchimie a limbii şi artă combinatorie esoterică. Contribuţii la
literatura comparată europeană. Ediţia a doua revizuită. Text integral. În româneşte de Herta Spuhn. Prefaţă de Nicolae Balotă,
Bucureşti, Editura Univers, 1988, p. 163-164.
8
Plinius Caecilius Secundus, Epistulae, VI, 16, 1: „Îmi ceri să îţi scriu despre moartea unchiului meu, ca să o poţi consemna cât
mai exact pentru posteritate.”
9
Idem, ibidem, VI, 20, 1: „Spui că epistula în care, îmboldit de tine, ţi-am scris despre moartea unchiului meu te îmboldeşte să afli
nu doar temerile, ci şi încercările pe care eu, rămas la Misenum – căci aici ajunsesem când m-am întrerupt –, le-am îndurat.”
10
Annales, IV, 32: „Ştiu prea bine că multe din întâmplările pe care le-am relatat şi pe care le voi relata vor părea, poate, mărunte
şi neînsemnate spre a fi amintite [...]. Totuşi, nu va fi lipsit de folos dacă se pătrunde înlăuntrul acelor întâmplări, neînsemnate la
prima vedere, din care adesea răsar cauzele marilor evenimente.”
11
Historiae, II, 10: „Într-o cetate dezbinată şi ezitând între libertate şi desfrâu, din pricina deselor schimbări de domni, chiar şi
întâmpările mărunte pricinuiau mari zguduiri.”
12
Paul Veyne, Cum se scrie istoria. Traducere din limba franceză de Maria Carpov, Bucureşti, Editura Meridiane, 1999, p. 137.
13
Vezi, în acest sens, Raymond Aron, Introducere în filozofia istoriei. Eseu despre limitele obiectivităţii istorice. Ediţie nouă
revăzută şi adnotată de Sylvie Mesure. Traducere din franceză de Horia Gănescu, Bucureşti, Humanitas, 1997, p. 189-192.
270
 CICCRE I 2012
tacere”14.
Natura funciar pesimistă a istoricului roman nu eludează o certă perspectivă soteriologică. „Scrisă şi
citită aşa cum se cuvine, istoria ne înalţă în această atmosferă de libertate în mijlocul tuturor necesităţilor vieţii
noastre fizice, politice, sociale şi economice. [...] istoria nu este o simplă relatare a faptelor şi evenimentelor
moarte. Istoria, ca şi poezia, este un organon al propriei noastre autocunoaşteri, un instrument indispensabil
pentru edificarea universului nostru uman”15. Într-o lume învolburată, destinul gânditorului şi omului politic
roman atestă nevoia de adevăr(uri), de coerenţă şi de convergenţă între principii şi fapte, între cutume şi gândire.
Extrem de articulată în diversitatea ei, creaţia lui Tacit devine istoria omului, avertisment asupra resorturilor care
duc la decădere, asupra primejdiilor mereu la pândă şi, în contrapondere, imbold al cultivării virtuţilor, cale spre
fericirea năzuită. Însemnăm cu adevărat ceva dacă ştim ca, păstrând ceea ce e preţios, să remodelăm, să înnoim
în consonanţă cu ordinea atemporală a universului, cosmosul nostru. „Fără opinii – ne încredinţează Ortega y
Gasset –, convieţuirea umană ar fi un haos, ba chiar mai mult: un neant istoric”16. Această idee suverană
jalonează în adâncime şi opera lui Tacit.

Bibliografie
Aron, Raymond, Introducere în filozofia istoriei. Eseu despre limitele obiectivităţii istorice. Ediţie nouă revăzută şi adnotată de
Sylvie Mesure. Traducere din franceză de Horia Gănescu, Bucureşti, Humanitas, 1997.
Cassirer, Ernst, Eseu despre om. O introducere în filozofia culturii umane. Traducere de Constantin Coşman, Bucureşti,
Humanitas, 1994.
Cyrulnik, Boris, Morin, Edgar, Dialogue sur la nature humaine, Éditions de l’Aube, 2000.
Dan, Sergiu Pavel, Spiritul Romei. O privire comparativă asupra gândirii politice şi faptei unui popor, Cluj-Napoca, Editura
Dacia, 1979.
Foucault, Michel, Cuvintele şi lucrurile. O arheologie a ştiinţelor umane. Traducere de Bogdan Ghiu şi Mircea Vasilescu. Studiu
introductiv de Mircea Martin. Dosar de Bogdan Ghiu, Bucureşti, Editura Univers, 1996.
Gasset, Ortega y, Revolta maselor. Traducere de Coman Lupu, Bucureşti, Humanitas, 1994.
Hocke, Gustav René, Manierismul în literatură. Alchimie a limbii şi artă combinatorie esoterică. Contribuţii la literatura
comparată europeană. Ediţia a doua revizuită. Text integral. În româneşte de Herta Spuhn. Prefaţă de Nicolae Balotă,
Bucureşti, Editura Univers, 1988.
Veyne, Paul, Cum se scrie istoria. Traducere din limba franceză de Maria Carpov, Bucureşti, Editura Meridiane, 1999.

Surse
Cicero, Marcus Tullius, De oratore, texte établi et traduit par Esther Brégnet, Paris, Les Belles Letres, 1989.
Plinius, Caecilius Secundus Caius, Lettres. Tome II (livres IV-VI), texte établi et traduit par Anne-Marie Guillemin, Paris, Les
Belles Letres, 1967.
Tacitus, P. C. Annalium reliquiae, texte latin publié avec des arguments et des notes en français par Émile Jacob, Paris, Hachette,
1887.
Idem, Historiarum libri I, II, texte latin publié par Henri Goelzer, 3e édition revue, Paris, Librairie Hachette, 1896.
Idem, Vie d’Agricola, Paris, texte établi et traduit par E. de Saint-Denis, Les Belles Letres, 1985.

14
Agricola, 2: „luându-ni-se prin anchete chiar posibilitatea de a vorbi şi de a auzi. Ne-am fi pierdut chiar memoria odată cu
vocea, dacă ar fi fost în puterea noastră tot pe atât să uităm pe cât să tăcem.” Condiţionalele irealele dau amploare deplină, pe
tărâmul latinei, ideii.
15
Ernst Cassirer, Eseu despre om. O introducere în filozofia culturii umane. Traducere de Constantin Coşman, Bucureşti,
Humanitas, 1994, p. 284, 285.
16
Ortega y Gasset, op. cit., p. 150.
271
 CICCRE I 2012

Ioana COSTA Digresiuni în Adnotările lui Cantemir la Incrementa et

(Universitatea din Bucureşti) decrementa Aulae Othmanicae

Abstract: Cantemir’s Incrementa et decrementa Aulae Othmanicae is a work that decidedly claims the editorial interest, in
several regards: its complex editorial history, due to the multiple gap between being written by Dimitrie Cantemir and being
circulated by his son, translated from Latin into modern languages, and finally being edited in its original Latin form,
approximately three centuries later, is only one part of this interest. Its content is precisely defined from the very title, being
a two-faced history of the Aula Othmanica, in its rise (two books) and fall (one book). The entire work is doubled through
the author’s own comments, by the end of each section of the work: the Annotationes are a necessary field for hosting
Cantemir’s huge knowledge on the topic, in a free, frequently informal manner. The Annotationes are generously covering
all the aspects of this multifarious piece of work, Cantemir’s oriental donation to a Europe that hardly understood the
Othman world. Being much more than a current apparatus criticus, the Annotationes are a conglomerate of information, in
a highly appealing form; the domains are various, the lengths are uneven, the tenor is always changing, revealing
Cantemir’s evaluation over the literary taste and eagerness of his reader. Anecdotic episodes alternate with precise data and
assessment over previous authors, traditions, beliefs, facts.

Keywords: Cantemir, author, comments, style, philology

Rezumat: Opera lui Dimitrie Cantemir, Incrementa et decrementa Aulae Othmannicae, are o istorie editorială complexă,
datorată răstimpului îndelungat scurs între momentul auctorial şi, pe de o parte, punerea ei în circulaţie de către fiul
domnitorului, prin intermediul traducerii din latină într-o limbă modernă şi, pe de altă parte, editarea ei în forma originară,
la aproape trei secole distanţă. Dincolo de segmentarea anunţată din titlu, incrementa (două cărţi) vs decrementa (o carte),
este structurată pe două paliere: textul propriu-zis este dublat de un aparat critic remarcabil. Annotationes reprezintă un
tezaur de informaţii din domenii diverse, de întinderi variabile, care reflectă interesul şi informaţiile autorului şi, nu mai
puţin, felul în care Cantemir evaluează apetitul cititorilor; este, în egală măsură, darul oriental pe care Cantemir îl face unei
Europe ce înţelegea prea puţin din lumea otomană. Digresiunile din adnotări se adresează, de pildă, „cititorului curios” (c. I,
cap. V, par. 41), care gustă relatările sprintene, ori filologilor aflaţi în căutarea erorilor de transmitere a textului (ibidem, par.
43-44). Episoadele anecdotice alternează cu date precise şi opinii documentate privind autori, tradiţii, credinţe, fapte.

Cuvinte-cheie: Cantemir, autor, comentarii, stil, filologie

Moştenirea Cantemir este, din perspectivă editorială, greu de gestionat. Lăsînd deoparte dimensiunile
fizice şi, mai cu seamă, de conţinut, cu deschideri înspre ansamblul cunoaşterii enciclopedice şi cu profunzimi care
ţin de o specializarea strictă, dificultăţile de asumare a acestei moşteniri sînt generate de cercetarea materialului
prim, a manuscriselor cantemiriene1. Pentru a ne limita la cazul celebru al „Istoriei creşterilor şi descreşterilor”
(Incrementorum et decrementorum Aulae Othman[n]icae sive Aliothman[n]icae historia a prima gentis origine ad
nostra usque tempora deductae libri tres), consecinţa directă a sorţii manuscrisului este hiatusul de aproape trei

1
Colegiul Noua Europă găzduieşte, prin voinţă testamentară, biblioteca şi arhiva Prof. Dan Sluşanschi. Fondul Cantemir din
colecţia Sluşanschi cuprinde dosarele de lucru (în arhivă), cărţile folosite şi ediţiile rezultate. Ultima dintre ele, postumă, este
traducerea Creşterilor şi descreşterilor Curţii Othmanice, apărută la Editura Paideia ca ediţie princeps în sensul deplin al
termenului: nu este doar prima tipărire a traducerii făcute de Dan Sluşanschi, este cu adevărat prima traducere în limba română a
textului latinesc rămas de la Cantemir, pus în circulaţie de Antioh Cantemir în 1734-1735, prin intermedierea unei variante
englezeşti, datorate lui Nicholas Tindal. Textul latinesc însuşi a fost editat critic abia în mileniul nostru, în 2001, de Dan
Sluşanschi (Editura Amarcord), după ce apăruse un volum ce conţinea facsimilul manuscrisului Lat. 124 de la Biblioteca
Houghton, Harvard University, la Editura Roza Vânturilor (1999).

272
 CICCRE I 2012
secole dintre redactare şi prima ediţie critică, hiatus umplut înşelător de un parcurs european răsunător, pe calea
transpunerilor în limbi moderne, începînd chiar cu prima jumătate a secolului al XVIII-lea.
Textul este etajat multiplu, în cele trei cărţi ale istoriei (două de creştere, 246 de pagini în manuscrisul
Harvardiense, una de descreştere, 284 de pagini, p. 247-530) şi este dublat de Adnotările lui Cantemir însuşi la
cele trei cărţi: două serii de Annotationes după Incrementa (numerotate continuu în manuscrisul menţionat: 1-
279) şi o serie după Decrementa (numerotate 1-206). Diferenţa de abordare a materialului conduce firesc la un
stil distinct, fără constrîngeri de redactare, care oferă generos precizări, anecdote, evaluări, amintiri. Calea de
trecere de la palierul „Istoriei” la cel al „Adnotărilor” este parcursă în ambele sensuri de autor, care notează, de
pildă, în textul Prefeţei (Praefatio, cap. III, par. XII, 39-40), supervacaneum arbitramur his uberius explicandis
immorari, quod singula suo loco in nostris Annotationibus invenire Lector potuerit. Adnotările sînt, la rîndul lor,
ataşate cîte unui cuvînt din textul propriu-zis, pe care îl explică din diverse perspective, adesea în conglomerate
de abordări. Mai mult decît atît: în interiorul unei adnotări pot interveni observaţii de rang secundar sau terţiar,
prin inserarea unor pasaje (de dimensiuni variabile) ataşate cîte unui cuvînt. Supraetajarea aceasta are aparenţa
spontaneităţii, purtînd pecetea personalităţii lui Cantemir şi a experienţei lui directe.
Exemplificăm în continuare excursurile din adnotările (Ann.) lui Cantemir la prima carte a Creşterilor
(Inc.), desfăşurate în direcţia experienţei personale, a consideraţiilor personale explicite sau implicite, a
anecdoticului. În mod firesc, sînt bine conturate cele din urmă, care se constituie în unităţi distincte: intră în
această categorie una dintre cele mai ample digresiuni, avîndu-l ca protagonist pe Nasruddin Hodzia, care
funcţionează ca centru al unui triptic de episoade din seria vorbelor de duh rostite în preajma lui Temur Lenk.
Acest excurs (Ann. c. I, cap. V, 40-42) este generat de o informaţie istorico-geografică din Inc. c. I, cap. V, par.
13, 45: Baiezid de huius Principis (i.e. Tharinbeg) fide dubians [...] uxorem et duos filios obsides Prusiam
abducit. Precizarea pe care se simte obligat Cantemir să o facă ţine de raportarea polemică la istoricii creştini,
care susţin că bătălia în urma căreia fusese supus Tharinbeg, se dăduse lîngă Eufrat; realitatea locului şi sursele
turceşti îl fac însă să considere plauzibilă plasarea în cu totul altă parte, pe cîmpiile Prusiei (adăugînd cu ironie
groasă: quae, quam longe a Mesopotamia distet, nemo erit Geographiae peritorum, qui ignoret). Argumentează
dublu, adăugînd părerii sale (huic nostrae sententiae et id accedit argumenti) o informaţie din surse turceşti, şi
anume că Temur Lenk şi-ar fi aşezat tabăra aproape de Jengiszehir. Aceasta este articulaţia care deschide
tripticul de mici episoade, pentru că acolo ar fi stat Temur Lenk de vorbă trei zile cu Nasruddin Hodzia, Esopul
turcilor (cum Nasruddin Hodzia, Turcarum Aesopo, per tres dies fuisse confabulatum). Primul episod decurge
firesc din menţionarea aşezării Jengiszehir, unde locuia Nasruddin: cetatea se pregătea de apărare, dar Nasruddin
s-a oferit să meargă el însuşi ca sol la Temur Lenk, prilejuind astfel prima dintre întîlnirilor lor, consemnate de
cartea în care învăţaţii turci i-au scris viaţa (excerpta e libro quo ipsius vitam Turcae descripserunt). Episodul
răspunde întru totul formulării prin care Cantemir îl introduce: in gratiam curiosi Lectori hic digressionem
facere [...] haud pigebit. Vrînd să îi ducă un dar cuceritorului aflat în apropierea aşezării sale, Nasruddin cere
sfatul soţiei (care are convigerea – într-o notă de familiaritate – că lui Temur Lenk i-ar plăcea gutuile), îl ignoră
(duce în dar smochine), apoi se felicită că a acţionat aşa, fără să aibă vreun gînd că poate pedeapsa pe care a
suferit-o (chelia lui devenise ţinta spre care au fost aruncate fructele duse) putea fi evitată tocmai prin ascultarea
consoartei (quantum, inquit, valere poterat consilium in rebus dubiis, tantum non valet consilium mulieri
apertum). Nota umoristică specifică hîtrului personaj este elementul care declanşează relatarea celorlalte două
episoade: acceptă să împartă darul aşteptat de la Temur Lenk cu uşerul care îl lăsase să intre, dar ajunge să
împartă cu el loviturile de nuiele; construieşte în plin cîmp o poartă bine ferecată, explicînd că faima faptei sale
va fi deopotrivă cu faima lui Temur Lenk, dar în tonalităţi opuse, de rîs versus plîns: non minus illius portae
fama in seros transituram posteros, quam omnium Temurlengi postero, et Nasruddinianum quidem
monumentum visitantibus risum, Temurlengiana autem longe remotis iam regionibus planctum motura.
O altă istorie cu haz (iucundam historiam) este introdusă explicit pornind de la identificarea precisă a
locului în care fusese înmormîntat Orchan: Brusiae in Monasterio sepelitur (Inc. c. I, cap. III, par 13, 30).
Mănăstirea (Ann. c. I, cap. III, 14), prefăcută în vremea lui în geamie, adăpostise pe vremea împăraţilor creştini
cinci mii de monahi, despre care sursele turceşti povestesc convingător că zburau prin văzduh pînă în templul
Sfintei Sofia din Constantinopole (Constantinopolin ad templum S(anctae) Sophiae per aërem {{trans
Propontidem}} volasse). Tocmai încrederea surselor turceşti în cuvîntul scris (şi, nu mai puţin, în caracterul
ineluctabil al voinţei divine, ca în Ann. c. I, cap. IX, 65-66, care face ca orice act omenesc să aibă sorţi de
273
 CICCRE I 2012
izbîndă numai dacă este justificat în plan divin, aşa cum numai acele războaie sînt drepte care sporesc religia
muhammedană: „Iusta” autem omnia, et sola illa „bella” vocant, quae fiunt ad propagandam Muhammedanam
religionem, iniusta contra, quae vel ad Imperii terminos, aut Imperatoris fiscum augendum suscipiuntur) este
articulaţia care deschide aici digresiunea: nihil enim quod non verum sit în libris suis scribi posse {rudes}
existimant. Acel exemplum credulitatis este legat de experienţa personală a lui Cantemir, fiind o întîmplare din
vremea lui, petrecută la Constantinopole, pe vremea patriarhului Callinic: încercînd să amîne de la o săptămîna
la alta plata sumelor de bani pe care Biserica le datora ispravnicilor, este silit să răspundă unei acuzaţii de
minciună tocmai pornind de la legenda zborului în văzduh: Ad quid, inquit, adeo mendax es, o, Patriacha?!
Hîtru cum era (uti erat facetus), patriarhul consimte şi supralicitează, recunoscînd că zboară el însuşi adesea, dar
numai după apusul soarelui şi nu prea sus (post Solis occasum, quamvis non alte), ca să nu fie zărit (ne a multis
conspiciar). Aceeaşi vină a credulităţii (indicată prin termeni diferiţi, dar cu sens similar: Curani dictis omnibus
fidem habent) generează o altă digresiune (tot în Ann. c. I, cap. III, 14), care aduce în prim-plan experienţa
personală a lui Cantemir. Apare aici figura lui Isaad Effendi, căruia Principele mărturiseşte, într-un superlativ
mai degrabă gentil decît real, că îi datorează tot ce ştie despre cultura turcească (cui quidquid habemus
literaturae Turcicae soli debemus): într-un pasaj deschis de formularea rezervelor faţă de credulitate, cu nuanţa
diferenţelor dintre convingerile intime şi manifestarea lor publică (negari tamen non potest in tanta gente plures
esse e doctoribus, qui nec Curani dictis omnibus fidem habent, quamvis publice suam profiteri sententiam non
audeant), acest Turca doctissimus este totuşi o prezenţă e contra, care, la întrebarea explicită a lui Cantemir (a
me interrogatus) privind incompatibilitatea dintre buna cunoaştere a matematicii şi a filozofiei lui Democrit şi
încrederea deplină în scrierile sacre ( qua ratione [...] credere possit Muhammedem Lunae sydus (sic) fregisse
dimidiamque partem de caelo cadentem manica excepisse), a răspuns din perspectiva credinţei: Deum enim
facere posse quae velit.
Experienţa personală a lui Cantemir este înregistrată şi într-un excurs la Inc. c. I, cap. VII, par. 11, 56,
provocat de o precizare geografică (în Ann. c. I, cap. VII, 53-54): binis diebus Constantinopoli abesset, id est fie
tîrgul Epibatai, fie Sylebria (sic); această din urmă localizare deschide, prin menţionarea unor ruine existente
acolo, amintirea statuii găsite de Cantemir: In hisce ruinis, sub maximo lapidum acervo invenimus sculptam in
lapide porphyrio quadrato cubiti mensura effigiem mulieris. Monumentul îl păstra în palatul său din suburbiile
Constantinopolei, la Bosfor (servabamus illud monumentum in palatio nostro, in suburbiis Constantinopoleos ad
Bosphorum amoenissimo loco aedificato), pe care şi-l aminteşte cu nostalgie, ştiind că a ajuns, după plecarea lui
(post discessum nostrum) în stăpînirea fiicei Sultanului Ahmed.
Este plauzibil ca şi povestea ceştii de „Caffe” oferite de monahii turci să fie tot parte a amintirilor lui
Cantemir: practicînd umilinţa şi sărăcia, dervişii, maeştri la cîntatul din fluierul făcut din trestie indiană („numită
Nei, ceea ce înseamnă kavlamo~, cel mai dulce dintre toate instrumentele muzicale”), ospeţesc pe oricine ajunge
în hanurile lor cu o ceaşcă de „Caffe” (illico potum „Caffe” porrigunt), îi şterg de colb încălţările şi îi urează la
plecare Optime per Deum!
Indirect legate de experienţa personală a lui Cantemir, fiind urmarea experienţei lui intelectuale,
observaţiile lexicologice şi lingvistice în general fac parte din osatura adnotărilor. Aşa, de pildă, incertitudinea
privitoare la Principele Isfindiarbeg (Inc. c. I, cap. VI, par. 16, 46, Ann. c. I, cap. VI, 49) se naşte din absenţa, în
limbile turcă, persană ori arabă, a unei perechi de consoane la iniţiala cuvîntului: nunquam enim illi populi duas
consonantes in initio vocis componere solent, nisi in illis vocabulis, quae ex alienis linguis sunt mutuati, ut
Istambol, „Constantinopolis”, isfinach, „spinacea” etc. {{aut nomina propria, sive substantiva non sunt}}. Seria
erorilor de acest tip cuprinde numele care par „stricate” (corrupta videntur) din Ann. c. I, cap. V, 45 (sub
influenţa, propune Cantemir, numelui turcesc Czelebi, „nobilis”, anexat în mod uzual la numele Principilor, la
care se adaugă o deteriorare secundară pentru care, crede el, este responsabilă forma grecească vulgară Kurivtzi,
diminutivul „tou` Kurivou”). Numele ţinutului Hamida (Ann. c. I, cap. IV, 30) aduce în discuţie obiceiul turcilor
de a denumi posesiunile după posesor, ca în Las vilaieti, după numele principelui Serviei, Las – Lazăr, nu
Vladislav, cum crede Meninskii (Pace Meninskii). Toponimele apar frecvent în adnotările care corectează ori
explicitează alte surse: numele Istambulului (Ann. c. I, cap. V, 37: Istambol videtur corruptum esse vel ex ipso
urbis Constantinopoleos nomine, vel e vulgari phrasi eij~ th;n povlin); ori povestea Dumbrăvii Roşii, cu ostatecii
poloni înjugaţi la plug (Ann. c. I, cap. V, 34: quae et nunc ideo Polonis Bucowina {{incolis autem Dumbrava
Roszie, „Querceta Rubra”, eo quod Polonico sanguine fuerint plantata et irrigata}} dicuntur). Această din urmă
274
 CICCRE I 2012
adnotare conţine o deschidere înspre „Descrierea Moldovei”, unde intenţiona să vorbească mai pe larg despre acest
subiect (quae uberius explicabimus, si Deus otium concesserit, in Libro de Moldavia veteri et nova).
Toponimele sacre Mecca, Medina şi Hierosolyma sînt comentate în Ann, c. I, cap. IX, 80-82, cu
digresiuni care lămuresc originea caracterului sacru, precum şi obiceiurile contemporane de menţinere a
sacralităţii rigide, exclusiviste. Aici apar descrise, într-o înşiruire logică, dar nu mai puţin abundentă, piatra
pătrată strămutată de Muhammaed din raiul ceresc (a caelesti Paradiso lapidem quadrangularem subnigrum huc
transportasse), iertarea păcatelor pentru cei ce ajung la Mecca (Meccam visitanti omnia vel gravissima peccata a
Deo remitti firmiter credunt), dintele lui Muhammed, salvat de Arhanghelul Gabriel (Archangelum Gabrielem
[...] eo tempore, quando hostilis clava, os Prophetae percutiens, dentem anteriorem loco suo extruserit, statim
itaque eum, ne in terra decideret, e caelo descendisse, dentemque in casu exceptum Prophetae equidem, non
tamen pristino loco reddidisse) şi păstrat de sultani între cele mai de preţ comori ale lor, alături de veşmîntul lui
Muhammed, cufundat ritualic în apă în fiecare an, cu trei zile înainte de Ramazan (iar „apa Sfîntului Veşmînt”
este păstrată în sticluţe pecetluite, trimise Primului Vizir şi celorlalţi Magnaţi, în semn de bunăvoinţă), piatra
pătrată de trei coţi care atîrnă în aer aşa cum fusese lăsată de Profet. Încheie seria digresiunilor legate de aceste
toponime sacre povestea unui sol belgian (Belgicus legatus) care primise de la Sultan îngăduinţa nemaipomenită
de a intra în templul din Hierosolyma, dar care a renunţat la favor aflînd că Mai-marele templului va respecta
întru totul porunca, permiţîndu-i intrarea, refuzîndu-i ieşirea (si itaque placeat legato, posse eum quidem ingredi,
inde vero nunquam redire).
Pe lîngă explicaţiile generate de toponime, apar şi cîteva proverbe, prilejuite din nou de credinţa în legea
sorţii, căreia nimic nu i se poate pune împotrivă: „Ce-i scris în frunte trebuie neapărat să se întîmple” (Quod in
capite scriptum est, necessario evenire debet), „Sîngele care trebuie să curgă nu stă în vine”, adică, „ce-a hotărît
Dumnezeu dinainte trebuie neapărat să se facă la vremea sa” (Sanguis, qui effluere debet, in arteria (sic) non
stat, id est, „quae Deus praedefinivit, suo tempore fieri necesse est”); ... „Pronia (Divină) nimiceşte orice
socoteală şi ţintă omenească” (Providentia (Divina) omnem humanam rationem et propositum destruit).
Unor codice deteriorate (depravatos codices), spune Cantemir, li se datorează informaţii false referitoare
la numele fiilor lui Baiezid (Ann. c. I, cap. V, 43-44) – argumentul prin care se restabileşte adevărul ţine de
logică şi de bun simţ istoric, de vreme ce „Cititorul cel cu ochi atent” (Lector oculatus) poate înţelege singur,
chiar fără demonstraţia autorului.
Annotationes sînt, dincolo de armătura de informaţii previzibilă într-o operă de amploarea celei de faţă,
jumătatea fermecătoare a „Istoriei creşterilor şi descreşterilor”, spaţiul în care spiritul multiform al lui Cantemir
se desfăşoară liber, alunecînd pe panta asociaţiilor de idei, fără constrîngeri, dar şi fără monotonie, într-o
efervescenţă de informaţii şi interpretări care ni-l aduce foarte aproape pe autorul de acum trei sute de ani.

Bibliografie
Cantemir, Dimitrie, Incrementorum et decrementorum Aulae Othmannicae libri tres/ The Growth and Decay of the Ottoman
Empire. Original Latin text of the final version revised by the author/ Creşterile şi Descreşterile Imperiului Otoman.
Textul original latin în forma finală revizuită de autor. Facsimil al manuscrisului Lat-124 de la Biblioteca Houghton,
Harvard University, Cambridge, Mass., introducere Virgil Cândea, Bucureşti, [Editura] Roza Vânturilor, 1999.
Cantemir, Dimitrie, Incrementorum et decrementorum Aulae Othman[n]icae sive Aliothman[n]icae historiae a prima gentis
origine ad nostra usque tempora deductae libri tres, ediţie critică Dan Sluşanschi, prefaţă Virgil Cândea, Timişoara,
Editura Amarcord, 2001.
Cantemir, Dimitrie, Istoria creşterilor şi a descreşterilor Curţii Othman[n]ice sau Aliothman[n]ice de la primul început al
neamului adusă până în vremurile noastre, în trei cărţi, versiune românească şi indice Dan Sluşanschi, prefaţă Virgil
Cândea, [Bucureşti], [Editura] Paideia, [2012], ©2008 Dan Sluşanschi, ©2010 Editura Paideia.

275
 CICCRE I 2012

Daniela FARA Şi totuşi... originea romană a inspiraţiei poetice

(Liceul Pedagogic „[Link]”,
Caransebeș)

Abstract: Classical poets belived that the poems they wrote were inspired by the muses, therefore, they almost always
began their verse by summoning the muses. To be inspired could meant, in this particular mythology, to receive information
exterior to oneself transmitted by some supernatural, superhuman force, information that you could not otherwise acquire
through your own limited capacities.
Still, the divinity that inspires man has not always been understood as an entity exterior to the artist, but also as an
interior one. Socrates used to tell his disciples that all his wisdom came from a voice that he heard inside his mind, which he
called „daimon”. To the art creator, the „(qualitative) superior part of the soul”, the „daimon”, is the artistic thinking,
namely the poetic thinking.
For the Latin poets, the connection with the sacrum is a very strong one, but they are mere instruments through
which the gods communicate their will to the people. They are the ones chosen by the Gods to help the people see reality in
a different way, through their eyes. Or, even more, see beyond it, as far as the gift and poetic skill of the poet allowed.

Keywords: poetic inspiration, poet, poetry, muse, sacred

Rezumat: Poeții clasici credeau că poezia pe care o scriu este inspirată de muze și, drept urmare, își începeau cânturile
aproape întotdeauna prin invocarea muzelor. A fi inspirat putea să însemne, în această mitologie, a primi din afara ta o
informație transmisă de o forță supranaturală, supraumană, pe care nu o poți avea de la sine, prin propriile capacități.
Dar divinitatea care îl inspiră pe om nu a fost înțeleasă în cursul timpului doar ca o entitate exterioară omului, ci și
ca una interioară. Socrate le spunea discipolilor că toată întelepciunea îi vine de la un glas pe care îl aude înlăuntrul său , pe
care el îl numea daimon. Pentru creatorul de artă „partea superioară (calitativă) a sufletului“, daimonul, este gândirea
artistică, de fapt gândirea poetică.
Pentru poeții latini, legătura cu sacrul este una foarte puternică, dar ei nu reprezintă doar niște instrumente prin care
zeii comunică oamenilor voința lor. Ei sunt aleșii zeilor pentru a -i ajuta pe oameni să vadă realitatea altfel, prin ochii lor, și
dincolo de ea, atât cât le permitea harul cu care au fost înzestrați, dar și priceperea lor poetică.

Cuvinte-cheie: inspirație poetică, poet, poezie, muză, sacru

Poezia este una dintre cele mai vechi și mai frumoase manifestări ale spiritului uman. Ea este logos-ul
transfigurat și substanțializat în realitatea vie a versului.
Poezia Romei își dezvăluie o dependență, pe de o parte, față de fondul mitic indo-european, pe de alta, față de
tiparele culturale grecești preexistente. Cu toate acestea ea reușește să-și construiască un univers imaginar tipic și
propriu, cu un timbru inconfundabil care se va regăsi în infrastructura viziunii poetice a liricii moderne.
Poetul, acest Orfeu al tuturor timpurilor, a fost mereu considerat un intermediar între oameni și zei sau
un preferat al zeilor. Poeții, purtând mereu pe umeri un trecut literar, asumat sau nu, revelează imperativele unui
prezent și deschid, prin intuiția unei sensibilități de excepție, viitorul etern al devenirii umane prin
inimaginabilele virtuți ale cuvântului.
Grecii și romanii, dar și toate popoarele „vechi”, și, de atunci, omenirea întregă, neîncetat, caută scânteia
„divină” a inspirației poetice.
Ab initio, ne interesează etimologia cuvintelor poet, poezie, precum și a altor cuvinte din aceeași sferă
semantică. Etimologia lor ne trimite la actul sacral ca posibilă origine a poeziei, la relația posibilă a poeziei cu sacrul.
Cuvântul poet, ajuns în română prin mijlocirea uneia dintre limbile apusene (probabil prin franceză), îşi

276
 CICCRE I 2012
are obârşia în greaca veche. Strămoşul său grecesc, ποιητήϛ, însemna `creator, făcător, meşteşugar`1 şi era strâns
legat de verbul ποιéω , `a face`, `a fabrica`, `a confecționa`2, a cărui puzderie de înţelesuri este la fel de bogată ca
şi în română. A fost folosit cu sensul de poet doar de la Hesiod și Pindar, până atunci fiind sinonim cu ἀοιδόϛ,
`cântăreț`3. Pentru grecii din vechime, aşadar, poetul era un meşteşugar, un făcător de stihuri, asemeni altor
meşteşugari, dintr-ale căror mâini iscusite ieşeau lucruri trebuincioase vieţii de toate zilele.
Herodot folosește ποίημα `făcutul` pentru munca aurarilor, ποίησι ϛ `actul de a face` pentru producerea
vinului. Pentru accepțiunea cuvântului, Platon ne spune: orice creare d e obiecte este poesis. Actul poetic reprezintă
doar o parte din ansamblul domeniului creației. Poeți se numesc aceia care posedă această părticică de poesis.
În timpurile mai vechi, poetul își recita singur opera. Mai târziu, lucrurile s-au schimbat: aezii recitau
poeme „făcute” de alții. Cei care compuneau și scriau textele se numeau „făcători” într -un sens mai restrâns.
Ποιητήϛ îl desemnează pe „autorul operei”, pe „compozitor”, spre deosebire de muzicantul „executant”.
Dacă îl numim pe poet creator, folosim o metaforă teologică. Cuvintele grecești pentru poet și poezie au
o semnificație tehnologică, nu una metafizică sau chiar religioasă.
Cu toate acestea însă, nici un alt popor nu a resimțit atât de puternic elementul divin al poeziei ca grecii.
Dar, tocmai pentru că este divin, acest element are o natură în afară și deasupra omului, care îi invadează și îi
umple sufletul sub formă de Muză, zeu sau delir divin. Subiectivitatea poeziei vine nu de la subiectivitatea
poetului, ci de la o instanță supraomenească. Poetul este doar instrumentul acestei instanțe supraomenești.
Tatarkiewicz arată, în Istoria esteticii4, că poezia are aceleași origini ca și muzica, ca și dansul. Ele
alcătuiau, la vechii greci, o artă expresivă care fusese numită de T. Zieliṅski triuna horeia. Aceasta exprima
sentimentele omului prin cuvinte și gesturi, melodie și ritm. Termenul horeia marchează rolul foarte important al
dansului și este derivat din horos `cor`, semnificând, inițial, un dans colectiv.
Experiențele care, la început, erau accesibile numai participanților, adică dansatorilor și cântăreților, le vor
fi, ulterior, accesibile și spectatorilor. Inițial, arta purificatoare era executată într-un cadru de mistere și ritualuri.
Această artă era în legătură cu cultele și ritualurile, îndeosebi cu cele ale lui Dionysos și cu acea doctrină
secretă, provenită din Tracia, care era orfismul.
Dionysos, zeu al sevei umede care circula prin plante, pare inocent, însă devine neliniștitor ca zeu al
viței și al vinului, iar apoi, înspăimân tător în ceremoniile orgiastice nocturne, la lumina torțelor, amestecând
muzica, dansul, beția vinului, exaltarea oboselii nopților albe, totul culminând prin devorarea rituală a cărnii
crude a unui animal identificat cu Dionysos, act prin care adoratorii își închipuiau că se contopesc cu zeul adorat.
Dionysos a devenit un zeu al inspirației poetice, sugerând filosofului german Nietzsche opoziția dintre caracterul
dionisiac, excesiv, lipsit de măsură și caracterul apolinic, echilibrat, măsurat al acesteia 5.
Cultul lui Dionysos, în forma sa inițială, presupunea sacrificii umane. Preotesele lui Dionysos-Bacchus,
bacantele sau menadele (adică `nebunele`) ardeau de viu un băiat în Beoția la sărbătoarea Agrioniei (`a cruzimii`).
Tovarășii lui Dionysos, satyrii, bărbații-țapi au inspirat teatrul tragic grec. Misterele dionysiace practicate la Atena,
în sec. al III-lea [Link]., erau dedicate lui Sabazios (numele trac inițial al lui Dionysos). Extazul dionysiac revela
separarea dintre suflet și trup și ducea la appetitus maximus mortis, care, după expresia lui Martianus Capella, se
manifesta la războinicii traci. Experiența beatitudinii sufletului decorporalizat este sursa orfismului.
Prințul trac Orfeu era fiul regelui trac Oeagros, al cărui tată, regele trac Kharops, ar fi fost întemeietorul
religiei dionysiace. După Diodor din Sicilia, Orfeu a schimbat multe lucruri în inițierile orgiastice, de aceea misterele
pe care le introdusese Dionysos sunt numite „Orfice”. Orfeu a înlocuit complet orgia, ca sursă de extaz, prin
Catharsis, tehnica de purificare de origine apolinică. Puritanismul orfic este o inversare a religiei dionysiace, nu doar
temperându-i excesele, ci mai ales prin promovarea unor excese contrare privind abstinența alimentară, sexuală etc.
Succesul lui Orfeu printre tracii de sud a fost îndoielnic. Riturile sălbatice dionysiace au continuat. Orfeu

1
Bailly, A., Dictionnaire grec-français, Paris, Hachette, Rédigé avec le concours de E. Egger, Edition revue par L. Séchan et P.
Chantraine, p. 1582.
2
idem, ibidem, p. 1580.
3
idem, ibidem., p. 1582.
4
Tatarkiewicz, Wladyslaw, Istoria esteticii, vol. I, Estetica antică, traducere de Sorin Mărculescu, prefață de Titus Mocanu,
Editura Meridiane, București, 1978, pp. 40 -41.
5
Nietzsche, Friedrich, Opere complete, vol. II, Nașterea tragediei, Editura Hestia, traducere de Simion Dănilă, Timișoara, 1998, p. 42.
277
 CICCRE I 2012
însuși a fost, în final, sfâșiat de Menade, în cadrul ritualului dionysiac. Mitul despre eșecul lui Orfeu, de a o
salva din infern pe soția sa, Eurydice, poate fi comparat cu succesul lui Dionysos, care a scos-o din infern pe
mama lui, Semele6. Totuși orfismul și dyonysismul, dezvoltându-se mai degrabă paralel, au avut mare succes
mai târziu, în lumea elenistică și greco-romană.
Teoria primitivă a artei se baza pe această artă expresivă primitivă. Horeia, fiind asociată cu religia și
magia, netezea drumul pentru acceptarea ulterioară a teoriei potrivit căreia poezia este o incantație. Acestă artă a
fundamentat apariția primei teorii despre originea artei, care su sținea ideea că aceasta constituie o expresie
naturală a omului, o necesitate pentru el. În același timp, a contribuit și la formarea, în conștiința grecilor, a unei
dualități între poezie și muzică 7.
Faptul că inspirația poetică a fost identificată cu zeul Dionysos atestă câteva trăsături ale acesteia: în
actul creației, poetul este văzut ca aflându-se în transă, asemenea bacantelor; prin poet, vorbește divinitatea,
acesta fiindu-i total subjugat, iar apetitul pentru carne crudă al zeului este, poate, dorul poetic de împărtășire cu
absolutul. Iar victoria finală a lui Dionysos este victoria poeziei obținută asupra contingentului, ca dovadă a
originii ei nobile și transcendente.
Cu toate acestea grecii nu aveau documente religioase, nici castă preoțească, nici „cărți sfinte”. Teologia
lor era formulată de poeți. De aici, legătura strânsă dintre poezie și sacru.
Dacă la Homer poetul este „cântărețul divin”, la romani el se numește vates, `profet, oracol, posedat,
inspirat`8, un cuvânt vechi, cf. Varr., L.L.7; 36, antiquos poetas uates appellabant9. Orice profeție însă este
legată de un limbaj ritmic. Acesta este unul dintre motivele pentru care poetul se poate numi vates.
Nu întâmplător prima formă poetică a fost oracolul, adică răspunsul dat de zei, profeție, prevestire.
Deci, dacă, la greci, termenul ce desemna poezia a avut ini țial un sens pur meșteșugăresc, doar ulterior,
trimițând la elementul divin, la romani, el a relevat, dintotdeauna, o legătură cu sacrul, cu divinitatea.
Când cuvântul poeta s-a generalizat, vates a primit un sens peiorativ, dar poezia imperială l-a reluat într-
o vreme când poeta devenise banal.
Termenul poeta, cu sensul de `poet`, apare la Cicero, Horatius, iar la Plinius, cu sensul de `meșter, artist`.
Prin urmare poetul este un fel de profet, prezicător, ghicitor? Se pare că da, din moment ce acest fapt
este întărit și de celelalte cuvinte din familia de cuvinte a lui vates: vaticanus `al Vaticanului`, vaticinatio
`profeție, oracol`, vaticinator `prezicător, profet`, vaticinium `prezicere, oracol`, Vaticinius `de preziceri, de
profeții`, vaticinor10 `a profeți, a prezice, a delira`, Vaticinus `profetic`.
În privința inspirației poetice, nu putem ignora Poetica lui Aristotel. Formal, poetica nu avea nimic
comun cu inspirația așa cum o î nțelegem noi, modernii. Și totuși filosoful antic este foarte interesant și modern
în gândire: „imitarea” este „artificiul” esteticii actuale. Frumosul nu este în natură, ci în opera omului. Imitația
este, de fapt, capacitatea omului de a crea lumi fictive, posibile, cu o ordine proprie. Poetul imită nu numai
lucrurile cum se crede că ar fi, adică produsele imaginației poporului, miturile, dar și ceea ce ar fi trebuit să fie.
Prin urmare poetul creează în pură fantezie, dând însă iluzia de existent 11.
Astfel, funcția fabulatorie s-a ridicat de la înfiriparea unor ficțiuni de utilitate biologică la crearea de zei
și mituri, desprinzându-se apoi, pe deplin, de lumea religioasă, pentru a deveni joc liber. Ea este rădăcina și
izvorul nesecat al oricărei mari creații poetice.
Termenul latin consacrat pentru poezie este carmen. Cuvântul carmen, carminis are sensul de `cântec,
poezie, cânt`, dar și de `profeție`. Ernout și Meillet notează că este un termen vechi, care desemna o formulă
ritmică, aproape magică. Apare inițial ca formulă religioasă și juridică sau didactică. Când intră în limba literară
desemnează o specie de cânt la un instrument muzical sau un poem. Romanii nu separau carmen de cano12.
Dar ei nu concepeau poezia fără Muze.

6
[Link]/2010/.../orfism-doctrina-lui-orfeu
7
Tatarkiewicz, Wladyslaw, ibidem, p. 43.
8
Ernout A. et A. Meillet , Dictionnaire étymologique de la langue latine, Paris, Librairie Klincksieck, 1959, p. 715.
9
idem, ibidem, p. 715.
10
idem, ibidem, p. 715.
11
Aristotel, Poetica, Studiu introductiv, traducere și comentarii de D. M. Pippidi, Editura Iri, București, 1998, p. 59.
12
A. Ernout et A. Meillet , ibidem, pp. 100-101.
278
 CICCRE I 2012
Muzele care ajută poezia sunt Camenae, la început, nimfe ale apelor și izvoarelor, având darul profeției.
Termenul Camenae apare, în literatura latină, la poetul Livius Andronicus. Grecii foloseau termenul de Muze.
În mitologia greacă, Muzele (greacă: Μοûσαι , latină: Musae) erau cele nouă fiice ale lui Zeus și ale
Mnemosynei, considerate drept inspiratoare ale muzicii, ale dansului, ale poeziei și patroanele artelor, în general.
Ele îi desfătau pe zeii Olimpului, cu cântecele lor, la ospețe și serbări. Au participat, de pildă, în această calitate,
la nunta Harmoniei cu Cadmus, la cea a lui Thetys cu Peleus. S-au născut în Thracia, anume în Pieria (de unde și
denumirea pe care o purtau de Pierides), și sălășluiau în pădurile umbroase ale Heliconului și ale Parnasului.
Muzele îi ocrotesc pe toți cei care le recunosc superioritatea, pedepsindu -i pe aroganții infatuați (cazul tracului
Thamyris, căruia, fiindcă se lăudase că le este egal, Muzele i-au luat văzul și darul cântecului). Eroul-ctitor al
literaturii europene, Homer, își începea ope ra cu invocarea muzei:
„Cântă, zeiță, mânia ce-aprinse pe-Ahil Peleianul,...”13
Poeții Homer, Hesiod, Pindar afirmau că muzele erau atotștiutoare datorită simbolului mamei lor,
Mnemosyne, zeița memoriei, și că aveau darul profeției, deoarece se aflau în pr eajma zeului Apollon14.
Strădania de a dobândi cunoștințe, atât profane, cât și religioase, este o cale spre nemurire și este legată
de cultul Muzelor. Deci Muzele trezesc în inima omenească nostalgia nemuririi, a cerului, a acelei armonii
divine și readuc în minte adevăruri pe care aceasta le -a cunoscut într-o viață trecută, ele fiind fiice ale
Mnemosynei. Datorită lor gândirea se ridică în eter, este inițiată în tainele naturii, este eliberată de grijile de pe
pământ, este transpusă în lumea ideilor și este purificată de pasiunile materiale.
Dacă în perioada clasică nu se putea concepe poezie fără invocarea Muzei, în timp ea va deveni doar un
topos, o formă goală.
Pentru poeții latini, invocarea muzei, a unui zeu sau zeițe, la începutul operei, se datorează tradiției
literare, adevărata credință în Muze se estompează. Muzelor li se alătură, uneori, Nimfe, Fauni și alte zeități ale
naturii – pentru că, după indicațiile antice, poezia era cel mai bine concepută într -un crâng. Uneori, este invocat
zeul Pan, care se arată în mod surprinzător ca fiind o „bună parte a filozofiei”. Aflăm dintr-o serie de poeme că
filozofia (inspirația) este în vin, idee care exista încă de pe vremea lui Homer.
Aceasta fiind concepția despre Muze, înțelegem că, pentru romani, poeții nu sunt profeții sau ghicitorii
propriu-ziși din vechea tradiție clasică greacă, din tradiția epico -tragică, consacrați printr -o faimă ilustră care
invocă Muza, pentru a intra în trasă și pentru a comunica cu divinitatea. Poetul este profet în măsura în care
poate crea o poezie care este capabilă a pătrunde adânc în realitatea nevăzută, spre adevărurile invizibile ale
realității, dar și spre adevărurile abstracte ale științei.
Actul poetic se numea, la romani, „a cânta”. Eneida începe astfel:
„Arma virumque cano...”15
Horatius denumește și limbajul Satirelor sale, care se apropie de vorbirea curentă, „o cântare”: sermone
canas (Sat II, 3, v. 4)16.
Termenul carmen are și sensul de „cântec”.
Verbul cano, canere, cecini, cantum, un verb liturgic, din sfera sacrului, desemnează interpretarea unor
menopee ritmice în fața altarului. Exista convingerea că actantul, preotul, în fața altarului, intră în rezonanță cu
divinitatea (un zeu, o muză), de la care primește un mesaj inteligibil numai pentru el, pe care, apoi, îl
„încuvânta”. Rezultatul lui canere este carmen, iar frecventativul lui este cantum, cuvânt moștenit în toate
limbile romanice. Acesta ne-a fost transmis prin sfera sacrului17.
Gheorghe Guțu explică și exemplifi că astfel această valoare a verbului: „(despre oracole) a prevesti, a
anunța”: Sibylla horrendas canit ambages (Vergilius): „Sibylla îmi prevestește încurcat întâmplări îngrozitoare”,
quod puero cecinit anus (Horatius): „ce mi-a prezis în copilărie o babă”18.

13
Homer, Iliada, vol. I, traducere în metru original de George Murnu, studiu introductiv și note de D. M. Pippidi, Editura Teora,
București, 1999, p. 31.
14
Kernbach, Victor, Dicționar de mitologie generală, Editura Albatros, București, 1983, pp. 485-487.
15
Vergilius, Publius, Marro, Aeneis, Editura Paideia, București, 2000, p. 21.
16
Horatius, Opera omnia, vol. 2, traducere de Al. Hodoș și Th. Măinescu, Editura Univers, București, 1980, p. 106.
17
Negrescu, Dan, Invariante clasice în literatura română, Timișoara, 2008, p. 61.
18
Guțu, G., Dicționar latin -român, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1983, p.159.
279
 CICCRE I 2012
În româna veche, cânt, cântare nu înseamnă `cântec` în sensul său propriu, ci un sunet din sfera
transcendentului, după cum ne spune și Lucian Blaga. Ion Pop, în volumul Lucian Blaga ̶ universul liric,
analizând opera marelui poet, arată că, dacă tăcerea l-a menținut pe om în armonia cosmică, într-o comuniune
intimă cu Firea, Cuvântul l-a făcut să cadă în zodia individuației, adică să suporte impactul dizlocării fondului
originar. Redobândirea unității pierdute exclude reîntoarcerea la tăcere, căci Poe tul n-ar supraviețui fără să
comunice; singura lui șansă este Cântecul, o realitate transindividuală, care este „ca și tăcerea, solidar cu
începuturile tuturor lucrurilor, și aparține intimei lui substanțe, constituind, am putea spune, liantul care le fac e
să comunice în sânul aceleiași unități.”19.
Cantus, în Evul Mediu, însemna producție religioasă catolică de mare dimensiune, liturghia, așa cum
diminutivul său, canticum, desemna o producție religioasă catolică, de mai mică întindere.
Și etimologia cuvântului cantus ne dovedește că romanii au pus accentul pe latura sacrului, iar acest fapt
îi face promotorii poeticii moderne.
Faptul că la romani poetul nu este văzut ca un simplu meșteșugar, ci ca un profet, vates, îl dovedește și
opera poetului Horatius. În argumentarea din Satirele sale, vorbește despre un ideal de poezie inspirată întemeiat
pe talent (ingenium), har divin (mens divinior) și darul expresiei elevate (os magna sonatorum):
Ingenium cui sit, cui mens divinior atque os,
magna sonaturum, des nominis huius honorem. (I, 4, 43-44)
„Pe meșterii de geniu, de zei însuflețiți,
Și-al căror glas răsună puternic, să-i cinstiți!” 20
Dacă, în Epode, poetul ne apare ca un mustrător și prevestitor al unei lumi utopice, în Ode, el ne apare într-
o altă ipostază, de vates, ca sacerdos Musarum, educator colectiv, asemănător cu oratorul care critică și învață.
Accentul Odelor horațiene cade „nu în primul rând pe propria sa subiectivitate, ca în lirica modernă, nici pe
persoana destinatarului care nu e un stimul creator, cât mai ales beneficiar al poeziei, ci pe mesaj.”21. Poetul are de
vestit un mesaj divin oamenilor, în misiunea de a reface o lume rănită de loviturile istoriei. Comunicarea poetică se
face într-o manieră parenetică și într-o ținută impersonală a reflecției și argumentației. Factorul muzical-ritmic are
un rol hotărâtor în receptarea mesajului din Ode. Poetul, alegând ca dominantă strofa de patru versuri, se înscrie în
tradițiile literare grecești, dar amintește și de vechiul carmen roman bazat pe schematizarea formei și capacitatea
incantatorie, de acțiune directă a cuvântului asupra psihicului 22. Știm că muzicii i se atribuiau puteri magice,
existând credința că incantația exercită o forță asupra omului, răpindu-i libertatea de acțiune.
Romanii vor pune accent pe inspirația poetică. Cuvântul inspirație provine din latină: in + spiro ( a
sufla, a respira; apoi, a primit sens figurat, a fi inspirat); in + spiratio înseamnă `insuflare`, `comunicare a
divinității către oameni`; gr. theopneustos înseamnă `insuflare divină`23.
Dar divinitatea care îl inspiră pe om nu a fost în țeleasă în cursul timpului doar ca o entitate exterioară
omului, ci și ca una interioară. Socrate le spunea discipolilor că toată întelepciunea îi vine de la un glas pe care îl
aude înlăuntrul său, pe care el îl numea daimon. În credința mitologică grecească, daimonul era o ființă între zeu
(divinitate) și om, uneori bună, alteori rea (demon). Daimonul socratic este însă altceva decât cel mitologic și
decât conotația malefică a demonului: este glasul propriei gândiri și, mai mult de atât, glasul gândirii ajunse la
înțelepciune, deci al gândirii filosofice, speculative. În ciuda atingerilor mitologice, atunci când vorbim despre
daimonul socratic avem în vedere, așadar, gândirea speculativ -filosofică.
Dacă pentru greci inspirația este divinitatea care vorbește prin poet sau daimonul personal, mai ales,
pentru romani, inspirația poetică are o origine divină, așa cum am arătat, dovada fiind originea cuvintelor poet și
poezie care demonstrează legătura lor cu sacrul (deși și pentru ei scrisul era și meșteșug, însă nu în primul rând).
Și pentru romani poetul este un meșteșugar, dar n-a fost niciodată numai atât. Poetul poate vorbi cu zeii în

19
apud Cheie-Pantea, I., Palingeneza valorilor, Editura Facla, Timișoara, 1982, p.151.
20
Horatius, op. cit., vol. 2, traducere de Al. Hodoș și Th. Măinescu, p. 37.
21
Istoria literaturii latine, Vol. II, Partea I, Perioada Principatului, coodonator Mihai Nichita, Editura Universității din București,
1981, p. 261.
22
idem, ibidem, pp. 260-262.
23
A. Ernout et A. Meillet, op. cit., p. 642.
280
 CICCRE I 2012
măsura în care a primit din naștere acest dar divin, d arul de a scrie versuri, de a da glas trăirilor, dorințelor
sentimentelor celor mai profunde, atât ale sale, cât și ale celorlalți. Pentru romani, ca și pentru greci, daimonul
poetic este gândirea artistică, inspirația poetică este daimonul cu care un om se naște sau nu.
Astfel invocarea muzei sau a zeului însemna o rugă adresată divinității de a redeștepta, de a reactiva
această latură divină care se află, de fapt, în poet, potrivit ideii că fiecare dintre noi avem o parte de divinitate în
noi, iar poeții o au într-o măsură mai mare, fiind mai iubiți de zei, din acest punct de vedere.
Cuvântul talentum este un împrumut vechi din grecescul τάλαντον, și însemna, inițial, un taler al
balanței, o `unitate de greutate`, de unde, apoi, a însemnat `greutatea, măs ura a ceea ce poate poetul, scriitorul`,
`talent`24. Pe el îl completează labor, `truda`25. Labor este munca istovitoare, cuvântul sugerează ideea de
suferință, oboseală sau munca dură.
De aici cuvântul talent a ajuns să sufere o schimbare de sens, pentru că, în limba română, el este
„aptitudine, înclinare înnăscută într-un anumit domeniu; capacitate deosebită, înnăscută sau dobândită, într-o
ramură de activitate, care favorizează o activitate creatoare” (vezi DEX) 26.
Talentum înseamnă, în limba latină, spre deosebire de limba română, priceperea dobândită de artist, în
urma muncii, efortului depus de el și lui i se opune ingenium, acea calitate pe care omul o are din naștere.
Ceea ce noi am vrut mai ales să arătăm prin aceste etimologii este că sacralitatea poeziei, a cărei origine
este foarte veche, a fost sesizată pentru prima dată de către romani, la greci, poezia fiind apreciată mai ales ca un
meșteșug, iar în acest sens, avem etimologiile cuvintelor poet și poezie.
Acest fapt nu înseamnă, desigur, că, pentru greci, poezia nu avea un element divin, ci că acest element
divin era conceput ca ceva exterior omului, care îi umplea poetului sufletul, sub formă de Muză, nu pornea din
interiorul lui, din puterea sa creatoare.
La romani, ideea poetului profet (vates), a cărui inspirație este de origine divină, dar nu în sensul unui
poet posedat de zei, cum credea Platon, ci în sensul unui poet mai presus de semenii săi, care primea de la
divinitate doar scânteia divină a inspirației, la care se adăuga truda poetică. Acestea sunt ingredientele unei
creații nemuritoare, ne spune poetul Horațiu.

Bibliografie
Aristotel, Poetica, Studiu introductiv, traducere și comentarii de D. M. Pippidi, București, Editura Iri, 1998.
Bailly, A., Dictionnaire grec-français, Paris, Hachette, Rédigé avec le concours de E. Egger, Edition revue par L. Séchan et
P. Chantraine.
Cheie-Pantea, I., Palingeneza valorilor, Timișoara, Editura Facla, 1982.
Ernout A. et A. Meillet, Dictionnaire étymologique de la langue latine, Paris, Librairie Klincksieck, 1959.
Guțu, G., Dicționar latin-român, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1983.
Homer, Iliada, vol. I-II, traducere în metru original de George Murnu, studiu introductiv și note de D. M. Pippidi,
București, Editura Teora, 1999.
Horatius, Opera omnia, vol. I-II, Ediție îngrijită, studiu introductiv, note și indici: Mihai Nichita, București, Editura
Univers, 1980.
Istoria literaturii latine, Vol. II, Partea I, Perioada Principatului, coodonator Mihai Nichita, Editura Universității din
București, 1981.
Kernbach, Victor, Dicționar de mitologie generală , București, Editura Albatros, 1983.
Negrescu, Dan, Invariante clasice în literatura română, Editura Universității de Vest din Timișoara, 2008.
Nietzsche, Friedrich, Opere complete, vol. II, Nașterea tragediei, traducere de Simion Dănilă, Timișoara, Editura Hestia, 1998.
Tatarkiewicz, Wladyslaw, Istoria esteticii, vol. I, Estetica antică, traducere de Sorin Mărculescu, prefață de Titus Mocanu,
București, Editura Meridiane, 1978.
Vergilius, Publius, Marro, Aeneis, București, Editura Paideia, 2000.
[Link]/2010/.../orfism-doctrina-lui-orfeu.

24
Bailly, A., Dictionnaire grec-français, p. 1894.
25
A. Ernout et A. Meillet , op. cit., p. 334.
26
DEX, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu-Iordan – Al. Rosetti”, Editura Univers Enciclopedic Gold, Bucureș ti,
2009, p. 1100.
281
 CICCRE I 2012

Gabriela RADU The Description of New Hungary Representing Kingdoms,

(West University of Provinces, the Banat County and Other Counties under
Timiș oara)
Hungarian Sovereignty – a Revaluation Through Translation
of a Major Written Tradition of European Culture

Abstract: An important documentary source emerged in the eighteenth-century, the Latin work of the Jesuit priest, Samuel
Timon, Imago Novae Hungariae representans regna, provincias, Banatus Et Comitatus Ditionis Hungaricae is still very
little explored. As testified by the author himself, in his work, “he intents to present the most important facts from
Hungarian provinces”. Among these provinces, a privileged place is reserved to Banat, important not only from a historical
but also from a scholar perspective. By definition, the historical work is a custodian of valuable knowledge of the past, and
its value as a cultural product relies on conveying it to future generations. The current paper presents the main arguments
for the first Romanian translation of Samuel Timon’s work regarded not only as a simple documentary source, but also as a
receptacle and a disseminator of a cultural outcome.

Keywords: historiography, translation, recovery, source, narrative

Rezumat: Importantǎ sursǎ documentarǎ, apǎrutǎ în secolul al XVIII-lea, opera în limba latinǎ a preotului iezuit Samuel
Timon (1675-1736), Imago Novae Hungariae representans regna, provincias, Banatus, et Comitatus Ditionis Hungaricae
constituie un material încǎ foarte puţin explorat. Dupǎ cum mǎrturiseşte însuşi autorul, în lucrare “urmǎreşte prezentarea
celor mai importante probleme din provinciile ungare,” între care situaţia Banatului ocupǎ un “spaţiu” privilegiat, nu doar
pentru istoric, ci pentru oricare cercetǎtor. Prin definiţie, un recipient al cunoştinţelor valoroase ale trecutului, opera istoricǎ
este ea însǎşi un produs cultural întemeiat pe “transmitere”. Aceastǎ lucrare ia în considerare justificarea primei traduceri în
limba românǎ a scrierii lui Samuel Timon, consideratǎ nu doar o simplǎ sursǎ documentarǎ, ci un receptacul care pǎstreazǎ
un produs cultural şi totdatǎ un factor care selecteazǎ şi chiar transformǎ materialul pe care îl poartǎ.

Cuvinte-cheie: istoriografie, traducere, recuperare, sursă, narativ

Introduction
Writing about “the innocence of great distance”1, George Steiner referred to one of the most interesting
aspects of the act of translation. The main idea within this statement is that the larger the time interval between the
original text and the moment of translation, the easier is the interpreter’s effort to achieve a diabasis2 of it. Although
the “great distance” the author was writing about in After Babel is only three hundred years, for the chosen text, the
diabasis is possible and desirable. This point of view is confirmed by Steiner himself: “Translation recompenses in
that it can provide the original with a persistence and geographical-cultural range of survival which it would otherwise
lack”3. A translation project, even an individual one, will try decoding, interpreting, preserving and transmitting the
“universe” captured in the original work. If this “universe” is not preserved through translation, it would be sooner or
later forgotten. Samuel Timon’s erudite and systematic work, circumscribed to the Enlightenment tradition, written in
an austere and rigorous style, is brought to the public attention again by a first complete Romanian translation. The
work itself pleads for such an undertaking, because the historical evidence relies through its content and approach to
not only on local realities but also on a distinctive European dimension.

1
G. Steiner, After Babel, Aspects of language & translation, Third edition, Oxford University Press, p. 380.
2
Crossing (from Greek).
3
G. Steiner, op. cit., p. 416.
282
 CICCRE I 2012
Samuel Timon: a short biographical note
Renowned and respected during his life for the importance of his works, the Jesuit priest Samuel Timon
is, now, almost unknown. He was born on July 20th 1675 in Trenčin 4 known as Trenčianska Turná, in Slovak
and as Tornyos, in Hungarian. He studied in the Jesuit College of Trenčin between 1683 and 1691 and was
admitted in the Jesuit order in 1693. He worked in Vienna as a novice and later on, he taught in Skalica5. By
studying at Judenburg6 and Buda, Timon completed his education. Afterwards, between 1725 and 1726, he
activated as a professor at the Jesuit College of Trnava7 and at he University of Kosice8, since 1721. The fact that
Samuel Timon has been for a year the Rector of the Jesuit College of Cluj9 should also be mentioned. He died on
April 7th 1736 in Kosice (named Cassovia in Latin, Kassa in Hungarian, and Caşovia in Romanian).
Apart of his contribution to historical field, Timon’s opera omnia also contains works in linguistics,
theology and geography10. One of Timon’s most important works for the study of eighteen century Europe has
been published in two parts, one year apart from each other. Timon worked on the subject between 1714 and
1719. The first part, Imago antiquae Hungariae, repraesentans terras, adventus res gestas gentis hunnicae.
Historico genere strictim perscripta11 was published in 1733 while the second part, Imago novae Hungariae,
repraesentans regna, provincias, banatus et comitatus ditionis hungaricae. Historico genere strictim
perscripta12 was published in 1734, both in Kosice.
Imago novae Hungariae... – an overview
The current paper presents the second part of Timon’s work, Imago novae Hungariae... The Romanian
translation is based on the second edition published in Vienna in 1754. Structured into eighteen chapters of
unequal size, preceded by a preface that will be examined toward the end of this paper, the historical work

4
Town in Trenčin District, placed in Northwest Slovakia.
5
Town in Western Slovakia.
6
Town in the state of Stiria, region situated in Southeast Austria.
7
Cf. Laura Stoica, Trnava – spaţiu formativ al elitei române ardelene în secolul al XVIII-lea în “Annales Universitas Apulensis”,
Series Historica, 2009, p. 101-112.
8
Town in Eastern Slovakia.
9 Cf. Paul Shore, Jesuits and the Politics of Religious Pluralism in Eighteenth Century Transylvania, Culture, Politics and

Religion, 1693-1773, Co-Published with Institutum Historicum Societatis Iesu (Rome), p. 94.
10
Syllabus vocabulorum Grammaticae Emanuelis in ordine digestus. Nagyszombat 1702; Celebriorum Hungariae Urbium &
Oppidorum topographia. Pars Secunda. Pannoniam novam complexa... Nagyszombat 1702.; Dies Peripateticus. Hoc est
Philosophicus & Ambulatorius... Nagyszombat 1708. (névtelenül); Corona Regni Hungariae... Carolo VI. Imperatore tempore
impositi diadematis, a Collegio Tyrnaviensi oblatam. Nagyszombat 1712. (névtelenül); Synopsis novae chronologicae Regnorum
Hungariae. I-II. Nagyszombat 1714, III. Nagyszombat, 1715 Brevis commentarius IV. Nagyszombat 1718, V. Nagyszombat 1719;
[Synopsis novae chronologicae Regnorum Hungariae, Croatiae, Dalmatiae etc. Pars I. et II. a nativitate S. Stephani primi regis
hungarorum inchoata. Pars III. Ab anno 1458 ad 1526. perducta. Uo., 1714, 1715. (Új kiad.: Epitome chronologica... usque ad
annum 1576. typis edita, nunc denuo accurate revisa, in multis correcta, aucta & usque ad annum 1736. producta. Rost Tamás SJ
által. Cassoviae, 1736. és Claudiopoli, 1764)]; Epitome chronologica rerum Hungaricarum. Kassa 1736; Purpura Pannonica, sive
vitae et gestae S. R. E. cardinalium, qui aut in ditionibus sacrae coronae Hungaricae nati cum regibus sangvine conjuncti, aut
episcopatibus Hungaricis potiti fuerunt... Tyrnaviae, 1715. (névtelenül; Cum additamentis. Cassoviae, 1745. Aucta et emendata.
Claudiopoli, 1746. Skoda György SJ-nek is tulajdonították); Imago antiquae Hungariae, repraesentans terras, adventus res gestas
gentis hunnicae. Historico genere strictim perscripta. Cassoviae, 1733. (Új kiad. Tyrnaviae, 1735; Viennae, 1754; Viennae,
Pragae et Tergesti, 1762; Cassoviae, 1766, 1833); Imago novae Hungariae, repraesentans regna, provincias, banatus et comitatus
ditionis hungaricae Historico genere strictim perscripta. Cassoviae, 1734. (Új kiad. Tyrnaviae, 1735; Viennae, 1754. és Viennae,
Pragae, Tergesti, 1762); Tibisci Ungariae fluvii notio, Vagique ex parte... Cassoviae, 1735. (Új kiad. Uo., 1767); Opusculum
theologicum, in quo quaeritur, an et qualiter possit Princeps Catholicus in ditione sua retinere haereticos, vel contra poenes eos
aut exilio ad Fidem Catholicam amplectendam cogere... Tyrnaviae, 1721.
11
“The Description of Old Hungary, describing the lands, arrival and the Deeds of the Hunns, edited in brief in historical genre”.
12
“The Description of New Hungary describing Kingdoms, Provinces, the Banat County and other counties under Hungarian
Sovereignty edited in brief in historical genre”.
283
 CICCRE I 2012
presents in its first chapter the events that took place in the Hungarian Kingdom beginning with the reign of
Saint Stephen I13 in the tenth century and continuing with those that followed his death and ended with important
territorial looses. The title of this first chapter, “About Hungary in general” as well as its beginning phrase,
reveal the intention of the author to research “what other regions among those described, would have been
occupied by Hungarians during the rule of Saint Stefan the 1st”. In this chapter, Timon rigorously describes the
geographical position of the Hungarian provinces, debates on the etymology of the name Hungaria and, finally,
presents the heraldic signs of the kingdom.
The second chapter – “About the counties of Hungary in general, about many others in particular” – contains
precise, almost technical information about administrative structure of the Kingdom of Hungary. The next two
chapters are: “About the four counties mentioned by Stephen Werbőczy14 and also about the territories under the
Hungarian Sovereignty across the Sava River15“ and “About the Banat of Machov, about the Banat of Bosnia and
about various misfortunes of Belgrade”, respectively. The fifth chapter – “About the Banat of Severin” – expounds
the history of the region since its founding as a praefectura until the Knights of Rhodes16 took it in custody. The titles
of the next chapters are going to be mentioned, briefly. Only the chapters that refer to facts that are of interest for this
study will be further presented in more detail. Thus, the sixth chapter is entitled “About some unusual Banats”, the
seventh chapter, “About the counties of Torontál17 and Dobruja”, the eight chapter “About the episcopacies founded
by King Stephen”, and the nine chapter “About the Hungarian Magistracy and the Old Institution”. The next chapter –
“About Transylvania” – one of the most extensive parts of Timon’s work and the eleventh chapter – “The Description
of the Székler Land18“ – are of major importance for the current endeavor. Transylvania’s administrative structure is
presented as constituted of Hungarian, Szekler, and Saxon Counties, the borders are clearly delimited, the etymology
of the name Transilvania is examined and the judicial system is described.
The Jesuit historian spends an entire chapter, the twelfth19, to mention, in a chronicler’s manner, the rulers
and the invaders of Transylvania together with the contiguous historical data. After the thirteenth chapter, “About the
Kingdoms of Galicia20 and Lodomeria21”, Timon reserves two entire chapters, the fourteen and the fifteenth22, to
describe Moldavia and Wallachia, respectively. More than that, chapter sixteen presents “The memorable events in
Wallachia, Moldavia and Transylvania between fifteen and sixteen hundred that concurred to the cognition of the
lands of those regions; a history added by Nicholas Stephen”. The last two chapters – “About the Hungarian Illyria23“
and “Some memorable events from Bosnia and Rascia24 under the Rule of Carol the First, the King of Hungary, until
the dereliction of this region” – are followed by an Index that completes and closes Timon’s historical work.
The Historical Perception of Imago Novae Hungariae…
Appreciated and referred to by the seventeenth and the eighteen centuries historians like Charles Du

13
Saint Stephen I of Hungary (in Hungarian, Szent István király) born in 975? – died in 1038, considered the founder of the
Hungarian Kingdom and celebrated as a saint by both, Catholic and Orthodox churches.
14
Werbőczy István (Stephen Werbőczy, 1458-1541) jurist and statesman under Ioan Szapolyai. He published Tripartitium opus
iuris consuetudinarti inclyti regni Hungariae in Vienna in 1517.
15
The Sava is a river in Southeast Europe, a right side tributary of the Danube River.
16
Also known as the Hospitallers or Order of Hospitallers, and the Knights of St John, Order of St John and currently The
Sovereign Military and Hospitaller Order of St. John of Jerusalem, called of Rhodes, called of Malta.
17
Administrative county of the Kingdom of Hungary.
18
The Szekler Land refers to the territories inhabited mainly by the Székely.
19
“The enumeration of the rulers and of the invaders of Transylvania”.
20
Galicia or Halizia is a historical region in Central Europe.
21
Historical region in Eastern Central Europe is currently divided between Poland and Ukraine. It was part of Austro-Hungarian
Empire since 1772.
22
“About Cumania or Moldavia” and “About Transalpina or Wallachia”.
23
Historical region on the Eastern coast of the Adriatic sea, located today between Dalmatia and Albania.
24
Principality of Serbia inhabited and ruled by Serbs; the seat of the early medieval state of Serbia.
284
 CICCRE I 2012
Fresne Du Cange25 in Illyricum vetus & novum: sive Historia regnorum Dalmatiae, Croatiae ..., Mátyás Bél26
in Notitia Hvngariae novae historico geographica, divisa in partes quatuor ..., József Benkő27 in Imago
inclytae in Transsylvania nationis siculicae historico-politica, ex ..., Gottfried Schwarz28 in Decadum Ant.
Bonfinii editio nupera Posonio-Viennensis iusto pretio aestimata or Joannes Severinus în Pannonia veterum
monumentis illustrata cum Dacia Tibissin, the historical work of Samuel Timon was insufficiently exploited
in the Romanian historiography. Only in the eighteen and the nineteen centuries some Romanian scholars
used Timon’s work in their studies. For instance, the appreciation and notoriety of Imago Novae Hungariae …
is exemplified by a fragment from Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae29: “Gyula senior, Ducis
Tuhutum nepos, aeque Dux Transylvaniae, suscepto Constantinopolim itinere, fidem Christianam ibidem
saeculo X iuxta Ecclesiae Orientalis ritum amplexus est, assumptoque secum in Transylvaniam monacho
Hyerotheo, postea ad episcopi munus evecto, plures e popularibus quoque suis eidem Ecclesiae asseruit,
docente id ipsum Samuele Timon in Imago antiquae Hungariae, lib. 3, cap. 5”30.
As the second example used in probating the value and the notoriety of Timon’s work is a writing from
the nineteen century that belongs to a participant in the 1848 Revolution, namely to August Treboniu Laurian
(1810-1881) who cited Timon’s work31 in Temisiana sau scurtǎ istorie a Banatului Temisianu (Bucureşti,
1848)32 as a reference to clarify the inferences circumscribed to “ban” title and rank.
Samuel Timon’s works, all of them written in Latin, are hardly accessible nowadays for the modern
researcher. Apart from some studies belonging to the Slovak research school33 and a few citations that occurred
in Romanian historical works34, there are no synthetic and systematical studies on Timon’s writings.
From the praefatio
In his arduous attempt of elaborating a historical work, Timon specified from the beginning in his
praefatio the sources he has used, the style he has chosen for his writing: “edited in brief, in historical genre”.
Also, he mentioned the targeted audience of his work: “Nimirum vetera pleraque reconditiora atque abstrusiora
sunt, quam quisquam, nisi expertus, credere possit. Ego quoque, qui in variis studiis vel plurimum aetatis meae
versor, cum formidine scriptionem hanc inchoavi.”35 Even if the statement above is not explicit, it implies that
his work addresses the specialist, the expert. This inference is enforced by the fact that Timon uses Latin and not
a vernacular language like Hungarian or Slovak.
The specificity of the historical endeavor
Timon’s work represents a synthesis based on other more extensive sources that are filtered by the
author. The author uses a large variety of sources and seems to adopt a “contemporary” perspective in rebuilding

25
Philologist and historian (1610 – 1688) of the Middle Age and Byzantine Empire.
26
Lutheran priest (1684 – 1749).
27
Protestant pastor, theologian, botanist, historian, linguist (1740 – 1814).
28
German theologian (1707-1786).
29
Petition of the Romanians of Transylvania; the name of two petitions sent by the leaders of the ethnic Romanians of
Transylvania to the Holy Roman Emperor Leopold II, demanding equal political rights with the other ethnicities of Transylvania
and a share of the Transylvanian Diet proportional to their population.
30
Gyula the Old, the nephew of Tuhutum, the Duke of Transylvania, during his trip to Constantinople, embraced the Christian
faith, precisely the Eastern Orthodox Church, in the tenth century. Also, after bringing a monk, Hierotheos, with him in
Transylvania, whom he raised at the rank of episcope, Gyula brought many others from his people in this church, as Samuel
Timon shows in Imago antiquae Hungariae…, the third book, chapter V. (trans. from Latin).
31
S. Timon, Imago novae Hungariae, p. 28.
32
A. T. Laurian, op. cit., Viena, 1840, p. 31.
33
Richard Marsina, “Samuel Timon and His Views on the Early Slovak History.” Studia Historica Slovaca 13 (1984): 91-105.
34
Adolf Armbruster, Romanitatea românilor Istoria unei idei (The Romanity of the romanins. The History of an Idea) Ediţia a II-a
revǎzutǎ şi adǎugitǎ, Bucureşti, Editura Enciclopedicǎ, 1993, p. 72.
35
S. Timon, op. cit.
285
 CICCRE I 2012
the past. Timon’s work becomes, in fact, an anthology of the most important documentary sources available at
that time. Even if the referred authors are cited without major observations or commentaries, Timon has
significantly contributed to establishing historiography as a separate field of study by using a large number of
sources, almost encyclopedically, and by examining these sources from a cultural and social perspective.
The main purpose of Timon’s work is stated at the beginning: “If I would not have had in my hand some
letters and some official documents of some of the most important Hungarian prelates and Kings and if I would
not have red foreign history books, I would have restrained myself from this endeavor. This book aims to present
the most important problems of Hungarian provinces”. The preface also contains a message that is characteristic
to the Enlightenment movement: “for the truth to be brought to light as much as possible”.
Written historical sources
“I have noticed that many others prefer to drink from murky and whirling springs instead of sipping the
well known facts from clear rivers. These nocturnal things might have such a value at least for the scholars, so
that they would bring those facts to light. It is above human power to fulfill all expectations”36.
The above translation reveals that the author’s ranking of sources: regarding the “clear rivers”, the “murky
and whirling springs” must prevail for the historian, his mission being their clarification. In this manner, Timon
redirects the historical concepts of his predecessors, especially of the chroniclers of the Middle Age, for whom the
sources that would have had the endorsement of the “authority” would prevail against those that would have not.
By examining some of the sources used by the Jesuit priest, one can establish their large variety as
primary, secondary and tertiary sources. These are testimonies of witnesses, narrations, memoirs, letters,
catalogues of kings and emperors, genealogies, coin inscriptions etc. All of the above and many other sources
constitute the raw material from which the historian deciphers the historical facts.
“For the truth to be brought to light as much as possible, I had power through specific opinions of the
authors and through the narratives contained in various documents” 37declares Timon. Most of the sources are
written and they are bibliographical sources, documents – vetera monumenta – as mentioned by Timon in the
preface of his work. Some of these documents are mentioned further in order to prove the large variety of the
documentary sources used by Timon.
Of major interest for Timon is the document written in the chancellery of the King Bela the Fourth, after the
Knights of St John38 have left, in 1259, the territories donated to them by the King himself. Timon makes the
following comment on this episode: “as made known by King Bela in his 1264 letter using the wording: <Finally,
after the thoughtlessness of the Bulgarians during the war between us, destroyed with hatred the Kingdom of
Bohemia, the Ducat of Austria and of the faithful Styria, the Banat of Severin that none of our barons wanted to take
responsibility to defend, even if they were carefully solicited by us, the magister Laurentius defeated repeatedly the
Bulgarian army, the Banat being entrusted to him by us together with the booty that some of the Bulgarians carried:
more than that, some of them on the Danube banks were impaled; and thereby, once the Bulgarian shamelessness has
dimmed, he returned to our Majesty especially the Banat County for the previously good state to be restored with
supreme authority.>39 Timon concludes his narrative with the words: “Thus said the King”.
In another fragment, in order to mention the donation of the province of Machov made by the King Bela
the Fourth of Hungary to his relatives, Timon indicates as bibliographical source his own work: “ut in Synopsi
Rerum Hungaricum indicavi.”40 (as I pointed out in the Inventory of the Hungarian Kings). Also in the sixteen
chapter, “The Memorable Deeds from Wallachia”, Timon refers to the same source: “Primam narrationis partem

36
“Animadverti quoque multos malle ex fontibus, quamtumvis seculentis ac turbidis, quam ex rivus purioribus notitiam rerum
haurire. Valebunt fortasse hae lucubrationes apud doctos saltem eatenus, quad testatoria in lucem proferentur. Omnium
expectationi satisfacere, humani viribus maius est”. S. Timon, op. cit., praefatio.
37
S. Timon, op. cit., praefatio.
38
Cf. Patriciu Dragalina, Istoria Banatului Severin (The History of the Banat of Severin), Tipografia Diecezană, Caransebeş, 1899.
39
S. Timon, op. cit., p. 24.
40
Ibid., p. 19.
286
 CICCRE I 2012
longe aliter cum Istvanffio exposueram in Synopsi Rerum Hungaricarum”41. It means: “I presented the first part
of the story in Synopsi...” The same occurrence is found on page 118: “…quam Synopsi rerum hungaricarum
inferui”, i.e. “which I deducted from Synopsi...”.
One of the oldest historical documents from Transylvania is used by Timon in his Imago Novae
Hungariae. It is known that the Transylvanian Saxons have received in early times (1224) special rights and
privileges from Hungarian Kings. These rights, privileges and obligations of the Saxon colonists were included
in the so called Diploma Andreanum42 issued by Andrew the Second of Hungary (1205 – 1235): “Such that all
the people starting with Baraolt and ending with Sibiu, together with the lands of Saxons and of Szeklers to
become a single population and to be counted in a single county, disbanded all other county roots except Sibiu.”
Timon also mentions inscriptions on coins: “luce sacra Caroli similis Alba accipit ortus insolida primus ponitur
arce lapis. Iulia nota fui, Carolus vim, robur et auxit, Iulia si libeat nunc Carolina vocer”, i.e. „Alba was born
from sacred light as Carol. The first stone of the new citadel is placed. I have been known as Iulia, Carol has
increased its strength and toughness, me, Iulia, will be named from now on Carolina, if allowed”.
In his analysis on the problematic situation that appeared in Croatia during the rule of Ilona because of
the territorial expansion policy of her brother, Leopold the First of Hungary, Timon raises doubts regarding the
name “Lepa” attributed to the Queen of Croatia by stating: “Truthfully, in order to prove this assertion, the
testimony of an old authority or of documents is necessary, otherwise [the assertion] does not exist or is
fabricated”. Also in this fragment, Timon proves another on of his statements using an epitaph: “Ladislai
Sanctissimi Pannoniae Regum consortum ossa quiescent” 43, meaning “the bones of the relatives of Ladislau, the
holiest of the kings of Pannonia are at rest”.
Beside the few written documents mentioned by now, Timon resorts on intermediate sources. These
are manly works of other scholars that were either contemporaneous or preceded him. For example in the
chapter entitled “About Transalpina and Wallachia”, in order to clarify the etymology of the word vlah,
Timon refers to the work of Aeneas Silvius44. Another frequently cited work is that of Odorico Rinaldi 45,
Annales Ecclesiastici that contains a chronological description of the events within the Catholic Church.
Another source that Timon mentions is the work of the Lutheran priest Michael Sigler (1535 - 1585),
Chronologia Rerum Hungaricarum, Transylvanicarum et Vicinarum Regionum, Libri Duo, nunc primum in
lucem edidit, Decadis I. Monumentum II. The Jesuit historian also mentions the work of Ioannes Lucius (1604
- 1679), De regno Dalmatiae et Croatiae which contains valuable references and historical maps. Numerous
citations are made to the works of Gregorius Petheo and of Ştefan Werboczy which Timon names “viri
eruditissimi atque spectatissimi et in republica maximis gravissimisque causis cogniti” 46 i.e.“the most erudite
and outstanding men, skilled in the deepest and most cumbersome causes of public life”.
In his research, Timon does not rely only on primary and secondary souces, he also uses tertiary sources
when he writes about Ioanes Hortylius which he finds in the work of Giovanni Antonio Magini47: “de Siculis
tamen Ioannes Hortylius apud Ioannes Maginum in descriptione Transsilvaniae haec ad memoriam notavit” i.e.
“nevertheless Ioannes Hortylius mentioned these facts about the Szeklers to remembrance”.
Historical and/or literary writing
Taking into account the distinction made by the historian and theoretician Hayden White regarding the term
“narrating” i.e. the objective presentation of existing events in and outside the evidence and “narrativizing” meaning

41
Ibid., p. 96.
42
Golden Charter of Transylvanian Saxons.
43
S. Timon, op. cit., p. 124.
44
Pope Pius II, born Enea Silvio Piccolomini (lat. Aeneas Sylvius; 18th of October 1405 – 14th of August 1464).
45
Odorico Rinaldi or Raynaldi (1595-1671), italian hystorian and general of the Oratorian Order of Saint Filip Neri.
46
S. Timon, op. cit., p. 114.
47
Ioannes Maginus in Latin (1555 – 1617), italian astronomer, mathematician and cartographer.
287
 CICCRE I 2012
the subjective imposition of a story in which the events speak for themselves48, we favor the latter when analyzing
Timon’s work. Most of Timon’s work represents a sequence of precise facts, of names – more or less known – of
documents cited as proofs. Still throughout Imago Novae Hungariae…, the reader is sometimes surprised by
fragments that would rather be specific to a Middle Age chronicle than to a historical writing.
Such examples where the historian was replaced by the writer can be found in many passages of Imago
Novae Hungariae. A swift sequence of snapshot-like events, very expressive and equally powerful, are skillfully used
by Timon to describe the capture and the horrible death of Despot Voivode (1511 – 1563). Despot attempted to
reform the morals in Moldavia and tried to limit the powers of the boyars. He found himself under siege in the
Suceava fortress for three months. Finally, he was forced to surrender to the hetman Stephen Tomşa. Timon captures
this moment as follows: “First, he tried to delay and to escape through guile. Then, if he cannot persuade the ones who
were pressing for their first judgment, neither through suppliance, nor through promises, he climbed the horse covered
with harness and showed up in the front of the assailants. After they ordered him to get down his horse, he obeyed
with delay. After his garment has been taken out and verified and no deceit has been found, Despot was brought to
Stephen Voivode. After hitting his shoulder first and his chest later, he has laid on the ground […]. He was murdered
by sword on November the fifth”. This fragment shows that the literary narration49 leads the writing beyond the
chronicle towards the true historical writing, as observed50 by Nancy Dyer, professor at the Hispanic Department of
Texas University. The study of the use or nonuse of these “narratives” by the historian may lead to the understanding
of the complexity of historiographical mission. “<Facts> are really story elements which can be suppressed,
subordinated, highlighted, and manipulated as one would the elements of a novel or a play”51.
Conclusion
Samuel Timon’s work was appreciated and well known in the eighteen century, but is almost unknown
in our days. A first translation of his Imago Novae Hungariae… can lead us to the opportunity of studying at
least two important aspects of this book: a rich and various material about the past of Romanian people and a
particular interpretation of the history and the legend, equally.
References:
Armbruster, Adolf, Romanitatea românilor Istoria unei idei (The Romanity of the romanins. The History of an Idea) Ediţia
a II-a revǎzutǎ şi adǎugitǎ (The second revised and added edition) Bucureşti, Editura Enciclopedicǎ, 1993.
Bak, János M., Martyn Rady, László Veszprémy (eds.). Anonymous, Notary of King Béla, The Deeds of the Hungarians,
Master Roger’s Epistle to the Sorrowful Lament about the Destruction of Hungary by the Tartars. Central Europeran
Medieval Texts, Vol. 5. Budapest-New York, 2010.
Dyer, Nancy Joe, “Alfonsine Historiography: The Literary Narrative”, Emperor of Culture: Alfonso X the Learned of
Castile and His Thirteenth-Century Renaissance, Robert I. Burns, ed. Philadelphia: Univ. of Pennsylvania Press, 1990.
Shore, Paul, Jesuits and the Politics of Religious Pluralism in Eighteenth Century Transylvania, Culture, Politics and
Religion, 1693-1773, Co-Published with Institutum Historicum Societatis Iesu (Rome).
Simon, Andrew L., Made in Hungary: Hungarian contributions to universal culture, Copyright@1998.
Steiner, George, After Babel, Aspects of language & translation, Third edition, Oxford University Press.
Timon, Samuel, Imago Novae Hungariae, Repraesentans Regna, Provincias, Banatus, Et Comitatus Ditionis Hungaricae,
Historico genere strictim perscripta a Samuele Timon, e Soc. Iesu Sacerdote. (The Description of New Hungary
representing Kingdoms, Provinces, the Banat County and other counties under Hungarian Sovereignty) Viennae
Austriae, Typis Ioannis Thomae Trattner, Sac. Caes. Reg. Aulae Bibl. et Univers. Typogr. MDCCLIV.
Venuti, Lawrence, Translation, History, Narrative, Meta: journal des traducteurs / Meta: Translators’ journal, vol. 50, nr.
3, 2005, p. 800-816. [Link]

48
Hayden White, "The Value of Narrativity in the Representation of Reality," Critical Inquiry 7 (1980): 10.
49
She was referring to a historical work emerged in 1264.
50
Nancy Joe Dyer, “Alfonsine Historiography: The Literary Narrative”, Emperor of Culture: Alfonso X the Learned of Castile and
His Thirteenth-Century Renaissance, Robert I. Burns, ed. Philadelphia: Univ. of Pennsylvania Press, 1990, p. 141-58.
51
Ibid. p. 142.
288
 CICCRE I 2012

Ionela Filofteia FILIPAŞ Contrariile iniţiatului

(Grup Şcolar „Jozef Gregor Tajovsky”,
Nădlac)

Abstract: Unlike the definition that we find in the dictionary, on the term contrary - the name given to the definition that
means sides, characteristics or trends of objects and processes opposite each other, so that mutually exclusive - this paper
attempts to show that the ancient Roman hero, Aeneas is the matrix that coexists opposite: human, respectively the hero
(duty to the community), these meaning foundations of its inner construction, not really a total upheaval of the individual.
From the very beginning, Aeneas has the characteristics of a hero, because it is his destiny, determined by Fatum,
and even if some gods are hostile, HE IS THE FOUNDER OF THE CITADEL.

Keywords: opposites, adept, Aeneas, Fatum, heroic, human

Rezumat: Contrar definiţiei pe care o regăsim în DEX, referitoare la termenul contrarii – denumire dată noţiunii care
desemnează laturi, însuşiri sau tendinţe ale obiectelor şi proceselor opuse unele altora, astfel încât se exclud reciproc –
lucrarea de faţă încearcă să demonstreze că eroul antic latin, Aeneas reprezintă matricea în care coexistă CONTRARIILE:
umanul, respectiv eroul (datoria faţă de comunitate), aceste elemente însemnând fundamente ale construcţiei sale interioare,
fără a însuma de fapt o bulversare a individului.
Aeneas are încă de la început caracteristicile unui erou, deoarece acesta este destinul său, stabilit de Fatum, şi chiar
dacă unii zei îi sunt potrivnici, EL ESTE ÎNTEMEIETORUL DE CETATE.

Cuvinte-cheie: contrarii, iniţiat, Aeneas, Fatum, eroic, uman

Vom încerca în cele ce urmează să lămurim noţiunea de contrarii ale iniţiatului făcând trimitere la
personajul principal al Eneidei: eroul Aeneas.
Mai întâi va trebui să stabilim de ce am apelat la termenul de contrarii. Dacă ne raportăm la explicaţia
dată de DEX, atunci contrarii înseamnă „denumire dată noţiunii care desemnează laturi, însuşiri sau tendinţe ale
obiectelor şi proceselor opuse unele altora, astfel încât se exclud reciproc, această opoziţie constituind forţa
motrică şi conţinutul principal al dezvoltării acelui obiect sau proces”1.
Vom încerca să demonstrăm însă, că aceste contrarii, umanul, respectiv (datoria faţă de comunitate)
eroul coexistă în acest individ (Aeneas), reprezentând elemente fundamentale ale construcţiei sale interioare, fără
a însemna de fapt o bulversare a individului. „Am putea spune, deci, având în vedere că natura contradicţiei este
absolutul şi sinele, că orice ruptură între interior şi exterior, obiectiv şi subiectiv dispare, că natura contradicţiei
este concilierea acestora”2.
Aeneas are încă de la îneput caracteristicile unui erou deoarece acesta este destinul său stabilit de Fatum
şi chiar dacă unii zei îi vor fi potrivnici pe parcursul călătoriei sale, oricum acesta e destinul lui – să fie
întemeietor de cetate.
El, în ciuda tuturor factorilor care vor încerca să i se opună, va ajunge să întemeieze cetatea, prin voia
destinului, a Fatum-ului, însă prin drumul iniţiatic parcurs se doreşte conştientizarea statutului său de iniţiat de
către însuşi Aeneas, dar şi de către ceilalţi din jur: „De aceea «victoria» pe care o realizează eroul este o stare, nu
un eveniment. Eroul e «victorios» chiar în timpul luptei şi rămâne victorios chiar dacă piere în bătălie”3.
Conform credinţei romane, toate cetăţile şi toţi indivizii unei comunităţi erau influenţaţi şi orientaţi în
existenţa lor de către acea formă supremă de manifestare numită Fatum. Acestei forţe i se supuneau chiar şi zeii,
indiferent de natura lor. Fatum, destinul determină în linii esenţiale toate evenimentele.

1
Academia Română, Institutul de lingvistică Iorgu Iordan, DEX, Ediţia a II- a, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996, p. 220.
2
Gheorghe Dănişor, Metafizica devenirii, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1992, p. 63.
3
Mircea Eliade, Fragmentarium, Ed. Destin, Deva, 1990, p. 83.
289
 CICCRE I 2012
Un prim înţeles al acestui cuvânt de origine latină, Fatum, -i (n) este „profeţie, prezicere, oracol sau destin,
soartă; [aceste sensuri regăsindu-se pe parcursul textului vergilian, Eneida, în ideea în care Aeneas, întemeietor de
cetate, se supune sorţii în călătoria sa către desăvârşirea iniţierii sale]: Aeneas oblitus fatorum [Aeneas uitând de
preziceri]; quo fata trahunt, sequamur [să mergem încotro ne mână soarta]; Sunt fata mihi ferro excindere gentem
[destinul meu este să distrug neamul cu sabia]; sic fata Iovis poscunt [astfel cere voinţa lui Iupiter]”4.
Revenind la Aeneas, personajul Eneidei, în relaţie cu ideea de Fatum, putem afirma că datul său
existenţial se raportează la faptul că el trebuie să întemeieze cetatea, conţinând în structura sa de individ,
calităţile întemeietorului, dar şi mărci ale umanului.
Foarte important de remarcat este modul în care aceste presupuse contrarii (omul cu sentimentele,
dorinţele şi nevoile sale biologice, respectiv eroul cu datoria faţă de comunitate şi regulile obiective) se regăsesc
în Aeneas ca fiind componente fundamentale ale sale. Lui îi este dat să trăiască în acest fel; pentru el a simţi, a
trăi, a experimenta alături de Didona în mod uman, nu vor fi suficiente însă pentru a-şi părăsi starea de viitor
întemeietor, în măsura în care Fatum-ul, prin intermediul zeilor, îi transmite mesajul său:
„«Ce ai de gând? Cu ce nădejde îţi pierzi vremea în ţara Libiei? Dacă nu te înflăcărează măreţia sarcinii tale şi nu-
ţi dai nici o trudă pentru gloria ta, gândeşte-te cel puţin la Ascaniu şi la nădejdea moştenitorului tău Iulus, căruia îi este
sorocită domnia Italiei şi pământul roman».
Tulburat de această vedenie, Enea încremeni; părul i se făcu vâlvoi de groază şi glasul i se opri în gâtlej. Înspăimântat
de îndemnul ceresc şi de porunca zeilor, ardea de nmmdorinţa de a pleca cât mai repede şi de a părăsi o ţară atât de dragă.
Ce putea însă să facă? Cu ce cuvinte să încerce să o domolească pe regina înnebunită de dragoste? De unde să înceapă?
Gândurile i se zbuciumau când într-o parte, când în alta; se chibzuia în fel şi chip. După ce stătu în cumpănă, i se păru mai
potrivit să cheme pe Mnesteu, pe Sergetus şi pe viteazul Serestus şi să le poruncească să pregătească în taină corăbiile, să
strângă troienii la ţărm, să-i înarmeze, dar să ţină în ascuns pricina noilor măsuri.”5 („Quid struis? aut qua spe Libycis teris
otia terris/ Si te nulla movet tantarum gloria rerum,/ [Nec super ipse tua moliris laude laborem,]/ Ascanium surgentem et
spes heredis Iuli/ Respice, cui regnum Italiae Romanaque tellus/ Debentur. Tali Cyllenius ore locutus,/ Mortales visus
medio sermone reliquit,/ Et procul in tenuem ex oculis evanuit auram./ Et vero Aeneas aspectu obmutuit amens,/
Arrectaeque horrore comae, et vox faucibus haesit./ Ardet abire fuga, dulcesque relinquere terras,/ Attonitus tanto monitu
imperioque deorum./ Heu! quid agat? quo nunc reginam ambire furentem/ Audeat affatu? quae prima exordia sumat?/
Atque animum nunc huc celerem, nunc dividit illuc,/ In partesque rapit varias perque omnia versat./ Haec alternanti potior
sententia visa est:/ Mnesthea Sergentumque vocat, fortemque Serestum,/ Classem aptent taciti sociosque ad litora cogant;/
Arma parent, et quae rebus sit causa novandis/ Dissimulent”6);
În susţinerea acestei idei, B. Pascal afirma în lucrarea sa intitulată Cugetări că omul este o fiinţă prin
excelenţă contradictorie, remarcând faptul că nu există nimic mai straniu în fiinţa umană decât contradicţiile pe
care le desoperim în ea cu privire la toate lucrurile.
În acest sens Mircea Eliade făcea trimitere la ceea ce înseamnă viitorul iniţiat şi implicit viaţa acestuia:
„Este limpede că viaţa lui are o dimensiune în plus, nefiind doar omenească, ci şi «cosmică» pentru că are o structură
transumană. Am putea-o numi «existenţă deschisă» pentru că nu este limitată strict la modul de a fi al omului. […].
Viaţa este trăită pe două planuri, desfăşurându-se ca existenţă umană şi participând în acelaşi timp la o viaţă
transumană, cea a Cosmosului sau a zeilor”7.
Aeneas este o entitate duală, deoarece conţine aspecte specifice atât sacrului, cât şi profanului, atât
trupului cât şi sufletului sau umanului şi Fatum-ului.
Latura sa umană, cu tot ceea ce presupune aceasta, pare a fi subliniată foarte bine de faptul că Aeneas –
omul se oglindeşte în Didona, regina – omul cu statut superior, umanul prin excelenţă, care însă prezintă
slăbiciuni în ceea ce priveşte fiinţa sa, prin prisma sentimentelor ei, iar latura divină poate fi remarcată prin

4
Gheorghe Guţu, Dicţionar Latin-Român, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, p. 465.
5
Publius Vergilius Maro, Eneida, traducere de Eugen Lovinescu, text revăzut, prefaţă, tabel cronologic, note şi indice de Eugen
Cizek, Editura pentru Literatură, 1964, p. 104.
6
P. Virgili Maronis, Opera, nouvelle édition publiée avec une notice sur la vie de Virgile des remarques sur la prosodie, la métrique et la
langue, des arguments et des notes en français, des tables pour les noms propres historiques et géographiques, les principales variantes, les
passages des poètes grecs et latins imités par Virgile et une carte des contrées dans lesquelles se passe l’action de l’Énéide par E. Benoist,
quatorzième tirage revu par L. Duvau, Paris, Librairie Hachette et C ͥ ͤ, 79, Boulevard Saint-Germain, 1901, p. 238, 239.
7
Mircea Eliade, Sacrul şi profanul, traducere din franceză de Brânduşa Prelipceanu, ediţia a II- a, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2000,
p. 110, 111.
290
 CICCRE I 2012
asemănarea înfăţişării lui Aeneas cu impunătorul zeu Apolo.
O altă caracteristică a firii sale umane – cea de întemeietor profan, comun, se dezvăluie şi din faptul că
Aeneas pune temeliile unei cetăţi închinate femeii iubite, uitând pentru un moment scopul călătoriei sale, trasat
încă de la început de soartă.
„De îndată ce ajunse la colibele numizilor, cu picioarele lui înaripate, el zări pe Enea punând temelii de cetate şi clădind
locuinţe noi. Purta o sabie înstelată cu o piatră de jasp roşcat; pe umeri îi cădea o mantie strălucitoare de purpură, pe care i-o
lucrase şi i-o dăruise chiar Didona, şi îi petrecuse prin urzeală un fir subţire de aur. Fără zăbavă Mercur îi spuse:
- Ai ajuns să pui temeliile înaltei Cartagine; robit de dragostea unei femei, îi ridici acum o mândră cetate; ţi-ai uitat
de împărăţie şi de ursită.” 8 („Ut primum alatis tetigit magalia plantis,/ Aenean fundantem arces ac tecta novantem/
Conspicit. Atque illi stellatus iaspide fulva/ Ensis erat, Tyrioque ardebat murice laena/ Demissa ex humeris; dives quae
munera Dido/ fecerat, et tenui telas discreverat auro./ Continuo invadit: « Tu nunc Carthaginis altae/ Fundamenta locas,
pulchramque uxorius urbem/ Extruis, heu! regni rerumque oblite tuarum!” 9)
Aeneas conştientizează şi îşi asumă statutul de viitor întemeietor al cetăţii, făcând referire la ceea ce
reprezintă elementele de referinţă pentru un roman: patria şi Fatum (soarta):
„Dacă mi-ar fi fost dat să-mi duc viaţa după plac şi să-mi văd de nevoi, m-aş fi îngrijit înainte de toate de Troia şi
de scumpele rămăşiţe ale morţilor mei… Înaltele curţi ale lui Priam s-ar înălţa şi acum şi cu mâna mea aş fi clădit
pentru învinşi al doilea Pergam. Acum însă, Apolo îmi porunceşte să mă duc în marea Italiei, după cum şi oracolele
Liciei îmi poruncesc la fel. Mi-e dragă Italia, ea este patria mea.” 10 („Me si fata meis paterentur ducere vitam/ Auspiciis
et sponte mea componere curas,/ Urbem Trojanam primum dulcesque meorum/ Reliquias colerem; Priami tecta alta
manerent, et recidiva manu posuissem Pergama victis./ Sed nunc Italiam magnam Gryneus Apollo,/ Italiam Lyciae
jussere capessere sortes:/ Hic amor, hic patria est”11).
Chiar dacă, poate părea că avem de-a face, în ceea ce-l priveşte pe Aeneas, cu un conflict de ordin
interior, conturat pe baza opozanţilor a simţi ca om şi a trebui să îndeplinească ca viitor întemeietor, adică
dragostea pentru Didona şi întemeierea cetăţii, pentru acest individ contrariile devin un modus vivendi.
„Cu alte cuvinte, asumându-şi în mod conştient starea exemplară căreia îi este într-un fel predestinat,
omul se «cosmicizează», adică reproduce la scară umană sistemul de condiţionări reciproce şi de ritmuri ce
caracterizează şi alcătuiesc «o lume», proprie oricărui univers”12.
Diferenţa dintre Didona şi Aeneas este accentuată şi mai mult de faptul că el va deveni un iniţiat şi în
plan metafizic ajungând să pătrundă tainele, să cunoască şi să ştie.
Asemenea personajului Aeneas din Eneida lui Vergilius, asistăm şi în privinţa lui Kesarion Breb,
personajul principal din romanul Creanga de aur, aparţinând lui Sadoveanu, la o lăsare în urmă, la o lepădare de
lumea profană, care îşi întinde plasa de capcane in faţa individului.
Nicolae Manolescu afirma în acest sens:
„Iubirea e […] cea mai dureroasă treaptă a iniţierii. […]. A doua şi a treia sunt ale cumpenei […]. Ultima întâlnire
şi cea mai frumoasă dintre toate înseamnă renuţarea. […]. Există întotdeauna o cruzime a iniţierii. Breb este un om al
spiritului care înfruntă viaţa pentru a-şi găsi abia apoi liniştea sufletului”13.
În mod asemănător putem spune şi despre Aeneas: el se confruntă cu iubirea faţă de Didona, apoi cu
balanţa hotărârii, în cele din urmă intervenind renunţarea la împlinirea profană în favoarea celei sacre, a
întemeierii impuse de Fatum.
Ideea centrală, spre care trebuie mereu să ne canalizăm atenţia, este aceea conform căreia Aeneas are
structură de erou întemeietor de cetate, de lume, am putea spune.
A întemeia, în aceste circumstanţe, devine echivalent cu a săvârşi o cosmogonie, adică a putea reface
asemenea Fatum-ului, ceea ce presupune unitate a contrariilor.
Aşadar, numai cel care poate reface în sine coincidenţa contrariilor poate construi, poate întemeia
asemenea întemeierii originare.

8
Publius Vergilius Maro, op. cit., p. 103.
9
P. Virgili Maronis, op. cit., p. 238.
10
Publius Vergilius Maro, op. cit., p. 106.
11
P. Virgili Maronis, op. cit., p. 241.
12
Mircea Eliade, Sacrul şi profanul, …, p. 115.
13
Nicolae Manolescu, Mihail Sadoveanu sau utopia cărţii, Ed. Paralela 45, 2002, p. 216, 219.
291
 CICCRE I 2012
Iniţial, Aeneas ca orice individ, ancorat în profan, se confruntă cu o ruptură în sine, simţind o variată
gamă de sentimente, de la groază până la admiraţie faţă de factorul sacru, apoi trecând de barierele iniţiatice,
purificându-se, această ruptură se risipeşte, iar el devine, având acces la sacru:
„Transgresarea unei interdicţii în această atmosferă de emoţii intense este însoţită de o ambivalenţă afectivă:
cutremurarea, groaza, tremendum, ce emană din interdicţie şi, atracţia, admiraţia, fascinans, ce provin din apropierea riscantă.
[…]. Căci omul nu poate comunica cu fiinţele sacre fără a trece o barieră care, în mod normal, ar fi trebuit să-l ţină la distanţă.
[…]. Teama este, în acest caz, sentimentul unei puteri superioare invizibile [în cazul nostru Fatum], care pretinde puritatea.”14
Pentru Aeneas care este la început, aşa cum am mai spus, o fiinţă ruptă, este imperios necesar să devină
prin iniţiere, drum şi probe, unitate a contrariilor, asemenea Fatum-ului.
În Aeneas se produce un intens proces de reunificare a fragmentelor de sens contrar, ceea ce trimite spre
ideea de coincidentia oppositorum, referitor la Spiritul său de erou întemeietor:
„A integra, a unifica, a totaliza, într-un cuvânt, a aboli contrariile şi a reuni fragmentele constituie demersul de
predilecţie al Spiritului.” 15
Eroului Eneidei îi este dat să reuşească reproducerea stării originare de armonie cu propriul sine, cu
lumea înconjurătoare, cu zeii şi cu Fatum-ul, pentru ca atunci să fie capabil de reconstrucţia unei lumi propri,
după tiparul divin şi cu caracteristici asemănătoare.
Aşadar, Aeneas trece toate aceste trepte iniţiatice ce culminează cu pătrunderea în infern, parcurgând în tot
acest timp o incursiune către cunoaşterea propriului sine; acest proces de descendere ad immas umbras [a coborî la
umbrele infernului] se dovedeşte a fi echivalent cu o regresiune către starea sa originară, cu scopul de a cunoaşte şi
a se cunoaşte, cu scopul de a se regăsi pe sine în Fatum, acea unică putere cu rol creator, care-l călăuzeşte:
„Unu este de asemenea Principiul. Nemanifestat, de la el decurge totuşi orice manifestare şi la el se întoarce,
odată vlăguită, existenţa ei efemeră; este principiul activ: creatorul. Unu este locul si mbolic al fiinţei, izvor şi sfârşit
al tuturor lucrurilor, centrul cosmic şi ontologic. […]. C. G. Jung a distins o serie de simboluri pe care le numeşte
simboluri unificatoare. Sunt cele care tind să concilieze contrariile, să realizeze o sinteză a opuşil or. [Unu – Fatum –
poate fi unul dintre aceştia.]”16.
Dacă până acum l-am încadrat pe Aeneas în tiparul eroului întemeietor, i-am putea atribui şi statutul de
civilizator şi salvator, deoarece întruneşte toate calităţile ce le revin acestora din urmă, pentru că întemeiază şi
asigură continuitatea neamului latin: „Faptul că s-a simţit necesitatea a două noţiuni în etnologie – «erou
civilizator» şi «erou salvator» – îşi are explicaţia: deşi atributele celor două figuri mitice se contopesc adesea,
este indiscutabil că prin unele isprăvi (lupta cu un monstru, reînvierea oamenilor, etc.) eroul civilizator îi
salvează pe oameni de la pieire. Aşa încât, dacă eroul civilizator străluceşte ca «binefăcător» întrucât fără geniul
lui inventiv n-ar fi existat nici focul, nici anume alimente, nici unelte, nici armele, nici instituţiile sociale etc. –
eroul salvator întrupează prinosul de recunoştinţă faţă de cel căruia grupul îi datorează viaţa însăşi”17.
Destinul lui Aeneas se află mereu sub semnul imperativului trebuie: eroul trebuie să întemeieze, dar
pentru asta este necesar să identifice mai întâi, în sine, unitatea, să refacă ceea ce numim coincidentia
oppositorum şi să conştientizeze acest lucru. Eroul reprezintă alesul ce va trebui să coboare în infern, şi nu doar
asta, ci şi să poată ieşi de acolo, urcând drumul luminat de creanga de aur:
„Orice proces iniţiatic presupune o moarte, simbolică, e adevărat, totuşi moarte, comportând adică o serie de probe
efective, cu caracter de suspensie a existenţei, de dispariţie aşadar, şi cu şocuri fizice şi psihice extreme, cvasi -letale.
Prin urmare, ceea ce numim o experienţă limită. Ea înseamnă încetarea stării profane anterioare, condiţia necesară unei
a doua naşteri, la altă treaptă calitativă. […]. Moartea iniţiatică, fiind o trecere prin întuneric, e totdeauna echivalentă cu
o coborâre în infern. Cei aleşi, destinaţi unei a doua naşteri, trebuie să coboare în infern. Dar trebuie şi să poată ieşi de
acolo. Pentru asta, am văzut, este necesară o creangă de aur (sau un substitut al acesteia)”18.
Deşi putem vorbi în ceea ce-l priveşte pe Aeneas despre dualitate (fire umană şi fire eroică) se pare că
omenescul este depăşit, acest lucru însemnând redobândirea sau mai bine spus, scoaterea la iveală (din adâncul fiinţei
sale) a eroului. Aeneas renunţă la iubirea pentru Didona, îşi înfrânge instinctul sexual, refuză practic împlinirea în plan

14
Aurel Codoban, Sacru şi Ontofanie, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, p. 66, 67.
15
Mircea Eliade, Mefistofel şi Androginul, traducere de Alexandra Cuniţă, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 89.
16
Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, vol. III, Ed. Artemis, Bucureşti, 1994, p. 410 - 411.
17
C. I. Gulian, Lumea culturii primitive, Ed. Albatros, Bucureşti, 1983, p. 236.
18
Alexandru Paleologu, Treptele lumii sau Calea către sine, Ed. Vitruviu, 1995, p. 112.
292
 CICCRE I 2012
uman, se împotriveşte unei posibile întemeieri alături de regina Cartaginei, câştigând un nou statut: „A te împotrivi
firii omeneşti, înseamnă a o depăşi, a te apropia deci de zei, de acele rezervoare de energie fizică şi spirituală”19.
Aeneas se dovedeşte a fi cel în care se reflectă triada Virtus, Fides, Pietas:
„Virtus, substantivul (derivat din vir) desemnează iniţial puterea bărbătească (vezi românescul vîrtute), apoi
puterea ca o calitate, apoi orice calitate abstractă; zeificată, alături de fides şi pietas.
Fides, substantiv desemnând credinţa religioasă (dintr-o presupusă rădăcină bheidh –); dar şi în dreptul roman este
larg întrebuinţat cu sensul de angajament solemn, garanţie, jurământ; de unde bona fide (cu bună garanţie), fidem dare
(a oferi garanţie); anticii simţeau legătura dintre fides şi foedus, -eris; ca derivaţi fidelis (de unde fidelitas, fideliter);
compusul perfidus îl desemnează pe acela «qui perfidem decipit». Divinizată, Fides este Buna Credinţă.
Pietas, personificare a datoriei faţă de zei şi părinţi, Pietas presupune observarea atentă a unor reguli pentru
îndeplinirea obligaţiilor; cu atât mai mult cu cât Pietas acţiona în dublu sens, adică şi ca o reacţie a zeilor faţă de gradul
de îndeplinire a îndatoririlor; substantivul este un abstract derivat din adjectivul pius (3), care la origine putea să
însemne «curat sufleteşte, pur», dacă ne raportăm la un verb piare cu sensul de a purifica. Importanţa lui pietas pentru
structura morală a romanului este reflectată de Vergilius prin «pius Aeneas»; substantivul primeşte în perioada
imperială şi conotaţie politică, Pietas Augusta simbolizând virtutea morală a împăratului.” 20
Aşadar, şi în privinţa acestui element, al respectului faţă de forţele divine, putem afirma că eroul
construit de Vergilius, reprezintă matricea, tiparul, modelul (am putea spune), individul care crede, fără a se
îndoi, în zei, şi mai presus de asta, în Fatum.
Aeneas, omul şi eroul în acelaşi trup, depăşeşte probele iniţiatice, cu scopul de a se autocunoaşte, de a
scoate la iveală latura eroică din sine, acest fapt permiţându-i să îndeplinească actul creator. El învaţă să refacă
în sine, după modelul forţei supreme, al Fatum-ului, coincidentia oppositorum, tocmai pentru a putea săvârşi
cosmogonia (întemeierea cetăţii).
Romanilor nu le era necunoscut acest termen. Cel mai elocvent fenomen în acest sens era reprezentat de
Saturnalii. Cu ocazia Saturnaliilor se săvârşea o formidabilă inversare de valori, în sensul că ceea ce era îngrădit
peste an, acum era permis (sclavul lua locul stăpânului sau matroana devenea asemenea femeii uşoare).
Sistemele de valori se răsturnau, în ideea în care trebuia să se refacă ordinea de la început, iar elementele aflate
în opoziţie să coincidă:
„Dar funcţia rituală şi fundamentul metafizic al acestei răsturnări este limpede: Saturnaliile «totalizau» fragmentele
unei societăţi umane, întocmai cum ceremonia agricolă care stă la baza Saturnaliilor «contopea» germenii în marea
materie telurică. Totul devenea ca la început, ab initio. […]. «Totalizarea» realizată prin răsturnarea tuturor valorilor şi
coincidentia oppositorum”21.
Iată, se pare că în interiorul lui Aeneas există acel ceva, care îl face să îşi continue drumul. Eroul crede
în el şi nu se abate din calea sa, deşi întâmpină destule situaţii limită. Entitate duală, om şi erou, se pare că de-a
lungul călătoriei sale primează eroul, iar dacă am generaliza acest aspect, am putea afirma că Aeneas se
regăseşte într-o oarecare măsură în fiecare din noi. Ceea ce face diferenţa, constă numai în modul în care
gestionăm contrariile, numai în capacitatea noastră de a face din aceste contrarii un mod de viaţă.
„Există înăuntrul nostru şi altă fiinţă, dedesubtul eului născut şi perisabil, care, ignorând totul despre anihilare, se
simte absolut în siguranţă în valea şerpilor şi-n saltul peste apa plină de primejdii”22.
Coborârea în Infern poate coincide cu o coborâre în Infernul propriei fiinţe, această moarte simbolizând
şi înţelepciunea:
„Atunci se înţelege de ce Moartea simbolizează şi Înţelepciunea, de ce morţii sunt omniscienţi şi cunosc viitorul,
de ce vizionarii şi poeţii caută inspiraţia pe lângă morminte. [Se poate vedea poemul blagian, Cimitirul roman]. […].
Iniţierea este întotdeauna în legătură cu revelaţia ştiinţei sacre, a înţelepciunii”23.
Aeneas câştigă lupta cu propria sa fiinţă, având capacitatea extraordinară de a autogenera un echilibru
interior care se reflectă asupra celor două posibile forţe beligerante: omul şi eroul.
Atunci când ne referim la Aeneas, nu îl putem încadra într-o altă tipologie, care să îl definească mai

19
Mircea Eliade, Fragmentarium, …, p. 181, 182.
20
Dan Negrescu, Cultură şi civilizaţie latină în cuvinte, Ed. Paideia, Bucureşti, 1996, p. 117, 79, 103.
21
Mircea Eliade, Arta de a muri, ediţia a III- a, adăugită şi îmbunătăţită, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2006, p. 316.
22
Heinrich Zimmer, Regele şi cadavrul, traducere de Sorin Mărculescu, Ed. Humanitas, 2007, p. 50.
23
Mircea Eliade, Arta de a muri, …, p. 122.
293
 CICCRE I 2012
lămurit, decât aceea de iniţiat, care reuneşte în sine o gamă largă de calităţi, de la curaj până la înţelepciune,
aceasta din urmă desăvârşindu-l ca entitate.
„Înţelepciunea, ea însăşi şi, prin extensie, orice cunoaştere sacră şi creatoare, sunt concepute ca fructul unei iniţieri,
ca rezultat în acelaşi timp al unei cosmogonii şi al unei obstetrici.” 24
Încă o dată, dacă mai era necesar de precizat, forţa Fatum-ului se vede reflectată în eroul Aeneas, acesta
dovedind în fiecare gest al său şi prin fiecare acţiune a sa ori prin vorbele rostite că este un personaj emblematic,
reprezentantul unui sistem de valori bine închegat şi nu în cele din urmă, omul căruia i se permite accesul la
sacru, cinstirea şi păstrarea acestuia până în cele mai infime segmente ale fiinţei sale, justificându-şi într-u totul
apelativul de pater Aeneas.
„Când o fiinţă sacră se divide, ea rămâne egală sieşi în fiecare din părţile sale… un fragment de relicvă posedă virtuţile
relicvei intacte. Cea mai neînsemnată picătură de sânge conţine acelaşi principiu activ ca şi sângele în totalitatea lui.”25
În concluzie, am putea afirma că discuţia despre Aeneas presupune de fapt discuţia despre omul şi eroul,
cele două aspecte care reprezintă, nu neapărat contrarii ale sale, ci principii coexistente ale unui tot unitar.
Omul se trăieşte pe sine, acţionează şi simte ca atare, lăsând loc însă eroului întemeietor, iniţiatului (care
se afla de la bun început în Aeneas).
Fatum-ul are rol hotărâtor în drumul pe care acesta îl parcurge. Omul resimte prigonirile sorţii, însă
eroul trece toate obstacolele, fie ele de orice natură, dovedindu-şi sieşi că este capabil de întemeiere.
Lui Aeneas îi este dat din primul moment să aibă rolul de întemeietor, el însă trebuie să descopere că
poate face asta (şi descoperă pe parcursul drumului iniţiatic). Personajul renunţă la latura sa profană, comună, de
om obişnuit, lasă în urmă împlinirea în plan uman, pe care i-ar putea-o aduce Didona şi îşi continuă calea la
îndemnul Fatum-ului care îi transmite mesajul prin intermediul zeilor.
Aeneas alege să-şi ducă la bun sfârşit misiunea, refăcând după modelul cosmic acea situaţie propice
cosmogoniei, reunind contrariile în ipostaza iniţiatului.

Bibliografie
Academia Română, Institutul de lingvistică Iorgu Iordan, DEX, Ediţia a II- a, Bucureşti, Ed. Univers Enciclopedic, 1996.
Chevalier, Jean, Gheerbrant, Alain, Dicţionar de simboluri, vol. III, Bucureşti, Ed. Artemis, 1994.
Codoban, Aurel, Sacru şi Ontofanie, Iaşi, Ed. Polirom, 1998.
Dănişor, Gheorghe, Metafizica devenirii, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1992.
Durkheim, Émile, Formele elementare ale vieţii religioase, traducere de Magda Jeanrenaud şi Silviu Lupescu, Iaşi, Ed. Polirom,
1995.
Eliade, Mircea, Arta de a muri, ediţia a III- a, adăugită şi îmbunătăţită, Cluj-Napoca, Ed. Eikon, 2006.
Eliade, Mircea, Fragmentarium, Deva, Ed. Destin, 1990.
Eliade, Mircea, Mefistofel şi Androginul, traducere de Alexandra Cuniţă, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1995.
Eliade, Mircea, Sacrul şi profanul, traducere din franceză de Brânduşa Prelipceanu, ediţia a II- a, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2000.
Gulian, C. I. Lumea culturii primitive, Bucureşti, Ed. Albatros, 1983.
Guţu, Gheorghe, Dicţionar Latin-Român, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983.
Manolescu, Nicolae, Mihail Sadoveanu sau utopia cărţii, Ed. Paralela 45, 2002.
Negrescu, Dan, Cultură şi civilizaţie latină în cuvinte, Bucureşti, Ed. Paideia, 1996.
Paleologu, Alexandru, Treptele lumii sau Calea către sine, Ed. Vitruviu, 1995.
Vergilius, Publius, Maro, Eneida, traducere de Eugen Lovinescu, text revăzut, prefaţă, tabel cronologic, note şi indice de
Eugen Cizek, Editura pentru Literatură, 1964.
Virgili, P., Maronis, Opera, nouvelle édition publiée avec une notice sur la vie de Virgile des remarques sur la prosodie, la
métrique et la langue, des arguments et des notes en français, des tables pour les noms propres historiques et
géographiques, les principales variantes, les passages des poètes grecs et latins imités par Virgile et une carte des
contrées dans lesquelles se passe l’action de l’Énéide par E. Benoist, quatorzième tirage revu par L. Duvau, Paris,
Librairie Hachette et C ͥ ͤ , 79, Boulevard Saint-Germain, 1901.
Zimmer, Heinrich, Regele şi cadavrul, traducere de Sorin Mărculescu, Ed. Humanitas, 2007.

24
Idem, Ibidem, p. 307.
25
Émile Durkheim, Formele elementare ale vieţii religioase, traducere de Magda Jeanrenaud şi Silviu Lupescu, Ed. Polirom, Iaşi,
1995, p. 212.
294
 CICCRE I 2012

Maria SUBI Elemente de cromatică vergiliană

(Universitatea de Vest din
Timişoara)

Abstract: Endowed with a refined sense of colour and a special attraction towards decorative beauty, Virgil creatively
combines precious metals and materials in his work: gold (aurum), silver (argentum), purple (purpura), ivory (ebur),
marble (marmor), gemstones (gemmae) etc. – elements which are habitually associated with the ideas of grandeur,
distinction, value as well as particular colours, suggestive of chromatic connotations. These precious objects are frequently
employed in garments’ descriptions in the Virgilian text, as the poet depicts his heroes dressed up in purple and gold (auro
ostroque), and adorned with gemstones (gemmis). The royal splendor of gold, associated with silver and purple, also makes
the Virgilian interiors shine, which so offer the spectacle of a refined and sophisticated opulence. The effect of this type of
terminology is particularly enhanced when it is used as lexical material for rendering portraits. Gold and silver, purple,
gemstones, marble and ivory are combined in metaphorical or comparative structures of exceptional freshness and
chromatic imagery, and serve to emphasise physical charms presented in encomiastic tones.

Keywords: gold, silver, purple, ivory, marble, gemstones

Rezumat: Înzestrat cu un simţ rafinat al culorilor şi cu o atracţie deosebită pentru frumosul decorativ, Vergilius îmbină cu
artă în opera sa materialele şi metalele preţioase, aurul (aurum), argintul (argentum), purpura (purpura, ostrum, murex),
fildeşul (ebur, elephantus), marmura (marmor, Parius lapis), nestematele (gemmae) etc. – elemente ce se impun atenţiei
prin însuşiri legate de ideea de grandoare, distincţie, podoabă, dar şi printr-un colorit specific, ele fiind purtătoare de sugestii
cromatice. Obiectele acestea de preţ se reunesc în număr mare în descrierile vestimentare din opera vergiliană, căci poetul
îşi zugrăveşte eroii în purpură şi aur (auro ostroque) şi decoraţi cu pietre scumpe (monile/ Bacatum, gemmis, iaspide
fulva). Splendoarea regală a aurului, asociat cu argintul şi purpura, conferă strălucire şi interioarelor vergiliene, ce oferă
spectacolul unei opulenţe pline de eleganţă şi rafinament. Efectul acestui tip de vocabular sporeşte însă mai cu seamă atunci
când el este folosit ca material lexical în vederea alcătuirii unor portrete. Aurul şi argintul, purpura, pietrele preţioase,
marmura şi fildeşul se îmbină în structuri metaforice ori comparative de o prospeţime şi un colorit cu totul aparte, care
servesc la punerea în relief a farmecelor fizice, înfăţişate în tonuri encomiastice.

Cuvinte-cheie: aur, argint, purpură, fildeş, marmură, nestemate

Înzestrat cu un simţ rafinat al culorilor şi cu o atracţie deosebită pentru frumosul decorativ, Vergilius
îmbină cu artă în opera sa materialele şi obiectele preţioase: aurul (aurum), argintul (argentum), purpura
(ferrugo, purpura, ostrum, murex), fildeşul (ebur, elephantus), marmura (marmor, Parius lapis), nestematele
(gemmae) etc. – „scumpătăţi” ce se impun atenţiei prin calităţi legate de ideea de grandoare, distincţie, podoabă,
dar şi printr-un colorit specific, ele fiind purtătoare de sugestii cromatice 1. Elementele acestea cu rol ornamental
abundă în descrierile vestimentare din opera vergiliană, căci poetul îşi zugrăveşte eroii în „strai de purpură şi
aur” (auro ostroque), decoraţi cu pietre scumpe (gemmis) şi cu „toate răsfăţurile luxului”.
Astfel, printre darurile pe care Aeneas le oferă Didonei la sosirea lui în Cartagina, se numără o mantie
brodată cu figuri de aur (pallam signis auroque rigentem), un veşmânt cu marginile brodate cu flori de acant
(circumtextum croceo velamen acantho), un colier cu perle (monile/ Bacatum) şi o coroană de aur cu pietre
scumpe (duplicem gemmis auroque coronam): Munera praeterea, Iliacis erepta ruinis,/ Ferre jubet, pallam
signis auroque rigentem/ Et circumtextum croceo velamen acantho,/ Ornatus Argivae Helenae […], matris
Ledae mirabile donum;/ Praeterea sceptrum, Ilione quod gesserat olim,/ Maxima natarum Priami, colloque

1
Vezi în această privinţă Maria Subi, Mateine, Timişoara, Editura Universităţii de Vest, 2004, cap. „Scumpătăţi”, p. 215 ş.u. De
precizat că termenul „scumpătăţi” este preluat de la Mateiu Caragiale (Craii de Curtea-veche).
295
 CICCRE I 2012
monile/ Bacatum et duplicem gemmis auroque coronam2 (Aen., I, 647-650, 652-655) „Mai porunceşte să i se
aducă/ Şi-odoare smulse din prăpădul Troiei:/ O mantie-nchegată-n semne de-aur/ Şi un veşmânt ţesut cu-acant
în juru-i,/ Cu-acant gălbiu, la faţă ca şofranul./ Erau podoabele Elenei, greaca [...], daruri de-a mirare,/ De
mumă-sa, de Leda dăruite;/ Şi sceptrul ce-l purtase-odinioară/ Ilionea, fata cea mai mare/ A regelui Priam; şi
colierul/ Bătut cu perle; şi-o coroană,-ntreagă/ Din pietre scumpe, toată numai aur”3 (p. 67-68). De asemenea,
Andromaca oferă troienilor la despărţire haine brodate (picturatas […] vestes) cu fir de aur (auri subtemine) şi o
hlamidă frigiană (Phrygiam […] chlamydem), bogat ornamentată cu broderii pentru Ascanius: Fert picturatas
auri subtemine vestes/ Et Phrygiam Ascanio chlamydem, nec cedit honori/ Textilibusque onerat donis (Aen., III,
483-485) „I-aduce lui Ascanius veşminte/ Cu bătătură de-aur împistrite,/ I-aduce ş-o hlamidă frigiană –/ Poveri
întregi de ţesături alese,/ Tot daruri pe măsura unui rege” (p. 154). Epitetele picturatas (vestes) şi Phrygiam
(chlamydem), utilizate de Vergilius în descrierea sa, evocă un meşteşug aparte, socotit de cei vechi o invenţie
frigiană4, un meşteşug cunoscut şi răspândit în antichitate în Babilon, Sidon, Lydia, Egipt, Grecia: este vorba de
arta „broderiei manuale”, remarcabilă prin compunerea şi „asamblarea motivelor decorative”, ca şi prin
„armonizarea culorilor”, de unde şi formulele pictura in textili („pictură în ţesătură”), acu pingere („a picta cu
acul”) sau illudere auro („a se juca cu aurul”), folosite pentru a caracteriza această tehnică specială de ornare a
materialului cu figuri realizate cu fir de aur5.
Asemenea „rafinate creaţii de artă” textilă6 se întâlnesc frecvent în opera vergiliană, frumuseţea
elementelor ornamentale din pictai vestes, picturatae vestes, illusae auro vestes îmbinându-se cu fastul policrom
al ţesăturilor de purpură şi al podoabelor de aur, argint, fildeş etc. Iat-o, de pildă, pe Dido, în toată „orbitoarea
strălucire a straielor de paradă, oriental împodobite”7, aşa cum apare în dimineaţa vânătorii „de gală”, când, după
îndelungi pregătiri, necesare unei costumaţii pretenţioase 8, se iveşte purtând un veşmânt de lux, din purpură
sidoniană, bogat brodat pe margini cu aur9 (Sidonjam10 picto chlamydem circumdata limbo) şi prins cu o fibulă
de aur (Aurea purpuream subnectit fibula vestem), după cum din aur îi este şi cúcura (pharetra ex auro) şi
sponcile care îi prind părul (crines nodantur in aurum)11: Tandem progreditur, magna stipante caterva,/
Sidonjam picto chlamydem circumdata limbo;/ Cui pharetra ex auro, crines nodantur in aurum,/ Aurea
purpuream subnectit fibula vestem (Aen., IV, 136-139) „În sfârşit, înaintează/ Cu-n mare-alai de-nsoţitori în
juru-i./ Ea poart-o hlámidă sidoniană/ Pe poale cu-o pulpană înflorată./ Din aur îi e cúcura, din aur/ Şi sponcile
ce prind a ei cosiţe,/ Iar jos, tighelul straiului de purpur/ Se cercuie-ntr-o copcă tot din aur” (p. 182).
La rândul său, Aeneas este înfăţişat cu o sabie împodobită cu iaspis (stellatus iaspide fulva), îmbrăcat

2
Citatele din textul latin sunt date după ediţia Virgile, Oeuvres. L’Énéide, avec une introduction biographique et littéraire, des
notes critiques et explicatives, des gravures, des cartes et un index par Paul Lejay, Paris, Librairie Hachette, 1929 (Aen.) şi după
ediţia Virgile, Oeuvres, texte latin, publiées avec une introduction biographique et littéraire, des notes critiques et explicatives, des
gravures, des cartes et un index par F. Plessis et P. Lejay, Paris, Librairie Hachette, [1918] (B., G.).
3
Pentru traducerile în limba română, s-a recurs la Publius Vergilius Maro, Eneida, prefaţă şi traducere din limba latină: G.I.
Tohăneanu, note şi comentarii, glosar: Ioan Leric, Timişoara, Editura Antib, 1994 şi Publius Vergilius Maro, Bucolice. Georgice,
prefaţă şi traducere din limba latină: G.I. Tohăneanu, note şi comentarii, glosar: Ioan Leric, Timişoara, Editura Amarcord, 1997.
4
Servius notează: „in Phrygia enim inventa est haec ars” (vezi Servii Grammatici qui feruntur in Vergilii Aeneidos libros I-III
Commentarii, recensuit Georgius Thilo, Lipsiae in aedibus G. Teubneri, MDCCCLXVIII, p. 426). De aici, denumirea de phrygium
opus pentru lucrările de acest gen (vezi Niculina Toderaşcu, Poezie şi artă figurativă la Vergilius – Ekphraseis –, ediţia a II-a,
revăzută şi adăugită, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2004, p. 68).
5
Vezi Niculina Toderaşcu, ibidem, p. 68 ş.u.
6
Ibidem, p. 69.
7
Gabriela Creţia, în ediţia Vergiliu, Eneida, în româneşte de Eugen Lovinescu, antologie, tabel cronologic, prefaţă, note şi
bibliografie: Gabriela Creţia, Editura Albatros, 1978, p. 74.
8
Vezi ibidem, p. 73.
9
Vezi Niculina Toderaşcu, lucr. cit., p. 72-73.
10
De remarcat adjectivul Sidonius(3), care specifică provenienţa produsului (cf. şi Sidonio […] ostro – Ciris, 383), având totodată
– în ipostaza sa de calificativ vestimentar – sensul de „purpuriu, de culoarea purpurii, roşu” (vezi J. André, Étude sur les termes
de couleur dans la langue latine, Paris, Librairie C. Klincksieck, 1949, p. 103).
11
În legătură cu valoarea metonimică a termenului aurum, vezi Gabriela Radu, Eneida – repertoriu lexical. Traducerea G.I.
Tohăneanu, Timişoara, Editura Universităţiii de Vest, 2011, p. 44.
296
 CICCRE I 2012
într-o mantie (laena), făcută din purpură de Tir (Tyrioque [...] murice)12 şi învrâstată cu fir subţire de aur (tenui
telas discreverat auro): Atque illi stellatus iaspide fulva/ Ensis erat Tyrioque ardebat murice laena/ Demissa ex
umeris: dives quae munera Dido/ Fecerat et tenui telas discreverat auro (Aen., IV, 261-264) „E-mpodobită
sabia-i/ Cu-o piatră scumpă galbenă. Pe umeri/ Îi cade-o mantie strălucitoare,/ Muiată-n purpură de Tir. Didona/
Îi pregătise toate-aceste daruri/ Cu fir subţire de-aur învrâstate” (p. 189). Evandru primeşte şi el de la Anchises o
hlamidă întreţesută cu aur (chlamydemque auro […] intertextam), la care se adaugă o pereche de frâie de aur
(Frenaque bina […] aurea) şi o cúcură deosebit de frumoasă (insignem pharetram): Ille mihi insignem
pharetram Lyciasque sagittas/ Discedens chlamydemque auro dedit intertextam,/ Frenaque bina meus quae
nunc habet aurea Pallas (Aen., VIII, 166-168) „La despărţire,-o cúcură îmi dete/ Frumoasă, plină cu săgeţi
liciene,/ Ş-o mantie cu aur învrâstată,/ Şi frâie, tot de aur, o păreche,/ Pe care-acum le stăpâneşte Palas” (p. 389).
Acelaşi strai fastuos, strălucind de purpură hispană (ferrugine clarus hibera) şi bogat ornat cu broderii (Pictus
acu chlamydem) îl împodobeşte pe chipeşul fecior al lui Arcens, a cărui frumuseţe fizică (Insignis facie) este
pusă în valoare de splendoarea detaliilor legate de ţinuta sa: Stabat in egregiis Arcentis filius armis,/ Pictus acu
chlamydem et ferrugine clarus hibera,/ Insignis facie (Aen., IX, 581-583) „Era împodobit cu arme lúcii/
Feciorul chipeş al lui Arcens, care,/ Strălucitor în purpura hispană,/ Purta o hlámidă pistriţ brodată” (p. 456).
Raportându-se la planul vestimentar, ferrugine […] hibera indică originea stofei vopsite astfel – Iberia13,
purpura aceasta iberă – menţionată de Titus Livius la războinicii hispani: Hispani praetextis purpura tunicis (Ab
urbe condita, XXII, 46, 6) – nefiind purpura violetă, de calitate superioară, ci purpura obişnuită, de culoare
roşie14. Este vorba însă de un roşu întunecat, după cum atrage atenţia şi Servius: ferrugo coloris genus est qui
vicinus est purpurae subnigrae; ferrugo autem est purpura nigrior Hispana15, un roşu sumbru aşadar, amestecat
cu brun şi negru – culoarea proprie ruginii16.
În termeni asemănători este reprezentat Chloreus, fost preot al zeiţei Cybele, a cărui figură se compune
treptat, printr-un cumul de „ornamente descriptive”, care îl fac remarcat (insignis) de la mare distanţă (longe) pe
luptător17. Ceea ce reţine mai întâi atenţia este strălucirea armelor sale troiene (Phrygiis fulgebat in armis),
precum şi imaginea calului său, acoperit cu o piele cu solzi de aramă legaţi cu aur (equum quem pellis ahenis/ In
plumam squamis auro conserta tegebat). Urmează amănuntele cu privire la echipamentul de luptă – purpura
străină, de culoarea ruginii (peregrina ferrugine clarus et ostro)18, hlamida galbenă ca şofranul (croceam
chlamydemque), cu faldurile sale foşnitoare de in (sinusque crepantes/ Carbaseos), prinse cu o fibulă de aur
(fulvo in nodum collegerat auro), arcul de aur pe umeri (Aureus ex umeris erat arcus), coiful de aur (aurea [...]
Cassida), tunica şi pulparele – ce îi acoperă picioarele, ca la barbari – brodate:
(Pictus acu tunicas et barbara tegmina crurum): Forte sacer Cybelo Chloreus olimque sacerdos/ Insignis longe
Phrygiis fulgebat in armis,/ Spumantemque agitabat equum quem pellis ahenis/ In plumam squamis auro conserta
tegebat./ Ipse peregrina ferrugine clarus et ostro/ Spicula torquebat Lycio Gortynia cornu;/ Aureus ex umeris erat
arcus et aurea vati/ Cassida; tum croceam chlamydemque sinusque crepantes/ Carbaseos fulvo in nodum collegerat
auro,/ Pictus acu tunicas et barbara tegmina crurum (Aen., XI, 768-777)
„Dar iată-l pe Cloreu, ce fu ca preot/ De multă vreme închinat Cibelei:/ Din depărtare îţi fura privirea/ Cu fulgerarea
armelor troiene./ Spumatul cal el şi-l goneşte, care/ E-acoperit cu-o piele-mpodobită/ Cu nişte solzi de-aramă, parcă-s
pene,/ Şi prinsă cu ferecături de aur./ Străin la port, el străluceşte-n purpur/ Ce bate-n ruginiu şi tot aruncă/ Din arcu-i

12
Purpura de Tir reprezintă purpura dibapha, o purpură vopsită de două ori, o purpură de primă calitate şi cu un colorit roşu închis
– vezi J. André, op. cit., p. 103; cf. şi Lydia Pelletier-Michaud, Couleurs, lumière et contrastes chez les lyriques grecs et les
élégiaques latins, mémoire présenté à la Faculté des études supérieures de l’Université Laval dans le cadre du programme de
maîtrise en études anciennes pour l’obtention du grade de maître ès arts (M. A.), Département des Littératures, Faculté des Lettres,
Université Laval, Quebec, 2007, p. 37.
13
J. André remarcă aici „l’indication de l’origine des étoffes ainsi teintes, l’Espagne” (ibidem, p. 107).
14
Vezi ibidem.
15
Apud J. André, ibidem.
16
„La couleur propre de la rouille a pour fond un rouge-brun […], un rouge sombre mêlé de brun et de noir”, afirmă J. André
(ibidem, p. 106). Cu privire la ferrugo,-inis, care desemna iniţial o „boală” a metalului – „rugina fierului” –, iar apoi s-a lărgit
semantic, trecând de la materie la cromatică, vezi ibidem, p. 105 ş.u.
17
Vezi Niculina Toderaşcu, lucr. cit., p. 73-74.
18
Trebuie subliniată aici prezenţa lui ostrum, care îl completează şi îl clarifică sub raport semantic pe ferrugo (J. André, op. cit., p. 107).
297
 CICCRE I 2012
lician săgeţi cretane./ De aur este cucura-i pe-un umăr,/ De aur coiful; într-un nod de aur/ Se-adună şofrănia lui hlamidă/
Cu faldurile sale foşnitoare,/ Din in ţesută; şi-s încondeiate/ Tunică şi pulpare, ca la barbari” (p. 566-567).
Însemn de nobleţe şi regalitate19 şi simbol al prestigiului militar20, purpura – reprezentată la Vergilius
prin termeni precum ferrugo, murex, ostrum, purpura, rubor, venenum – ilustrează în plan cromatic roşul21, care
poate fi un roşu închis, de culoarea ruginii – roşul purpurii iberice (ferrugine […] hibera)22, un roşu sângeriu
(sanguineo [...] ostro), un roşu suav (suave rubenti/ Murice) sau roşul întunecat al purpurii feniciene (Assyrio
[…] veneno; Tyrios […] rubores)23: Pictus acu chlamydem et ferrugine clarus hibera (Aen., IX, 582)
„Strălucitor în purpura hispană,/ Purta o hlámidă pistriţ brodată” (p. 456); Ipse peregrina ferrugine clarus et
ostro (Aen., XI, 772) „Străin la port, el străluceşte-n purpur/ Ce bate-n ruginiu” (p. 566); Indum sanguineo veluti
violaverit ostro/ Si quis ebur (Aen., XII, 67-68) „Aşa se-ntâmplă dacă fildeş indic/ Cu purpur cineva îl umezeşte”
(p. 584); Nec varios discet mentiri lana colores,/ Ipse sed in pratis aries jam suave rubenti/ Murice, jam croceo
mutabit vellera luto (B., IV, 42-44) „Nu va mai şti să ne-amăgească lâna/ Cu feluri de culori, căci în livadă/ Îşi
va schimba berbecul de la sine/ Coloarea miţelor, acum plăviţe,/ Acuma de o purpură suavă” (p. 62); Alba neque
Assyrio fucatur lana veneno (G., II, 465) „Chiar dacă lâna albă, ninsurie/ N-o fărbuiesc cu dresuri24 feniciene”
(p. 182); Nec minor usus erit, quamvis Milesia magno/ Vellera mutentur, Tyrios incocta rubores (G., III, 306-
307) „Folosul nu-i mărunt, măcar că lâna/ De pe nămăile milesiene,/ Cu purpură de Tir dacă-i vopsită,/ Cu preţ
mai măricel o vinzi în piaţă” (p. 204). Acelaşi colorit este confirmat de expresiile cuprinse în Appendix
Vergiliana: purpureum [...] ruborem (Culex, 395); purpureoque rubens […] ostro (Aetna, 330); purpura rubra
(De rosis nascentibus, 22). Trebuie precizat de altfel că, deşi nuanţele de purpură obţinute de cei vechi erau
foarte variate, mergând de la galben deschis la galben verzui, apoi la verde, verde albăstrui, albastru sumbru,
roşu, violet, brun sau chiar negru25, termenii folosiţi de Vergilius par să indice îndeobşte culoarea roşie, versurile
sale incluzând doar o menţiune cu privire la Sarrano […] ostro, de culoare viorie26 şi o imagine plastică pentru
violae purpura nigrae, care simbolizează un violet închis27:
Hic petit excidiis urbem miserosque Penates,/ Ut gemma bibat et Sarrano dormiat ostro (G., II, 505-506)
„Pierzania cetăţii altu-o pune/ La cale, ş-a Penaţilor, sărmanii:/ Să poată bea din cupe încrustate/ Cu pietre scumpe, iar
apoi să doarmă/ În purpură feniciană” (p. 184); Est etiam flos in pratis, cui nomen amello/ Fecere agricolae, facilis
quaerentibus herba:/ Namque uno ingentem tollit de caespite silvam,/ Aureus ipse, sed in foliis, quae plurima circum/
Funduntur, violae sublucet purpura nigrae (G., IV, 271-275) „Mai creşte-o floare prin păşuni, plugarii/ Au botezat-o
stelişoară, lesne/ E de găsit, de-o cauţi; dintr-o tufă/ Desét întins de mlade se înalţă./ Potiru-i auriu, dar în bogata/
Petalelor cunună licăreşte/ Un roşu micşuniu închis” (p. 234).
Preferinţa pentru purpura rubra se manifestă în întreaga operă a poetului mantuan, culoarea vie, proprie
purpurii, conjugându-se cu strălucirea stofei vopsite astfel, strălucire exprimată în creaţia vergiliană prin
vocabule de tipul ardeo2 „a străluci, a scânteia”; clarus(3) „strălucitor, luminos”; effulgeo2 „a scânteia, a
străluci”; fulgens,-ntis „strălucitor” etc.28, care însoţesc termenii denumind purpura: Tyrioque ardebat murice
laena/ Demissa ex umeris (Aen., IV, 262-263)

19
„Le symbole de la pourpre est également un insigne de noblesse et de royauté” (Lydia Pelletier-Michaud, op. cit., p. 31).
20
Ibidem, p. 40.
21
Varro comentează cromatica purpurii, precizând că aceasta a fost descoperită de fenicieni, care au dezvoltat industria extracţiei
ei din unele scoici de mare: Purpura a purpura maritimae colore; Poenicum, quod a Poenis primum dicitur allata (De lingua
latina, V, 23, 113).
22
Vezi notele 15 şi 16.
23
Pentru Tyrius(3) şi Assyrius(3) = „roşu”, vezi J. André, op. cit., p. 103.
24
Purpură (feniciană).
25
Vezi J. André, op. cit., p. 92-97, 102-103, 107; cf. Lydia Pelletier-Michaud, op. cit., p. 37. În tratatul său despre arhitectură (De
architectura, VII, 13, 3-6), Vitruvius descrie felurite nuanţe de purpură: cea din Pont şi Galatia – neagră (atra); cea din regiunile
de nord-vest – vineţie (livida), cea din est – violetă (violaceo colore), iar cea din regiunile meridionale – de un roşu viu (rubra
potestate procreatur). Vezi în acest sens J. André, ibidem, p. 92; Neculai V. Baran, lucr. cit., p. 358.
26
Adjectivul Sarranus (3) desemnează violetul, după cum rezultă din asocierea sa cu violae, viorelele: puniceae rosae luteolaeque
et sarranae violae (Columella, IX, 4, 4) – vezi J. André, ibidem, p. 103.
27
Vezi Virgile, Oeuvres, texte latin, publiées avec une introduction biographique et littéraire, des notes critiques et explicatives,
des gravures, des cartes et un index par F. Plessis et P. Lejay, Paris, Librairie Hachette, [1918], p. 216.
28
Vezi J. André, op. cit., p. 97-98.
298
 CICCRE I 2012
„Pe umeri/ Îi cade-o mantie strălucitoare,/ Muiată-n purpură de Tir” (p. 189); Pictus acu chlamydem et ferrugine
clarus hibera (Aen., IX, 582) „Strălucitor în purpura hispană,/ Purta o hlámidă pistriţ brodată” (p. 456); Vobis picta
croco et fulgenti murice vestis,/ Desidiae cordi, juvat indulgere choreis,/ Et tunicae manicas et habent redimicula
mitrae (Aen., IX, 614-616) „A voastre haine-s cu şofran vopsite,/ Muiate-n purpură strălucitoare./ Vi-i dragă trândăvia,
vă surâde/ Să dănţuiţi; tunici cu mâneci large/ Purtaţi; şi-n cap turban cu cordeluţe” (p. 458); Ipse peregrina ferrugine
clarus et ostro (Aen., XI, 772) „Străin la port, el străluceşte-n purpur/ Ce bate-n ruginiu” (p. 566); violae sublucet
purpura nigrae (G., IV, 275) „licăreşte/ Un roşu micşuniu închis” (p. 234).
În strânsă legătură cu purpura se află aurul, juxtapunerea purpurii şi a aurului, extrem de sugestivă sub
raport coloristic, fiind o expresie a luxului roman, pe care Vergilius îl proiectează în trecut 29. Veşminte de
purpură brodate cu aur (vestes ostroque auroque rigentes) pregăteşte Dido pentru Aeneas:
Tum geminas vestes ostroque auroque rigentes/ Extulit Aeneas, quas illi laeta laborum/ Ipsa suis quondam
manibus Sidonia Dido/ Fecerat et tenui telas discreverat auro (Aen., XI, 72-75) „Veşminte două-aduce-apoi Enea,/ Cu
aur greu şi purpură asprite./ Sidoniana Dido, dinioară,/ Cu degetele ei i le ţesuse,/ Voioasă că trudeşte pentru dânsul/ Şi -
urzeala cu subţire fir de aur/ O învârstase” (p.530).
Aurul şi purpura, care marchează nobleţea şi puterea („la noblesse et le pouvoir”) 30, se armonizează
deopotrivă cu ţinuta mândră a Camillei, fastul decorativ al straielor şi podoabelor ei trezind uimirea şi admiraţia
mulţimii (miratur, Attonitis inhians animis): Illam omnis tectis agrisque effusa juventus/ Turbaque miratur
matrum et prospectat euntem,/ Attonitis inhians animis, ut regius ostro/ Velet honos leves umeros, ut fibula
crinem/ Auro internectat (Aen., VII, 812-816) „Ieşind de prin colibe, de pe câmpuri,/ Şi tineri, şi-a femeilor
mulţime,/ Toţi o privesc cu sufletul la gură/ Cum trece-n purpură înveşmântată/ Pe umerii cei netezi: o regină!/
Se minună de copca cea de aur/ Ce-i prinde părul” (p.371). La fel de sugestivă în planul „scumpătăţilor”este
imaginea semeţului bidiviu pregătit pentru Dido, care, la rândul lui, apare acoperit cu valtrapuri de purpură şi
aur, semn al unui lux orbitor, potrivit cu rangul regal:
Ostroque insignis et auro/ Stat sonipes ac frena ferox spumantia mandit (Aen., IV, 134-135) „Stă-mpodobit în
purpură şi-n aur/ Semeţul bidiviu; şi-n neastâmpăr,/ Îşi mursecă zăbala înspumată” (p. 182).
Cu ajutorul purpurii (marcă de nobleţe, dar şi marcă a prestigiului militar) şi al aurului (simbol divin),
este puternic pusă în relief ideea de măreţie, de grandoare, roşul purpuriu şi aurul desemnând culorile gloriei, ale
triumfului („les couleurs de la gloire”, „les couleurs du triomphe”) 31. În consecinţă, în purpură32 şi aur (auro […]
ostroque; Purpurei […] auroque) sunt înfăţişaţi – strălucitori (effulgent, corusci) – tinerii războinici, precum şi
căpeteniile oştirii, care se disting în mijlocul celorlalţi luptători prin îmbrăcămintea lor somptuoasă: ipsique in
puppibus auro/ Ductores longe effulgent ostroque decori (Aen., V, 132-133) „Sunt înşişi căpitanii sus la pupe:/
Împodobite-n purpură şi-n aur,/ Lucesc până departe-a’ lor veşminte” (p. 226); ast illos centeni quemque
sequuntur/ Purpurei cristis juvenes auroque corusci (Aen., IX, 162-163) „căci pe fiecare/ Din ei îi însoţeşte
câte-o sută/ De tineri încoifaţi, cu creste-n purpur/ Şi cu veşminte strălucind în aur” (p. 435); Nec non mediis in
milibus ipsi/ Ductores auro volitant ostroque superbi (Aen., XII, 125-126) „Şi printre mii şi mii de-ostaşi, la
mijloc,/ Se învârtesc cu ifos căpitanii,/ Înveşmântaţi în aur şi în purpur” (p. 587). Roşul militar şi aurul divin se
asociază – după cum s-a văzut – în vestimentaţia războinicilor, cele două culori combinate corespunzând puterii
militare divinizate: „combinées, ces deux couleurs correspondent au pouvoir militaire divinisé”33.
Dincolo însă de planul vestimentar, în care predomină purpura şi aurul, o revărsare de metale şi materii
scumpe ne întâmpină în descrierea interioarelor vergiliene, după cum se poate vedea în prezentarea palatului
Didonei, care oferă spectacolul unei opulenţe pline de eleganţă şi distincţie:
At domus interior regali splendida luxu/ Instruitur mediisque parant convivia tectis:/ Arte laboratae vestes ostroque
superbo,/ Ingens argentum mensis, caelataque in auro/ Fortia facta patrum, series longissima rerum (Aen., I, 637-641)
„Iar palatu-n miezu-i/ Străluce de regeasca sărbătoare,/ Lăuntrul pregătindu-se de oaspeţi:/ Din mândră purpură

29
Vezi ibidem, p. 401: „L’association rouge/jaune, caractérisée surtout par la juxtaposition de la pourpre et de l’or, est un témoin
du luxe romain grandissant dans les classes dirigeantes, que les auteurs projettent souvent dans le passé”. În legătură cu asocierea
dintre roşul purpurii şi galbenul aurului, motiv epic foarte răspândit, vezi ibidem, p. 347-348.
30
Lydia Pelletier-Michaud, op. cit., p. 68.
31
Ibidem, p. 38-40.
32
Evocată prin substantivul ostrum, dar şi prin adjectivul purpureus (3).
33
Lydia Pelletier-Michaud, op. cit., p. 39.
299
 CICCRE I 2012
meşteşugite,/ Plocate se întind; de-argint tacâmuri/ Ivescu-se pe mese; şi în aur/ Sunt încrustate faptele străbune – /
Şiraguri lungi de vitejeşti isprăvuri” (p. 67); Cum venit, aulaeis jam se regina superbis/ Aurea composuit sponda
mediamque locavit./ Jam pater Aeneas et jam Trojana juventus/ Conveniunt stratoque super discumbitur ostro (Aen., I,
697-700) „Acolo când ajunge, şi regina/ Tihnit s-aşază pe-un divan de aur,/ Se-ntinde pe mândreţe de covoare,/ La loc de
cinste-n mijloc. Se-adunară/ Acolo şi Enea, tatăl nostru,/ Şi tinerii [Link] toţi se lasă/ Pe paturi ce-s cu purpur’
aşternute” (p. 70); Postquam prima quies epulis mensaeque remotae,/ Crateras magnos statuunt et vina coronant./ Fit
strepitus tectis vocemque per ampla volutant/ Atria; dependent lychni laquearibus aureis/ Incensi et noctem flammis
funalia vincunt./ Hic regina gravem gemmis auroque poposcit/ Implevitque mero pateram, quam Belus et omnes/ A Belo
soliti. Tum facta silentia tectis (Aen., I, 723-730) „La primul preget, când merindea toată/ Fu strânsă de pe mese, mari
ulcioare/ Îi luară locul, iară băutorii/ Petrec în jurul cupelor, ghirlande./ Acuma prin palat strigări se nalţă/ Şi comesenii fac
să le răsune,/ Prin largile-ncăperi vuind, cuvântul./ Şi din tavanul pardosit cu aur/ Atârnă candelabrele aprinse,/ Iar fachiile,
cu a lor văpaie,/ Înving puterea nopţii. Chiar atuncea/ Regina cere-o cupă, grea de aur,/ Cu pietre preţioase încrustată,/ Din
care Belus regele şi-urmaşii/ Acestuia sorbiseră cu toţii./ Când o umplù cu vin, intră-n tăcere/ Palatu-ntreg” (p. 72).
Decoraţia policromă a curţii, strălucind de un fast regesc (domus [...] regali splendida luxu) este descrisă în
detaliu: tavanul aurit, din care atârnă candelabrele aprinse (dependent lychni laquearibus aureis/ Incensi), covoare
lucrate cu meşteşug din mândră purpură34 (Arte laboratae vestes ostroque), tacâmuri de argint (Ingens argentum),
cu sculpturi în aur (caelataque in auro), un pat de banchet din aur (Aurea […] sponda), cu mândre scoarţe (aulaeis
[…] superbis) pentru Dido şi paturi de purpură (stratoque […] ostro) pentru Aeneas şi tinerii troieni, o cupă grea
din aur, încrustată cu pietre scumpe (gravem gemmis auroque […] pateram), hărăzită şi ea reginei etc. Acumularea
în număr mare a acestor lucruri de preţ creează „un cadru de un rafinament inadecvat realităţii istorice a povestirii”,
care este menit să amintească „luxul caselor romane contemporane poetului”, precum şi „vestita opulenţă viitoare a
Cartaginei”35. Aceeaşi atmosferă se degajă din descrierea curţii lui Helenus, plină şi ea de „aurării” şi „regească
pohfală” (Regifico luxu)36, aurul acesta (auro [...] paterasque), ce abundă pe mesele întinse în mijlocul palatului
(Aulaï medio) – după cum abundă şi în palatul Didonei – reprezentând un simbol al autorităţii, o autoritate
legitimată divin, întrucât aurul caracterizează divinitatea37:
Illos porticibus rex accipiebat in amplis;/ Aulaï medio libabant pocula Bacchi/ Impositis auro dapibus paterasque
tenebant (Aen., III, 353-355) „Sub largile-i portice/ Helénus regele-i primeşte. Iată:/ În mijlocul palatului, la masă,/
Sorbind din cupe vin, printre bucate/ În talgere de aur rânduite,/ La zei închină cuvenitul paos” (p. 147).
Extrem de sugestiv în zugrăvirea interioarelor, colorate de penelul artistului în aur, argint şi purpură,
vocabularul „scumpătăţilor” vergiliene îşi sporeşte cu osebire efectul atunci când este întrebuinţat ca material
lexical în vederea alcătuirii unor portrete. Argentum (argintul), aurum (aurul), ebur (fildeşul), gemma
(nestemata), ostrum (purpura) şi Parius lapis (marmura) se îmbină în structuri metaforice ori comparative de o
prospeţime şi un farmec cu totul aparte. Raportându-se la elemente concrete, din sfera produselor de lux, care
atrag atenţia prin varietatea lor cromatică, dar şi prin alte însuşiri – precum mândreţe, „bogăţie, strălucire [...],
valoare”38 –, descrierea dobândeşte accente picturale şi slujeşte la punerea în relief „a frumseţilor haruri”,
înfăţişate în tonuri encomiastice.
Semnificativă în această privinţă este imaginea lui Aeneas, a cărei compunere aminteşte figura lui Ulysses,
aşa cum este prezentat eroul homeric la întâlnirea sa cu Nausicaa:
„Şi îl făcu să arate fiica lui Zeus, Athena,/ Şi mai măreţ la vedere, mai plin, iar din creştetu-i, plete/ Doar cârlionţi îi
curgeau, de părea hyacinthul în floare./ Tocmai cum aur pe-argint, pe deasupra, un meşter de vază/ Toarnă, precum
învăţatu-l-au bine Hefaistos şi-Athena,/ Cu felurit meşteşug de-mplineşte lucrări negrăite,/ Tot astfel ea îi turnă har pe
creştet şi umeri – minune!”39.
Dar, în vreme ce Homer recurge doar la comparaţia cu aurul şi argintul40 pentru a sublinia farmecul briant

34
Gabriela Radu remarcă gruparea acestor lexeme într-un registru „solemn, regal” (ibidem, p. 37).
35
Gabriela Creţia, ibidem, p. 21.
36
Aen., VI, 605.
37
Vezi Lydia Pelletier-Michaud, op. cit., p. 30-31.
38
Vezi observaţiile lui G.I. Tohăneanu în legătură cu substantivul aur (Dincolo de cuvânt. Studii de stilistică şi versificaţie,
Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1976, cap. Sinonimia unor epitete cromatice în poezia lui Eminescu, p. 146).
39
Homer, Odysseia, traducere în hexametri, cu o postfaţă, o bibliografie esenţială şi indici de Dan Sluşanschi, [Bucureşti], Paideia,
[1997], p. 97-98.
40
Vezi Niculina Toderaşcu, lucr. cit., p. 20.
300
 CICCRE I 2012
al personajului său, poetul latin foloseşte, în acelaşi scop, un registru mult mai amplu. În acest registru al limbajului
figurat vergilian, se înscriu purpureum, ebur, argentum, Parius lapis şi aurum – termeni care sugerează culoarea şi
strălucirea specifice purpurii, fildeşului, argintului, marmurii şi aurului, dar care au şi un pronunţat sens laudativ,
derivat din marea valoare atribuită acestor materiale foarte scumpe şi foarte preţuite41. Rezultatul utilizării lor nu
este prin urmare un simplu portret, ci un ditiramb închinat perfecţiunii masculine întruchipate:
Restitit Aeneas, claraque in luce refulsit,/ Os umerosque deo similis; namque ipsa decoram/ Caesariem nato genetrix
lumenque juventae/ Purpureum et laetos oculis afflarat honores:/ Quale manus addunt ebori decus, aut ubi flavo/
Argentum Pariusve lapis circumdatur auro (Aen., I, 588-593) „La faţă şi la boi c-un zeu asemeni,/ Rămâne-Enea-n
limpede lumină,/ Strălucitor. Căci Venera, ea însăşi,/ Suflase peste-al ei fecior podoaba/ Ş-a pletelor, ş-a tinereţii-n floare,/
Lumină bujorie şi o slavă/ De-ademenire plină. Se întâmplă/ Aşa când fildeşul se împodoabe/ De iscusita meşterilor mână/
Sau când argintul, marmura de Paros/ Cu aurul roşcat se învrâstează” (p. 64-65).
Făcând elogiul farmecelor fizice ale lui Aeneas, care se dezvăluie în întreaga lor splendoare (claraque in
luce refulsit), Vergilius enumeră chipul şi statura asemănătoare cu ale zeilor (Os umerosque deo similis), podoaba
părului (decoram/ Caesariem) şi farmecul ademenitor al privirilor (laetos oculis afflarat honores). Menţionat într-
un asemenea context, epitetul purpureus(3) – aflat simbolic într-un raport strâns cu un cuvânt desemnând
„l’éclat”42, strălucirea (lumen) – marchează metaforic rumeneala tinereţii, vigoarea unui corp strălucind de sănătate,
frumuseţea eclatantă a individului aflat în primăvara vieţii: „Purpureus marque l’éclat vermeil de la jeunesse, du
teint, la beauté éblouissante”43 (lumenque juventae/ Purpureum). Spre a întregi imaginea tipului de frumuseţe
ideală („beauté idéale”) – tipul aheean blond, cu piele albă, preluat de epopeea latină din poemele homerice şi
folosit curent în cazul zeilor şi eroilor44 – artistul asociază roşul purpureum cu albul tenului, un alb raportat
comparativ la albul lucios al fildeşului (ebori), căruia i se adaugă albul argintiu şi albul marmoreu (Argentum
Pariusve lapis). Încercând să realizeze o descriere cât mai sugestivă, suita de comparaţii are menirea de a
intensifica la maximum culoarea albă, plasticizând-o, dar şi de a învălui într-o lumină magnifică această
remarcabilă „peinture du corps masculin”45: Quale manus addunt ebori decus, aut ubi flavo/ Argentum Pariusve
lapis circumdatur auro. Albeaţa corporală a viteazului Aeneas, celebrată în hexametrii vergilieni, se însoţeşte –
după cum s-a văzut deja – cu părul galben: flavum aurum reprezintă, la figurat, auriul strălucitor al pletelor (flavo/
Argentum Pariusve lapis circumdatur auro)46, culoare preferată din raţiuni estetice47 şi caracteristică zeilor şi

41
Vezi comentariul lui J. André cu privire la purpureus şi aureus (op. cit., p. 97-98, 102, 155-156).
42
J. André semnalează raportul strâns ce se stabileşte între termenii marcând strălucirea şi termenii ce reprezintă purpura: „Les
termes marquant l’éclat sont en rapport étroit avec purpura, ostrum et murex” (ibidem, p. 97).
43
Ibidem, p. 261. Cf. şi ibidem, p. 98. Lydia Pelletier-Michaud remarcă şi ea că purpuriul evocă ardoarea, splendoarea, forţa vârstei:
„la couleur pourpre [...] symbolise en même temps l’ardeur, la splendeur, la force de l’âge” (op. cit., p. 135).
44
Este vorba de „un choix délibéré du type achéen blond s’opposant au type brun des populations antérieures soumises. Ce type de
beauté idéale [...] a pu demeurer comme une modèle” pentru epopeea latină, „où il était courant pour les dieux [...], les héros” (J.
André, ibidem, p. 326-327). Deşi albeaţa tenului şi pletele blonde nu erau specifice unei rase cu părul negru, cum era îndeobşte cea
latină, ele reprezentau un model impus prin imitaţie, gustul epocii şi tendinţa generală a poeziei, care au contribuit astfel la crearea
unui tip ideal: „L’imitation, le goût de l’époque et la tendance générale de la poésie auraient ainsi contribué à créer un type idéal”
(ibidem, p. 327). Tipul acesta îl recreează şi Vergilius în opera sa, fie că este vorba de oameni, fie că este vorba de zei.
45
Ibidem, p. 325.
46
Imaginea părului de aur, imagine „raportabilă la un anumit ideal de frumuseţe feminină” (G.I. Tohăneanu, lucr. cit., p. 142), dar şi
masculină, apare – frecvent – şi în poezia eminesciană: „Şi de-a soarelui căldură/ Voi fi roşie ca mărul,/ Mi-oi desface de-aur părul,/
Să-ţi astup cu dânsul gura” – Floare albastră; „Căci din patru părţi a lumii împaraţi si-mpărătese/ Au venit ca să serbeze nunta
gingaşei mirese;/ Feţi-frumoşi cu păr de aur, zmei cu solzii de oţele,/ Cititorii cei de zodii şi şăgalnicul Pepele” – Călin (file din
poveste); „Părea un tânăr voievod/ Cu păr de aur moale,/ Un vânăt giulgi se-ncheie nod/ Pe umerele goale” – Luceafărul; „Când ai şti
tu cât simţirea-ţi şi privirea-nduioşată/ Cât te face de plăcută şi de demnă de iubit,/ Tu ai râde printre lacrimi şi-ai ascunde negreşit/ În
cosiţa ta de aur faţa-ţi dulce şi şireată” (De ce să mori tu?); „Şi nu te temi că aurul din plete-ţi/ Se va topi în stele – şi că păru-ţi/
Amestecat cu ele-ar străluci/ În noaptea-albastră a acestei lumi” – Odin şi Poetul; „Peste podul cel uşure, zâna Dochia frumoasă/
Trece împletindu-şi părul cel de-aùree mătasă,/ Albă-i ca zăpada noaptea, corpu-i nalt e mlădiet,/ Aurul pletelor strecoară prin
mânuţele-i de ceară/ Şi prin haine argintoase străbat membrele-i uşoare,/ Abia podul îl atinge mici picioarele-i de-omăt” – Memento
mori (Panorama deşertăciunilor); „Mândra capu-n mâni şi-ascunde.// Şi-apoi şi-l ascunde-n perini,/ Într-un colţ al sofei roşii;/ Aurul
moale se desface,/ Curge pe grumazul alb” – Am pus sofa la fereastă; „ Ş-astăzi tu de bună voie/ Fericită-n braţe cazi-mi;/ Capul tau
scăldat în aur/ De-al meu umăr tu îl razimi” – Ah, cerut-am de la zodii; „De-aur mi-erau pletele/ Şi le-mpleteau fetele,/ Rumănă ca un
bujor,/ Eram dragă tuturor” – Povestea Dochiei şi ursitorile; „Şi-n fereastră, ca-ntr-un prag,/ Se arată nalt şi drag,/ Cu păr lung de aur
301
 CICCRE I 2012
zeiţelor, precum şi eroilor homerici, care i-au servit drept model lui Vergilius48.

Bibliografie
André, J., Étude sur les termes de couleur dans la langue latine, Paris, Librairie C. Klincksieck, 1949.
Baran, Neculai V., Les caractéristiques essentielles du vocabulaire chromatique latin (Aspect général, étapes de
développement, sens figurés, valeur stylistique, circulation), in Aufstieg und Niedergang der römischen Welt, II, Berlin,
New York, Walter de Gruyter, 1983.
Homer, Odysseia, traducere în hexametri, cu o postfaţă, o bibliografie esenţială şi indici de Dan Sluşanschi, [Bucureşti],
Paideia, [1997].
Pelletier-Michaud, Lydia, Couleurs, lumière et contrastes chez les lyriques grecs et les élégiaques latins, mémoire présenté
à la Faculté des études supérieures de l’Université Laval dans le cadre du programme de maîtrise en études anciennes
pour l’obtention du grade de maître ès arts (M. A.), Département des Littératures, Faculté des Lettres, Université Laval,
Quebec, 2007.
Radu, Gabriela, Eneida – repertoriu lexical. Traducerea G.I. Tohăneanu, Timişoara, Editura Universităţiii de Vest, 2011.
Servii Grammatici qui feruntur in Vergilii Aeneidos libros I-III Commentarii, recensuit Georgius Thilo, Lipsiae in aedibus
G. Teubneri, MDCCCLXVIII.
Subi, Maria, Mateine, Timişoara, Editura Universităţii de Vest, 2004.
Toderaşcu, Niculina, Poezie şi artă figurativă la Vergilius – Ekphraseis –, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Iaşi, Editura
Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2004.
Tohăneanu, G.I., Dincolo de cuvânt. Studii de stilistică şi versificaţie, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1976.
Vergilius Maro, Publius, Eneida, prefaţă şi traducere din limba latină: G.I. Tohăneanu, note şi comentarii, glosar: Ioan
Leric, Timişoara, Editura Antib, 1994.
Idem, Bucolice. Georgice, prefaţă şi traducere din limba latină: G.I. Tohăneanu, note şi comentarii, glosar: Ioan Leric,
Timişoara, Editura Amarcord, 1997. Idem, Eneida, în româneşte de Eugen Lovinescu, antologie, tabel cronologic,
prefaţă, note şi bibliografie: Gabriela Creţia, Editura Albatros, 1978.
Idem, Oeuvres, texte latin, publiées avec une introduction biographique et littéraire, des notes critiques et explicatives, des
gravures, des cartes et un index par F. Plessis et P. Lejay, Paris, Librairie Hachette, [1918].
Idem, Oeuvres. L’Énéide, avec une introduction biographique et littéraire, des notes critiques et explicatives, des gravures,
des cartes et un index par Paul Lejay, Paris, Librairie Hachette, 1929.

moale/ Şi cu ochii plini de jale./ Trestia l-încununează,/ Hainele îi scânteiază,/ Haine lungi şi străvezii,/ Pare-un mort cu ochii vii” –
Peste codrii sta cetatea…; „ Păru-i galben abia creţ/ Peste tâmple-i sta răzleţ,/ Dându-i multe frumuseţi/ Şi trecând pe după tâmple/
Umerii cu aur împle,/ Umerele şi spinarea/ Şi întreagă arătarea” – Mii de stele... dulce sară.
47
J. André, op. cit., p. 353. Cât despre moda părului blond la cei vechi, modă reflectată şi în literatură, vezi ibidem, p. 156, 327.
48
Vezi ibidem, p. 326-327. Cf. şi J. Clarke, apud Lydia Pelletier-Michaud, op. cit., p. 102.
302
Secţiunea Limba și literatura română
Romanian Language and Literature Session
 CICCRE I 2012

Florina-Maria BĂCILĂ Măiastră – un termen cu valenţe expresive în lirica

(Universitatea de Vest din lui Traian Dorz1
Timişoara)

Abstract: The purpose of the present article is to take into consideration the stylistic meanings of the adjective (of Latin
origin) măiastră in the poems of Traian Dorz. The analysis begins by looking at the occurrence of this adjective in
Romanian folklore and in highbrow literature. The meanings of the aforementioned adjective as revealed by several
mystical and religious poems, besides the ones that are more or less known, reveal the author’s artistic vision and his
view on life and God.

Keywords: mythology, literature, lexicology, semantics, stylistics

Rezumat: Lucrarea îşi propune să ia în discuţie semnificaţiile expresive ale adjectivului (de origine latină) măiastră în
poezia lui Traian Dorz, pornind de la ocurenţele acestuia în folclorul românesc şi în literatura cultă. Dincolo de simpla
actualizare a unor sensuri mai mult sau mai puţin cunoscute, în asocieri ce trimit la anumite valenţe simbolice de
sorginte mitică, semantica adjectivului menţionat (precum şi a termenilor înrudiţi cu acesta) pune în lumină, în câteva
creaţii lirice de factură mistico-religioasă, aspecte referitoare la crezul artistic al autorului şi la concepţia sa despre viaţă
ori despre Divinitate.

Cuvinte-cheie: mitologie, literatură, lexicologie, semantică, stilistică

„Toată lumea se mira de frumuseţea acelei pasări2, care era cu mii de mii de vopseli, penele ei
străluceau ca oglinda la soare [...]” (Petre Ispirescu, Pasărea măiastră, în idem, Legende sau basmele
românilor, Timişoara, Editura Facla, 1984, p. 228): aşa descriu mai toate basmele româneşti făptura
supranaturală înaripată cu rol-cheie în desfăşurarea evenimentelor. În cel mai cunoscut dintre acestea,
intitulat chiar Pasărea măiastră, se povesteşte despre „un împărat evlavios şi bun” (Ibidem, p. 226) ce avea
trei feciori; el începe să ctitorească o mănăstire foarte frumoasă, însă nu o poate sfârşi, „căci turnul se surpa.”
(Ibidem, p. 226). Într-o noapte, împăratul visează că, „dacă va aduce cineva pasărea măiastră de pe tărâmul
celălalt şi să-i aşeze cuibul în turn, se va putea face monastirea desăvârşit.” (Ibidem, p. 226). Cei doi fraţi
mai mari pornesc să îndeplinească această misiune, dar nu se mai întorc acasă, întrucât sunt transformaţi în
stane de piatră de către un vulpoi pe care nu îl ajutaseră, ci îl dispreţuiseră; ca atare, feciorul cel mic se
încumetă să-şi încerce şi el norocul. După un timp, sosesc fiii cei mari şi aduc cu ei pasărea măiastră, alături

1
TRAIAN DORZ s-a născut la 25 decembrie 1914, în satul Râturi (azi, Livada Beiuşului), judeţul Bihor. La vârsta de 16 ani,
aderă la „Oastea Domnului”, mişcare religioasă iniţiată de preotul Iosif Trifa la Sibiu, în 1923, având drept scop renaşterea
spirituală „a Bisericii noastre [Ortodoxe – n.n. F.-M.B.] şi saltul calitativ moral, cultural şi social, în Hristos, al poporului
nostru” (Traian Dorz, Hristos, mărturia mea, Simeria, Editura „Traian Dorz”, 1993, p. 242). De prin 1933 începe să scrie
poezii de factură mistică, pe care le trimite spre publicare la Centrul „Oastei Domnului” din Sibiu. Începând din 1934, Dorz
devine colaborator apropiat al preotului Trifa, iar un an mai târziu îi apare primul volum de versuri, intitulat La Golgota.
Continuă să scrie şi să publice în libertate până la sfârşitul lui 1947, când este arestat de Securitate. Cu foarte puţine
întreruperi, a petrecut 17 ani în închisorile comuniste, acuzat fiind pentru apartenenţa sa la mişcarea „Oastea Domnului”
(organizaţie ce fusese scoasă în afara legii), pentru activitatea intensă şi bogată în cadrul acesteia, pentru implicarea în
coordonarea ei la nivel naţional, pentru scrierea, posesia şi răspândirea de materiale religioase neautorizate. În ciuda
condiţiilor de detenţie, a repetatelor arestări, anchete, percheziţii, ameninţări, amenzi etc., Traian Dorz creează sute şi mii de
poezii, deschizând lunga serie a Cântărilor Nemuritoare; cele mai multe au fost puse pe note şi constituie un veritabil tezaur
muzical al asociaţiei „Oastea Domnului”, însă ele au ajuns să fie cunoscute şi de către membrii altor confesiuni creştine. În
perioada regimului comunist, volumele sale au putut circula (în clandestinitate) numai sub formă dactilografiată sau copiate de
mână, iar o parte dintre poezii au văzut lumina tiparului în străinătate, prin bunăvoinţa unor creştini care au apreciat talentul
creator, spiritul profund religios şi vocaţia de „misionar laic” a acestui poet român. Traian Dorz a trecut la cele veşnice la 20
iunie 1989, în localitatea natală. După 1990, multe dintre scrierile sale (poezii, memorii sau meditaţii) au fost publicate în ţară,
la edituri precum „Oastea Domnului” din Sibiu sau „Traian Dorz” din Simeria.
2
Sublinierile din fragmentele citate în acest studiu (cu excepţia celor în dreptul cărora se face menţiunea [subl. aut.]) ne
aparţin.
304
 CICCRE I 2012
de o fată pe care o fac găinăreasă. Pasărea „frumoasă şi mândră” (Ibidem, p. 228) îşi aşază cuibul în turnul
bisericii, astfel încât construcţia se poate desăvârşi, dar, spre mâhnirea împăratului, ea „se părea a fi mută,
căci nu da niciun viers” (Ibidem, p. 228). Într-una din zile, un cioban intră în biserică, iar pasărea începe „să
cânte de să se spargă, şi este aşa de veselă, încât pare că nu o încape locul”; ea „nu mai conteneşte de a cânta
[...] cântecul cel minunat” (Ibidem, p. 228), aşa că „toată cetatea se minunează de viersul pasării măiestre”,
însă, „cum iese el, ea tace.” (Ibidem, p. 228)3. Chemat la împărat, ciobanul (în realitate, fiul cel mic)
povesteşte întâmplările din călătoria sa: episodul întâlnirii cu vulpoiul, apoi, cu „nişte stane de piatră ce
închipuiau doi oameni” (Ibidem, p. 230); transformarea vulpoiului într-un tânăr bogat asupra căruia plana un
blestem; drumul spre moşia zmeilor, unde fuseseră întâmpinaţi de o fată frumoasă; peripeţiile implicate de
luarea coliviei cu pasărea măiastră, de a cărei frumuseţe se miră inclusiv vulpoiul-voinic, „iară zmeilor li se
scurgeau ochii după dânsa” (Ibidem, p. 231); pericolele evitate cu ajutorul tovarăşului său; dezlegarea
misterului stanelor de piatră de pe moşia vulpoiului; invidia celor doi fraţi, care caută să zădărnicească
izbânda celui mic tăindu-i picioarele în preajma unui heleşteu şi părăsindu-l acolo; găsirea unui frate de
cruce orb şi vindecarea lor completă cu sângele unei scorpii. De faţă la această istorisire este şi găinăreasa
(de fapt, fata luată de la zmei), care deconspiră înşelăciunile celor doi fraţi mai mari, preferând să îndure
umilinţa decât trădarea dragostei sale şi să aştepte clipa dreptăţii, când binele şi adevărul vor triumfa. În
final, justiţia divină îi pedepseşte cu moartea pe vinovaţi, iar fiul cel mic se căsătoreşte cu fata şi devine
moştenitor al tronului4.
Motivul păsării măiestre este prezent, de altfel, în creaţii numeroase şi variate, atât în folclorul
românesc (basme, legende, balade, poezii populare), cât şi în literatura cultă. De exemplu, în Povestea lui
Harap-Alb, de Ion Creangă, această făptură anunţă ultima încercare dificilă la care va fi supus eroul: „Amu,
tocmai pe când era temeiul mesei, şi oaspeţii, tot gustând vinul de bun, începuse a se chiurchiului câte
oleacă, numai iaca o pasere măiastră se vede bătând la fereastră şi zicând cu glas muieratic: – Mâncaţi, beţi
şi vă veseliţi, dar de fata împăratului Roş nici nu gândiţi!” (Ion Creangă, Povestea lui Harap-Alb, în idem,
Poveşti, Amintiri, Povestiri. Ediţie îngrijită şi repere istorico-literare alcătuite de Iorgu Iordan şi Elisabeta
Brâncuş, Bucureşti, Editura Minerva, 1983, p. 105). Tot la Creangă, în Povestea Porcului, puterile
miraculoase ale unei asemenea fiinţe reies dintr-o replică a Sfintei Miercuri (ce se constituie într-o formulă
stereotipă a basmelor româneşti) către fata de împărat oropsită: „– Da’ ce vânt te-a adus şi cum ai putut
răzbate prin aceste locuri, femeie, hăi? Că pasere măiastră nu vine pe aici, necum om pământean.” (Idem,
Povestea Porcului, în idem, Poveşti, Amintiri, Povestiri, p. 53)5.
În poemul eminescian Fata-n grădina de aur, Sfânta Duminică îi dă lui Florin, feciorul de împărat,
„pasărea străină” (M. Eminescu, Fata-n grădina de aur, în idem, Poezii. II. Ediţie critică de D. Murăraşu,
Bucureşti, Editura Minerva, 1982, p. 44), a cărei menire este aceea de a-l însoţi în drumul spre iubita sa
claustrată într-un palat ascuns şi ferecat: „Îţi dau o pasăre cu tine – zboară / Cu calul tău unde norocu-ţi
creşte. / Când vei vedè frumoasa ta fecioară / Că plânge – atunci dă drum paserei ieste.” (Ibidem, p. 37);
măiastra poate vorbi şi chiar e capabilă să-şi mărească înfăţişarea până la dimensiunile unei corăbii, spre a se
înălţa la fereastra unde aştepta fata: „El cum o vede astfel în fereastră / Ş-aruncă ochiu-adânc şi nobil, mare /

3
Cf. şi Hans Biedermann, Dicţionar de simboluri, vol. II. Traducere din limba germană de Dana Petrache, Bucureşti, Editura
Saeculum I.O., 2002, p. 311, s.v. pasăre: „În basme [subl. aut.] se spune deseori că cel care înţelege graiul păsărilor are parte
de dezvăluirea unor taine ascunse oamenilor obişnuiţi”; Ivan Evseev, Enciclopedia simbolurilor religioase şi arhetipurilor
culturale, Timişoara, Editura Învierea, 2007, p. 445, s.v. pasărea: ştiinţa „limbii păsărilor” „este dată eroilor din basm,
iniţiaţilor şi înţelepţilor”.
4
Pentru discuţia despre variantele acestui basm şi despre motivul fraţilor perfizi în literatura populară românească, vezi Lazăr
Şăineanu, Basmele române în comparaţiune cu legendele antice clasice şi în legătură cu basmele popoarelor învecinate şi ale
tuturor popoarelor romanice. Ediţie îngrijită de Ruxandra Niculescu. Prefaţă de Ovidiu Bîrlea, Bucureşti, Editura Minerva,
1978, p. 358-369; cf. şi G. Călinescu, Estetica basmului, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1965, p. 139; Edith Balas,
Brâncuşi şi tradiţiile populare româneşti. În româneşte de Sorana Georgescu-Gorjan, Târgu-Jiu, Editura Fundaţiei
„Constantin Brâncuşi”, 1998, p. 50-51.
5
Cf. şi Petre Ispirescu, Cele douăsprezece fete de împărat şi palatul cel fermecat, în idem, Legende sau basmele românilor, p.
180: „Nici pasăre măiastră nu poate răzbi până unde suntem noi acum.”; idem, Voinicul cel fără de tată, în idem, Legende
sau basmele românilor, p. 98-99: „Căci ghizuina era încongiurată de buşteni şi de rascote, de nu se putea atinge nici pasăre
măiastră.”; V. Alecsandri, Legenda ciocârliei, în idem, Pasteluri şi legende. Postfaţă şi bibliografie de Mihai Drăgan,
Bucureşti, Editura Minerva, 1987, p. 121: „Au îndrăznit să vie aice, ş-a pătrunde / În locuri necălcate de pas de om; pe unde /
Nici paserea măiastră a trece nu-ndrăzneşte”; pentru această discuţie, vezi şi G. I. Tohăneanu, „Viaţa lumii” cuvintelor.
Vechi şi nou din latină, Timişoara, Editura Augusta, 1998, p. 199-200.
305
 CICCRE I 2012
Şi drum el dă la pasărea măiastră. / Aripele-şi întinde vrând să zboare, / Din ce în ce şi-ntinde-aripa-
albastră, / Din ce în ce se face tot mai mare, / Încât doar din mărimea unei vrăbii / Ea semăna acum unei
corăbii.” (Idem, ibidem, p. 43; vezi şi idem, ibidem, p. 44). În episodul Daciei din Memento mori, zâna
Dochia poartă pe umăr, ca semn distinctiv, o pasăre măiastră: „Umede tremur lumine pe boltirea cea albastră.
/ Zâna Dochia cu glasu-i cheam-o pasăre măiastră, / Ce zburând pin aer vine cu-a ei pene de păun; / Când acea
pasăre cântă, lumea râde-n bucurie, / Pe-umărul cel alb o-aşează şi coboară-n văi aurie, / Unde-a râului lungi
unde pintre papură răsun. // [...] / Pe-umărul Dochiei mândre cântă pasărea măiastră, / Valuri râd şi-ntunecoasă
mână lumea lor albastră” (Idem, Memento mori (Panorama deşertăciunilor). Egipetul, în idem, Poezii. I. Ediţie
critică de D. Murăraşu, Bucureşti, Editura Minerva, 1982, p. 190)6; în mod similar, în Balada păsării măiestre,
de Radu Gyr, bătrânul curtean pare că poartă pe umăr „pasărea minunii”: „Pe umeri îi sta pasărea de foc, / mai
mare, parcă, mai împărătească.” (Radu Gyr, Balada păsării măiestre, în idem, Balade. Notă asupra ediţiei de
Ioan Popişteanu. Postfaţă de Adrian Popescu, Constanţa, Editura Ex Ponto, 1999, p. 393).
Pornind de la celebrul motiv folcloric românesc al zburătoarei fabuloase, Constantin Brâncuşi a
sculptat adevărate capodopere orânduite în ciclul Păsărilor (cu o primă variantă realizată prin 1910 şi
intitulată Măiastra), finalizat în anii ’40 ai secolului trecut, după conceperea a circa 30 de versiuni de diferite
forme şi materiale (marmură de diverse nuanţe, bronz şlefuit şi ghips)7. Prin intermediul lor, genialul
Brâncuşi a intenţionat (şi a izbutit) să imortalizeze nu orice fel de pasăre, ci sensul fundamental al libertăţii
absolute, misterul, esenţa şi plenitudinea zborului fără oprelişti, echivalent cu fericirea, cu eterna sete de
veşnicie a sufletului omenesc, cu „beatitudinea [...] unei existenţe eliberată de orice sistem de condiţionare” 8
– idee care l-a urmărit toată viaţa9; cu alte cuvinte, artistul a reuşit să redea astfel experienţa extatică,
înălţătoare, a zborului cutezător de natură spirituală (al gândului, al dorului, al creaţiei – vezi şi Coloana fără
sfârşit), menit să desăvârşească, dincolo de lumea fizică, irezistibilul elan ascensional spre un spaţiu
nehotărât (în sensul etimologic al termenului!), adică să instituie eliberarea omului de sub tutela materiei şi a
firescului, accederea vertiginoasă a sufletului spre o altă dimensiune, prin depăşirea limitelor fiinţei umane şi
trecerea către un alt mod de a fi10: „Brâncuşi a sculptat germinarea, aşa cum a sculptat adormirea, înălţarea

6
Vezi şi nuvela eminesciană Sărmanul Dionis (în idem, Proză literară. Ediţie îngrijită, tabel cronologic, note, referinţe critice
şi bibliografie selectivă de I. Cheie-Pantea, Timişoara, Editura Facla, 1987, p. 57), în care „pe umărul ei [al Mariei – n.n. F.-
M.B.] cânta o pasere măiastră.”; pentru această discuţie, vezi şi Ion Pogorilovschi, Pasărea măiastră şi sursele. Un eseu în
zece părţi, Târgu-Jiu, Editura Fundaţiei „Constantin Brâncuşi”, 1995, p. 55-57. Mai mult, Eminescu însuşi este considerat a fi
„Domnul cel de pasăre măiastră, / Domnul cel de nemurirea noastră” (Grigore Vieru, Eminescu, în idem, Acum şi în veac.
Poeme, cântece, confesiuni, Bucureşti – Chişinău, Editura Litera Internaţional, 2001, p. 122).
7
Pentru această problemă, vezi Barbu Brezianu, Brâncuşi în România, Bucureşti, Editura All, 1998, p. 222-223 şi p. 226-227;
Athena T. Spear, Păsările lui Brâncuşi, ediţie revăzută şi adăugită. Prezentare şi traducere de Ana Olos, Bucureşti, Editura
Meridiane, 1976.
8
Mircea Eliade, Brâncuşi şi mitologiile, în Petru Comarnescu, Mircea Eliade, Ionel Jianu, Mărturii despre Brâncuşi. Cuvânt-
înainte, traducere şi note de Nina Stănculescu, ediţia a doua, Târgu-Jiu, Editura Fundaţiei „Constantin Brâncuşi”, 2001, p. 21.
9
Brâncuşi mărturisea adesea: „N-am căutat toată viaţa mea decât esenţa zborului. Zborul, ce fericire!”; „Nu pasărea vreau să o
redau, ci harul ei, zborul, elanul. [...] Iubesc tot ceea ce se înalţă...”; pentru această idee, vezi Dumitru Daba, În căutarea lui
Brâncuşi, Timişoara, Editura Facla, 1989, p. 89 şi p. 94; idem, Brâncuşi, Timişoara, Editura de Vest, 1995, p. 101; Mircea
Deac, Brâncuşi – surse arhetipale, Iaşi, Editura Junimea, 1982, p. 26-27; Mircea Eliade, op. cit., p. 22-23; Ionel Jianu,
Brâncuşi. Traducere de Ileana Şoldea, Bucureşti, Editura Meridiane, 2002, p. 23; Ion Mocioi, Estetica operei lui Constantin
Brâncuşi, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1987, p. 39; * * *, Omagiu lui Brâncuşi. Volum editat de revista „Tribuna”,
Târgu-Jiu, 1976, p. 246; Nina Stănculescu, Brâncuşi, Bucureşti, Editura Albatros, 1981, p. 59; Carola Giedion-Welcker,
Constantin Brâncuşi. În româneşte de Olga Buşneag şi Ruxandra Buşneag-Iotzu. Cuvânt-înainte de Olga Buşneag, Bucureşti,
Editura Meridiane, 1981, p. 65-66 şi p. 99; Athena T. Spear, op. cit., p. 57 şi p. 60; cf. şi Romulus Vulcănescu, Mitologie
română, Bucureşti, Editura Academiei, 1987, p. 201.
10
În ciclul Lauda somnului, de Lucian Blaga, există o poezie dedicată chiar acestei sculpturi a lui Brâncuşi (care, după cum se
ştie, a constituit sursa de inspiraţie pentru multe poeme şi eseuri): „Pasăre eşti? Sau un clopot prin lume purtat? / Făptură ţi-am
zice, potir fără toarte, / cântec de aur rotind / peste spaima noastră de enigme moarte. // [...] / Ascultând revelaţii fără cuvinte /
subt iarba cerului zborul ţi-l pierzi.” (Lucian Blaga, Pasărea sfântă, în idem, Poezii, vol. I. Antologie, prefaţă şi bibliografie
de George Gană, Bucureşti, Editura Albatros, 1972, p. 54-55). De asemenea, în 1920, Ion Vinea scrie o poezie – închinată lui
Constantin Brâncuşi – despre „ivirea măiastră” a făpturii înaripate (vezi Ion Vinea, Pasărea măiastră, în idem, Opere. I.
Poezii. Ediţie îngrijită de Mircea Vaida şi Gh. Sprinţeroiu. Studiu introductiv de Mircea Vaida, Cluj, Editura Dacia, 1971, p.
172). În volumul În dulcele stil clasic, Nichita Stănescu a inclus o poezie intitulată Măiastră, despre fiinţa miraculoasă care
„[...] a zburat fâlf-fâlf departe / până dincolo de moarte.” (Nichita Stănescu, Măiastră, în idem, Ordinea cuvintelor. Versuri
(1957-1983), vol. II. Cuvânt-înainte de Nichita Stănescu. Prefaţă, cronologie şi ediţie îngrijită de Alexandru Condeescu cu
acordul autorului, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1985, p. 23).
306
 CICCRE I 2012
şi, peste tot, desăvârşirea, ca o neîncetată mângâiere a formelor, întocmai pietrei spălate de apă. Nu a redat
zborul, ci zburatul, zburarea.”11.
*
În mitologia românească, pasărea măiastră este o făptură de o frumuseţe fascinantă, ieşită din
comun, cu penaj multicolor sau de aur, radiind – în chip uimitor – lumină celestă; ea stă, de obicei, într-o
colivie de aur, iar cântecu-i fermecător (ca mod de comunicare inedit12) o unicizează, căci el nu răsună, de
regulă, decât în singurătate, pentru cei privilegiaţi13. Înzestrată cu puteri magice inepuizabile (inclusiv cu o
dublă natură – capacitatea de a se metamorfoza într-o / dintr-o fată frumoasă ori o zână14), ea reprezintă un
fel de geniu binefăcător15, o „imagine primordială a mentalului arhaic autohton, considerat în globalitatea
sa”16: e însoţitoarea şi / sau protectoarea personajelor pozitive (ajutându-le în împlinirea planurilor lor bune
ori călăuzindu-i în lupte şi în încercări mai ales pe cei nefericiţi sau pe cei a căror dragoste întâmpină
împotriviri17), are atribuţii miraculoase benefice – darul vorbirii cu glas omenesc, al opririi dezastrului18, al
restaurării, al vindecării19, al întineririi şi chiar al învierii morţilor. Spirit nonagresiv, dar justiţiar, ocrotitoare
a iubirii nemuritoare, simbol al bucuriei şi al izbânzii, al frumuseţii şi al sacrului, al eliberării spirituale şi al
transcenderii condiţiei terestre20, „metaforă constantă şi universală a sufletului”21, pasărea măiastră
„înlesneşte şi produce evenimente excepţionale”22, învingând insurmontabilul în chip supranatural; ea
anticipă răul şi intuieşte pericolul, „citeşte” în inimile oamenilor (inclusiv trecutul lor), descoperă
nedreptatea şi contribuie la pedepsirea ei, deconspirând intenţiile vrăjmaşe ascunse.

11
Constantin Noica, Cuvânt împreună despre rostirea românească, Bucureşti, Editura Humanitas, 1996, p. 300.
12
Cf. Horia Lovinescu, Moartea unui artist. Piesă în două părţi, Bucureşti, Editura Eminescu, 1975, p. 87: „Ian auzi cum
cântă privighetoarea. Bată-te norocul să te bată, pasăre măiastră, ce vrajă a pus Cel-de-sus în gâtlejul tău?”; Mihail
Sadoveanu, Creanga de aur, în idem, Creanga de aur. Nopţile de Sânziene. Ediţie îngrijită de Constantin Mitru. Repere
istorico-literare alcătuite în redacţie de Andrei Rusu, Bucureşti, Editura Minerva, 1986, p. 70: „la noroadele de la Carpaţi” e
„raiul lumii şi buricul pământului, acolo sunt livezi cu mere de aur şi cântă paserea măiastră la ferestre împodobite cu
mărgăritare”.
13
Vezi şi Mihail Sadoveanu, op. cit., p. 124: „Paserea cea pestriţă din grădina palatului” vorbeşte cu „glas dulce” şi, chiar
dacă se ştie că există, adesea ea se face numai simţită, bănuită, fără să se lase privită; „Nu s-ar putea spune că a văzut-o cineva
anume, dar este. Dacă n-ar fi nu s-ar povesti.”; „Unii au văzut paserea fără s-o audă. Alţii o aud fără s-o vadă”.
14
Cf. Emil Botta, Măiastra, în idem, Poezii. Cuvânt-înainte de Valeriu Râpeanu. Text îngrijit, note şi variante de Aurelia
Batali, Bucureşti, Editura Eminescu, 1979, p. 111.
15
Vezi, de pildă, Nina Stănculescu, op. cit., p. 54-60; cf. şi Mihail Sadoveanu, op. cit., p. 123 (capitolul XIV, intitulat Despre
o pasere măiastră cu ochi şi glas de om): „Cea dintăi veste bună, după primenirea Împărăţiei, a cântat-o paserea măiastră din
grădinile de la Elefterion.”; idem, ibidem, p. 125: „la curtea Împărătesei”, toţi „se duc s-asculte ce glăsuieşte paserea cu
pricina. E o pasere care va fi ştiind toate şi spune multe...”.
16
Ion Pogorilovschi, op. cit., p. 72.
17
De multe ori, în lirica de dragoste, pasărea măiastră este amintită în condiţiile de resimţire acută a distanţei şi a
obstacolelor care-i separă pe cei doi îndrăgostiţi, devenind soluţia miraculoasă a apropierii lor; e o soluţie imaginată ca
metamorfozare temporară (tradusă, în logica gândirii mitice, ca permeabilitate a opoziţiei sacru / profan), prin rugăciunea
către Atotputernicul de a anula alteritatea pasăre măiastră / fiinţă omenească şi aspiraţia de a beneficia de condiţia acestei
vieţuitoare fie a iubitului, fie a iubitei, pentru a putea ajunge astfel unul la celălalt fără nicio îngrădire: „Fă-mă, Doamne, ce
mi-i face, / Fă-mă-o pasere măiastră / Să sbor la badea-n fereastră, / Din fereastră în chilie, / Acolo bădiţa scrie: / Slove negre
pe hârtie / Să mi le trimită mie.” (Mihai Eminescu, Opere. V. Literatura populară. Ediţie critică de D. Murăraşu, Bucureşti,
Editura „Grai şi suflet – Cultura Naţională”, 2000, p. 39); pentru această idee, vezi şi Ion Pogorilovschi, op. cit., p. 76. Un
fenomen similar se întâlneşte în lirica populară de înstrăinare, atunci când cineva, arzând de dorul unui loc îndepărtat, aspiră
să-l atingă într-o manieră asemănătoare (vezi idem, ibidem, p. 91).
18
În lucrarea intitulată Meşterul Manole. Contribuţie la studiul unei teme de folclor european, Bucureşti, Editura Minerva,
1973, p. 364-365 şi, respectiv, p. 367, Ion Taloş arată că, în variantele aromâne ale mitului zidirii creatoare, dar şi în cele
greceşti, „dezlegarea situaţiei e comunicată de pasărea măiastră”, care „precizează de la început că n-ar satisface zidirea unui
trecător, a unui orfan, a unui străin, a unui sărac etc., ci ar trebui jertfit om «din neamul meşterului» sau, mai adeseori, chiar
frumoasa soţie a acestuia”.
19
Ea redă vederea celor orbi, „ceea ce denotă caracterul ei de fiinţă solară” (Ivan Evseev, op. cit., p. 446, s.v. pasărea
măiastră); pentru această discuţie, vezi şi Edith Balas, op. cit., p. 51-52.
20
Cf. finalul baladei populare Monastirea Argeşului, în care iniţiativa meşterilor de a zbura este purtătoarea aceloraşi
semnificaţii.
21
Ivan Evseev, op. cit., p. 445, s.v. pasărea.
22
Ion Pogorilovschi, op. cit., p. 89.
307
 CICCRE I 2012
În strânsă legătură cu geografia mitică a basmului românesc, o importantă dimensiune specifică
acestei fiinţe fabuloase (numită şi „pasărea pragurilor de trecere”23) este aceea de mediator aproape
invulnerabil între lumi, de mesager arhetipal24 al gândurilor şi sentimentelor, de călător care, trecând în
deplină libertate dinspre uman / pământ („aproape”, „jos”) spre zone inaccesibile aparţinând unui nivel
existenţial miraculos sau imposibil de străbătut pentru muritorii de rând („departe”, „dincolo”, „sus, în cer”,
id est „tărâmul celălalt”, căruia îi aparţine), duce cu uşurinţă veşti pe distanţe uriaşe, legând, astfel, între ei
protagoniştii naraţiunii25; „cu ea sfârşeşte sau, dimpotrivă, poate începe, în alt plan, condiţia fiinţei.” 26.
Dintre componentele semnificative ale simbolisticii acestei fiinţe fantastice, elementul dominant, dotat
cu cea mai mare capacitate de sugestie, este zborul, tradus, în fapt, prin „accesul la un mod de a fi liber pe
deplin în mişcare”27. Zborul – al cărui simbol cosmic este pasărea – devine, astfel, o emblemă a ideii de avânt şi
spiritualizare, de energie şi perfecţiune, de înălţare sacră şi purificare spirituală a omului28. Zborul însuşi
proclamă suprimarea greutăţii, a limitelor impuse de condiţia umană a existenţei, victoria în lupta împotriva
materiei, eliberarea de sine şi de legile gravitaţiei; el presupune un mod de a fiinţa necondiţionat, o ruptură
indispensabilă, de proporţii nebănuite, efectuată în universul experienţei cotidiene, într-un continuu elan spre
perfecţiune: „Prin această transfigurare [...], păsările capătă valenţele unor simboluri ascensionale, ale unor
mesageri sacri şi, prin aceasta, ale unor întrupări dotate cu puteri augurale, profetice şi apotropaice”29.
*
În limba şi cultura românească, termenul măiastră este cel mai frecvent întrebuinţat, evident, în
sintagma pasăre(a) măiastră, care, aşa cum am văzut, îşi găseşte rezonanţe multiple, în primul rând, în
folclor şi în operele literare culte inspirate din el; ea desemnează adesea şi personalităţi ale vieţii artistice ori
sportive, care, prin calităţile lor, au ajuns să fie numite astfel de publicul larg (de pildă, gimnasta Nadia
Comăneci, interpretele de muzică populară Maria Tănase, Maria Lătăreţu, Maria Ciobanu ş.a.).
Adjectivul românesc măiestru (cu femininul măiastră), dublet al neologismului magistru30, este un
cuvânt vechi, polisemantic, înregistrat în toate dicţionarele româneşti (etimologice sau explicative) ca fiind
moştenit din lat. magister (‘căpetenie, comandant, şef’; ‘dascăl, învăţător, magistru’; ‘îndrumător,
sfătuitor’31), „în alcătuirea lingvistică a căruia recunoaştem adverbul diferenţierii cantitativ-calitative magis
«mai»”32, şi utilizat, în primul rând, cu sensul fundamental ‘(despre oameni) îndemânatic la lucru; iscusit la

23
Idem, ibidem, p. 89.
24
Vezi Mircea Deac, op. cit., p. 25, respectiv, p. 26, unde se precizează că, „în greacă, cuvântul pasăre era sinonim cu cel de
mesager”, iar Brâncuşi „considera Pasărea simbolul relaţiei între cer şi pământ”; cf. şi Jean-Paul Clébert, Bestiar fabulos.
Dicţionar de simboluri animaliere. Traducere din limba franceză de Rodica Maria Valter şi Radu Valter, Bucureşti, Editurile
Artemis – Cavallioti, 1995, p. 211, s.v. pasăre: „Pasărea este trăsătura de unire dintre cer şi pământ. Este deci mesager al
zeilor.”; Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, volumul 3, P-Z, Bucureşti, Editura Artemis, 1995, p. 22,
s.v. pasăre: „Zborul păsărilor le predispune, bineînţeles, la a servi de simbol relaţiilor dintre cer şi pământ.”; idem, ibidem, p.
25, s.v. pasăre: „Pasărea, simbol al sufletului, joacă rolul de intermediar între pământ şi cer”.
25
Pentru discuţia despre trăsăturile păsării măiestre în folclorul românesc, vezi, de pildă, Ivan Evseev, op. cit., p. 446, s.v.
pasărea măiastră; Victor Kernbach, Dicţionar de mitologie generală. Mituri. Divinităţi. Religii, Bucureşti, Editura
Albatros, 1995, p. 485, s.v. Pasărea Măiastră; Petru Comarnescu, Brâncuşi. Mit şi metamorfoză în sculptura
contemporană, Bucureşti, Editura Meridiane, 1972, p. 199; Ion Pogorilovschi, op. cit., p. 83-92; Mircea Deac, op. cit., p.
23-25; Athena T. Spear, op. cit., p. 16-22.
26
Ion Pogorilovschi, op. cit., p. 73.
27
Mircea Eliade, Sacrul şi profanul, Bucureşti, Editura Humanitas, 2000, p. 117; vezi şi Ion Ianoşi, Sublimul în spiritualitatea
românească, Bucureşti, Editura Meridiane, 1987, p. 311: „Zborul, ca obiectiv, e slujit de funcţia activă a luminii, care
însufleţeşte materia, îi dă strălucire”.
28
Vezi Dumitru Daba, În căutarea lui Brâncuşi, p. 93, nota 3; Athena T. Spear, op. cit., p. 57-60.
29
Mihai Coman, Mitologie populară românească. II. Vieţuitoarele văzduhului, Bucureşti, Editura Minerva, 1988, p. XII. O
astfel de pasăre cu însuşiri excepţionale se întâlneşte în aproape toate culturile (vezi, de exemplu, Pasărea Phoenix, despre a
cărei frumuseţe unică se vorbeşte din Europa până în Orientul Mijlociu şi în America). Athena T. Spear, op. cit., p. 19-22,
presupune că pasărea măiastră este o variantă a arhetipului păsării solare, descinzând din Phoenixul mitologiei greco-romane;
cf. şi Mircea Deac, op. cit., p. 24; Edith Balas, op. cit., p. 51.
30
Pentru această discuţie, vezi G. I. Tohăneanu, op. cit., p. 195 ş.u.
31
Vezi Gheorghe Guţu, Dicţionar latin – român, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Bucureşti, Editura Humanitas, 2003, s.v.
32
G. I. Tohăneanu, op. cit., p. 195.
308
 CICCRE I 2012
minte, abil, priceput, talentat, ingenios, dibaci’33. Lucrările lexicografice menţionează însă, în unanimitate,
posibilitatea de a întrebuinţa acest adjectiv cu referire la fiinţe (mai rar, la obiecte) din lumea basmelor (Făt-
Frumos, zâne sau vieţuitoare cum sunt pasărea, calul, şarpele etc.) şi cu înţelesul ‘înzestrat cu puteri magice,
supranaturale, cu însuşiri miraculoase şi profetice; năzdrăvan, fermecat’ 34; mai mult, unele dintre ele chiar
glosează sintagma pasăre măiastră astfel: ‘pasăre fabuloasă, din basme, înzestrată cu însuşiri supranaturale,
căreia îi sunt accesibile şi alte tărâmuri şi care are puterea de a lua diferite înfăţişări, de a vorbi (ca oamenii)
şi de a cânta cu viers fermecător’35.
Adjectivul amintit este întrebuinţat, de mai multe ori, ca determinant al substantivului pasăre în cele
trei variante ale poeziei lui Traian Dorz intitulate Pasăre măiastră36, inclusă în volumul Cântări Luptătoare,
ce cuprinde creaţiile lirice dorziene scrise între 1934 (anul în care autorul avea să se stabilească la Sibiu,
devenind colaboratorul cel mai apropiat al preotului Iosif Trifa) şi 1942 (când deja începuse cel de-al Doilea
Război Mondial) şi reproduce ediţia a II-a a acestui ciclu, publicată, iniţial, în 1942. În absolut toate
situaţiile, perifraza în discuţie face referire exclusiv (şi aproape obsedant) la personalitatea preotului Iosif
Trifa, iniţiatorul mişcării religioase „Oastea Domnului”, ce a avut drept scop renaşterea spirituală a Bisericii
Ortodoxe, redresarea morală a României şi a poporului nostru37, trasând, astfel, drumul spre „orizontul
luminos al unor convergenţe izbăvitoare”38.

[IOSIF TRIFA s-a născut la 3 martie 1888, în satul Certege (judeţul Alba). După ce absolvă Institutul
Teologic din Sibiu, este numit, în 1910, învăţător confesional în Vidra de Sus (azi – Avram Iancu), iar în 1911, e
hirotonit preot în această localitate. Susţinător ardent al cauzei moţilor nedreptăţiţi, al ideii de iluminare a poporului prin
şcoală şi prin Biserică, preotul Iosif Trifa colaborează la mai toate publicaţiile de renume ale vremii, scriind articole de
factură socială, culturală şi patriotică, iar mai târziu, cu caracter moral-biblic.
În 1921, este chemat la Sibiu de către noul mitropolit de atunci, Nicolae Bălan, ca preot la Catedrală, duhovnic
la Academia Teologică şi director al Orfelinatului Arhiepiscopiei Ortodoxe. După reîntregirea hotarelor României Mari,
într-o perioadă de răscruce a istoriei, cu profunde transformări pentru Biserica Ortodoxă Română (atât pe plan
organizatoric-administrativ, cât şi pe tărâm pastoral-misionar), se simţea nevoia emancipării evanghelice şi culturale,
prin Biserică, a neamului nostru, aşa că, la începutul lui 1922, Mitropolia Sibiului decide să înfiinţeze o gazetă
religioasă pentru popor, cu apariţie săptămânală, intitulată „Lumina Satelor”, unde tânărul preot este numit redactor-şef.
În noaptea de Anul Nou 1923, într-un moment de puternică revelaţie mântuitoare, părintele Iosif Trifa lansează
chemarea hotărâtă la o neîncetată primenire sufletească şi la o acerbă luptă spirituală împotriva tuturor păcatelor, a
necredinţei, a bigotismului şi a formalismului steril 39, „un patetic, sfânt şi convingător apel la o viaţă nouă” 40, „de o

33
Vezi, în acest sens, DLR, MDA, DEX, DLRLC, DLRM, Scriban, MDE, NDU, CDDE 1043, PEW 1016, s.v.; CADE, s.v.
măestru, măeastră; Şăineanu, DU, s.v. măestru; CDER 4983, s.v. măestru (-eastră).
34
Vezi DLR, MDA, DEX, DLRLC, DLRM, Scriban, MDE, NDU, s.v.; CADE, s.v. măestru, măeastră; Şăineanu, DU, s.v.
măestru.
35
Vezi DLR, MDA, DEX, DLRLC, NDU, s.v.; CADE, s.v. măestru, măeastră; Şăineanu, DU, s.v. măestru.
36
Vezi Traian Dorz, Cântări Luptătoare, Sibiu, Editura „Oastea Domnului”, 2005, p. 28-32. Se pare că ideea unei atari poezii
(descoperită la o manifestare specifică organizată de asociaţia „Oastea Domnului” la Simeria, judeţul Hunedoara, în anii ’30 ai
secolului trecut, şi, ulterior, pusă pe note de învăţătorul Alex. Morariu) i-a aparţinut, iniţial, lui Ion Tudusciuc, învăţător din
zona Vasluiului, unul dintre primii autori de creaţii lirice ai asociaţiei amintite, după cum o dovedeşte notiţa de sub poezia
Pasăre măiastră, publicată în „Oastea Domnului”, nr. 35, 27 august 1933, p. 2: „Pasăre măiastră, scumpă păsărea, / Bucură-
te, soro, nu mai suspina, / Căci ziua şi noaptea tot cântând mereu, / Ai trezit pe alţii pentru Dumnezeu.” – vezi, în acest sens, şi
Ioan Fulea, Din trecutul mişcării religioase „Oastea Domnului”, vol. 3, p. 724 (manuscris), sau Moise Velescu, Profetul
vremilor noastre, vol. II, Sibiu, Editura „Oastea Domnului”, 2000, p. 95; cf. şi Traian Dorz, Istoria unei jertfe, vol. II.
Cernerea, Sibiu, Editura „Oastea Domnului”, 2007, p. 318.
37
Pentru această idee, vezi Iosif Trifa, Ce este Oastea Domnului, ediţia a VIII-a, Sibiu, Editura „Oastea Domnului”, 2011, p.
20; Traian Dorz, Fericiţii noştri înaintaşi, Sibiu, Editura „Oastea Domnului”, 2009, p. 26; Sergiu Grossu, Un vânt de
primăvară religioasă. Rânduiala luptei spirituale în mişcarea ortodoxă „Oastea Domnului”, Sibiu, Editura „Oastea
Domnului”, 2005, p. 18, p. 27, p. 108 şi p. 114. În lucrarea intitulată Istoria Bisericii Ortodoxe Române, ediţia a V-a,
Bucureşti, Editura Sophia, 2000, p. 446 şi, respectiv, p. 478, Mircea Păcurariu enumeră „Oastea Domnului” printre
„asociaţiile de mireni care urmăreau reînviorarea sentimentului religios în mijlocul poporului”, respectiv, în rândul asociaţiilor
„cu caracter misionar” înfiinţate în perioada interbelică.
38
Sergiu Grossu, op. cit., p. 116.
39
Vezi, în acest sens, Iosif Trifa, op. cit., p. 251-253; cf. şi idem, ibidem, p. 17, p. 19 şi p. 78. În aceeaşi lucrare, autorul insistă
asupra faptului că „Oastea Domnului” „se luptă cu îndârjire pentru drepturile lui Dumnezeu în lume” (idem, ibidem, p. 36).
De altfel, preotul sibian a lăsat colaboratorilor şi urmaşilor săi „îndemnul continuării luptei pentru triumful cauzei lui
Dumnezeu în România” (Sergiu Grossu, op. cit., p. 21; vezi aceeaşi idee în idem, ibidem, p. 58).
309
 CICCRE I 2012
surprinzătoare, inegalabilă perspectivă duhovnicească” 41, publicat în numărul 1 din 1923 al foii amintite: era actul de
naştere al mişcării misionare „Oastea Domnului” – o iniţiativă înnoitoare, revitalizantă, în sânul Bisericii străbune, de
vestire şi trăire a Evangheliei după modelul primilor creştini. Militând pentru transformarea vieţii lăuntrice a fiecărui
individ, pentru revigorarea morală şi trezirea spirituală a neamului nostru, acest curent viu, dinamic (devenit – sub
imperativul biruinţei –, în anii de prigoană ai ateismului comunist, „un adevărat giuvaier al Bisericii tăcerii” 42), îşi
propune să reactualizeze valorile creştinismului primar, prin recuperarea bogăţiei de învăţături scripturistice şi
bisericeşti, şi reiterează două mari principii biblice de actualitate – voluntariatul duhovnicesc şi misionarismul
(apostolatul) laic43: „Când de la Nistru, până la Tisa, tot românul se va hotărî împotriva păcatelor, când din
Maramureş, până la Dunăre şi Marea Neagră, tot românul se va aprinde de dorul şi de dorinţa să trăiască o viaţă
după Evanghelia lui Hristos; când ţara aceasta se va umple de fronturi şi de ostaşi hotărâţi de luptă împotriva
păcatelor; când vom cuceri a doua oară această ţară pentru Evanghelia lui Hristos, atunci – şi numai atunci – am
asigurat pe veci viitorul acestei ţări şi al acestui Neam. [subl. aut.]”44. Un atare demers de mare profunzime
duhovnicească, în specificul nostru naţional45, angajat într-o misiune spirituală de inspiraţie divină, avea să provoace o
uriaşă emulaţie, numărând sute de mii de credincioşi (în special ortodocşi şi greco-catolici), din diverse pături sociale
(preoţi, intelectuali, militari, ţărani, muncitori, elevi, studenţi etc.), de diferite naţionalităţi (români, sârbi, unguri, saşi,
ucraineni etc.), din toate colţurile ţării şi chiar de dincolo de graniţele României sau ale Europei.
În cei 15 ani cât a îndrumat mişcarea „Oastea Domnului”, luptând cu ignoranţa şi prejudecăţile
contemporanilor săi, cu mentalitatea lor adesea împotrivitoare şi plină de ură, dar conştientizând importanţa
covârşitoare a tiparului pentru răspândirea cuvântului scris, pentru culturalizarea şi ridicarea maselor largi la un alt nivel
de înţelegere a rosturilor existenţei, preotul Iosif Trifa a reuşit să coordoneze apariţia şi difuzarea a nu mai puţin de
şapte publicaţii săptămânale cu caracter teologic, tipărite în zeci de milioane de exemplare, precum şi a aproximativ 50
de titluri de cărţi de inspiraţie profund scripturistică (predici, meditaţii, tâlcuiri, învăţături, istorioare religioase etc.),
apărute în mai multe ediţii şi în sute de mii de exemplare 46, receptate favorabil de mulţi teologi şi oameni de cultură ai
epocii47. Neobosit şi entuziast, a cumpărat, în 1929, o tipografie a „Oastei Domnului”, a încercat să organizeze librăria
acestei asociaţii, a încurajat creaţia lirică de factură mistico-religioasă şi naşterea imnului duhovnicesc la poporul
român, considerându-le a fi instrumente de mare necesitate pentru lucrarea misionară 48. Toate aceste acţiuni poartă
amprenta impresionantului său destin pământesc, sinonim cu jertfa continuă pentru cauza misiunii asumate. În vederea
împlinirii idealului de regenerare sufletească a neamului nostru, a depus o muncă istovitoare, coroborată cu numeroase
şi îndelungate sacrificii de ordin material, fizic şi sufletesc; a refuzat cu intransigenţă orice aservire politică a curentului
duhovnicesc pe care îl iniţiase, extremismele de orice fel, manifestările antisemite sau xenofobe şi a susţinut cu o
extraordinară tărie de caracter propria identitate ortodoxă în sfera ecumenismului bazat pe Evanghelia lui Hristos, în
contextul valorilor creştine promovate de popoarele civilizate ale vremii49.
Evident, activitatea de anvergură desfăşurată de preotul Iosif Trifa a stârnit invidia unor reprezentanţi ai
autorităţii clericale de atunci, a celor rămaşi într-un conservatorism comod şi avantajos, care i-au impus o serie de
constrângeri şi i-au întins nenumărate curse, apoi i-au pregătit un proces la capătul căruia aveau să-i răpească atât
calitatea de preot, cât şi averea, grăbindu-i moartea prin diverse mijloace (lovituri, nedreptăţi, presiuni psihice).

40
Sergiu Grossu, op. cit., p. 11.
41
Idem, ibidem, p. 53.
42
Lucia Hossu Longin, Memorialul durerii. Un poet creştin: Traian Dorz, documentar disponibil online la adresa:
[Link] cf. şi Sergiu Grossu, op. cit., p. 76.
43
Vezi Iosif Trifa, op. cit., p. 204 ş.u., p. 218 ş.u. şi p. 248 ş.u.
44
Idem, ibidem, p. 244.
45
Vezi idem, ibidem, p. 243 ş.u.
46
În acest sens, în lucrarea intitulată Fericiţii noştri înaintaşi, p. 23, Traian Dorz scria următoarele: „Cine cunoaşte cu câte
sacrificii se tipărea şi se cumpăra atunci o carte îşi poate da seama ce jertfă şi ce muncă s-au cerut nu numai pentru a fi scrise,
dar tipărite şi răspândite un astfel de uriaş număr de cărţi şi foi în popor. În acei ani bântuiţi de atâtea crize economice,
financiare şi politice.”; vezi şi Mircea Păcurariu, Dicţionarul teologilor români, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic,
1996, p. 460-461, s.v. Trifa Iosif; Gheorghe Gogan, Preotul Iosif Trifa. O viaţă de propovăduitor al lui Hristos, Simeria,
Editura „Traian Dorz”, 2008, p. 112-131; cf. şi idem, ibidem, p. 136: „La vremea respectivă, la o populaţie de aproximativ 15
milioane de locuitori (din teritoriile româneşti cuprinse între graniţele României actuale) revenea pentru fiecare locuitor o
foaie sau o carte religioasă scoasă de acest preot”.
47
De pildă, în legătură cu scrierile preotului Iosif Trifa, Nae Ionescu afirma: „Un scris care în adevăr poate să rămână, pentru
că nu se leagă de viaţa trecătoare a ziarului, ci e, în cel mai propriu înţeles al cuvântului, o şcoală, şi încă una căreia e
imposibil să-i lipsească succesul şi roadele.” (apud Lucia Hossu Longin, Memorialul durerii. Neclintit în credinţă: o biografie
a părintelui Iosif Trifa, documentar disponibil online la adresa: [Link]
48
Vezi Traian Dorz, Istoria unei jertfe, vol. I. Grăuntele, Sibiu, Editura „Oastea Domnului”, 1998, p. 139-162 (capitolul 12,
intitulat Naşterea imnului duhovnicesc); Moise Velescu, Profetul vremilor noastre, vol. III, Sibiu, Editura „Oastea
Domnului”, 2002, p. 223-252 (capitolul 20, intitulat Poezia şi cântarea).
49
Vezi Gheorghe Gogan, op. cit., p. 137.
310
 CICCRE I 2012
Considerat de contemporanii sau de urmaşii săi drept un „nou Ioan Gură de Aur al Bisericii” 50, un sfânt „martor şi
martir al lui Hristos”51, un apostol şi un vizionar52, Iosif Trifa a trecut la cele veşnice în dimineaţa zilei de 12 februarie
1938, la Sibiu, cu deplina încredinţare că memoria îi va fi cândva reabilitată: „Stau liniştit în faţa lui Dumnezeu, în faţa
Bisericii, în faţa istoriei că nu sunt vinovat de acuzele ce mi se aduc! Mai curând ori mai târziu, Bunul Dumnezeu,
Biserica, neamul şi istoria îmi vor face dreptate.”53. Într-adevăr, în septembrie 1990, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe
Române a ridicat nedreapta caterisire ce i-a fost aplicată părintelui Iosif Trifa, rămânând ca posteritatea să-l aşeze pe un
binemeritat loc în rândul celor mai fervenţi apărători ai ortodoxiei din veacul trecut.]

În cele trei creaţii lirice, structura în vocativ pasăre măiastră încheagă o metaforă cu rol de adresare, aflată
cel mai adesea fie în imediata vecinătate a unui verb la imperativ, fie ca bază a unor apoziţii dezvoltate, fie
ca grup nominal regent al unor atribute sau al unor subordonate atributive. Adjectivul măiastră dobândeşte,
astfel, conotaţii aparte, în strânsă legătură cu ceea ce am menţionat mai sus despre sensurile lui, şi trimite, în
asociere cu substantivul pasăre (arhetip incontestabil al ideii de zbor), la mesajul profetic al eliberării
spirituale generate de cunoaşterea adevărului suprem, de esenţă divină (vezi Ioan 8:32: „Şi veţi cunoaşte
adevărul, iar adevărul vă va face liberi.”), al descătuşării de sub povara păcatului – definitoriu pentru
mişcarea al cărei mentor de necontestat a fost preotul Trifa şi pe care el a numit-o „un vânt de primăvară
religioasă”54; să nu uităm că, în cultura tradiţională, sosirea păsărilor călătoare reprezintă semnul că a venit
primăvara – anotimpul regenerării, al renaşterii firii înconjurătoare, al noilor începuturi.
Prima versiune a poeziei55 rememorează, în cheie simbolică, momentele de încordare ale prigoanei
suferite (începând de prin 1935) de preotul sibian, grav bolnav (după ce trecuse prin nu mai puţin de şapte
operaţii), nevoit să-şi continue în locuri de pribegie nobila misiune spirituală de a aduce un suflu nou şi
dinamic în cadrele ortodoxiei româneşti. În acest context, sintagma pasăre măiastră este plasată în cazul
adresării directe, amintind, încă din primele versuri, de chemarea stăruitoare – lansată către neamul românesc
– la o luptă dârză împotriva tuturor pornirilor vinovate şi la conştientizarea necesităţii de a-şi salva fiinţa
printr-o mai adâncă vieţuire în lumina poruncilor lui Dumnezeu, pecetluite prin Jertfa lui Hristos de pe
Golgota: „Pasăre măiastră, care ne-ai cântat / şi la umbra Crucii ne-ai îngenuncheat” (Traian Dorz, Pasăre
măiastră (I), în idem, Cântări Luptătoare, p. 28). Finalul se înscrie pe aceeaşi linie: destinată efemerităţii pe
acest pământ (unde lucrurile cunosc o ciclicitate constantă 56, cu pendularea între bine şi rău, între ascensiune
şi prăbuşire, între izbândă şi eşec, dar şi cu încrederea neclintită în biruinţa definitivă a Adevărului, direct
condiţionată de intervenţia Divinităţii: „... Pasăre măiastră, nu mai suspina, / va trece furtuna, se va-
nsenina” (Idem, Pasăre măiastră (I), în idem, Cântări Luptătoare, p. 29), dimensiunea umană ajunge să se
proiecteze înspre veşnicia petrecută împreună cu Dumnezeu, în „împărăţia Fiului iubirii Sale” (Coloseni
1:13) – loc de odihnă şi de nemaiîntreruptă bucurie a tuturor celor ce L-au slujit cu ascultare şi dragoste:
„lângă El odată ne vom bucura, / Pasăre Măiastră, nu mai suspina!” (Idem, ibidem, p. 29).

50
Traian Dorz, Fericiţii noştri înaintaşi, p. 25.
51
Idem, Istoria unei jertfe, vol. II. Cernerea, p. 382; cf. şi Sergiu Grossu, op. cit., p. 45 şi p. 109.
52
Vezi Traian Dorz, Istoria unei jertfe, vol. III. Rugul, Sibiu, Editura „Oastea Domnului”, 2007, p. 487-488 şi p. 540-543;
Sergiu Grossu, op. cit., p. 101 şi p. 124; Moise Velescu, Profetul vremilor noastre, vol. I-III, Sibiu, Editura „Oastea
Domnului”, 1998-2002.
53
Apud Traian Dorz, Istoria unei jertfe, vol. II. Cernerea, p. 275; vezi şi Gheorghe Gogan, op. cit., p. 5: „Preot de vocaţie
incontestabilă, cu o profundă conştiinţă a responsabilităţii misiunii asumate, personalitate de o memorabilă frumuseţe a
sufletului, cu o nesecată putere – atât de rară zilelor noastre – de a se dărui, se va impune, fără drept de apel, în faţa
contemporanilor săi, impregnând totodată irevocabil mişcarea creată de el cu aceleaşi sfinte şi nobile trăsături. Caracter
complex, lipsit de orice contradicţie lăuntrică, iubitor până la jertfă faţă de fraţi, dar caustic şi intransigent cu opozanţii,
ortodox profund în structura sa lăuntrică, dar supraconfesional în metoda sa de propovăduire a Evangheliei, va incita mereu pe
cei care l-au admirat sau criticat. [...] Şi doar lungul drum al posterităţii îi va putea limpezi şi reda sensul primar”.
54
Iosif Trifa, op. cit., p. 243; vezi şi Sergiu Grossu, Un vânt de primăvară religioasă. Rânduiala luptei spirituale în mişcarea
ortodoxă „Oastea Domnului”, Sibiu, Editura „Oastea Domnului”, 2005.
55
Poezia este inspirată – după cum o dovedeşte însemnarea de sub titlu – din II Samuel 23:1: „Iată cele din urmă cuvinte ale
lui David: cuvintele lui David, fiul lui Iesei, graiurile bărbatului suspus, ale unsului lui Dumnezeu, celui din Iacov, ale
dulcelui cântăreţ din Israel”.
56
Vezi, în acest sens, Traian Dorz, Coboară ziua, în idem, Cântări de Sus, Sibiu, Editura „Oastea Domnului”, 2008, p. 209:
„Niciunele nu stau din drum, / nici nu se-abat din cale, / ci toate ţin, ca-ntâi, şi-acum / porunca Voii Sale. // Urmează după
noapte zi / şi iarnă după vară, / merg toate-toate cum ar fi / întâia zi şi seară...”.
311
 CICCRE I 2012
Varianta a doua a poeziei – scrisă la 12 februarie 1938 (după cum o arată însemnarea de sub titlu 57),
data trecerii la cele veşnice a preotului Iosif Trifa – are, în virtutea momentului căruia îi este închinată, o mai
accentuată mireasmă de doină, aidoma cântecelor de jale din lirica noastră populară. Dacă primele două
versuri coincid cu cele din versiunea anterioară („Pasăre măiastră, care ne-ai cântat / şi la umbra Crucii ne-
ai îngenuncheat” (Traian Dorz, Pasăre măiastră (II), în idem, Cântări Luptătoare, p. 29), strofa a doua
oferă, într-un mod aproape neaşteptat (dar necesar pentru cititorul neavizat), „cheia” folosirii insistente, în
cele trei poezii, a acestei metafore, prin intermediul unei construcţii ce actualizează o relaţie sintactico-
semantică de echivalenţă, în care baza şi apoziţia stau în cazul vocativ: „mare-i încercarea care ne-a lovit, /
pasăre măiastră, părinte iubit.” (Ibidem, p. 30). În acelaşi text, grupul nominal pasăre măiastră mai apare ca
regent într-o structură cu propoziţia atributivă izolată descriptivă – având rolul de a sublinia vocaţia de om al
jertfei a preotului Iosif Trifa, dornic ca poporul său să poată fi iluminat şi transfigurat de puterea cuvântului
lui Dumnezeu („Pasăre măiastră, care ai căzut / pentru mântuirea neamului pierdut” (Ibidem, p. 30) –,
precum şi într-o construcţie conţinând promisiunea fermă a discipolilor lui că sacrificiul de sine şi mesajul
evanghelic transmis, peste timp, de acest brav teolog român al veacului trecut nu vor rămâne fără ecou în
sufletele lor: „Pasăre măiastră, noi solia ta / niciodată-n lume nu o vom uita” (Ibidem, p. 30). Ultimele patru
strofe ale acestei versiuni ample a poeziei alcătuiesc o minunată şi stăruitoare rugăciune de mijlocire, ce
relevă similitudini cu venerarea sfinţilor, practicată în ortodoxie58, dar şi (dintr-un alt unghi de vedere) cu
una dintre funcţiile discutate mai sus ale păsărilor mitice – „aceea de a fi agenţi de legătură între pământ şi
cer, între lumea de aici şi cea de dincolo”59: „Pasăre măiastră, zboară tot mai sus, / pân-acolo-n Faţa Domnului
Iisus, / [...] // Pasăre măiastră, spune-n Faţa Sa / lacrimile noastre, suferinţa grea” (Ibidem, p. 30-31).
Cea de-a treia (şi cea mai cunoscută) variantă a poeziei (pusă pe note şi inclusă, cu modificări
infime, în cărţile de cântări ale „Oastei Domnului”60) conturează, încă din prima strofă, profilul aceluiaşi
vrednic slujitor al Sfântului Altar – un mesager credincios al lui Dumnezeu (supranumit de contemporani
„gornistul”61), un luptător neobosit pentru cunoaşterea şi răspândirea Cuvântului Său în poporul nostru –,
oferind, chiar de la început, „dezlegarea” metaforei în discuţie printr-o structură apozitivă complexă
(înlănţuită), în care apoziţiile aflate în succesiune reprezintă baze pentru alte apoziţii dezvoltate în cazul
vocativ: „Pasăre măiastră, sol trimis de Sus, / vestitor al Jertfei Domnului Iisus, / trâmbiţă cerească,
credincios străjer, / neuitat părinte, odihneşte-n cer!” (Traian Dorz, Pasăre măiastră (III), în idem, Cântări
Luptătoare, p. 31). Poezia continuă în maniera primei strofe din celelalte două versiuni, amintind de aceeaşi
chemare profetică la mântuire şi la pătrunderea sensului Jertfei lui Hristos, în contrast cu deşertăciunea celor
pământeşti (cf. Ecclesiastul biblic): „Pasăre măiastră cu duios cântat, / de Iubirea Crucii ne-ai apropiat, /
când din valul lumii ne-ai chemat cu zel / tot mai lângă Domnul, tot mai lângă El.” (Ibidem, p. 31)62. Ultima
strofă (aproape identică cu prima) încheie simetric o poezie (şi un ciclu în miniatură), accentuând – prin
intermediul aceluiaşi tip de structuri apozitive – ideea centrală a celor trei creaţii lirice: „Pasăre măiastră, sol
trimis de Sus, / vestitor al Jertfei Domnului Iisus, / trâmbiţă cerească, credincios străjer, / scump Părinte
Iosif, odihneşte-n cer.” (Ibidem, p. 32).
O scurtă aluzie la faptul că această poezie face parte din tezaurul muzical al „Oastei Domnului”,
fiind pusă pe note – aşa cum am menţionat – în anii ’30 ai secolului trecut, găsim în amplul poem dorzian
intitulat Mereu prin lupte, construit (ca şi cele de mai sus) în termenii adresării directe faţă de părintele
sufletesc al eului liric63: „[...] să-ţi mai cântăm la cruce dulcea «Pasăre măiastră», / din adânca ta odihnă să

57
Iniţial, poezia a fost publicată în „Glasul dreptăţii”, nr. 8, 12 februarie 1938, p. 2, şi are ca dedicaţie sub titlu „Părintelui
Iosif Trifa”.
58
Vezi * * *, Catehism ortodox, Timişoara, Editura Mitropoliei Banatului, 2002, p. 46-47.
59
Ivan Evseev, op. cit., p. 445, s.v. pasărea.
60
Cf. * * *, Să cântăm Domnului. Carte de cântări a Oastei Domnului, ediţia a XII-a, Sibiu, Editura „Oastea Domnului”,
2010, p. 314-315.
61
Traian Dorz, Istoria unei jertfe, vol. I. Grăuntele, p. 85 şi p. 363; idem, Istoria unei jertfe, vol. II. Cernerea, p. 61, p. 114, p.
150, p. 184, p. 315 şi p. 318; idem, Istoria unei jertfe, vol. IV. Pârga, Sibiu, Editura „Oastea Domnului”, 2002, p. 314.
62
Ultimul vers al strofei citate face aluzie la una dintre puţinele poezii scrise de însuşi preotul Iosif Trifa, intitulată Un cântec
preadulce, în care fiecare dintre cele cinci strofe se încheie cu versul „mai lângă Domnul meu, mai lângă El...” (vezi * * *, Să
cântăm Domnului. Carte de cântări a Oastei Domnului, p. 105-106; Traian Dorz, Istoria unei jertfe, vol. I. Grăuntele, p. 139-160
passim; idem, Cântarea, ca meditaţie, Sibiu, Editura „Oastea Domnului”, 2012, p. 118-121; Sergiu Grossu, op. cit., p. 21).
63
Vezi Traian Dorz, Fericiţii noştri înaintaşi, p. 25; idem, Istoria unei jertfe, vol. I. Grăuntele, p. 277; idem, Istoria unei jertfe,
vol. II. Cernerea, p. 82 şi p. 376; idem, Istoria unei jertfe, vol. IV. Pârga, p. 192, p. 383, p. 423, p. 465, p. 471 şi p. 510.
312
 CICCRE I 2012
auzi cântarea noastră” (Traian Dorz, Mereu prin lupte, în idem, Cântări Luptătoare, p. 47). Textul a fost
scris la Rusaliile din 193964, la un an după plecarea în veşnicie a preotului Iosif Trifa, cel ce – încredinţat că
această mişcare este rodul unei inspiraţii divine – instituise, în testamentul său sufletesc, sărbătoarea
Pogorârii Duhului Sfânt ca praznic al „Oastei Domnului”, la care, anual, urmaşii lui să vină la mormântul din
Sibiu pentru reculegere şi îmbărbătare65. În aceste versuri, adjectivul măiastră stă pe lângă acelaşi substantiv
şi constituie, astfel, o sintagmă ce trimite la titlul poeziei-cântare discutate anterior, nume propriu determinat,
la rându-i, în antepunere, de adjectivul-atribut dulce, cu rolul de a sublinia trăirile pline de duioşie, de
mângâiere, de zidire sufletească ori desfătare, generate de armoniile sacre ale unui imn cu iz baladesc,
reprezentativ pentru valorile promovate de asociaţia „Oastea Domnului” şi închinat memoriei unui om care
şi-a dăruit întreaga viaţă pentru binele Bisericii, al ţării şi neamului său 66.
Capodopera liricii dorziene închinate personalităţii mentorului spiritual al autorului este poezia Cânta o
pasăre măiastră (pusă şi ea pe note), publicată, iniţial, în volumul Doina Golgotei (1938)67 – un poem
desprins parcă dintr-o legendă veche, ce debutează, în stilul cunoscut al basmelor româneşti, cu un verb (repetat
ulterior) la indicativul imperfect, menit să sublinieze o componentă fundamentală a fiinţelor înaripate (faptul
fiind anticipat, după cum se observă, încă din titlul poeziei): „Cânta o pasăre măiastră, / de Golgota duios
cânta, / de taina cerului sihastră, / de pacea şi iertarea noastră / atât de limpede cânta, / că doina dulce şi
măiastră / din glasul ei mă fermeca.” (Traian Dorz, Cânta o pasăre măiastră, în idem, Cântările Dintâi, p. 96).
În versurile citate, adjectivul măiastră formează, din nou, o perifrază împreună cu substantivul pasăre, de data
aceasta articulat nehotărât, având însă acelaşi referent: preotul Iosif Trifa, slujitor devotat al ortodoxiei, care
(aşa cum am arătat) s-a adresat neamului românesc printr-un mesaj profund scripturistic, încărcat de
semnificaţii duhovniceşti şi centrat pe Evanghelia lui Hristos cel Răstignit68, un mesaj desluşit, plin de blândeţe,
dar şi de luciditate, despre Jertfa cea mântuitoare, despre Împărăţia Cerurilor, despre misterul rugăciunii în
singurătate (cf. Matei 6:6)69, atunci când „cerul, mai aproape de pământ – devine intim, aproape palpabil”70,
despre darurile Crucii, menite să restabilească legătura dintre om şi Dumnezeu.
Arătam, mai sus, că printre atributele arhetipale ale mirificei zburătoare se numără cântecul ei
minunat (care poate învia chiar şi morţii71), precum şi vocaţia majoră de a fi pasăre călăuzitoare, eliberatoare,
„simbolul iubirii şi al providenţei dumnezeieşti”72, epifanie în aria terestrului73, mesager constant al
Divinităţii, „angajându-se efectiv şi total, cu puterile sale, în scoaterea omului, peste hotare de netrecut, în
climatul altei lumini”74, spre mult visatul „altundeva”, considerat un tărâm sacru al făgăduinţei. În mod

64
Vezi idem, Mereu prin lupte, în idem, Cântări Luptătoare, p. 48. Poemul este inspirat – după cum o arată notiţa de sub titlu
– după Isaia 41:10-12: „Nu te teme, că Eu sunt cu tine, nu privi cu îngrijorare, că Eu sunt Dumnezeul tău. Eu îţi dau tărie şi te
ocrotesc şi dreapta Mea cea tare te va sprijini. Iată că se vor ruşina şi de ocară se vor face toţi cei ce sunt aprinşi împotriva ta;
toţi vor fi nimiciţi şi vor pieri cei ce se fac vrăjmaşi ai tăi! Căuta-vei şi nu vei găsi pe cei ce te urăsc pe tine şi ca o nimica vor
fi cei ce vor să se lupte cu tine”.
65
Iată cuvântul testamentar al preotului Iosif Trifa, reprodus în „Ecoul”, nr. 5, 1937, apud Moise Velescu, Profetul vremilor
noastre, vol. II, p. 140: „Să veniţi la mormântul meu în fiecare an de Rusalii, să veniţi când şi câţi veţi putea la mormântul
meu cu flori, cu cântări, cu rugăciuni, cu vorbiri, cu Cuvântul lui Dumnezeu – Biblia, pentru ca şi dincolo de mormânt să mă
încredinţez şi să mă bucur că Oastea Domnului cea vie trăieşte, lucrează şi biruie. [subl. aut.]”; vezi şi Traian Dorz, Istoria
unei jertfe, vol. II. Cernerea, p. 402; idem, Istoria unei jertfe, vol. IV. Pârga, p. 299-332 (capitolul 18, intitulat Frumoasele
noastre Rusalii); Gheorghe Gogan, op. cit., p. 33.
66
Vezi Sergiu Grossu, op. cit., p. 24-26.
67
Poezia a fost inclusă, ulterior, în volumul Cântările Dintâi (ce conţine creaţiile lirice revăzute de autor din patru dintre
ciclurile sale de început: La Golgota, Pe drumul Crucii, Doina Golgotei şi Darul Lacrimilor), apărut la Sibiu, în Editura
„Oastea Domnului”, 2004, p. 96-97.
68
Vezi Iosif Trifa, op. cit., p. 204 ş.u.
69
Vezi, în acest sens, şi Traian Dorz, Nu-mi suspina, iubire!, în idem, Cântarea Învierii, Sibiu, Editura „Oastea Domnului”,
2007, p. 44-45: „Nu-ţi mai întoarce ochii spre niciun loc şi vis / ce ţi-ai putut odată dori aici şi cere, / ci-n dragostea-mpletită a
cerului deschis / îmbrăţişează-ţi crucea şi-nvăluie-o-n tăcere. // Singurătatea sfântă în care ai ajuns / alunge-ţi orice strigăt ori
şoaptă tulburată, / în jurul tău vin îngeri cu dulcele răspuns / ce nalţă şi sărută o cruce-mpreunată”.
70
Paul Evdokimov, Rugăciunea în Biserica de Răsărit. Prefaţă de Olivier Clément. Traducere: Carmen Bolocan, Iaşi, Editura
Polirom, 1996, p. 15.
71
Vezi Athena T. Spear, op. cit., p. 18.
72
Victor Aga, Simbolica biblică şi creştină. Dicţionar enciclopedic (cu istorie, tradiţii, legende, folclor), ediţia a II-a,
Timişoara, Editura Învierea, 2005, p. 279, s.v. păsările.
73
Vezi Ion Pogorilovschi, op. cit., p. 86-87.
74
Idem, ibidem, p. 90.
313
 CICCRE I 2012
similar, intuind criza morală în care se afla neamul românesc în acea perioadă, preotul Iosif Trifa a lansat
către poporul său (cu care, de altfel, s-a contopit până la suprapunere) o chemare mântuitoare, la emancipare
spirituală, la redeşteptare şi dezrobire duhovnicească (cf., de pildă, Isaia 61:1; II Corinteni 3:17), purtătoare
a unei revelaţii divine, un mesaj care să îndrume – mai ales în situaţii de neîmplinire sau de impas existenţial
– orice suflet dornic să se deschidă pentru a cunoaşte tainele lui Dumnezeu încă din lumea aceasta (cf. Matei
13:11, Marcu 4:11, Luca 8:10), să-şi înnoiască mentalitatea şi să-şi orienteze viaţa înspre îndumnezeire (cf.
gr. metanoia), înspre valorile absolute şi pure ale Cerului. Această decizie implică însă verticalitate (vezi
ideea de zbor!), continuu sacrificiu de sine, pentru a putea conferi mesajului soliditate şi perenitate, iar celor
ce şi-l însuşesc – ieşire din uzanţele cotidianului, bucuria supremă a detaşării de limitele legăturilor
pământeşti şi aspiraţia neîntreruptă (adesea zbuciumată) spre infinit şi infinire, eliberarea de efemer, de
captivitatea trupului, întru eternă înălţare spirituală şi atingere a unor realităţi esenţiale, descătuşare de
povara materiei (pentru tămăduirea sufletului) şi trăirea unei experienţe mistice fundamentale. Şi, dacă
pasărea măiastră este o fiinţă dătătoare de lumină, întrupare a înseşi luminii solare, se poate afirma că
iniţiativa preotului Iosif Trifa (ce vizează regenerarea de natură spirituală) presupune, prin extrapolare,
intenţia (şi reuşita) de a reda „vederea” celor orbi sufleteşte în lumina Evangheliei, călăuzindu-le „zborul”,
cu dragoste şi înţelepciune, dinspre întunericul păcatului şi al morţii către un orizont spiritual, încărcat de
strălucirea harului divin75, întru devenirea fiinţei şi năzuinţa ei de a aparţine unei alte lumi – diferită,
superioară faţă de cea palpabilă –, privită în înţelesul ancestral al existenţei perfecte, impregnată de un
pronunţat sens creator al sacralităţii, în unire (şi (re)unificare) deplină cu Divinitatea.
De asemenea, în strofa citată mai sus, adjectivul în discuţie, cu funcţie sintactică de atribut, alături de
un alt termen polisemantic, dulce76, apare şi în vecinătatea unui substantiv propus cândva să fie reţinut de
UNESCO: doină77 – o emblemă a românităţii, cu inflexiuni de rugăciune sacră. „Sublimată, tema Măiastrei
[subl. aut.] se conţine [...] în revărsarea de undă infinită a doinei” 78. În asociere cu regentul doină, adjectivul
măiastră actualizează sensurile ‘lucrat, alcătuit sau executat cu măiestrie, cu meşteşug, cu artă; realizat în
mod iscusit, măiestrit’; ‘dăruit cu puteri magice; miraculos, năzdrăvan, fermecat, vrăjit’; ‘frumos, minunat,
desăvârşit, fermecător, uimitor’79. Astfel, în concepţia creştină, Jertfa de pe Golgota este singura cale prin
care o fiinţă umană (supusă, prin însăşi natura ei, păcatului) poate fi restaurată în relaţie cu Dumnezeu-Tatăl;
unic este şi acest vechi cântec al românilor, cu melisme şi armonii inconfundabile, cu efecte benefice asupra
sufletului80, împlinindu-l şi îndestulându-l, provocându-i mulţumire şi încântare prin implicaţiile sale
afective; şi tot unică rămâne „Doina Golgotei” (vezi titlul volumului unde poezia a fost inclusă iniţial),
transpusă concret în înseşi principiile directoare ale mişcării de renaştere spirituală „Oastea Domnului” – un
fenomen aproape miraculos în istoria Bisericii şi a neamului nostru.

75
Vezi Athena T. Spear, op. cit., p. 18-19; cf. şi Ion Pogorilovschi, op. cit., p. 100 şi, respectiv, p. 104, unde se arată că
măiastra poate fi considerată pasărea „nesomnului şi a chemării la dragoste”, „călăuzitoare în dragoste şi în moarte”.
76
Cf. şi studiul nostru Adjectivul dulce în volumul Osana, Osana, de Traian Dorz, în „Analele Universităţii de Vest din
Timişoara”. Seria ştiinţe filologice, XLVIII (2010), p. 44-58.
77
Vezi Constantin Noica, op. cit., p. 318 ş.u.; cf. şi Grigore Vieru, Frumoasă-i limba noastră, în idem, Acum şi în veac. Poeme,
cântece, confesiuni, p. 225: „Pe ramul verde tace / O pasăre măiastră, / Cu drag şi cu mirare / Ascultă limba noastră. // De-ar
spune şi cuvinte / Când cântă la fereastră, / Ea le-ar lua, ştiu bine, / Din, sfântă, limba noastră.”; cf. şi A. Vlahuţă, Lui Eminescu,
în idem, Versuri şi proză. Antologie, studiu introductiv, cronologie şi bibliografie de Virgiliu Ene, Bucureşti, Editura Albatros,
1987, p. 9: „Tot mai citesc măiastra-ţi carte, / Deşi ţi-o ştiu pe dinafară”. De asemenea, profesorul G. I. Tohăneanu şi-a intitulat
Măiastra o carte (apărută la Reşiţa, în Editura Timpul, 2000) „ce sugerează potenţialul estetic al limbii române şi frumuseţile
stilistice din operele marilor noştri făuritori de literatură şi limbă literară” (precizarea apare pe coperta a IV-a a volumului), „cu
gândul la Limba Română, la isprăvile graiului mioritic, săvârşite de lungul şir al rostitorilor lui, de poeţii anonimi ai folclorului,
de scriitorii de seamă ai literaturii noastre culte” (idem, În loc de predoslovie, în idem, ibidem, p. 5).
78
Ion Pogorilovschi, op. cit., p. 74; vezi şi replica lui Brâncuşi adresată Mariei Tănase: „Marie! aş fi în stare să dăltuiesc
pentru fiecare cântec al nostru o Pasăre măiastră [subl. aut.]” (apud idem, ibidem, p. 74).
79
Vezi DLR, MDA, DEX, DLRLC, DLRM, Scriban, MDE, NDU, s.v.; CADE, s.v. măestru, măeastră; Şăineanu, DU, s.v.
măestru; CDER 4983, s.v. măestru (-eastră).
80
Vezi şi V. Alecsandri, Doina, în idem, Poezii populare ale românilor. Ediţie îngrijită de D. Murăraşu, Bucureşti, Editura Minerva,
1971, p. 137: „Doină, doină, cântic dulce! / Când te-aud nu m-aş mai duce. / Doină, doină, viers cu foc! / Când răsuni eu stau în
loc.”. Poate nu întâmplător preotul Iosif Trifa scria în „Tribuna” (Arad), nr. 112, 27 mai / 9 iunie 1909, p. 1, următoarele: „Doina
noastră nu moare, nici nu poate muri. În curgerea vremii ea s-a împletit într-o minune nedespărţită cu sufletul românului. Până va
trăi, sufletul românesc va cânta şi va doini.” (apud Moise Velescu, Profetul vremilor noastre, vol. III, p. 31).
314
 CICCRE I 2012
Dincolo de farmecul şi melodicitatea-i specifică, acest cântec inimitabil, de demult şi de totdeauna,
alcătuit cu minunată dăruire şi meşteşug, impregnat de o forţă de sugestie neobişnuită 81, transfigurează în
chip uluitor fiinţa, despovărând-o de toate legile gravitaţiei, unicizează intensitatea trăirii, facilitează căutarea
/ regăsirea de sine şi adâncirea în sacralitate, cea care însufleţeşte, întinereşte, înviorează: „Din calea mea,
pierdută-n lume, / o clipă m-am oprit s-ascult; / şi nu mai ştiu ce-a fost anume, / părea că-s numai eu pe
lume, / aşa mă fermeca de mult, / uitasem unde sunt şi cum e / şi nu mă săturam s-ascult.” (Traian Dorz,
Cânta o pasăre măiastră, în idem, Cântările Dintâi, p. 96). În consecinţă, misiunea – asumată, treptat, de eul
liric – de a răspândi Cuvântul Sfânt, de a chema şi pe alţii la întâlnirea cu Divinitatea umple viaţa şi sufletul,
în ciuda nenumăratelor lupte, a durerilor inerente ale existenţei pe acest pământ şi a imensului sacrificiu ce
garantează perenitatea creaţiei artistice: „Duiosul viers, pe nesimţite, / am început să-l cânt şi eu; / prin
sfâşierile cumplite, / cu râu de lacrimi neoprite, / în viersuri, eu m-am frânt mereu; / cântarea Jertfei
preaiubite / m-a întâlnit cu Dumnezeu!” (Ibidem, p. 96).
În strofa a patra a poeziei, adjectivul măiastră apare, de două ori, cu formă de genitiv, ca determinant
atributiv al substantivului pasăre (cu genitivul păsării), în grupuri nominale al căror centru e reprezentat de
termeni din acelaşi câmp semantic: „Cu cântul păsării măiestre / şi astăzi întristarea-mi stâng, / când vântu-mi
cântă la ferestre / şi-mi spune-a Golgotei poveste, / în viers bucăţi de suflet frâng. / Prin doina păsării măiestre /
mă rog adânc / şi cânt, / şi plâng...” (Ibidem, p. 96). Într-adevăr, înţelegerea superioară (şi justă) a glasului
„gornistului [...] de la Sibiu”82, a iniţiativei lui singulare şi, implicit, a mesajului acesteia, în fermecătoarea sa
plenitudine, ca şi sensul restaurator al Crucii lui Hristos se înscriu, peste timp, într-un continuu azi, în care
funcţia lor primordială – aceea de a aduce bucurie şi desfătare, vindecare şi purificare – se împleteşte cu
dramatismul de neegalat al sacrificiului suprem dat de Dumnezeu pentru salvarea omului din păcat şi cu
frământările concretului existenţial, reflectându-se în starea de graţie din momentul rugăciunii şi în jertfa de
sine a eului liric din actul creaţiei – rod al descărcării preaplinului sufletului şi, deopotrivă, poartă deschisă spre
legătura intimă cu Cerul, spre noi orizonturi şi perspective divine: „O, Doina Golgotei... cum plânge / în tine
cântecul preasfânt! / De-o dragoste scăldată-n sânge, / de Sânul cel străpuns ce strânge, / iertat, norodul Său cel
sfânt! / ... Te cânt cu cât mai mult voi plânge / şi plâng cu cât mai mult Te cânt.” (Ibidem, p. 97). Cântecul
sacru, izvorât „din al Tainei Ceresc Nehotar” (Idem, Cântările noastre, în idem, Cântări de Sus, p. 101), poartă,
în alcătuirea-i măiastră, însemnele etern durabile ale Învierii lui Hristos şi semnificaţiile esenţiale ale biruinţei
Binelui, Adevărului şi Iubirii, cu tot ce presupun aceste trăsături fundamentale ale Divinităţii. Iar pe măsură ce
momentele de impas ale fiinţei umane par mai anevoioase, iar sacrificiile şi renunţările – din ce în ce mai
necesare, în aceeaşi măsură cântările nemuritoare se nasc tot mai inspirat, răsună „cu tot mai larg ecou” (Idem,
Cât se tot vesteşte astăzi, în idem, Cântările din Urmă, Sibiu, Editura „Oastea Domnului”, 2007, p. 71), în
pofida oricăror suferinţe şi oprelişti (sau, mai degrabă, în contrast cu acestea), împletind, în chip desăvârşit,
lacrima cu rugăciunea, într-o revelaţie unică a spiritului, şi străbătând – fără ezitare – timpul, veacurile, lumea.
*
Printre termenii româneşti înrudiţi etimologic (şi, uneori, semantic) cu adjectivul măiestru (feminin
măiastră) se numără, de pildă, a măiestri, măiestrie, măiestrit. Astfel, verbul a măiestri, derivat de la
adjectivul măiestru, este glosat în dicţionare, în dreptul valorii sale tranzitive, cu indicaţia ‘rar’ sau ‘livresc’
şi cu sensul actual ‘a lucra (ceva) cu (deosebită) pricepere, cu măiestrie, cu migală’, ‘a executa (ceva)
artistic, cu (mare) îndemânare, cu artă’83, la care unele lucrări lexicografice adaugă un alt înţeles rar al
acestuia: ‘a inventa, a descoperi, a născoci’84. Verbul este întrebuinţat într-un poem dorzian din volumul
Locurile noastre sfinte, intitulat Bisericuţă Transilvană şi dedicat lăcaşurilor româneşti de cult (şi de cultură)

81
Cf. Octavian Goga, În munţi, în idem, Opere. I. Poezii. Teatru. Mărturii. Însemnări. Jurnale. Ediţie, note, variante şi
comentarii de Ion Dodu Bălan. Introducere de Eugen Simion, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2001, p. 122: „Cântarea
măiastră din codrii cărunţi / Dă strunelor mele povaţă, / Şi-o mândră poveste strivită de vremi / Truditul meu suflet învaţă”.
82
Traian Dorz, Istoria unei jertfe, vol. I. Grăuntele, p. 363; vezi şi idem, Istoria unei jertfe, vol. II. Cernerea, p. 277; cf. şi
idem, ibidem, p. 375, unde preotul Iosif Trifa este supranumit „gornistul Domnului”. De altfel, supranumele gornistul – dat
preotului Iosif Trifa de către contemporanii şi urmaşii săi – apare de nenumărate ori în scrierile memorialistice ale lui Traian
Dorz; cf. şi Sergiu Grossu, op. cit., p. 64, p. 67 şi p. 74.
83
Vezi DLR, MDA, DEX, DLRLC, DLRM, MDE, NDU, s.v.; CADE, Şăineanu, DU, s.v. măestri; CDER 4983, s.v. măestru
(-eastră).
84
Vezi DLR, MDA, s.v.; cf. şi sensurile ‘a face, a crea’, menţionate în * * *, Dicţionarul limbii poetice a lui Eminescu, sub
redacţia acad. Tudor Vianu, Bucureşti, Editura Academiei, 1968, s.v.
315
 CICCRE I 2012
– daruri ale lui Dumnezeu pentru locuitorii acestui pământ; concepute în chip magistral, cu multă migală şi
pioşenie, ele au fost destinate să menţină dârz şi consecvent, de-a lungul veacurilor, credinţa strămoşească şi
fiinţa naţională a neamului nostru, în ciuda vicisitudinilor istoriei, păstrându-şi viabilitatea tocmai datorită
inspiraţiei divine cu care au fost hărăziţi ctitorii lor ştiuţi şi neştiuţi, graţie statutului lor de oameni ai jertfei,
ai rugăciunii şi ai închinării alese, de creştini plini de evlavie şi de iubire pentru semeni, de statornicie şi
trăire sfântă în perspectiva veşniciei: „Bisericuţă Transilvană, / tu pari un psalm sfios şi sfânt, / uitat de îngeri
pe-o sprânceană / mai mult de cer ca de pământ. // Ce sfinţi ţi-au măiestrit fiinţa, / din ce divini stejari şi
brazi, / că tu ne-nveşniceşti credinţa / şi dragostea ne-o ţii şi azi!” (Traian Dorz, Bisericuţă Transilvană, în
idem, Locurile noastre sfinte, ediţia a II-a, Sibiu, Editura „Oastea Domnului”, 2010, p. 35).
Participiul măiestrit (< vb. a măiestri) ‘(despre manifestări, realizări ale oamenilor) care dovedeşte
iscusinţă, abilitate, ingeniozitate, pricepere’; ‘lucrat sau executat artistic, cu măiestrie, cu mult meşteşug, cu
artă, cu talent’; ‘frumos, minunat, desăvârşit’85 apare în poezia Mereu prin lupte, într-o secvenţă vizând
caracterul duplicitar al multor aşa-zişi „apărători” ai Adevărului Suprem, ale căror intenţii se ascund sub
aparenţa unor precepte fără fundament uman şi spiritual, transpuse în vorbe pricepute şi pline de dibăcie, care
însă pot induce în eroare sinceritatea sufletului doritor de ascensiune neîntreruptă spre Dumnezeu, întinându-i
conştiinţa şi atrăgându-l, din nou, în mrejele deşertăciunilor lumeşti: „[...] minciuna se îmbracă în podoabe
farisee, / ascunzând sub masca sfântă fărdelegile atee, / patimile, lăcomia şi pornirile hidoase / sub cuvinte
măiestrite şi mişcări evlavioase” (Traian Dorz, Mereu prin lupte, în idem, Cântări Luptătoare, p. 46)86.
Neologismul maestru, împrumutat din italiană (it. maestro < lat. magister având drept corespondent
rom. măiestru), apare de două ori (ca termen de referire, în nominativ, respectiv, ca termen de adresare
respectuoasă, în vocativ) într-un poem din volumul Locurile noastre sfinte, ce propune un paralelism între
semnificaţiile ansamblului sculptural brâncuşian de la Târgu-Jiu şi episodul biblic al părtăşiei şi al
împărtăşirii cu pâine şi vin în Joia Patimilor, la Cina cea de Taină – moment culminant al unei misiuni divine
şi, totodată, un nou început: „La Masa asta a Tăcerii, acum Maestrul ne-a adus / cu El şi-ai Lui, cei
doisprezece, / – al treisprezecelea s-a dus...” (Traian Dorz, La Masa asta a Tăcerii, în idem, Locurile noastre
sfinte, p. 51); „– Maestre, ceasu-acesta-i unic şi grav, / şi-nfricoşat de sfânt, / primeşte-ne şi ne-mpreună cu
sensu-acestui legământ!” (Idem, ibidem, p. 52). În româna actuală, substantivul în discuţie s-a specializat,
funcţionând ca termen măgulitor, folosit pentru a vorbi cu sau despre cineva care activează într-o profesie
intelectuală (în sfera artelor, a literelor sau a ştiinţei), cu sensul ‘persoană (foarte competentă), înzestrată cu
multe cunoştinţe, cu multă pricepere, experienţă sau talent) care a adus contribuţii deosebit de valoroase într-
un anumit domeniu de activitate, fiind adesea considerată drept îndrumător, model, şef al unei şcoli, creator
al unui curent; dascăl, magistru’87. În versurile citate însă, termenul în discuţie este scris cu majuscule (deci,
are rol de nume propriu), trimiţând, aluziv, fie la persoana lui Iisus Hristos-Dumnezeu, Creatorul
Universului, Stăpânul timpului şi spaţiului (privit în relaţia cu discipolii săi), fie la prototipul artistului –
model de dăruire plenară în şi prin creaţia sa –, al deschizătorului de drumuri, al făuritorului de opere
nemuritoare88, străbătute de fiorul sacru al jertfei şi, ipso facto, demne de veneraţie, menite să lege între ele
adevăruri profunde specifice celor trei dimensiuni de pe axa temporală: trecutul, prezentul şi viitorul.
*
După cum se observă din cele de mai sus, deşi termenul măiastră (alături de alţii, înrudiţi cu el) nu
apare cu o frecvenţă ridicată în lirica lui Traian Dorz (iar semnificaţiile sale sunt, în majoritate, cele uzuale,
înregistrate în dicţionare), ocurenţa acestui adjectiv în anumite grupuri nominale generează, uneori, veritabile
spaţii de poeticitate, a căror abordare nu poate fi epuizată într-o cercetare ca cea de faţă; scopul nostru a fost

85
Vezi DLR, MDA, DEX, DLRLC, DLRM, Scriban, MDE, NDU, s.v.; CADE, Şăineanu, DU, s.v. măestrit.
86
Cf. şi M. Eminescu, Memento mori (Panorama deşertăciunilor), în idem, Poezii. I, p. 178: „Şi sub degete măiestre arfele
cugetă mite”.
87
Vezi DLR, MDA, DEX, CADE, DLRLC, DLRM, Şăineanu, DU, Scriban, MDE, NDU, s.v.; G. I. Tohăneanu, „Viaţa lumii
cuvintelor”. Vechi şi nou din latină, p. 196; cf. şi sensul ‘artist (de renume)’, menţionat în * * *, Dicţionarul limbii poetice a
lui Eminescu, s.v.
88
Într-o capodoperă a dramaturgiei româneşti inspirată de mitul jertfei creatoare, personajul central, Manole Crudu, susţine că
„funcţia artei e să afirme şi să ordoneze, nu să nege şi să dizolve” (Horia Lovinescu, op. cit., p. 38), căci „arta este, înainte de
orice, semnul puterii omului asupra haosului şi morţii.” (idem, ibidem, p. 55).
316
 CICCRE I 2012
ca, la o primă semnalare şi analiză elementară, să evidenţiem faptul că sensurile lui devin repere necesare în
lunga cale a „descifrării” textului.
În plus, dincolo de simpla actualizare a unor accepţii mai mult sau mai puţin cunoscute, în asocieri
ce trimit la anumite valenţe simbolice de sorginte mitică, semantica adjectivului menţionat pune în lumină, în
câteva creaţii lirice de factură mistico-religioasă, aspecte referitoare la crezul artistic al autorului şi la
concepţia sa despre viaţă ori despre Divinitate; şi aceasta – în directă legătură cu traseul său existenţial,
categoric marcat de întâlnirea cu preotul Iosif Trifa, „Pasărea Măiastră a ortodoxiei româneşti” 89, şi cu
mişcarea de renaştere spirituală „Oastea Domnului”, ale cărei precepte se centrează, aşa cum am văzut, pe
sensul mântuitor revelat prin „doina Golgotei”. În definitiv, „doina aceea a Păsării Măiestre poate undui paşii
către Cer. Aducând, pe acordurile ei, lumină, pace, tinereţe fără bătrâneţe...”90.

Izvoare literare
Alecsandri, V., Pasteluri şi legende. Postfaţă şi bibliografie de Mihai Drăgan, Bucureşti, Editura Minerva, 1987.
Alecsandri, V., Poezii populare ale românilor. Ediţie îngrijită de D. Murăraşu, Bucureşti, Editura Minerva, 1971.
Blaga, Lucian, Poezii, vol. I. Antologie, prefaţă şi bibliografie de George Gană, Bucureşti, Editura Albatros, 1972.
Botta, Emil, Poezii. Cuvânt-înainte de Valeriu Râpeanu. Text îngrijit, note şi variante de Aurelia Batali, Bucureşti,
Editura Eminescu, 1979.
Creangă, Ion, Poveşti, Amintiri, Povestiri. Ediţie îngrijită şi repere istorico-literare alcătuite de Iorgu Iordan şi Elisabeta
Brâncuş, Bucureşti, Editura Minerva, 1983.
Dorz, Traian, Cântarea Învierii, Sibiu, Editura „Oastea Domnului”, 2007.
Dorz, Traian, Cântări de Sus, Sibiu, Editura „Oastea Domnului”, 2008.
Dorz, Traian, Cântări Luptătoare, Sibiu, Editura „Oastea Domnului”, 2005.
Dorz, Traian, Cântările Dintâi, Sibiu, Editura „Oastea Domnului”, 2004.
Dorz, Traian, Cântările din Urmă, Sibiu, Editura „Oastea Domnului”, 2007.
Dorz, Traian, Locurile noastre sfinte, ediţia a II-a, Sibiu, Editura „Oastea Domnului”, 2010.
Eminescu, Mihai, Opere. V. Literatura populară. Ediţie critică de D. Murăraşu, Bucureşti, Editura „Grai şi suflet –
Cultura Naţională”, 2000.
Eminescu, M., Poezii. I-II. Ediţie critică de D. Murăraşu, Bucureşti, Editura Minerva, 1982.
Eminescu, Mihai, Proză literară. Ediţie îngrijită, tabel cronologic, note, referinţe critice şi bibliografie selectivă de I.
Cheie-Pantea, Timişoara, Editura Facla, 1987.
Goga, Octavian, Opere. I. Poezii. Teatru. Mărturii. Însemnări. Jurnale. Ediţie, note, variante şi comentarii de Ion Dodu
Bălan. Introducere de Eugen Simion, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2001.
Gyr, Radu, Balade. Notă asupra ediţiei de Ioan Popişteanu. Postfaţă de Adrian Popescu, Constanţa, Editura Ex Ponto,
1999.
Ispirescu, Petre, Legende sau basmele românilor, Timişoara, Editura Facla, 1984.
Lovinescu, Horia, Moartea unui artist. Piesă în două părţi, Bucureşti, Editura Eminescu, 1975.
Sadoveanu, Mihail, Creanga de aur. Nopţile de Sânziene. Ediţie îngrijită de Constantin Mitru. Repere istorico-literare
alcătuite în redacţie de Andrei Rusu, Bucureşti, Editura Minerva, 1986.
* * *, Să cântăm Domnului. Carte de cântări a Oastei Domnului, ediţia a XII-a, Sibiu, Editura „Oastea Domnului”,
2010.
Stănescu, Nichita, Ordinea cuvintelor. Versuri (1957-1983), vol. II. Cuvânt-înainte de Nichita Stănescu. Prefaţă, cronologie şi
ediţie îngrijită de Alexandru Condeescu cu acordul autorului, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1985.
Vieru, Grigore, Acum şi în veac. Poeme, cântece, confesiuni, Bucureşti – Chişinău, Editura Litera Internaţional, 2001.
Vinea, Ion, Opere. I. Poezii. Ediţie îngrijită de Mircea Vaida şi Gh. Sprinţeroiu. Studiu introductiv de Mircea Vaida,
Cluj, Editura Dacia, 1971.
Vlahuţă, A., Versuri şi proză. Antologie, studiu introductiv, cronologie şi bibliografie de Virgiliu Ene, Bucureşti,
Editura Albatros, 1987.

89
Vezi Sergiu Grossu, op. cit., p. 11-21 (capitolul intitulat Părintele Iosif Trifa – „Pasărea măiastră” a ortodoxiei
româneşti); idem, ibidem, p. 107 şi p. 130 (cf. şi idem, ibidem, p. 64, unde preotul Iosif Trifa este supranumit „«Pasărea
măiastră» a armoniilor divine”); Moise Velescu, Profetul vremilor noastre, vol. II, p. 87-104 (capitolul 7, intitulat Pasărea
măiastră).
90
Romeo Petraşciuc, Faţă către faţă. Ei l-au cunoscut pe Părintele Iosif Trifa, Sibiu, Editura „Oastea Domnului”, 2005, p. 27.
317
 CICCRE I 2012
Bibliografie
Aga, Victor, Simbolica biblică şi creştină. Dicţionar enciclopedic (cu istorie, tradiţii, legende, folclor), ediţia a II-a,
Timişoara, Editura Învierea, 2005.
Balas, Edith, Brâncuşi şi tradiţiile populare româneşti. În româneşte de Sorana Georgescu-Gorjan, Târgu-Jiu, Editura
Fundaţiei „Constantin Brâncuşi”, 1998.
Băcilă, Florina-Maria, Adjectivul dulce în volumul Osana, Osana, de Traian Dorz, în „Analele Universităţii de Vest din
Timişoara”. Seria ştiinţe filologice, XLVIII (2010), p. 44-58.
Biedermann, Hans, Dicţionar de simboluri, vol. II. Traducere din limba germană de Dana Petrache, Bucureşti, Editura
Saeculum I.O., 2002.
Brezianu, Barbu, Brâncuşi în România, Bucureşti, Editura All, 1998.
CADE = Candrea, I.-A./ Adamescu, Gh., Dicţionarul enciclopedic ilustrat. Partea I: Dicţionarul limbii române din
trecut şi de astăzi, de I.-A. Candrea. Partea a II-a: Dicţionarul istoric şi geografic universal, de Gh. Adamescu,
Bucureşti, Editura Cartea Românească, [1926-1931].
CDDE = Candrea, I.-A./ Densusianu, Ovid, Dicţionarul etimologic al limbii române. Elementele latine (A – Putea),
Bucureşti, Socec, 1914.
* * *, Catehism ortodox, Timişoara, Editura Mitropoliei Banatului, 2002.
Călinescu, G., Estetica basmului, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1965.
Chevalier, Jean/ Gheerbrant, Alain, Dicţionar de simboluri, volumul 3, P-Z, Bucureşti, Editura Artemis, 1995.
CDER = Ciorănescu, Alexandru, Dicţionarul etimologic al limbii române. Ediţie îngrijită şi traducere din limba
spaniolă de Tudora Şandru Mehedinţi şi Magdalena Popescu-Marin, Bucureşti, Editura Saeculum I.O., 2001.
Clébert, Jean-Paul, Bestiar fabulos. Dicţionar de simboluri animaliere. Traducere din limba franceză de Rodica Maria
Valter şi Radu Valter, Bucureşti, Editurile Artemis – Cavallioti, 1995.
Coman, Mihai, Mitologie populară românească. II. Vieţuitoarele văzduhului, Bucureşti, Editura Minerva, 1988.
Comarnescu, Petru, Brâncuşi. Mit şi metamorfoză în sculptura contemporană, Bucureşti, Editura Meridiane, 1972.
Comarnescu, Petru/ Eliade, Mircea/ Jianu, Ionel, Mărturii despre Brâncuşi. Cuvânt-înainte, traducere şi note de Nina
Stănculescu, ediţia a doua, Târgu-Jiu, Editura Fundaţiei „Constantin Brâncuşi”, 2001.
Daba, Dumitru, Brâncuşi, Timişoara, Editura de Vest, 1995.
Daba, Dumitru, În căutarea lui Brâncuşi, Timişoara, Editura Facla, 1989.
Deac, Mircea, Brâncuşi – surse arhetipale, Iaşi, Editura Junimea, 1982.
DEX = * * *, Dicţionarul explicativ al limbii române, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1996.
* * *, Dicţionarul limbii poetice a lui Eminescu, sub redacţia acad. Tudor Vianu, Bucureşti, Editura Academiei, 1968.
DLR = * * *, Dicţionarul limbii române, serie nouă, tomul VI (M), Bucureşti, Editura Academiei, 1965.
DLRLC = * * *, Dicţionarul limbii române literare contemporane, volumul al III-lea (M-R), Bucureşti, Editura
Academiei, 1957.
DLRM = * * *, Dicţionarul limbii române moderne, Bucureşti, Editura Academiei, 1958.
Dorz, Traian, Cântarea, ca meditaţie, Sibiu, Editura „Oastea Domnului”, 2012.
Dorz, Traian, Fericiţii noştri înaintaşi, Sibiu, Editura „Oastea Domnului”, 2009.
Dorz, Traian, Hristos, mărturia mea, Simeria, Editura „Traian Dorz”, 1993.
Dorz, Traian, Istoria unei jertfe, vol. I. Grăuntele; vol. II. Cernerea; vol. III. Rugul; vol. IV. Pârga, Sibiu, Editura
„Oastea Domnului”, 1998-2007.
Eliade, Mircea, Sacrul şi profanul, Bucureşti, Editura Humanitas, 2000.
Evdokimov, Paul, Rugăciunea în Biserica de Răsărit. Prefaţă de Olivier Clément. Traducere: Carmen Bolocan, Iaşi,
Editura Polirom, 1996.
Evseev, Ivan, Enciclopedia simbolurilor religioase şi arhetipurilor culturale, Timişoara, Editura Învierea, 2007.
Fulea, Ioan, Din trecutul mişcării religioase „Oastea Domnului”, vol. 3 (manuscris).
Giedion-Welcker, Carola, Constantin Brâncuşi. În româneşte de Olga Buşneag şi Ruxandra Buşneag-Iotzu. Cuvânt-
înainte de Olga Buşneag, Bucureşti, Editura Meridiane, 1981.
„Glasul dreptăţii”, nr. 8, 12 februarie 1938.
Gogan, Gheorghe, Preotul Iosif Trifa. O viaţă de propovăduitor al lui Hristos, Simeria, Editura „Traian Dorz”, 2008.
Grossu, Sergiu, Un vânt de primăvară religioasă. Rânduiala luptei spirituale în mişcarea ortodoxă „Oastea
Domnului”, Sibiu, Editura „Oastea Domnului”, 2005.
Guţu, Gheorghe, Dicţionar latin – român, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Bucureşti, Editura Humanitas, 2003.
Ianoşi, Ion, Sublimul în spiritualitatea românească, Bucureşti, Editura Meridiane, 1987.
Jianu, Ionel, Brâncuşi. Traducere de Ileana Şoldea, Bucureşti, Editura Meridiane, 2002.
Kernbach, Victor, Dicţionar de mitologie generală. Mituri. Divinităţi. Religii, Bucureşti, Editura Albatros, 1995.
MDE = * * *, Mic dicţionar enciclopedic, ediţia a III-a, revăzută şi adăugită, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1986.
MDA = * * *, Micul dicţionar academic, volumul III, literele I-Pr, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2003.
Mocioi, Ion, Estetica operei lui Constantin Brâncuşi, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1987.
Noica, Constantin, Cuvânt împreună despre rostirea românească, Bucureşti, Editura Humanitas, 1996.
318
 CICCRE I 2012
„Oastea Domnului”, nr. 35, 27 august 1933.
* * *, Omagiu lui Brâncuşi. Volum editat de revista „Tribuna”, Târgu-Jiu, 1976.
NDU = Oprea, Ioan/ Pamfil, Carmen-Gabriela/ Radu, Rodica/ Zăstroiu, Victoria, Noul dicţionar universal al limbii
române, ediţia a II-a, Bucureşti – Chişinău, Editura Litera Internaţional, 2007.
Păcurariu, Mircea, Dicţionarul teologilor români, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1996.
Păcurariu, Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, ediţia a V-a, Bucureşti, Editura Sophia, 2000.
Petraşciuc, Romeo, Faţă către faţă. Ei l-au cunoscut pe Părintele Iosif Trifa, Sibiu, Editura „Oastea Domnului”, 2005.
Pogorilovschi, Ion, Pasărea măiastră şi sursele. Un eseu în zece părţi, Târgu-Jiu, Editura Fundaţiei „Constantin
Brâncuşi”, 1995.
PEW = Puşcariu, Sextil, Etymologisches Wörterbuch der rumänischen Sprache. Lateinisches Element mit
Berücksichtigung aller romanischen Sprachen, zweite, unveränderte Auflage, Heidelberg, 1975.
Scriban = Scriban, August, Dicţionaru (sic!) limbii româneşti, Iaşi, 1939.
Spear, Athena T., Păsările lui Brâncuşi, ediţie revăzută şi adăugită. Prezentare şi traducere de Ana Olos, Bucureşti,
Editura Meridiane, 1976.
Stănculescu, Nina, Brâncuşi, Bucureşti, Editura Albatros, 1981.
Şăineanu, Lazăr, Basmele române în comparaţiune cu legendele antice clasice şi în legătură cu basmele popoarelor
învecinate şi ale tuturor popoarelor romanice. Ediţie îngrijită de Ruxandra Niculescu. Prefaţă de Ovidiu Bîrlea,
Bucureşti, Editura Minerva, 1978.
Şăineanu, DU = Şăineanu, Lazăr, Dicţionar universal al limbei române, ediţia a V-a, revăzută şi adăugită, Craiova,
Editura Scrisul Românesc, [1925].
Taloş, Ion, Meşterul Manole. Contribuţie la studiul unei teme de folclor european, Bucureşti, Editura Minerva, 1973.
Tohăneanu, G. I., Măiastra, Reşiţa, Editura Timpul, 2000.
Tohăneanu, G. I., „Viaţa lumii” cuvintelor. Vechi şi nou din latină, Timişoara, Editura Augusta, 1998.
Trifa, Iosif, Ce este Oastea Domnului, ediţia a VIII-a, Sibiu, Editura „Oastea Domnului”, 2011.
Velescu, Moise, Profetul vremilor noastre, vol. I-III, Sibiu, Editura „Oastea Domnului”, 1998-2002.
Vulcănescu, Romulus, Mitologie română, Bucureşti, Editura Academiei, 1987.
[Link]
[Link]

319
 CICCRE I 2012

Cristina Ana BĂNICERU, Academic writing in Romania: a contrastive analysis

Mirela Ioana BORCHIN,
Claudia Ioana DOROHOLSCHI,
of BA thesis introductions in Romanian and English1
Dumitru TUCAN
(Universitatea de Vest din
Timişoara)

Abstract: The present study investigates certain aspects related to the interaction between ‘traditional’ Romanian academic
writing and academic writing in English, by a comparative analysis of a corpus of introductions to BA papers in literature
and linguistics defended in June 2011 at the Faculty of Letters, History and Theology of the University of Timișoara. We
looked at introductions produced in Romanian and in English, in an attempt to see to what extent the two sets of writing
conventions interact, as well as whether an increasing influence of the Anglo-Saxon model could be established. We
undertook a bottom-up analysis of the texts, focusing on two main aspects: the move structure of the introductions and the
deictics used. We identified 7 moves most typically used in the corpus of diploma paper introductions, and concluded that
the “descriptive” moves and steps (introducing the topic, presenting the structure of the paper) prevailed over the more
“reflective” moves (summarising previous research, indicating a gap in previous research), which may suggest an
incomplete and mechanical adoption of the Anglo-Saxon model. However, we found that all introductions tended to be
concise and employed a limited number of moves, which seems to be a recent development under the influence of English
writing conventions. Subsequently, we analysed deictics as linguistic tools which ensure textual coherence and cohesion
and help build discursive and metadiscursive strategies. We found no significant difference between the papers written in
English and those written in Romanian, neither in terms of moves, nor in terms of deixis, which suggests that the diploma
paper introduction is fairly cohesive as a sub-genre, at least within our corpus, and that the Anglo-Saxon model has
influenced papers written in Romanian and in English to a similar extent.

Keywords: Romanian academic writing, genre analysis, BA thesis introductions, move analysis, deictics

Rezumat: Studiul de faţă investighează câteva aspecte ale interacţiunii dintre scrierea academică românească tradiţională şi
cea anglo-saxonă, analizând comparativ un corpus format din introducerile la lucrările de licenţă susţinute în 2011 la
Facultatea de Litere, Istorie şi Teologie a Universităţii de Vest din Timişoara, în română şi engleză, în domeniile lingvisticii
şi studiilor literare. Am urmărit să stabilim – în acest segment – în ce măsură se exercită influenţa modelului anglo-saxon în
scrierea academică românească actuală. Pentru aceasta, am avut în vedere două aspecte: mutările/paşii retorici şi modul de
utilizare a deicticelor. Am identificat în corpusul analizat şapte tipuri de mutări retorice şi, comparându-le frecvenţa, am tras
concluzia că mutările „descriptive” (introducerea temei, prezentarea structurii lucrării) sunt mult mai frecvente decât cele
„reflexive” (raportarea la cercetările anterioare, indicarea unei insuficienţe în cercetările anterioare pe care îşi propune să le
corecteze lucrarea de licenţă), fapt ce sugerează o preluare mecanică a modelului de scriere anglo-saxon. Oricum, am
observat că toate introducerile sunt concise şi conţin un număr limitat de mişcări retorice, în conformitate cu o tendinţă
recentă de a adopta şi adapta convenţiile de scriere academică din spaţiul anglo-saxon. În cele din urmă, am analizat
comparativ elementele deictice ca unelte lingvistice responsabile de realizarea coerenţei şi coeziunii textuale, a unor
strategii discursive şi metadiscursive. În concluzie, în această analiză nu am găsit diferenţe semnificative între introducerile
scrise în română şi cele scrise în engleză, nici în ceea ce priveşte mişcările retorice, nici în ceea ce priveşte uilizarea
elementelor deictice, ci asemănări constante care dovedesc, pe de o parte, că în corpusul nostru introducerea la lucrarea de
licenţă este destul de unitară ca sub-gen, iar pe de altă parte, că în spaţiul academic românesc modelul anglo-saxon a fost
urmat în aceeaşi măsură în ambele categorii de lucrări (scrise în română şi în engleză).

Cuvinte-cheie: scriere academică în România, analiza genului, introduceri la lucrarea de licenţă, mutări retorice, deictice

1
The research was undertaken within the SCOPES project No. IZ74Z0_137428 Literacy Development in the Humanities:
Creating Competence Centres for the Enhancement of Reading and Writing Skills as Part of University Teaching (LIDHUM),
funded by the Swiss National Science Foundation.
320
 CICCRE I 2012

1. Contrasting writing cultures in contemporary Romanian academia

A historical survey of the emerging modern Romanian culture in the 19th century would show not only
an interesting mixture of European influences, but also a certain degree of conflict between these models, which
occasionally acquires the features of a canonical battle. At the beginning of the 20th century, two of the most
celebrated Romanian literary critics and cultural analysts, G. Ibrăileanu (1908) and E. Lovinescu (1924-1925)2,
acknowledged these influences, and despite their opposing ideological backgrounds, they both considered the
French model to have prevailed. The preeminence of the French influence emerged, according to E. Lovinescu,
as the sign of a political effort to shape Romanian culture following the political, ideological and institutional
model generated by the French Revolution, and the subsequent developments of the ‘bourgeois modernity’ (i.e.
social modernity and political modernity). Despite an important chorus of opposing voices (‘the critical spirit’
seen by G. Ibrăileanu as a necessary filter in adapting Western models to the particular situation of Romania),
almost every institutional aspect of modern Romania was shaped according to French models. This influence
included the Romanian educational system, and the end of the 19th century marked the beginning of a long-term
influence of French academia on Romanian academia. Thus, almost every aspect of the institutional layers of the
Romanian educational system was built from scratch under the influence of French practices, including the
‘writing culture’ in general, and academic writing in particular.
The main mechanism of adapting French writing practices to the Romanian culture was one of imitation,
followed by a process of consolidation in every form of writing undertaken in academia - although these forms
were never explicitly assumed and rarely theorized3. The few ‘theoretical’ reflections about writing in Romanian
were concerned mostly with the practical, attitudinal, formal, and technical aspect of writing (i.e. preparing the
‘research’, how to take reading notes, how to make references, etc.). The tone of these theoretical ‘writings about
writing’, derived from the individual experiences of various authors, was often sententious and prescriptive4.
The ‘traditional’ Romanian practice of writing can be characterized as implicit, ‘author oriented’, ‘concerned
with style’, lacking theoretical reflection and an appropriate methodological approach. Although creative and
diverse, the lack of a meta-discursive consciousness generates ambiguities and confusions.
However, the main problem concerning writing practices in the Romanian educational system was that
this implicit treatment generated a centrifugal dynamics of academic writing practices. This is the main cause of
the lack of unity in the Romanian academic and educational system, more and more visible in today’s globalized
scientific and educational context.
If we analyze what has happened in Romanian academia since the nineties, we can notice a rising
Anglo-Saxon influence that amplified the lack of unity inside the Romanian educational system. At present this
influence has been increasing due to the new ‘virtual’ communication techniques, to the good reputation and
efficiency of the British and American educational system, and to the prestige of its linguistic instrument –
English – that became the ‘lingua franca’ of global academic communication [Firth 1996; House 2002;
Mauranen, Ranta (ed.) 2009]. Therefore, the Romanian educational system has lately been directly interested in
the methods and practices of British and American academic writing.
The natural consequence of this interest is the interference (sometimes conflicting, sometimes
confusing) of the two models of writing, an interference that can be noticed at various levels and in various
academic fields. But the most eloquent image of these contrasting interferences can be seen in the social sciences

2 Ibrăileanu 2000, Lovinescu 1992.

3 In speaking of the French academic writing model, we should note that in the last two decades it has undergone a significant
process of change under the influence of the Anglo-American model (Cf. Delacambre, Reuter 2010: 17-18; Donahue 2008, Cislaru
2009; Vlad 2010).
4 “It is recommended that, after having finished writing a research paper, one should let the paper “cool”..as the saying goes and
not publish it immediately.” (Rad 2008: 50, our translation); “As far as the writing of the BA paper is concerned, the relationship
between teacher and student is one of great importance […] ‘What do I do after I have chosen the topic [of my BA paper]?’ ‘Make
yourself some sandwiches and move into the library!’” (Vintilă 2008: 7, our translation).
321
 CICCRE I 2012
and the humanities. In these fields the inconsistencies are generated by the strong tradition of ‘national’
academic writing contrasting with the increasing access to international bibliography and the need to adapt
writing to current globalizing tendencies in academia.
An applied and detailed study of these contrasts should necessarily precede a debate about the writing
models to be adopted and/or adapted to the cultural particularities and educational dynamics of today’s Romania.
We should also note that this analysis and debate are all but non-existent in contemporary Romanian academia5.
The few recent studies about writing practices (Gherghel 1996, Chelcea 2003, Şerbănescu 2000, Rad 2008) are
concerned, on the one hand, with a functional stylistic analysis and, on the other hand, with general
recommendations that echo the traditional corpus of style and editing norms (as discussed in Avramescu 1960,
Munteanu 1967, Barborică 1978 etc.).
These contrasts and interferences become visible very early, from the very first stages of academic
formation, the BA degree. This is why the present study will focus on a corpus of writing that consists of
introductions to BA theses, in an attempt to investigate some of the current transformations in Romanian
academic writing.

2. Description of the study

2.1 Background
In Romania, the first tier of higher education concludes, as stipulated in the 2011 Law of Education, with a
BA thesis (lucrare de licenţă), which simultaneously offers students an opportunity of apprenticeship in writing in
their discipline and an opportunity to undertake research ("l’écriture d’apprentissage et l’écriture de recherche,”
Vlad, Codleanu 2010:155). While there are national standards as to the specific competences graduates in a certain
disciplines should acquire during their years of study, there are no centralized guidelines or standards in what the
BA paper itself is concerned, with faculties across the country establishing their own requirements of length,
structure, content and citation styles, or leaving these to the discretion of individual supervisors. BA papers are
produced under the guidance of a supervisor, then submitted and defended in front of an examining board.

2.2 Corpus
The present study focuses on introductions to BA papers defended in June 2011 at the Faculty of Letters,
History and Theology of the University of Timișoara by students of English and Romanian. They submitted
these at the end of a 3-year degree in Philology which prepares them to become teachers, translators or
researchers, and in which they study a combination of Romanian and a foreign language or two foreign
languages (one ‘Major’ and one ‘Minor’). Students may choose to write their BA thesis on a topic related to
their studies (literature, linguistics, cultural studies, etc.), in either of the languages they specialize in.
Out of all papers defended in June 2011, we selected those in linguistics and literary studies, in
Romanian and English, as follows:
Romanian language: 29 papers;
Romanian literature: 21 papers;
English language: 6 papers;
Literature in English: 13 papers.

2.3 Assumptions and research questions

We aimed to compare the introductions produced in English and the introductions produced in
Romanian, in similar disciplines, in an attempt to establish to what extent “traditional” Romanian writing norms
and Anglo-Saxon writing norms interact, as well as to establish whether an increasing influence of the Anglo-
Saxon model could be established. Since a significant percentage (65 %) of the authors are graduates of both
Romanian and English (majoring in one or the other), we assumed that some of them had probably been exposed
during their years of study to both sets of writing conventions.

5 The only study we have identified sofar is Vlad, Codleanu 2010.

322
 CICCRE I 2012
Introductions to academic texts have been widely discussed in Anglo-Saxon academic writing, starting
with Swales’ discussion of the research article (Swales and Feak 2004: 175), and continuing with a number of
researches who have extended and adapted Swales’ model to other types of introductions (e.g Dudley-Evans, in
Berkenkotter 1991: 198) . Therefore, they provide a useful starting point in a comparison of Anglo-Saxon and
Romanian writing norms. Also, since they are most often written after the rest of the BA thesis has been written,
they allow a certain degree of insight into the way in which students understand the structures, processes and
significance of their own writing and research work.
We therefore used the introductions as a way of gaining insight in the way in which students negotiated the
two sets of norms. A contrastive analysis of the ways in which students managed the introductions to their diploma
papers would also help us understand current practices, clarify what constitutes successful practice, and eventually
enable us to propose a set of guidelines which would guide both staff and students in writing BA theses.

2.4. Method
We undertook a bottom-up analysis of the texts, focusing on structure, moves, and deictics as elements
of textual coherence and cohesion, and, at the same time, as tools in discursive and metadiscursive strategies. At
these levels, the overlappings between the two writing cultures, Romanian and Anglo-Saxon, can be better
observed and analysed. Also, the rhetorical moves together with the aforementioned cohesive elements and
discursive strategies define the introduction as a separate sub-genre in itself. Thus, our research is aimed at
bringing a valuable contribution to the field of genre analysis. We did not focus on aspects of editing and page
layout, on citation norms, which are an important aspect to consider when discussing the contrast between
English and Romanian academic writing, but which are not extensively illustrated in introductions. At the same
time, these aspects/features do not define the introduction as a sub-genre. For the same reasons, the choice of
subjects and research methods were not treated in this article.

3. Move Analysis. The logical structure of Introductions to BA papers

The analysis of moves, as developed by Swales and by the other researchers who followed in his
footsteps, is particularly useful in defining genre. “Move analysis is a helpful tool in genre studies since moves
are semantic and functional units of texts, which can be identified because of their communicative purposes and
linguistic boundaries.” (Ding 2007:370)
We considered Swales’ well-known three-move model of introductions to research articles (Swales and
Feak 2004: 175), as well as the adaptations made by Dudley-Evans to discuss master’s theses in scientific fields
(1986, cited in Berkenkotter 1991: 198) and the suggestions made by Berkenkotter et al. (1991) in adapting
Swales’ model to PhD thesis introductions. Since our purpose was not to see whether the papers conform to the
Anglo-Saxon writing standards, but to understand the Romanian genre, we adopted a bottom-up approach
(Lieungnapar and Watson Todd 2011: 2), and attempted to identify moves present in the texts themselves, and
establish whether there was any consistent pattern of moves, as well as any noticeable differences in the moves
used by students who write in English and those who write in Romanian.
Since the acquisition of genre in Romanian writing teaching is predominantly implicit and genres are
often not clearly defined, genre research would positively inform both teaching and learning. In the specific
context of the diploma paper, an explicit genre pedagogy which includes a discussion of moves may provide a
useful and clear framework for students to build their own texts upon, one which can be easily understood and
practiced by beginning writers. While the explicit approach may admittedly somewhat limit students’ own
creativity in tackling the genre, it would however present a number of significant additional pedagogical
advantages, such as helping the writer clarify his or her position towards the research undertaken, and
encouraging the young writer-researcher’s self-reflectiveness and meta-discursive awareness. Last but not least,
it would provide ground for discussion among researchers and instructors upon genre and genre pedagogy.
We were able to identify the following moves and sub-moves/steps (those in italics belong to Dudley-
Evans, cited in Berkenkotter 1991: 198):
Move 1: Introducing the topic
(i) Framing the topic within the field
(ii) Introducing the particular topic

323
 CICCRE I 2012
(iii) Explaining the title
Move 2: Stating personal motivation for the choice of the topic
Move 3: Claiming/stating scientific relevance of the topic
Move 4: Summarizing previous research
Move 5: Preparing for Present Research by
(i) Indicating a gap in previous research
(ii) Indicating a possible extension of previous research
Move 6: Introducing Present Research by:
(i) Stating the aim of the research or
(ii) Describing briefly the work carried out
Move 7: Presenting the structure of the paper

100
90 Limba romana

80
Literatura
70 romana

60
Limba engleza
50
40
Literatura
30 engleza

20
10
0 M1.1 M1.2 M1.2 M2 M3 M4 M5.1 M5.2 M6.1 M6.2 M7

Fig. 1 - Results: moves analysis (% of each category)

(Limba română – Romanian language; Literatura română – Romanian literature; Limba engleză – English language;
Literatura engleză – English literature)

After identifying the moves used in the introductions, we came to the following results: Move 1
(introducing the topic) with its sub-move (introducing the particular topic) and move 7 (presenting the structure
of the paper) are the only ones well-represented in all the papers examined. The use of these two moves could
point to the rather metadiscursive and mechanical feature of the majority of the introductions in question, taking
into consideration the minimal reflection that accompanies them.
Due attention should be given to the moves which are unevenly represented in the analysed corpus. One
such move is M1.1 (framing the topic within the field) and M 2 (stating personal motivation for the choice of the
topic), both encountered mainly in the papers on Romanian linguistics and English literature (approximately
70% percent for each category). An explanation for the ‘popularity’ of the second move could be given by its
subjective and personal characteristics. Students, most of the time, are more eager to give a subjective
motivation for their choice rather than offer an objective justification. This is quite obvious if we compare the
324
 CICCRE I 2012
high percentage of M 2 in comparison with the rather medium percentage of M 3 (claiming scientific relevance
of the topic). For the second move we have approximately 70% for Romanian language and English literature
and roughly 30% and 50% for English language and Romanian literature, respectively.
Also, M 6 (introducing present research), which could be called ‘the practical and methodological move’,
is unequally encountered in the papers discussed. The first sub-move, M 6.1, which states the aim of the research,
is mostly represented in the English BA papers, possibly due the students’ exposure to the concept of thesis
statement. The fact that students have were asked to state the main argument in an essay during undergraduate
courses could be an explanation for their use of the above-mentioned move. The brief description of the work
carried out or the method used (M 6.2) is to be found in the introductions to Romanian language and English
literature papers. A possible explanation could be given by the supervisors’ different requirements. However, if we
take into consideration the weak representation of M 4 and M 5 in the great majority of the introductions analysed,
moves which establish a link with previous research and which are directly connected with M6, we notice the
students’ mechanical adoption of all the three moves. Also, the status of the BA paper as research is not clearly
defined; therefore students are not “claiming territory” in Swales’ sense, but instead claiming alliance, affinity with
one idea or another. Not all of them understand the diploma paper as research; some understand it as demonstrating
knowledge and making choices between existing ideas, rather than producing new ones. At the same time, their
lack of experience should be taken into consideration. The BA thesis is practically their first extensive paper, and
summarizing, indicating a gap in knowledge and a possible extension of previous research require extensive
reading on a given topic. Thus, M 4 (summarizing previous research) is well-represented in English literature
papers, approximately 70%, whereas the other three domains score less than 25%. M 5.1 and M 5.2 have an even
lower representation in all the papers analysed with 0% for English language for indicating a gap in previous
research and 0% for both English and Romanian language for indicating a possible extension of previous research.
Additionally, moves defining research are reduced to formal aspects such as the explanation of the title
(M 1.3). The reason why explaining the title appears as a distinct rhetorical move is due to the fact that for most
institutional purposes the title is seen as synonymous to the topic (e.g. when topics of diploma papers are
proposed by a supervisor, what the supervisor proposes is a list of titles, so students choose a title rather than a
topic). Explaining the title therefore amounts to an explanation of the topic.
As seen from the above move analysis, the Anglo-Saxon model has interacted with and has influenced
the ‘traditional’ Romanian writing norms to a considerable degree. Certainly, we are referring here to the
‘introduction to academic papers genre’, not to the whole papers. Nonetheless, both the papers written in
Romanian and those written in English adopt these norms rather descriptively and mechanically, without a
conscious selection of the methodology. The fact that there is not a major difference in the logical structuring of
the papers analysed suggests that this model functions as a “scriptural routine” (De Nuchez quoted in Vlad 2010:
156, my translation). The use of the Anglo-Saxon model is probably due to its being imposed by the supervisor
rather than by students’ deliberate selection of the necessary moves. Students seem unaware of the functionality
of these logical steps, whose purpose is to achieve a rhetorical effect on the reader.

4. Analysis of deictics
The next step was to analyse a class of pragmatic elements called deictics. This class ensures both textual
coherence and cohesion. It also plays an important metafunctional role in referring to other parts of the paper,
mainly pointing out their position within the overall structure of the work. The complex behaviour of deictics
allows us to treat them as fundamental linguistic tools used to build discursive and metadiscursive strategies.
Deictics form a class of pragmatic words which points to the fact that, before the advent of writing, the
primary means of communication was face to face interaction. Since the presence of both the addresser and the
addressee in the communicative context made the specification of their names useless or rendered the stipulation
of proximity or of the moment of enunciation by linguistic sequences/constituents redundant, many aspects
belonging to the context of communication were identified by special deictic signs.
Tying speech with context, deictics are considered one of the basic pragmatic phenomena. According to
Levinson (1983: 54), “the single most obvious way in which the relationship between language and context is
reflected in the structures of languages themselves, is through the phenomenon of deixis.” There are three main
categories of deictics, corresponding to the pointers of the three fundamental elements of the context of
325
 CICCRE I 2012
communication: the speaker (I), the place where the speaker is (here) and the moment of speech (now). Anne
O’Keeffe et al. argue that I – here - now is generally referred to as the axis around which the system of deictics
develops. In this “egocentric organization of the deictic system” the addresser “casts himself in the role of the
ego and relates everything to his view point” (2011: 42). Similarly, Peter Grundy claims that the lexical items I,
here and now belong to “a highly grammaticalized system and assume addressee knowledge of the identity (in
case of I), the spatial location (in the case of here) and the temporal location (in the case of now) of the speaker
in order to identify referents in relation with this point of origin” (Peter Grundy 2004: 46). In relation with these
“central” deictics, there are more linguistic signs functioning as pointers of person, time and space, thus
enriching this pragmatic class of words: you, we (deictics of person); then/ from now on; yesterday/ today/
tomorrow (deictics of time); there, this/that/these/those (deictics of place).
Generic senses of deictics are encoded in the system of language, while their particular senses of use
depend on the context of communication. James Paul Gee (2010: 8-9) calls deictics “shifters” since “their
reference shifts with each different context of use”. Also, according to the same author, when addressers use
deictics, they presume that their addressees can infer from the context to what those specific deictics refer. For
instance, the generic sense of this is “proximity” in time (this morning/ this week/ this semester, etc.) or space
(this room/ this whiteboard/ this friend, etc.).
Comparing the way in which core aspects of the context of communications are encoded in the
Romanian and English grammar systems, we noticed remarkable differences between the way in which primary
gestures of indicating person, space and time were expressed in these languages. In the case of personal
pronouns denoting the addressee, Romanian has distinct forms for singular (tu) and plural (voi), while English
uses the same form (you) for both singular and plural. Moreover, when indicating proximity, distance, difference
and identity by the use of pronouns, the Romanian demonstrative pronouns are more numerous, due to the fact
that they denote the oppositions of gender and number in all the situations mentioned above, while the English
demonstrative pronouns do not render the gender. Similarly, when these pronouns refer to identity, they do not
point out the number. Let’s compare, in this respect, the demonstrative pronouns used for indicating proximity:
acesta/aceasta, aceştia/acestea with this (it), these; for indicating distance: acela/aceea, aceia/acelea with that,
those; for referring to difference: celălalt/cealaltă ceilalţi/celelalte with the other, the others and for denoting
identity: acelaşi/aceeaşi, aceiaşi/aceleaşi with the same. This explains why there are more deictic forms in the
introductions written in Romanian than in those written in English. However, even if the number of deictics is
different, their functions are identical in the four sets of introductions used in our comparative study.
In the particular context represented by the introductions to diploma papers, deictics have three main
functions. Firstly, they identify the speaker and the addressee by indexical pronouns (I, we). Secondly, they
achieve textual coherence by using demonstratives with anaphoric uses (this, it, these, those etc.). Thirdly,
deictics point to other components of the paper in the introductory discourse, which has the subsequent role of
introducing another text (here, now, in this chapter/ part, in the first/ last chapter/ part etc.).

To compare the functions of deictics in the introductions analysed, we drew the following table.

Deictics in the context of introductions to diploma papers (LIT, 2011, R- E)

The functions of deictics

Introductions to Obs.
Identifying Assuring textual Introducing parts of
speaker/addressee cohesion the paper
diploma
N papers
Nr.
Crt.
326
 CICCRE I 2012
1 În această calitate În primul capitol, în 1. Alte deictice: Lexicul
1. (antecedent: cuvânt al doilea capitol, în românesc de astăzi,
Romanian *mă voi referi, noi primar), această temă capitolul al treilea, limbajul care astăzi se
Language (ne propunem), (antecedent: adverbul), o ultimul capitol, în numeşte „de lemn”,
pentru noi (este clasificare a acestora această lucrare, aici răsturnarea conjuncturii
interesant) (antecedent: locuţiunilor (în capitolul al existente până acum,
adverbiale), în acest patrulea), în vocabularul limbii române
capitol (antecedent: următoarele de azi, în societatea de
capitolul al IV-lea), capitole, referindu- astăzi, până în acest
valori pe care acesta le ne aici (în lucrare) moment, chiar şi în zilele
are (antecedent: numele la otografie, noastre, în ultimele
predicativ), utilizării ortoepie, decenii, în ziua de azi, un
acestora (antecedent: morfologie, sintaxă subiect tabu astăzi, până
unităţilor frazeologice), şi lexic, două părţi, în acest moment, chiar şi
limbile din care acestea cel de-al doilea acum, în zilele noastre,
au fost împrumutate capitol, cel de-al după mai bine de trei
(antecedent: îmbinările treilea capitol, cea decenii;
de cuvinte), rolul de-a doua parte, în
acestora (antecedent: ultimele pagini, The extent and importance
proverbelor), un alt capitolul I, capitolul of the English language
aspect (antecedent: II, capitolul III, today, in nowadays
utilizarea prefixelor), capitolul IV, în acest society, in today’s society,
dintre acestea prim capitol, în
(antecedent: sufixele ultimul subcapitol al
2. Altă funcţie de tip
diminutivale), acestei prime părţi a
coeziv: funcţia de
consemnarea acestora lucrării, această
(antecedent: a tendinţelor lucrare de licenţă, anticipare a
de deviere de la normă), ultima parte a demonstrativelor: în acest
aceasta reprezintă lucrării, un alt proces... de îmbogăţire a
(antecedent: analogia), capitol, primul vocabularului muzical, un
acest fenomen (capitol). alt aspect... crearea
(antecedent: orientarea termenilor muzicali, în
spre Apus), această temă alte culturi... atât
europene, cât şi de peste
(antecedent: subordonata
ocean, alte aspecte
atributivă), aceasta
precum: contextul,
(antecedent: luciditatea),
intonaţia...; acest punct de
rezistenţă este însuşi titlul;
aceste stări de nimicnicie,

3. Tendinţa de
impersonalizare: lucrarea
de faţă este structurată în
n capitole/ această lucrare
îşi propune/ lucrarea de
faţă prezintă/ lucrarea are
ca obiectiv/ lucrarea se
structurează în trei
capitole, lucrarea de faţă
vrea... , lucrarea urmăreşte
etc., the present paper,
2 Eu (am încercat Acest ţinut (antecedent: În prima parte a
2. să.../ n-am reuşit India), acesta lucrării, în cadrul
Romanian să...), lucrarea mea (antecedent: orientalul); acestui capitol
de licenţă, titlul aceasta (antecedent: (capitolul
lucrării mele de situaţia din India); introductiv),
Literature licenţă. acestuia (antecedent: capitolul întâi, în
curentului romantic), cadrul ultimului
acestea (antecedent: capitol, în aceste
327
 CICCRE I 2012
temele romantice), dintre concluzii, cele două
toţi aceştia (antecedent: subcapitole, la
scriitori şi eseişti începutul celui de-al
consacraţi), acestora doilea subcapitol,
(antecedent: celor doi acesta din urmă,
autori), acelea această lucrare, la
(antecedent: realitatea vs. începutul primei
irealitatea), acesteia părţi, partea a doua,
(antecedent: operei ultima parte a
Orele), acestui roman lucrării, aici (în
(antecedent: Iubita primul capitol),
locotenentului francez), această lucrare, şase
acelaşi tipar (antecedent: capitole, dintre care
studiu comparativ), acest primul..., iar
teatru (antecedent: teatrul următoarele cinci
lui Lucian Blaga), de capitole..., în
acolo (antecedent: capitolul trei, în
literatura fantastică), ultima parte, ultimul
acesta (antecedent: subcapitol, în prima
fantasticul), acela parte a lucrării, de
(antecedent: motivul), pe aici am făcut
acest subiect trecerea spre...,
(antecedent: daimonul), primul capitol...,
acest lucru (antecedent: următorul capitol,
stabilirea unor priorităţi), întâlnim aici..., în
destinele acestora următorul
(antecedent: subcapitol după
emigranţilor), aceste această paralelă,
romane (antecedent: urmează..., de aici
Inimi cicatrizate şi (de la capitolul
Vizuina luminată), teoretic) am făcut
acesta (antecedent: trecerea spre...,
raportul real-ireal), cu următorul capitol, în
acesta (antecedent: Max capitolul final, trei
Blecher), această subdiviziuni, în
concluzie (antecedent: finalul lucrării, în
eşti dedesubtul acelaşi capitol (al
lucrurilor), în acest III-lea), capitolul 1,
fragment (antecedent: capitolul 2, capitolul
citat), în acestea 3, capitolul 4, aici,
(antecedent: comunităţile în cadrul acestui
tradiţionale), aici capitol, în cadrul
(antecedent: strategiile acestuia (al
de supravieţuire), ultimului capitol),
această etnie acest prim capitol,
(antecedent: etnia partea a doua a
rromă), în acea perioadă lucrării, ultima parte
(antecedent: perioada a lucrării (capitolul
comunistă), în această trei însoţit de
categorie (antecedent: concluzii), în
categoria literaturii de această teză, în
sertar), analiza acestora capitolul final.
(antecedent: poemelor).
English
3 I have chosen, I Its sound and form The first chapter, in
3. found, I will make (antecedent: English the second chapter,
Language a presentation, I vocabulary), this subject the third chapter, in
will present, I will (antecedent: the phrasal the last chapter, the
start, I will go on verbs), it deals with fourth one, in this
speaking about, I (antecedent: first paper, the last
328
 CICCRE I 2012
will give examples, chapter), all these section, at the end,
I will analyze, I aspects (antecedent: this diploma paper,
will make transitivity,
statistics, I will intransitivity), this idea
make a (antecedent: phrasal
comparison, I aim verbs are used in formal
at, I will try to texts too), these
analyze, I will try difficulties (antecedent:
to make a detailed most common
analysis, difficulties in analyzing
the phrasal verbs), these
my research/ analyses (antecedent:
diploma paper/ statistic analyses), this
entire work/ type of language
statistics, (antecedent: figurative
language), all of these
devices (antecedent:
if we are ignorant
using metaphors,
of..., we may be
avoiding offence), those
much embarrassed,
tabloid words
we will discuss, we
(antecedent: sex,
need to look at
defecation, death), this
specific types,
new concept (antecedent:
concept of competence),
upon this premise
(antecedent: necessary
knowledge of
euphemisms), speak it as
a first language
(antecedent: English),
from this fact
(antecedent: the high
number of foreign
speakers of English), its
status (antecedent: status
of international
language), its position
(antecedent: position of
the English language),
this (antecedent: bad
press), it (antecedent:
language), this process
(antecedent: process of
replying), it (antecedent:
process of
communication), its
usage (antecedent:
language)
English
4 I have chosen, I It (antecedent: the In the first chapter,
4. have found, I tried vampire), it (antecedent: the initial part of the
Literature to discuss, I have sunlight), it (antecedent: first chapter, the
chosen, I will talk life), it (antecedent: second half, the
about, I will literature), this subject second chapter, the
approach, I used (antecedent: The other two parts, the
narrative point of Waves), here third chapter, in
view, I focused, I (antecedent: in chapter chapter one, in
weave literary three), its importance chapter two, in the
psychoanalytical (antecedent: the last last chapter, five
criticism with the chapter), it (antecedent: chapters, the first
329
 CICCRE I 2012
narrative, I leave fantasy), its foundation one being an
behind, I analyze, I (antecedent: fantasy), it introductory one, in
continue (antecedent: the conflict the second chapter,
analyzing, I draw between good and evil), in chapter three, the
on the powerful here (antecedent: in the last chapter, this
and abundant second chapter), here paper, in the third
motifs and (antecedent: in the third and final chapter,
symbols, I depict, I and last chapter), it the last section, in
render, I chose (to (antecedent: Ulysses), its the last subchapter,
dedicate), I have characters (antecedent: the next two
structured my the novel), this book chapters, the final
paper, I will relate (antecedent: Ulysses), it part, in the following
it to, I will try to (antecedent: this book), chapter, the first
emphasize, I will this context (antecedent: one, the second one,
show, I will problems of morality), the fifth chapter, in
choose, I will all these elements my first chapter, in
show, I will (antecedent: orality, the latter half of the
present, I will humour etc.), it second chapter, in
follow, I will make (antecedent: orality), that the first part, in the
reference, I will (antecedent: Jewish fourth chapter,
debate, I want to identity), that
outline, I (antecedent: Jewish
emphasized, I jokes), this theory
wrote, I selected, I (antecedent: theory of
identified, I used, humour), this character
I wanted, I will call (antecedent: Portnoy),
them, I will apply this (antecedent:
it, I will explain, I autobiographical
decided to refer to, identity), these novels
I will take a closer (antecedent: the three
look at, I will try to novels), this idea
see, I will (antecedent: fiction
illustrate,I will talk transforms reality), it
about, I will link, I (antecedent: the notion
will talk about of gender), it
(antecedent: biography),
it (antecedent: the first
chapter), this genre
(antecedent: dystopia),
We
this complex concept
define, we speak,
(antecedent: dystopia),
we took into
this phenomenon
account, we found,
(antecedent: distopia),
we will focus, we
this social issue
encounter, we find
(antecedent: feminism),
out, we realize;
it (antecedent: The heart
of darkness), this
domain (antecedent:
theory of literature), this
my paper, my (antecedent: the way we
critical views, my live our lives), this
work, in my (antecedent: American
diploma paper, my identity), it (antecedent:
commencement, the second chapter),
my appreciation, these (antecedent:
my subsequent embedded narratives),
desire, my choice, these (antecedent:
my own views, in techniques), this culture
my opinion, my (antecedent: African-
330
 CICCRE I 2012
research, my American culture), these
purpose, my books (antecedent: Alice
choice. books).
In order to interpret the information shown in the above table, we have to start from the following set of
observations:
a) Personal deictics are used only to indicate the speaker.
b) Demonstratives are used to connect a part of the discourse to the previous part, not only as a sign of
textual cohesion, but also of coherence, pointing to the same referent as before.
c) Numerals and some demonstratives are used to point to different parts of the paper or to the paper as a
whole, functioning as metatextual elements.
The pronouns which point to the speaker (author of the text) are I and we (Romanian eu şi noi).
Actually, in this respect, we is just a form of politeness, conventionally used in Romanian scientific papers as a
synonym for I. It always refers to a single author in the case of the diploma paper, never being used to stand for
the first person plural, which would indicate more authors or an author-reader relationship. The fact that we
encountered the first person plural we that referred to a single author in the papers written in English is very
suggestive of the overlapping of the two writing cultures.
In the introductions written in Romanian the use of personal deictics is very limited. In Romanian
academic papers, authors do not refer to themselves using the first person singular, which is only implied by the
form of the verb: mă voi referi. Therefore, one can notice the sporadic occurrences of the forms of the first
person: eu (I) and noi (we). In the introductions written in English the deictic referring to the speaker is very
frequent (mostly I). There are at least two explanations for this use. The first reason is given by the necessity to
indicate the person in the flexional system of the English language. The second explanation is linked to many
authors’ practice of emphasizing their contribution in writing the paper. Conversely, Romanian authors choose
to “de-personalize” their voice, transferring all merits to the paper itself. This difference speaks about the two
still distinct “traditions” of academic writing, since all students writing a diploma paper were free to choose
between the two solutions, namely pointing to the author or pointing to the paper itself.
The main role of demonstratives found in the introductions written in Romanian and in English is that of
establishing connections with the previous part of the discourse. This explains the high frequency of acesta,
aceasta, acestea in Romanian and this, it, these in English, as pointers of proximity. Thus, on the one hand, they
establish the coherence of the discourse and, on the other hand, the necessary cohesion by the use of anaphoric
devices (see the anaphoric use of demonstratives, both pronouns and adverbial modifiers of time and place).
The most relevant distinction that we have to draw here is not that between the languages used, but
between the topics. While in the papers approaching language issues, the range of references is limited to certain
categories, in the papers on literary issues there is a larger variety of references (see the antecedents of acesta,
this and it respectively).
The great popularity of Move 7 (presenting the structure of the paper) motivates to a large degree the use
of equivalent categories of deictics in all papers analysed. On the one hand, the demonstrative deictics refer to
the paper as a whole, on the other hand, different numeral expressions point the place of some parts in the
structure of the paper. Therefore, no major differences are seen at this level.
The way in which deictics are used does not depend so much on the language in which the introductions
are written, but on the benefits they bring to respecting the demands of this sub-genre. They help generate a
specific context of communication, organizing a formal, short and concise discourse, which motivates and
presents another type of discourse, the BA paper itself. While there are some minor differences in the Romanian
and English discursive strategies used for pointing out the author or for referring to previous parts of the same
discourse, there are almost no discrepancies in the use of deictics as metadiscursive strategies that refer to the
paper as a whole or to its different parts.
5. Conclusions, limitations and extension
The long-term influence of French writing practices on Romanian academia has gradually been replaced
by the Anglo-Saxon model of academic writing. The adoption of the Anglo-Saxon writing norms by the
Romanian academia is firstly due to the fact that the French culture is starting to lose ground. Secondly,

331
 CICCRE I 2012
academics need to write in English in order to get international recognition, as English has become the ‘lingua
franca’ of academic communication.
While doing the analysis of the moves used in the introductions to the BA theses, we noticed students’
widespread adoption of Move 1 (introducing the topic) with its sub-move (introducing the particular topic) and
move 7 (presenting the structure of the paper). The extensive use of these rather “descriptive” moves to the
detriment of the more “reflective” moves – M4 (summarizing previous research) and especially M5.1 and M5. 2
(indicating a gap in and a possible extension of previous research) – may suggest the mechanical adoption of the
Anglo-Saxon model. However, we must note the lack of elaborate rhetorical strategies and the adoption of a
more concise style, reflected in the relatively low number of moves and in the use of clearer and shorter
sentences. This newly acquired terse style, found in all the four sets of introductions, is a proof of the increasing
influence of the Anglo-Saxon model.
As far as the analysis of deictics is concerned, we compared the use of pronominal deictics in the
Romanian papers with those written in English, taking into account the fact that Romanian demonstrative pronouns
are more numerous due to the grammatical categories of gender and number, which are both poorly represented in
the English language. We also paid attention to the situations in which deictics were used and we also focused on
their various functions. Thus, we could conclude that with only one exception – the uncommon use of “we” in the
introductions written in English to indicate one author – the pragmatic class of deictics was used identically in all
the four sets of introductions. Its main function was to give coherence and cohesion to the text. At the same time,
deictics have a metadiscursive role, as they help define the introduction to the BA thesis as a separate sub-genre.
All in all, the analysis of moves and deictics in the four sets of introductions showed a tendency towards
embracing a uniform manner of writing this part of the diploma paper, which has the features of a distinct sub-
genre of academic writing. We may also conclude that the Anglo-Saxon model of writing introductions is
dominant, almost generalized.
Nonetheless, it must be specified that the analysis of this corpus can only yield a limited sample of the
writing practices involved, restricted to a certain context and a certain time frame. The papers analysed were
produced under the guidance of a restricted number of supervisors from one institution, hence the features noticed
may or may not be generalizable. In an environment as dynamic as Romanian universities, a long-term study would
be needed in order to capture the evolution of writing practices at University level. Other factors would need to be
taken into account, such as what constitutes successful writing, or the effect of educational reforms in the wake of
the Bologna process, the competence of graduates, the topics offered by university syllabi, etc.

References
Avramescu, Aurel. 1960. Introducere în documentarea ştiinţifică. Bucureşti: Editura Academiei Române.
Barborică, Elena, Mirela Teodorescu and Liviu Onu. 1978. Introducere în filologia română. Bucureşti : Editura Didactică şi
Pedagogică.
Berkenkotter, Carol, Thomas N. Huckin, and John Ackerman. 1991. ‘Social context and socially constructed texts: the
initiation of a graduate student into a writing research community.’ In Bazerman, Charles, and James G. Paradis
(eds.). Textual dynamics of the professions: historical and contemporary studies of writing in professional
communities. Madison, Wis: University of Wisconsin Press.
Ding, Huiling. 2007. ‘Genre analysis of personal statements: Analysis of moves in application essays to medical and dental
schools.’ English for Specific Purposes 26, pp. 368–392.
Firth, A. 1996. ‘The Discursive Accomplishment of Normality: On ‘Lingua Franca’ English and Conversation Analysis.’
Journal of Pragmatics, 26 (2), pp, 237-259.
Gee, James Paul. 2010. How to do Discourse Analyses. New York and London: Routledge.
Gherghel, N. 1996. Cum să scriem un articol ştiinţific. Bucureşti : Editura Ştiinţifică.
Grundy, Peter. 2000. Doing Pragmatics, Second Edition. Oxford: Oxford University Press.
House, J. 2002. ‘Developing Pragmatic Competence in English as a Lingua Franca’. In Knapp, K. and Meierkord, C. (eds.).
Lingua Franca Communication. Frankfurt: Peter Lang, pp. 245-267.
Ibrăileanu, Garabet. 2000 (1908). Spiritul critic în cultura română. Chișinău: Cartier.
Levinson, S. 1983. Pragmatics. Cambridge: Cambridge University Press.

332
 CICCRE I 2012
Lieungnapar, A. and Watson Todd, R. 2011. ‘Top-down versus Bottom-up Approaches toward Move Analysis in
ESP.’ Proceedings of the International Conference on Doing Research in Applied Linguistics. Thonburi: King
Mongkut’s University of Technology, pp. 1 – 10. Available:
[Link]
up_Approaches_toward_Move_Analysis_in_ESP.pdf
Lovinescu, Eugen. 1992. Istoria civilizaţiei române moderne (1924-1925). București: Minerva.
Mauranen, Anna, and Elina Ranta (eds.). 2009. English as a Lingua Franca: Studies and Findings. Newcastle upon Tyne:
Cambridge Scholars Publishing.
Munteanu, Stefan. 1967. Introducere în filologia română. Timişoara: Universitatea din Timişoara, Facultatea de Filologie.
O’Keeffe, A. et al. 2011. Introducing Pragmatics in Use. New York and London: Routledge.
Rad, Ilie. 2008. Cum se scrie un text ştiinţific. Iaşi: Polirom.
Şerbănescu, A. 2000. Cum se scrie un text. Iaşi: Polirom.
Swales, John M., and Christine B. Feak. 2004. Academic writing for graduate students: essential tasks and skills. Ann
Arbor, Mich: University of Michigan Press.
Vintilă, Mona. 2008. Cum să elaborăm o lucrare de licenţă. Timişoara: Ed. UVT.
Vlad, Monica and Mioara Codleanu. 2010. ‘Les jeunes chercheurs roumains face aux pratiques de l’écrit universitaire en
FLE. Le cas des introductions des mémoires de recherche dans le domaine des sciences humaines’. In Synergies Pays
Scandinaves, no.5, pp. 155-169.

333
 CICCRE I 2012

Mirela-Ioana BORCHIN Analiza pragmalingvistică a enunţului „Ea trebuie să vie…”

(Universitatea de Vest din (Gib I. Mihăescu, Rusoaica)
Timişoara)

Abstract: Pragmatics in use generated tools of great help in establishing the meanings of signs in context. The paper offers
a template for a Pragmalinguistic analysis and illustrates its benefits in approaching the precise meaning of the utterence She
must come located in a specific context in the novel The Russian Woman by Gib I. Mihăescu. In each section of the
analysis pragmatic tools are used to go deeper and deeper in motivating and specifying the actual meaning of the utterance.
The whole procedure enables the development of the communicative competence. Alongside grammar and literary analyses,
this type of discourse analysis can also develop the research competence in the study of language. In this respect, it can be
seen as a core method of research in the domain of Pragmalinguistics.

Keywords: Pragmalinguistic analysis, pragmatic tools, interdisciplinary method, locutionary and perlocutionary force of
the utterance, meaning in context

Rezumat: Utilizarea pragmaticii în analiza semnificaţiei enunţurilor a generat anumite instrumente de mare ajutor pentru
stabilirea sensului acţional al enunţurilor, strict dependent de contextul de comunicare. Prezentăm în acest studiu un model
de analiză pragmalingvistică aplicat enunţului Ea trebuie să vie în contextul în care acesta este utilizat în romanul Rusoaica
de Gib I. Mihăescu. În fiecare etapă a analizei utilizarea unor instrumente pragmatice motivează şi clarifică sensul global
(acţional) al enunţului. În ansamblul său, această procedură permite dezvoltarea competenţei comunicaţionale. Alături de
analizele gramaticale şi literare, acest tip de analiză a discursului poate forma şi competenţe de cercetare în domeniul
studiilor lingvistice. Din această perspectivă, analiza pragmalingvistică poate fi privită ca o metodă de cercetare de bază î n
domeniul pragmalingvistic.

Cuvinte-cheie: analiză pragmalingvistică, instrumente pragmatice, metodă de studiu interdisciplinar, forţă locuţionară şi
perlocuţionară a enunţului, semnificaţie contextuală

1. Consideraţii preliminare
Analiza pragmalingvistică este, alături de analiza gramaticală, literară, semantică şi semiotică, un tip de
analiză practicat într-un domeniu de graniţă, care ilustrează modul cum pot fi aplicate conceptele şi procedeele
specifice pragmaticii, respectiv lingvisticii, în vederea clarificării semnificaţiei unor unităţi comunicaţionale. O
asemenea finalitate recomandă acest tip de analiză mixtă ca gen de scriere interdisciplinară 1, tot mai des utilizat
în aprofundarea problemelor de semnificaţie.
Prezenta lucrare propune un model original de analiză interdisciplinară, aplicat unui enunţ dintr-un text
literar (#Ea trebuie să vie# din romanul Rusoaica de Gib I. Mihăescu). Acest model se bazează corelarea unor
puncte de vedere şi a unor sugestii metodologice identificate în tot mai consistenta bibliografie a
pragmalingvisticii sau pragmaticii integrate.
Mai cu seamă în abordarea unor enunţuri cu sens ambiguu, se recomandă punerea în interacţiune a
instrumentelor pragmatice cu cele lingvistice, întrucât sensurile implicite presupun operaţii de captare şi
explicitare care depăşesc posibilităţile uneia dintre disciplinele asociate în acest domeniu interdisciplinar. De
pildă, scoasă din context, expresia lingvistică #Ea trebuie să vie (vină)# poate să însemne foarte multe lucruri:
„soseşte imediat”, „e necesar să se prezinte (undeva)”, „e recomandabil să intre”, „e invitată să participe”, „e
obligatoriu să participe” etc., fapt motivat de polisemia ce caracterizează nu doar semiauxiliarul de modalitate a
trebui, ci şi verbul a veni. Astfel, în contextul #Ea trebuie să vie, nu pleca!# sensul expresiei este „soseşte
imediat”, în # Ea trebuie să vie la Bancă pentru clarificări.#, sensul expresiei este „e necesar să se prezinte (la

1
Nesi, Hilary, Gardner, Sheena, Genres across Disciplines, Cambridge University Press, 2012.
334
 CICCRE I 2012
Bancă)”, în #Ea trebuie să vie înăuntru, ca să o vadă lumea.# sensul expresiei este „e recomandabil să intre”, în
#Ea trebuie să vie la nunta mea# sensul expresiei este „e invitată să participe”, în #Ea trebuie să vie la examen,
dacă vrea să promoveze.#, sensul expresiei este „e obligatoriu să participe” etc.
În atare condiţii, se înţelege de ce expresia în cauză se pretează la o analiză pragmalingvistică pentru
stabilirea unei semnificaţii unice, strict contextuale. Lingvistul de astăzi este conştient de faptul că un enunţ se
rosteşte cu un anumit scop şi că valoarea lui semantică este întotdeauna dublată de o valoare de uz. Prin urmare,
pentru determinarea corectă a sensului unui enunţ în contexul de comunicare în care este produs este nevoie de
stabilirea valorii sale comunicaţionale. Depăşirea impasului în care se află analiza lingvistică în precizarea
semnificaţiei unui enunţ precum cel de care ne ocupăm (#Ea trebuie să vie#) face imperios necesară o analiză
pragmatică a condiţiilor de utilizare a acestuia, analiză care să urmărească prioritar influenţa forţei ilocuţionare
(a intenţiei de comunicare) şi perlocuţionare (a efectului comunicării asupra receptorului intradiegetic) asupra
modelării sensului local al enunţului. Calitatea interpretării rezultatelor de natură lingvistică şi pragmatică
depinde de abilitatea cercetătorului specializat în ambele domenii de a stabili conexiuni, compatibilităţi şi
motivaţii relevante pentru conturarea unei semnificaţii funcţionale a enunţului.
Acestea fiind spuse, este evident că demersul nostru are două finalităţi: cea de a prezenta o metodă de
lucru din domeniul pragmalingvisticii şi aceea de a interpreta, prin aplicarea acestei metode, valoarea
comunicaţională a enunţului #ea trebuie să vie# în condiţiile în care este utilizat în romanul Rusoaica de Gib I.
Mihăescu. La acestea, profesia noastră ne permite să mai adăugăm un obiectiv, şi anume acela de a-i face pe
studenţi (sau pe cei interesaţi de relevanţa didactică a demersului nostru) să înţeleagă complexitatea
mecanismelor de producere a unui enunţ, determinându-i nu doar să le identifice în contextul de comunicare în
care sunt utilizate, ci să se folosească ei înşişi de ele – în mod conştient – atunci când comunică.

2. Model de analiză pragmalingvistică

2.1. Etapele unei analize pragmalingvistice
Ca orice alt tip de analiză, şi cea de natură pragmalingvistică trebuie să fie clar structurată, astfel încât să
conducă în mod riguros la rezultate. De aceea, suntem de părere că aceasta trebuie să se desfăşoare în anumite
etape, care cuprind paşii necesari pentru realizarea unei corecte interpretări pragmalingvistice a valorii
comunicaţionale a unui enunţ. Recomandăm următoarea ordonare logică a etapelor de analiză:
1) Formularea unei ipoteze de lucru de natură lingvistică privind semantica enunţului (Ce înseamnă
enunţul X?);
2) Formularea unei ipoteze de natură pragmatică privind valoarea comunicaţională a enunţului (Cu ce scop
este folosit enunţul X?);
3) Corelarea primelor două ipoteze într-o ipoteză de lucru pragmalingvistică (Ce înseamnă enunţul X şi cu
ce scop a fost enunţul X folosit în contextul Y?);
4) Confruntarea ipotezei de lucru pragmalingvistice cu datele contextului global de comunicare (compus
dintr-o serie de contexte: lingvistic, fizic, social, psihologic, ideologic, profesional, situaţional etc.);
5) Confruntarea ipotezei de lucru pragmalingvistice cu datele enunţării (tonul rostirii, ritmul vorbirii,
accentele suplimentare, mimica, gestica, starea afectivă a enunţiatorului etc.);
6) Corelarea datelor. Validarea sau infirmarea – şi, pe cale de consecinţă, modificarea sau doar completarea
ipotezei de lucru de natură pragmalingvistică pe baza informaţiilor dobândite în etapele precedente;
7) Conturarea valorii comunicaţionale a enunţului; estimarea rolului acestui enunţ în contextul operei.

2.2. Instrumente la dispoziţia celui ce face o analiză pragmalingvistică

În fiecare din etapele sus-menţionate, gândirea (studenţilor) şi abilitatea (lor) de analiză pot fi antrenate
cu ajutorul unor „instrumente pragmatice”2. În propunerea unor instrumente de analiză pragmalingvistică ne-am

2
Am preluat termenul de la James Paul Gee, care şi-a subintitulat cartea din 2010 Trusa de unelte a pragmaticianului (How to do
Discourse Analyses. A Toolkit, New York and London, Routledge, 2010).
335
 CICCRE I 2012
orientat după sugestiile lui James Paul Lee3, dar nu le-am preluat ca atare, preferând să adaptăm şi să adecvăm
instrumentele la natura aplicaţiei. În varianta noastră de analiză, operăm cu următoarele instrumente:
1) interpretarea deicticelor care se referă la contextul de comunicare (sarcina de lucru: explicarea modului
cum deicticele reflectă un anumit aspect al contextului de comunicare, având un referent identificabil), în
vederea stabilirii factorilor determinanţi pentru crearea contextului de comunicare;
2) dirijarea unor fluctuaţii de cadru (sarcina de lucru: cuprinderea în cadre diferite a enunţulului cu diverse
fragmente relevante – mereu altele – din contextul lingvistic);
3) completarea textului (sarcina de lucru: deducerea unor secvenţe care ar întregi enunţul, în vederea
explicitării semnificaţiei sale – v., în acest sens, conceptul de implicatură pragmatică);
4) plasarea în situaţia de comunicare (sarcina de lucru: intrarea în „pielea” enunţiatorului şi imaginarea
propriilor reacţii/ atitudini în situaţia dată);
5) conturarea unor identităţi (sarcina de lucru: atribuirea unei identităţi psihosociale enunţiatorului, pornind de
la limbajul folosit);
6) revelarea caracterului acţional al enunţării (sarcina de lucru: descoperirea nu a ceea ce spune enunţiatorul,
ci, mai ales, a ceea ce vrea să facă rostind acel enunţ);
7) stabilirea unui contur intonaţional (sarcina de lucru: rostirea enunţului, ţinând cont şi de informaţiile
contextuale care îl motivează şi/ sau descriu) etc.
3. Analiza pragmalingvistică a enunţului #Ea trebuie să vie# (Gib I. Mihăescu, Rusoaica)
Pentru a demonstra utilitatea unui asemenea model de analiză, am ales să îl folosim noi înşine pentru
interpretarea valorii comunicaţionale a enunţului #Ea trebuie să vie # în contextul său de ocurenţă din romanul
Rusoaica de Gib I. Mihăescu. În acest scop, vom parcurge etapele recomandate şi ne vom folosi de cât mai
multe din instrumentele indicate mai sus.
1) Formularea unei ipoteze de lucru de natură lingvistică. Sensul lexical al enunţului este /e obligatoriu/
/ca o anumită persoană feminină/ /să vină/ /într-un anumit loc/.
2) Formularea unei ipoteze de lucru de natură pragmatică. Intenţia cu care locutorul comunică enunţul
este aceea de a-l convinge pe interlocutor că iubita sa dispărută va veni în mod cert în locul de unde a plecat.
3) Corelarea primelor două ipoteze în formularea unei ipoteze de lucru de natură pragmalingvistică.
Prin enunţul #Ea trebuie să vie# locutorul intenţionează să îşi convingă interlocutorul de inerenţa întoarcerii
iubitei sale în sectorul lui.
4) Confruntarea ipotezei de lucru pragmalingvistice cu datele contextului de comunicare în care este
utilizat enunţul.
4.1) Stabilirea cotextului (a contextului lingvistic cu diviziunile pre-text, text, post-text). Identificând, oarecum
artificial, enunţul analizat cu textul propriu-zis, cu argumentul că orice enunţ înregistrat în scris poate fi
considerat text, obţinem următoarea configuraţie a cotextului (contextului lingvistic), în care enunţul #Ea trebuie
să vie# corespunde secţiunii Text.
A. Pre-text: „ – Ea trebuie să se întoarcă, să încerce să treacă iarăşi. Venea din prea mari depărtări, ca să
renunţe aşa uşor, strigă el dezbrăcându-se, fără a fi poftit. Şi dacă n-a venit încă e că a avut imprudenţa să se
îndepărteze prea mult şi acum nu-mi mai nimereşte sectorul. Nu înţelegi? E limpede, urlă el scos din fire de
sarcasmul care îmi învăluie faţa. Nu înţelegi? Dacă i-era să treacă prin altă parte, ar fi trecut până acum... aşa, la
întâmplare, unde o nimeri să iasă... dar va veni, căci tot la mine e sigură... Se va gândi că n-o să fie inspecţie tot
timpul şi că dacă n-am avut prezenţa de spirit să-i spun că-i aştept reîntoarcerea, nu era greu de bănuit din
plânsul meu acest lucru. Ea va veni, înţelegi... Ea poate a luat ca o tărie a mea, ca un punct de onoare pentru un
ofiţer ca să n-o sfătuiască să revină, când superiorul o izgonea... Dar amintindu-şi nopţile noastre, dragostea
noastră, avântul cu care am început despăduchiatul, înţelegi, când ea se aştepta la dispreţul meu, când îşi va
aminti atâtea lucruri pe care tu nu ai de unde să le ştii, va veni, auzi, va veni cu încăpăţânarea aceea rusească,

3
V. în Op. cit: contextul ca instrument reflexiv (p. 84-87); semnificaţia ca instrument de construcţie (p. 87-95); activităţile ca
instrument de construcţie (p. 96-103); identităţile ca instrument de construcţie (p.106-110); relaţiile ca instrument de construcţie
(p. 114-117), politicile ca instrumente de construcţie (p.118- 123), conexiunile ca instrument de construcţie (p. 128-132) etc.
336
 CICCRE I 2012
despre care mi-a vorbit, de a înfrânge din nou acolo unde a fost izgonită. Aşa trebuie să fie precum îmi povesteai
demult... Mi-aduc aminte bine unele lucruri şi-mi spun:
B. Text = enunţ analizat: ea trebuie să vie.
C. Post-text: Ragaiac avea dreptate... ea trebuie să mă caute... [motivarea enunţului]
Îl ascult zdrobit, pentru că simt cât de multă dreptate are. [efectul enunţului asupra receptorului intradiegetic]”
(Gib I. Mihăescu, Rusoaica)
4.2) Stabilirea tuturor contextelor relevante pentru ocurenţa enunţului #Ea trebuie să vie#
Considerăm că un context de comunicare relevant pentru analiza acestui enunţ s-ar compune dintr-o
serie de contexte, precum cel fizic, social, profesional, situaţional, şi psihologic.
A. Contextul fizic este determinat printr-un exerciţiu de lărgire a cadrului până în punctul în care apar sau
se pot deduce informaţiile necesare referitoare la dimensiunile spaţiotemporale ale contextului în care se produce
enunţul (v. 2.2.2.). Dialogul are loc într-un bordei al unei unităţi de grăniceri stabilite pe Nistru, în 1933.
Analiza deicticelor adverbiale din acest dialog (deicticul temporal acum, deictul local acolo; deicticul modal
aşa) impune căutarea şi precizarea referenţilor, cu ajutorul cărora se poate contura un context fizic al
comunicării (v. 2.2.1.).
B. Contextul social. Interlocutorii se situează pe aceeaşi treaptă socială, comunicarea are loc de la egal la
egal (pe orizontală). De aici, tonul familiar, adresarea la persoana a II-a singular (tu, înţelegi, nu înţelegi?, nu ai
de unde să le ştii, auzi, povesteai), gesturile familiare (dezbrăcându-se, fără a fi poftit) şi, pe alocuri, accentele
agresive (urlă el scos din fire). Şi în scopul determinării particularităţilor contextului social este utilă analiza
deicticelor. Participanţii la dialog, cât şi persoana la care se referă locutorul fac parte din aceeaşi generaţie şi sunt
în relaţii amicale. Analiza deicticelor personale (mine, îmi, mea, mi, meu, noastră, tu, el şi ea) certifică această
stare de fapte, motivând familiaritatea adresării (v. 2.2.1.). În plus, conturarea unor identităţi este binevenită în
susţinerea egalităţii de statut social dintre participanţii la dialog (v. 2.2.5.).
C. Contextul profesional. Interlocutorii sunt ofiţeri ai armatei române, grăniceri cu o misiune clară: aceea
de a-i expulza pe cei ce încearcă să treacă fraudulos frontiera României cu Uniunea Sovietică. Ca militari, ei au
obligaţia de a se conforma ordinii şi ierarhiei militare. Aşa se explică faptul că rusoaica Valia a fost alungată la
ordinul colonelului din sectorul grănicerului locutor. Informaţiile din contextul lingvistic sunt completate şi
subliniate în urma unor fluctuaţii de cadru textual (v. 2.2.2.). De asemenea, conturarea identităţii locutorului pe
baza limbajului folosit ajută la fixarea coordonatelor contextului profesional (v. 2.2.5.).
D. Contextul situaţional. Locutorul aşteaptă întoarcerea iubitei sale Valia, rusoaică izgonită de superiorul
său, colonelul aflat în inspecţie, şi silită să treacă înapoi Nistrul îngheţat. Plasarea în situaţia de comunicare,
imaginarea factorilor de presiune care au condus la expulzarea rusoaicei contribuie la modelarea forţei
ilocuţionare a enunţului (v. 2.2.4.). În completare, analiza deicticelor temporale – timpul viitor, al prospecţiei (va
veni (3), se va gândi, îşi va aminti); timpurile trecute (imperfectul: venea, era, izgonea; perfectul compus: n-a
venit, a avut, a vorbit, a fost izgonită, a luat) ca timpuri ale retrospecţiei, perfectul irealului ar fi trecut şi
prezentul irealului o nimeri ca timpuri ale supoziţiei; prezentul connjunctivului ca timp al posibilităţii (să se
întoarcă, să încerce să treacă, să revină); în fine, timpurile enunţării (prezentul: nu înţelegi, e; şi perfectul
simplu: strigă, urlă) – stabileşte mai clar parametrii situaţiei de comunicare, detaşând o serie de planuri
discursive: ale evocării şi prospecţiei ce ţin de istoria propriu-zisă, ale modalizării (supoziţiei şi posibilităţii) ce
reflectă interpretarea istoriei de către locutor şi, în acelaşi timp, al enunţării, cu multiple. Distribuţia timpurilor
verbale, corelată cu tonul rostirii, alimentează şi valenţele imperative ale enunţului format din verbe la prezent
intens modalizate Ea trebuie să vie (v. 2.2.1.).
E. Contextul psihologic. Tensiunea sufletească domină un aparent monolog (în fapt dialog, căci
interlocutorul comunică/ empatizează în registru nonverbal cu locutorul), în care enunţiatorul este foarte agitat,
afectat de despărţirea forţată de iubita sa, dar şi plin de speranţă în aşteptarea ei, iritat temporar de nevoia de
confirmare imediată a argumentelor sale, a căror logică zdruncină psihicul destinatarului enunţului #Ea trebuie
să vie#. Lectura cu voce tare a enunţului, ba chiar încercarea de a juca rolul enunţiatorului, respectiv a
destinatarului vor contribui atât la articularea contextului psihologic, cât şi la motivarea intenţiei de comunicare
(v. 2.2.7.; 2.2.6.).
2.5. Confruntarea ipotezei de lucru de analiză pragmalingvistică cu datele enunţării

337
 CICCRE I 2012
Rolurile celor doi actanţi în comunicare sunt îndeplinite în planuri diferite: preponderent lingvistic şi
paralingvistic de către enunţiator şi exclusiv nonlingvistic de către destinatarul enunţului. În aceste condiţii,
analiza particularităţilor para- şi nonlingvistice se realizează în două etape:
1. Analiza particularităţilor rostirii enunţului de către locutor (în contextul enunţiativ furnizat de pre-text şi
de post-text) se axează pe urmărirea intonaţiei forte (v. strigă, urlă în pre-text), a stării de spirit (dominantă fiind
iritarea: v. scos din fire – în pre-text), a controlului reacţiei destinatarului (constând mai ales în verificarea
receptării mesajului său (v. Nu înţelegi?(2), înţelegi, auzi? – în pre-text), a încercării de influenţare a receptării
(v. E limpede – în pre-text);
2. Analiza reacţiei interlocutorului la conţinutul enunţului şi la modul de enunţare (sarcasmul său care îl
„scoate din fire” pe enunţiator în pre-text şi aprobarea sa tacită, cu mimica de accept pasiv, care confirmă
succesul enunţului în privinţa atingerii scopului comunicării: în post-text).
2.6. Corelarea datelor. Validarea sau modificarea ipotezei de lucru pragmalingvistice pe baza
informaţiilor dobândite în etapele precedente
Acumularea de date pe baza analizei informaţiilor textuale, dar şi pe baza completărilor plauzibile de enunţ
operate (v. 2.2.3.) în structura Ea trebuie să vie pentru că... #mă iubeşte#, #face tot ce poate pentru libertatea ei#,
#ştie că o aştept şi că o iubesc#, #are ambiţia/încăpăţânarea aceea rusească de a învinge acolo unde a fost izgonită#,
#ştie că tot la mine e sigură# etc., aşadar  „ea nu are cum să nu vină” – este urmată de interpretarea datelor în
direcţia descifării sensului contextual al enunţului analizat, rostit cu o anumită forţă locuţionară şi perlocuţionară.
Interferarea de rezultate provenind din operaţiunile de analiză a contextului global al comunicării şi a enunţării
conduc la constatarea că, în linii mari, ipoteza de lucru de natură pragmalingvistică este confirmată de acest
demers. În toate etapele, cu toate procedeele folosite se demonstrează că prin utilizarea enunţului #Ea trebuie să
vie...# într-un anumit punct al discursului romanesc, cu o anumită strategie enunţiativă, „locutorul urmăreşte să îşi
convingă interlocutorul (intradiegetic) de /inerenţa/ /venirii/ /iubitei/ sale în sectorul lui”.
Această ipoteză de lucru suportă totuşi adăugiri, pentru nuanţarea interpretării. De pildă, în cursul
analizei, a devenit clar faptul că sensul verbului a veni este echivalent cu cel al verbului a reveni („a se
întoarce”), fiindcă persoana feminină la care se referă pronumele personal ea, Valia, fusese în sectorul lui Ilian,
devenise iubita lui şi îl părăsise din cauza unui ordin de expulzare căruia nu i se putuse împotrivi, dar se ştia
aşteptată, iubită şi în siguranţă acolo. Această observaţie de factură lingvistică este dublată de una de natură
pragmatică: locutorul urmăreşte nu doar să-şi convingă interlocutorul de adevărul semnificaţiei contextuale a
acestui enunţ, ci, în acelaşi timp, vrea să se şi autoconvingă de adevărul celor spuse. De aceea, are nevoie de
confirmarea argumentaţiei sale de către interlocutor. Confirmare pe care o primeşte de altfel prin mimică şi
tăcere („Îl ascult zdrobit, pentru că simt cât de multă dreptate are”).
Prin urmare, ipoteza de lucru de natură pragmalingvistică nu este invalidată, dar necesită modificări.
Într-o reformulare impusă de analiză, aceasta devine: „locutorul urmăreşte să-şi convingă interlocutorul şi să se
autoconvingă de inerenţa revenirii iubitei sale în sectorul lui”.
Raportând intenţia de comunicare la efectul pe care enunţul îl are asupra destinatarului său, observăm că
scopul comunicativ cu care acesta a fost enunţat a fost atins cu succes. Cu alte cuvinte, este indubitabilă eficienţa
utilizării enunţului în contextul de comunicare.
2.7. Conturarea valorii comunicaţionale a enunţului; estimarea rolului acestui enunţ în contextul
operei
În urma evaluării datelor contextului general al operei, rezultă că #Ea trebuie să vie# are rolul unui enunţ
cheie în logica textuală, putând funcţiona şi ca subtitlu al romanului, ca figură retorică pentru ideea de aşteptare.
Dacă în poziţie incipientă induce metaforic o dramă a aşteptării, din momentul utilizării sale în contextul de
ocurenţă pe care l-am analizat, acest enunţ dezvoltă un rol esenţial în dinamica romanului, contribuind în mod
esenţial la întreţinerea tensiunii epice, fiindcă firul epic nu se rupe atâta timp cât persistă speranţa întemeiată că
Valia, adică Rusoaica, va reveni în zona grănicerilor români care o aşteaptă cu atâta patimă.
3. Concluzii
Alături de analiza gramaticală, literară, semiotică, pragmatică etc., practicate în interiorul unei singure
discipline, analiza pragmalingvistică poate contribui la formarea de competenţe specifice pregătirii filologice.

338
 CICCRE I 2012
Acest tip de analiză se realizează etapizat, dar cu posibilitatea de a se reveni la etape anterioare atunci când
rezultatele parţiale sau finale impun anumite corecturi. Analiza pragmalingvistică implică în mod diferit şi în
pondere variabilă cunoştinţe, deprinderi şi abilităţi acumulate în diverse discipline conexe lingvisticii, cum ar fi
istoria, psihologia, literatura etc. – contextul interdisciplinar lărgindu-se în funcţie de contextul de comunicare ce
se cere evaluat.
Printr-o analiză pragmalingvistică este vizată nu doar acurateţea unei abordări semantice complexe, ci şi
antrenarea şi consolidarea competenţei comunicaţionale, la formarea căreia contribuie şi celelate discipline din
sfera filologiei. Demersul nostru este, de altfel, legitimat de importanţa ce se acordă în momentul de faţă
competenţei comunicaţionale4.
Din aceste considerente, afirmăm că analiza pragmalingvistică poate fi privită ca metodă fundamentală
de cercetare în domeniul interdisciplinar format la graniţa dintre pragmatică şi lingvistică, un domeniu integrat
ştiinţelor comunicării.

Bibliografie
Borchin, Mirela-Ioana, Semantica modurilor incertitudinii, Timişoara, Excelsior Art, 2011.
Gee, James Paul, How to do Discourse Analyses. A Toolkit, New York and London, Routledge, 2010.
O’Keeffe et al., Introducing Pragmatics in Use, New York and London, Routledge, 2011.
***, Gramatica limbii române, ed. a III – a, vol. al II – lea, Enunţul, Bucureşti, EA, 2005.
Mainguineau, Dominique, Analiza textelor de comunicare, Iaşi, Institutul European, traducere de Mariana Şovea, 2007.
Idem, Lingvistică pentru textul literar, traducere de Ioana-Crina Coroi şi Nicoleta Loredana Moroşan, Iaşi, Institutul
European, 2008.
Idem, Pragmatică pentru discursul literar. Enunţarea literară, traducere de Raluca-Nicoleta Cuniţă, Iaşi, Institutul
European, 2007.
Nesi, Hilary, Gardner, Sheena, Genres across Disciplines, Cambridge University Press, 2012.

4
„... our grammatical competence does not provide conversational participants with sufficient knowledge to be able to understand
examples of language use. Thereefore, it is Hymes’ notion of communicative competence that the study of Pragmatics is located.”
(O’Keeffe et al, Introducing Pragmatics in Use, New York and London, Routledge, 2011, p. 2). V. şi Mainguineau, 2007 a., b.;
2008).
339
 CICCRE I 2012
Emina CĂPĂLNĂŞAN Fragmentarea construcţiei subiectului şi a compoziţiei în
(Universitatea de Vest din Trei dinţi din faţă de Marin Sorescu
Timişoara)

Abstract: Fragmentarism – as a main feature of Postmodernism – is related to the fact that reality itself is not a logical
unravelling of events, governed by people that can be easily labelled, with predictable reactions and an already-planned
evolution. Marin Sorescu “tries to characterize life as he perceives it: without a visible logic, impossible to be subdued to
reason” (M. Ungheanu), and thus he portrays reality either in colour, or in pencil, through words in broken sequences. We
want to highlight in this paper that the novel Trei dinţi din faţă is a fragmented construction, made up of a puzzle of
narrative sequences that could very well function as descriptive autonomous narratives, and thus to demonstrate that Marin
Sorescu is also a Postmodernist, or even mainly a Postmodernist.

Keywords: fragmentarism, Postmodernism, novel, reinterpretation, alternative enframing

Rezumat: Fragmentarismul – trăsătură definitorie pentru postmodernism – se explică prin faptul că realitatea nu este o
succesiune ordonată de evenimente, patronate de oameni încadrabili în tipologii, cu reacţii previzibile şi o dezvoltare
programată. Marin Sorescu „încearcă să caracterizeze […] viaţa aşa cum o înţelege: fără o logică evidentă [subl. n. – E. C.],
fără putinţa de a fi supusă raţiunii” (M. Ungheanu). Fotografierea (surprinderea secvenţială), fie prin culoare, fie grafic, prin
creion sau litere, a unor realităţi caracterizează opera lui Marin Sorescu. Ne propunem să arătăm în această lucrare că
fragmentarea construcţiei prin introducerea unor secvenţe narative, care pot funcţiona ca pasaje descriptive autonome sau
ca povestiri independente, caracterizează romanul Trei dinţi din faţă, demonstrând astfel că scriitorul Marin Sorescu este şi
postmodern sau chiar, mai degrabă, postmodern.

Cuvinte-cheie: fragmentarism, postmodernism, roman, reinterpretare, reîncadrare.

Trei dinţi din faţă a fost publicat în anul 19771. Romanul a fost scris într-o primă variantă în perioada
anilor 1972-1973, la Berlin2. Insistăm să precizăm perioada în care a fost scris şi publicat romanul, întrucât
fixarea circumstanţelor temporale ne susţine demersul de a arăta că identificarea lui Marin Sorescu cu principiile
literare ale generaţiei ’60 este un fapt reversibil şi că proza scriitorului permite evidenţierea unor trăsături ale
paradigmei postmoderne.
Sorina Sorescu spune într-un interviu că scrierile lui Marin Sorescu n-au „scăpat de rigorile cenzurii”3,
subliniind că „cel mai grav mutilat de cenzură a fost romanul Trei dinţi din faţă”4. Faptul că cenzura a intervenit
asupra scrierilor sale o dovedeşte şi publicarea în 1991 a unui volum de texte poetice numit Poezii alese de
cenzură5.
Ideea romanului Trei dinţi din faţă a reţinut atenţia cenzorilor: „Scriitorul îşi asumase până la
identificare profilul intelectual al personajelor. În succesiunea variantelor provocate de intruziunile cenzurii, se
poate reconstitui un complicat proces de rescriere, dar şi de renunţare. Autorul are momente când aproape că se
desparte de acest text, care, redus la o simplă intrigă sentimentală, nu îl mai reprezenta”6. Nouă ne-a atras atenţia

1
Vezi Marin Sorescu, Opere. VI. Romane. Proză scurtă. Ediţie îngrijită de Mihaela Constantinescu-Podocea. Prefaţă de Eugen
Simion, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2006, Note. Comentarii. Variante, p. 1092.
2
Vezi [Link] accesat la 13.05.2012.
3
Ibidem.
4
Ibidem.
5
Ibidem.
6
Sorina Sorescu, apud [Link]
accesat la 13.05.2012.
340
 CICCRE I 2012
forma7 ideilor: fragmentarismul la nivelul construcţiei şi al compoziţiei, dezordinea intenţionată, precum şi
provocarea lansată cititorului de a aranja piesele unui puzzle, amestecate anterior de autor.
„În lumea de azi complexitatea şi diversitatea grupurilor etnice, sociale, culturale, interacţiunile lor
mereu fluctuante, formele emergente şi agonizante ale artelor, niciuna neimpunându-se în faţa celorlalte, ca şi
imensa cantitate de informaţie pusă, virtual, la dispoziţia fiecărui individ fac ca o viziune unitară asupra
existenţei, la orice nivel, din orice punct de vedere, să fie atât indezirabilă, cât şi, de fapt, utopică. Orice discurs
posibil astăzi este prin forţa lucrurilor doar un fragment alcătuit din fragmente [subl. n. – E. C.].”8 Aşadar,
fiecare tip de discurs, conceput ca fiind înfăţişarea realităţii curente, reprezintă o acumulare de fragmente.
Discursul artistic nu face excepţie. „Artele […] se mulţumesc […] cu bruioane narative, personaje-fantoşe, scene
reluate la nesfârşit sau care se anulează reciproc” 9. „Discontinuitatea textului, fie el literar, muzical sau plastic,
[…] s-a impus aparent definitiv în lumea artelor.”10 Reţinem astfel că „fragmentarismul devine un adevărat
principiu generativ”11, rezultatul aplicării lui fiind o colecţie de noi forme literare, muzicale, plastice.
Fragmentarismul reprezintă „o tendinţă dintre cele mai generale ale civilizaţiei de tip postindustrial, o tendinţă ce
îşi pune amprenta asupra tuturor componentelor acestei civilizaţii”12.
În contextul înlocuirii liniarităţii cu fragmentul, definiţiile îşi pierd caracterul definitiv. Romanul e definit
ca având o „acţiune complexă, dar unitară [subl. n. – E. C.]”13 însă această chestiune teoretică este abandonată în
textele postmoderne în favoarea fragmentării subiectului. Romanul, văzut ca întreg, devine eliptic, paradoxal, iar
elementele alcătuitoare – fragmentele – devin autonome. Romanul Trei dinţi din faţă a fost catalogat ca fiind „nu
îndeajuns de închegat epic”14. Cititorului i se poate crea această impresie întrucât romanul îşi proiectează acţiunea
pe mai multe planuri, la nivelul povestirii lucrurile desfăşurându-se firesc, planurile fiind însă „puţin încâlcite”15.
Alternanţa planurilor şi a vocilor, precum şi fragmentarismul sunt caracteristici ale paradigmei postmoderne. Vom
arăta în această lucrare că acestea sunt elemente vizibile în romanul lui Marin Sorescu.
Fragmentul devine expresia scriitorului postmodern; fragmentul este rezultatul practicii de a întrerupe
conexiunile: „The postmodernist only disconnects: fragments are all he pretends to trust. His ultimate oprobrium
is «totalization», any synthesis whatever, social, epistemic, even poetic. Hence his preference for montage,
collage, the found or cut-up literary object, for paratactical over hypotactical forms, metonimy over metaphor” 16.
Refacerea conexiunilor îi revine cititorului. „Cititorul devine [...] un adevărat personaj al textului” 17.
„Autorul din promoţia ’80 [subl. n. – E. C.]18 a ales, se pare, calea ambiţiei maxime. El a făcut din cititor
personajul principal al operei sale [subl. aut.]. [...] Se încearcă apoi, prin cascade de procedee, implicarea
respectivilor cititori în problemele specifice actualităţii. În această vastă operaţiune de dedublare a cititorului

7
„Din moment ce o carte e făcută din cuvinte şi din fraze, valorile expresiei vor fi totdeauna semnificative, iar stilisticianul joacă
fatal pe cartea cea bună”; vezi Jean Starobinski, Relaţia critică. Traducere Alexandru George. Prefaţă Romul Munteanu,
Bucureşti, Editura Univers, 1974, p.75.
8
Mircea Cărtărescu, Postmodernismul românesc, Bucureşti, Editura Humanitas, [1999], p. 96.
9
Ibidem, p. 96-97.
10
Ibidem, p. 97.
11
Ibidem.
12
Liviu Petrescu, Poetica postmodernismului, ediţia a II-a, [Piteşti], Editura Paralela 45, Seria „Deschideri”, [1998], p. 89.
13
Naomi Ionică Zach, Concepte operaţionale pentru literatura română, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, [Braşov], Editura Aula,
[f.a.], p. 177.
14
Apud George Chirilă, Între ironic şi imaginar. Monografie – Marin Sorescu, [Bucureşti], Editura Viitorul Românesc, 2001, p.
189.
15
Vezi George Chirilă, ibidem.
16
Ihab Hassan, apud Mircea Cărtărescu, op. cit., p. 97.
17
Mircea Cărtărescu, op. cit., p. 415.
18
Marin Sorescu este asimilat generaţiei ’60. Vezi, în acest sens, [Link]
[Link], accesat la 13.05.2012 şi Adrian Păunescu, Generaţia ’60. Nichita Stănescu, Marin Sorescu,
Ioan Alexandru (teză de doctorat), [f.l.], Editura Păunescu. Fundaţia Iubirea. Fundaţia Constantin, 2007. Considerăm că romanele
lui Marin Sorescu îl apropie de generaţia ’80, perioadă în care principiile postmodernismului iau forma unor pagini de literatură.
341
 CICCRE I 2012
[subl. aut.] sunt convocate forţe auctoriale importante – parodicul, intertextualitatea, ludicul, metalimbajul”19.
„Ca să poată gusta cu adevărat romanul lui Marin Sorescu, cititorul trebuie […] să aibă ochiul exersat în
urmărirea mişcărilor rapide, fulgerătoare executate de tăişul de sabie al ironiei”20.
Trei dinţi din faţă reclamă prezenţa unui cititor care acceptă jocul distanţelor ce se doresc a fi micşorate,
cititor care poate relua discuţia despre generaţii şi curente literare, cititor care poate reface unitatea din fragmente,
după cum proza lui Marin Sorescu reface limitele istorice ale postmodernismului. Cititorul este chemat să
soluţioneze paradoxuri, să trăiască alături de ambiguităţi, să intre în dialog cu un autor care se răzgândeşte de la un
fragment la altul: „Când a aţipit din nou, se făcea că cineva, mi se pare [subl. n. – E. C.] chiar Dumnezeu, îl iertase.
Nu-i mai tăia capul, cum se hotărâse, – cum era hotărât, anterior, adică îl iertase, semnase un fel de act de
împăciuire cu Dumnezeu-Tatăl, care acum se mulţumea doar să-l apese pe creştet c-o furculiţă. O furculiţă
mărişoară, dacă nu chiar cu un cuţit. Se juca apăsat cu el – cu instrumentul acela – aşa pe scăfârlia lui, prefăcându-
se că-şi ia vorba înapoi (Dumnezeu), c-a uitat de împăciuire – nu există niciun act să-l poată trage la răspundere – şi
mai vorbind mai una alta, îl tot mângâia pe scăfârlie cu lopata – parcă era lopată –, cazma. Şi iarăşi acel sentiment
de teroare: dacă o scapă? Asta întuneca oarecum bucuria că fusese iertat. Nu-şi amintea de ce fusese iertat şi,
bineînţeles, nici vina… Vina, vorba aia, floare la ureche… Cuţitul îi intra în moalele capului… şi ce-i spunea el
persoanei respective, călăului, să zicem? Înainte de-a fi executaţi, tuturor condamnaţilor de parte bărbătească ar
trebui să li se recolteze sămânţa (de unde acest gând hodoronc-tronc? [subl. n. – E. C.]).” (Marin Sorescu, Trei
dinţi din faţă, ediţia a III-a, [f.l.], Editura Creuzet, 1993, p. 10); Ruxandra „avea o cameră închiriată într-un spital –
sau într-o policlinică, ba parcă spital [subl. n. – E. C.] – o clădire imensă, veche şi fără niciun stil, mansardele
căreia rămăseseră nenaţionalizate şi erau ocupate şi date în chirie sau sub chirie de diverşi particulari.” (Trei..., p.
51). Afirmaţii care se anulează reciproc, alternanţa sinonimică derutantă (furculiţă, cuţit, instrument, lopată,
cazma), vocea autorului care se intersectează cu vocea naratorului într-un punct al contrazicerii dau impresia unor
planuri întretăiate, a unor fragmente suprapuse intenţionat.
Portretul unui autor nehotărât, care intervine, completând sau modificând textul deja produs, poate fi
refăcut şi din fragmente din proza lui Mircea Nedelciu: „Ce tristă e această duminică! Autobuzul e aproape gol.
Câteva femei în vârstă. Adică trei. Şi mai mulţi bărbaţi.” (Mircea Nedelciu, Aventuri într-o curte interioară
(1979), în idem, Aventuri într-o curte interioară. Antologie de autor cu prefaţă de Ion Bogdan Lefter şi o
postfaţă de Sorin Alexandrescu, [Piteşti], Editura Paralela 45, [1999], p. 43); „Dormitoarele, reci şi pustii. Şi-n
fiecare din ele (aproape în fiecare) câte unul sau doi, ghemuiţi lângă sobă. În cel de alături, tipul ăla căruia i-a
murit, luni, un frate de treisprezece ani. Stă şi fumează ţigară după ţigară. (I s-au îngălbenit degetele de la mâna
dreaptă. Indexul şi mijlociul). În celelalte, cine ştie?” (Aventuri..., p. 45); „Ai turnat apă în lighean şi te-ai
dezbrăcat de tot. Adică eşti numai în slip.” (Aventuri..., p. 45); „Îmi desfac fermoarul scurtei de fâş căptuşită cu
blană şi caut prin buzunare ceva de citit. La pantaloni, nimic. La haină – buletinul de identitate, carnetul U.T.C.
şi câteva fotografii vechi. Adică [subl. n. – E. C.] nu prea vechi – de vreun an.” (Aventuri..., p. 47)
Fragmentarismul la nivelul construcţiei se explică prin faptul că realitatea nu este o succesiune ordonată
de evenimente21, patronate de oameni încadrabili în tipologii, cu reacţii previzibile şi o dezvoltare programată.
Marin Sorescu „încearcă să caracterizeze […] viaţa aşa cum o înţelege: fără o logică evidentă, fără putinţa de a fi
supusă raţiunii. Ilogică e şi comportarea Olgăi şi a Dianei care reflectă în comportamentul lor mişcarea
surprinzătoare a vieţii.”22 Lui Val, „realitatea i se prezenta fără continuitate, iar el stătea în faţa ei holbat, cu acea
expresie tâmpă a omului care primeşte o lovitură puternică în plex şi zice: ha! Ori poate să exclame: ha! Fără
nicio lovitură.” (Trei..., p. 8). Olga şi Val se plimbă pe strada „Labirint” (Trei..., p. 250), ca dovadă a faptului că

19
Mircea Nedelciu, Un nou personaj principal, în Gheorghe Crăciun, Competiţia continuă. Generaţia ’80 în texte teoretice,
[Piteşti], Editura Paralela 45, Colecţia 80, Seria Antologii, [1999], p. 243-244.
20
Alex Ştefănescu, Marin Sorescu. Trei dinţi din faţă, în „Flacăra”, nr. 24, 16 iunie 1977, p. 8, în Marin Sorescu, op. cit., p. 1214.
21
Vezi Wayne C. Booth, Retorica romanului. În româneşte de Alina Clej şi Ştefan Stoenescu. Prefaţă de Ştefan Stoenescu,
Bucureşti, Editura Univers, 1976, p. 388, unde se pune întrebarea pertinentă: „Oare putem apăra cartea ca fiind asemenea vieţii
însăşi, un amalgam realist?” Scriitorii postmoderni şi cititorii care intră în dialog cu aceştia răspund afirmativ la această întrebare.
Delimitarea dintre realitate şi universul ficţional se pierde într-un viu dialog între real şi literatură.
22
M. Ungheanu, Marin Sorescu. Trei dinţi din faţă, în „Luceafărul”, nr. 23, 4 iunie 1977, p. 2, apud Marin Sorescu, Opere. VI.
Romane. Proză scurtă, Repere critice, p. 1213.
342
 CICCRE I 2012
„lumea aceasta, dându-ţi iluzia unei continuităţi, a unei gradaţii, este în fond o haşurare de poteci înfundate, una
pe faţă şi una pe dos” (Trei..., p. 249). Tudor dă răspunsul la întrebarea „De ce visează omul?”, făcând referire la
cât de ilogic e şirul evenimentelor: „([…] Tudor continua să dialogheze în gând: Ca să poată spune, la urmă:
«Parcă totul a fost un vis» – constatarea asta amărâtă, dar a dracului de adevărată!) Visul ne dă posibilitatea să ştim
dinainte cum a trecut viaţa, cu bucurii, cu greţuri, vărsături, toate venind aşa pe neaşteptate fără logică [subl. n. – E.
C.], precum zborul pe lângă avion, târâş, şi terminându-se mai mult sau mai puţin cu un premiu, sau o primă. Sau
«prima la stânga», cum spunea Ică Duţu, când îşi lua salariul. Un abur într-o oglindă e viaţa. Nu, nici măcar veneţiană,
o oglindă de-aia de lampă. Şi visând ţi se fâlfâie pe la nas posibilitatea, mai precis inevitabilul [subl. n. – E. C.]
propriei evaporări. […] Dacă realitatea ne dă idei de cercuri vicioase, adormirea, somnul rezolvă aceste cercuri
vicioase, le spală de viciu, cum spală femeile vigul de pânză pe pietrele unui râu şi ţi le înapoiază curate, înălbite, şi cu
capacitatea de-a absorbi ideal.” (Trei..., p. 202).
Asocieri ale substantivelor abstracte: vis, somn cu imagini concrete apar şi în proza Insula, de Ioan
Groşan (inclusă în Gheorghe Crăciun, Viorel Marineasa, Generaţia ’80 în proza scurtă, [Piteşti], Editura
Paralela 45, Colecţia 80, Seria Antologii, [1998]), p. 205: „a fost un vis, vis curat, un vis în carne şi oase”.
Difuzarea informaţiilor după jocul întâmplării23, al imprevizibilului, al inexplicabilităţii caracterizează
textele postmoderniste. „Cuvântul de ordine în proza lui Mircea Nedelciu este randomizarea. Cubul lui Rubyk
este pus în mâinile cititorului nu cu toate feţele monocolore, ci, dimpotrivă, răsucit la întâmplare – o întâmplare
artistic organizată –, aşa încât refacerea ordinii prozastice, adică o mare parte din travaliul presupus de actul
creator, îi va reveni chiar cititorului. Nedelciu acordă, într-adevăr, o mare atenţie receptării [subl. aut.] textului
literar. Pentru el este adevărată aserţiunea postmodernă că în literatura de azi, în triada autor-operă-receptor,
accentul se deplasează pe relaţia dintre ultimii doi termeni.” 24
Întâmplarea şi neprevăzutul sunt cele care ordonează şi fragmentele de realitate în Trei dinţi din faţă.
„Marin Sorescu dirijează cu luciditate hazardul”25. Cu toate că romanul său este structurat în capitole,
evenimentele nu se derulează după o logică temporală, ci pe măsura decupării lor din mintea personajelor.
Cititorul are în faţă nu o succesiune ordonată de întâmplări, ci nişte fragmente a căror coeziune trebuie refăcută.
După „noaptea lor de miere” (Trei..., p. 344), Val şi Olga se pierd unul de celălalt. Amintirile lui Val despre
noaptea în care ei se plimbaseră prin Bucureşti sunt doar fragmente: „Rătăcise cu ea îndelung pe străzi – a fost o
noapte superbă, apoi ajunseseră în parc –, s-au plimbat cu barca… fiecare cu câte o barcă… La un moment dat,
el a rămas în urmă… era şi cam întuneric… ea vâslea repede, mai repede decât el… şi când s-a apropiat de barca
ei… aceasta era goală!” (Trei..., p. 166). Cu toate eforturile, blancul din memoria lui Val rămâne. Rezultatul:
cititorul primeşte informaţia trunchiată: „S-a înecat? Pronunţă Tudor acel cuvânt, care-i venise din primul
moment pe buze, dar parcă nu-l putea articula. Val dădu din mâini. Dumnezeu ştie! Am răscolit lacul! Am
strigat, am scotocit peste tot… După aceea, am dat fuga şi-am anunţat miliţia… au venit cu multe bărci, cu
căngi…” (Trei..., p. 166).
Fragmentată este şi povestea Olgăi despre vizita făcută unei vrăjitoare, fiindcă Val nu are răbdare să o
asculte: „Acum îi părea rău că întrerupsese discuţia asta aşa de brutal […]. Povestea cu ghicitoarea o începuse de
două-trei ori, şi el n-avusese niciodată răbdare s-o asculte până la capăt. Femeile se pierd în amănunte când s-
apucă să spună ceva, procedează ca un romancier «serios», de multe volume, descriu în dreapta şi-n stânga, spun
cum era îmbrăcat cutare trecător întrebat în ce direcţie vine o anumită stradă, unde are loc, să zicem, un incendiu
şi până să ajungă cu explicaţia acolo la faţa… locului, te plictiseşti şi nu mai vrei să asculţi… Ar fi inutil, pentru
că între timp totul ar fi de mult cenuşă.” (Trei..., p. 173). Relaţia dintre Val şi Andrei poate fi, de asemenea,
descrisă pe baza dihotomiei fragment – unitate: „Andrei i se păru acum parcă mai simpatic, cu toată afectarea, cu
toate frazele sale lungi şi isprăvite, încheiate la toţi nasturii. El, dacă n-avea chef, nici la jiltecă nu se-ncheia, ca

23
Vezi subtitlul romanului Viziunea vizuinii: „roman într-o doară”; într-o doară „la noroc, la întâmplare” ([Link]).
Într-o doară se transformă un personaj din Arta războiului, de Ştefan Agopian (proză inclusă în Gheorghe Crăciun, Viorel
Marineasa, op. cit.): „Stimfalida mai deschise un ochi, pereche la primul, apoi într-o doară se făcu toată numai un ochi, ca un
felinar în noapte” (p. 25).
24
Mircea Cărtărescu, op. cit., p. 415.
25
Alex Ştefănescu, op. cit., p. 1214.
343
 CICCRE I 2012
să sfideze – ceea ce nu se întâmpla niciodată – darămite să aibă răbdarea de-a duce nişte banalităţi până la
capăt.” (Trei..., p. 20).
După vreo 200 de pagini, se revine la noaptea despărţirii neprogramate. Sunt adăugate detalii: „Ajunsese
la concluzia că fusese atunci un pic «grizat» şi se ţinuseră de mână până aproape de lacuri. Acolo au început să
se joace de-a v-aţi ascunselea, neavând ce face. Ba, nu, ca să se antreneze pentru căsnicie, pentru viaţă. […]
Voise să desprindă o barcă de la mal. Însă, rupând lanţul cu mâna, erau legate cu un lanţ prins cu un lacăt, deci o
spargere tot făcuse şi el în noaptea aceea care era noaptea nunţii, cum ar veni, aşa conveniseră amândoi că e
noaptea nunţii, a băgat de seamă că bărcile sunt legate toate între ele. […] Sărise într-una şi începuse să
vâslească, ducând întreg cârdul în larg, ca pe gâşte. «U-hu!» striga el din când în când… Pe ea o zări un moment
pe mal, se uita la el… ţipa la el… nu ştiu de ce. El, ca să facă pe viteazul, s-a dezbrăcat şi s-a aruncat în apă... Nu
ştia cât a stat acolo... pentru că primul drum l-a făcut chiar pe fundul lacului... abia în apă şi-a dat seama cât e de
ameţit şi nu poate să mişte picioarele... parcă uitase să înoate […]. A revenit de câteva ori la suprafaţă, ca prin
minune, şi de fiecare dată o vedea acolo pe mal, ţipând… crede că el însuşi ţipa, pentru că şi-a dat seama că avea
un cârcel la amândouă picioarele, din cauza asta nu le putea mişca… Fenomenul i se mai întâmplase de câteva
ori, în momente de mare oboseală… dar îl prinsese de pământ… şi timp de câteva minute rămânea paralizat pur
şi simplu… […] Nu ştie cum şi-a revenit... s-a trezit în barcă... fie că Olga l-a scos de-acolo, fie că s-a salvat
singur... s-a îmbrăcat... şi, aducându-şi aminte de Olga, care plecase să se ascundă, a început s-o strige. A avut un
moment sentimentul că ea s-a înecat şi-n tot acest timp el a stat imobilizat în barcă, din cauza cârcelului... că i se
păruse doar că el se îneacă. În realitate, ea fusese aceea. Totul era ca într-un vis, când se amestecă persoane
moarte cu fiinţe vii, vrei să fugi şi nu poţi, cineva vine spre tine c-un tăciune aprins, să ţi-l bage în ochi, şi o dată
dai să ţipi, dar gura îţi rămâne încleştată... şi te trezeşti... El s-a trezit în barcă... în cârdul acela de bărci... A vâslit
până la mal şi a început s-o caute... Asta a fost tot!...” (Trei..., p. 337-339). Ca dovadă că acest fragment nu se
suprapune perfect relatării anterioare, Adrian reacţionează: „Data trecută, când mergeam spre morgă, parcă nu
ne-ai spus aşa...” (Trei..., p. 339). Val motivează neconcordanţele: „fragmentul [subl. n. – E. C.] cu înecul mi l-
am amintit venind de la Ciorogârla, când m-am aruncat să fac o baie într-un canal ce capta apa pentru o uzină
din Bucureşti şi era să mă înec. Atunci am avut sentimentul că mai trăisem o dată această întâmplare, ceva foarte
vag! Şi faptul mi s-a limpezit adineauri” (Trei..., p. 339).
În capitolul al IX-lea, un alt fragment, o altă voce – Olga: „Rămăsese suspendată [subl. n. – E. C.] parcă de
o zi şi-o noapte. Cu toate sforţările, nu reuşea să depăşească un anumit punct [subl. n. – E. C.]. Observase, încă de
când Val se mascase cu crengi prima dată, acolo în boschet, că ea rămâne în urmă, nu-l mai poate urmări. Ideea cu
de-a v-aţi ascunselea o avusese ea, nu el. Era noaptea lor de miere... ce cerea multă imaginaţie şi amânarea, pe cât
posibil, a orei aceleia. Ora de diamant. (Merge aşa, nu-i prea pretenţios spus?26) Planul ei era să fugă într-o barcă, el
s-o găsească acolo şi barca să fie prima lor casă, apoi totul să se clatine sub bolta înstelată. Numai dragostea îţi
ridică ochii spre stele, vezi că eşti şi tu o părticică din univers, un centru. Şi fericirea lumii, echilibrul, depind şi de
fericirea ta, cât suflet şi câtă faptă pui în iubire. Altfel, trup au şi broaştele. Când Val se dusese în acel boschet, se
auzi o bufnitură şi alergând la el îl găsi lat, şi aproape în nesimţire. Nu-l putuse ridica […] şi se-ntorsese la bancă,
şezând acolo şi plângând, cuprinsă de-o panică fără nume. […] Val îi e un străin. Prăbuşirea lui – acolo, la câţiva
paşi de ea – o duru, dar nu aşa de tare, ca şi când ai vedea un om beat pe trotuar, un nenea oarecare, îţi pare rău de
el, te gândeşti c-ar putea răci, dar treci mai departe şi după câţiva paşi ai uitat.” (Trei..., p. 344-345).
Odată cu înaintarea în lectură, apar alte piese care ajută la reconstituirea întregului: Val „îşi scoase batista
şi-o duse în creştet, ştia că acolo-l doare. Batista se roşi imediat. Se vedea sângele purpuriu pe ea, pentru că ieşise
luna, iar ţâşnise ca o minge deasupra apei, tocmai atunci. Cât fusese Val Tomiţă doborât acolo în iarbă, luna stătuse
ascunsă în nori, intrase în cumuluşi odată cu el şi ieşise odată cu el” (Trei..., p. 347).
Nici acum cititorului nu i se relevă începutul tragediei; i se arată în schimb alte posibilităţi de a întrerupe
firul acţiunii: jocul de cuvinte: „M-oi fi zgâriat cu o creangă, îngână, calm. Nu ştiu cum naiba am alunecat şi am
căzut… Nu trebuia să mă laşi. Era un mic reproş, dar nu mai insistă, zâmbi şi zise: «Gata! E rândul tău! Însă să
nu te ascunzi departe, că nu te caut prea mult. Mai avem şi alte treburi în noaptea asta, decât să facem pe copiii

26
Vocea autorului întrerupe succesiunea evenimenţială, dezvăluindu-şi tehnicile de creare a operei. Faptul că autorul intervine
asupra textului deja scris, nefiind vorba aici de corectura unui manuscris, apropie romanul de proza postmodernă.
344
 CICCRE I 2012
de patru ani şi-o lună [subl. n. – E. C.], şi-o lună [subl. n. – E. C.] de miere… Uite-o sus… e plină toată de urşi,
ca un bârlog zgârie-nori... aşa, lingeţi-vă pe bot, fraţilor... hai, du-te colo după castanul acela, nu e la capătul
lumii, ascunde-te, şi eu o să te găsesc, te voi dibui prin intuiţie... Între timp o să ling cerul spre lună27 [subl. n. –
E. C.]” (Trei..., p. 347).
Abia în capitolul al XI-lea cititorul află fapta ce a declanşat evenimentele petrecute în capitolele
anterioare, când Val şi Şandru, soţul Olgăi, stau de vorbă: „«Tu m-ai pocnit în cap, atunci în boschet?»
«Bineînţeles, puteam să te omor, fără să se afle niciodată, tu erai suficient de ameţit… abia acum văd că ţi-ai dat
seama.» «Am simţit un fel de leşin… aşa din senin»” (Trei..., p. 467). Faptul că logica evenimenţialului se
pierde datorită alternării vocilor este un element postmodern; „«Voi încă mai căutaţi în fiece poveste – spune
niţel supărat Mircea Nedelciu – un singur om pe care să mizaţi. V-aţi obişnuit să ascultaţi în felul acesta o
poveste: cine pierde şi cine câştigă? Nu cred că e cel mai fericit mod de a asculta o poveste.»” 28.
„Această dezordine organizată (mai asemănătoare fluxului vieţii reale decât structurile narative cristaline
tradiţionale29) pătrunde în toate compartimentele prozei, distrugându-le convenţiile şi eliberându-le. Personajele,
de pildă, conturate printr-o concreteţe a detaliului, ies din vedere pe ansamblu, ca şi când ar fi privite extrem de
aproape.”30 Sub acest aspect, sunt interesant de privit „portretele fugare, dintr-un condei, ale unor personaje
meteorice, subliniind un talent descriptiv mai ales pe spaţii restrânse [subl. n. – E. C.]”31: Tovarăşa Florica „era
tipul de activistă inimoasă, care pune la suflet, are «probleme», tot felul de probleme, numai personale nu,
mănâncă un covrig, doarme la casa de oaspeţi, şi stă şapte ceasuri în şedinţă. […] Desigur, faţă de subtilităţile
picturii abstracte, această femeie ruptă din realitate, cu tencuială cu tot – era plină de noroi pe pulpe, pe mâini –,
părea mult mai suculentă.” (Trei..., p. 404); „Printre cele care voiau apartament de la Andrei se mai găsea şi-o
femeie extrem de slabă, aproape uscată ca o coajă de pâine, «care-a mai rupt o dantură». Aceasta prinsese glas
doar în ultimele momente, dar de-atunci nu vorbea decât ea, dovedind un debit verbal ce depăşea cu mult
volumul personal, că te şi mirai de unde atâta forţă. Spunea că lucrează tocmai la Bariera Vergului şi descria ce
păţeşte în fiecare dimineaţă la şase şi jumătate, în tramvai, cum trebuia să schimbe două mijloace de transport în
comun, ambele tramvaie, unul mai aglomerat decât altul. Şi ea nu mai putea suporta presiunea societăţii noastre
în tramvai.” (Trei..., p. 32); Chetroiu era „acea femeie divorţată de mult – şi iertată de Dumnezeu – pe care o
vizita destul de des un miliţian. Miliţianul era foarte discret, înainte de a-l expedia din cameră madam Chetroiu
ieşea în hol şi cerceta dacă nu e nimeni. Cum se întâmplă în astfel de ocazii, tocmai precauţiile te dau de gol.
Încercând să se strecoare, sfios, cu sentimentul contravenţiei, omul de la circulaţie se izbise când de unul, când
de altul dintre locatari, roşindu-se tot, neştiind dacă e cazul să salute sau nu. Legătura doamnei Chetroiu nu mai
era un secret pentru nimeni din bloc. […] Iubita […] răscoaptă nu locuia singură, ci cu mama sa, o bătrână
trecută de optzeci de ani, vă închipuiţi, care n-auzea şi nu vedea nimic, dar oricum deranja prin simpla prezenţă.
[…] tocmai spre a nu mai stârni comentarii, doamna Chetroiu îşi depunea mama în «odaia cealaltă». Această
«odaie» […] era o cabină de baie care îşi pierduse întrebuinţarea […] şi era ticsită de lucruri vechi, scaune
sfărâmate, crătiţi, boarfe de tot felul. […] Aici îşi aducea femeia scumpa sa mamă în ceasurile de «armonii intime»
ori de «doruri şi amoruri»” (Trei..., p. 35-36). Accentuarea fragmentului şi sacrificarea unităţii este sesizabilă, prin
urmare, şi la nivelul construcţiei personajelor – unele dintre ele pasagere, dar surprinse de aproape.
Mircea Cărtărescu face o afirmaţie referitoare la proza lui Mircea Nedelciu, Aventuri într-o curte
interioară: „Naraţiunea nu narează, la rândul ei nimic, fiind doar o selectare a unor momente privilegiate –

27
Marin Sorescu micşorează distanţele dintre concret şi abstract, valorificând sensurile cuvântului lună: „perioadă de timp”;
„astru”, dar şi funcţionarea acestuia ca element într-o expresie: lună de miere.
28
Ioan Holban, Profiluri epice contemporane, [Bucureşti], Editura Cartea Românească, 1987, p. 384.
29
Asemănarea aceasta e posibilă pentru că în postmodernism textul este înţeles ca „un organism al cărui metabolism se conduce
după legi proprii, străine «convenţiei» lecturii, dar cât se poate de familiare realităţii trăirii” – vezi ibidem.
30
Mircea Cărtărescu, op. cit., p. 416. Aceste afirmaţii făcute cu privire la proza lui Mircea Nedelciu, Aventuri într-o curte
interioară, caracterizează şi romanul Trei dinţi din faţă. Apropierea la nivel discursiv a celor două scrieri şi luarea în considerare a
factorului temporal (Trei dinţi din faţă a fost publicat în 1977, Aventuri într-o curte interioară, în 1979 – vezi Mircea Cărtărescu,
op. cit., p. 412-413 passim) conduc spre următoarea concluzie: proza lui Marin Sorescu necesită a fi analizată în contextul unei
discuţii despre postmodernism.
31
Crenguţa Gânscă, Opera lui Marin Sorescu, [Piteşti], Editura Paralela 45, [2002], p. 220.
345
 CICCRE I 2012
principiul de selecţie nu este însă necesitatea, ci plăcerea rememorării – în secvenţe cinematografice, inovative
tehnic fără stridenţe.”32 Suntem de părere că elementele subliniate caracterizează şi romanul lui Marin Sorescu.
În Trei dinţi din faţă „avem de-a face în cea mai mare parte cu o omniscienţă selectivă [subl. n. – E. C.]”33.
Unitatea romanului este întreruptă de secvenţe narative, de episoade existenţiale: Ion Burculeţ merge împreună
cu elevii săi pe câmp pentru a culege teci de salcâm. „Acţiunea era frumoasă, iar pentru copii, care voiau să mai
scape de geografie şi matematică, o adevărată pleaşcă.” (Trei..., p. 87). Profesorul e împuns de o vacă. „Când şi-
a scos cornul, i-au curs măruntaiele profesorului, le adună de pe jos, maţe pline de sânge, ca la Toma Alimoş, pe
care îl predase copiilor chiar în dimineaţa aceea” (Trei..., p. 88). Profesorul moare şi, pentru că era din Moldova,
sicriul îi este transportat cu trenul: „se afla în vagonul de poştă în coşciug sigilat, ca o scrisoare cu valoare
declarată” (Trei..., p. 89).
O altă secvenţă de acest tip apare în partea a II-a (capitolul al V-lea): Lăptăreasa „era ca o prinţesă […].
Pielea albă-rozacee, toată material din care se croieşte surâsul. Într-o zi Tudor a chemat-o înăuntru în cameră şi
i-a oferit o floare […]. A doua zi, fata a venit singură, nu i-a mai lăsat sticla de lapte la uşă, i-a adus-o la pat.
«Eşti singur? l-a întrebat ea, oarecum gâfâit.» «Da, bineînţeles, i-a răspuns el mirat.» Şi aşa cunoscuse femeia...
care din proprie iniţiativă i se vârâse în suflet şi-i impusese pentru totdeauna un anumit tip de frumuseţe, dincolo
de orice idei preconcepute şi de orice literatură. Era tipul de frumuseţe carnală, împlinită, distinsă, însă nu lipsit
de farmecele vulgarităţii (care-l completau, adică el se credea prea spiritualizat şi se lăsa compensat [subl.
aut.]).” (Trei..., p. 162-163).
Alte naraţiuni autonome ar putea fi considerate: sfârşitul vieţii unui copil: Tanţa „dădea perdeaua la o
parte şi aşa, în dreptul ferestrei, citea la lună. Luna de adineauri îi adusese în minte această imagine a fetiţei de
atunci, care undeva, în dosul unui geam, citeşte pentru a doua zi. Tanţa a rămas fetiţă în mintea ei [a Olgăi – n.n.
E. C.], pentru că s-a înecat într-o zi, ducându-se la şcoală. A căzut într-o copcă – nu ştiu cum se făcuse o copcă
pe lac şi ea, cu cartea în mână, voind să înveţe, să repete la nu ştiu ce, să facă fixarea – … dăduse în groapă. […]
S-a dus la fund cu carte cu tot. […] ea continua să citească acolo sub gheaţă, la lumina lunii. Când e lună, se
luminează gheaţa, ca sub un reflector, şi fetiţa scoate cartea, la pagina îndoită şi citeşte.” (Trei..., p. 269) şi
povestea despre ghicitoarea care se supune urbanizării: „«Vrăjitoarea» s-a mutat la bloc. Ha-ha, ha! La bloc! I-
auzi, s-a mutat la bloc, adică a primit locuinţă… […] Vechiul e demolat peste tot şi odată cu mizeria şi incuria
dispare însă şi misterul, tradiţia, ceea ce-l singularizează pe om. Închipuiţi-vă un bloc modern cu şapte-opt etaje
ocupat de «vrăjitoare»! Ha-ha! Ar trebui să facem o crescătorie de cotoroanţe, să vină turiştii şi să le ghicim pe
valută.” (Trei..., p. 391).
Alex Ştefănescu caracterizează romanul Trei dinţi din faţă ca fiind o aglomerare de „pasaje relativ
independente”34, acesta fiind rezultatul juxtapunerii „a mii şi mii de aluzii, ironii, jocuri de cuvinte, referinţe
livreşti, observaţii realiste, paradoxuri”35.
Cursul acţiunii este întrerupt de fragmente de realitate, care, unite, trasează cadrul social al unei epoci:
Tudor este concediat pentru că refuză să scrie articole programate; şefa sa, doamna Stoicescu, îl mustră: „ni s-a
atras atenţia că reflectăm foarte slab sectorul industrial.” (Trei..., p. 103); „artiştii erau un fel de paraziţi, care
considerau societatea drept o mătuşă bogată, obligată să le facă rente grase. Pentru aceasta ei se obligau s-o
gâdile din când în când în tălpi, cu câte o poezie mai de faţadă” (Trei..., p. 145); Val nu se temea că e urmărit,
„în ce priveşte originea lui, pot să-l caute oricât […] pentru că n-aveau ce să-i găsească. Că meseria lui de bază e
miner, clasă muncitoare” (Trei..., p. 174); luând în mână buletinul lui Val, miliţianul observă o neregulă: „Dar
dumneata stai aici fără mutaţie! exclamă el, aproape uluit, mai uluit decât dacă ar fi găsit-o pe Olga moartă chiar
acolo pe buletin, aşa să fi fost buletinul un fel de catafalc şi el să descopere acolo o femeie moartă” (Trei..., p.
368); în şedinţă i se comunicase lui Şandru că a fost respins memoriul privitor la desfiinţarea secţiei de jucării.
„Argumentele sunt că trebuie pusă baza şi pe educaţia oamenilor a conştiinţei noi [subl. n. – E. C.].” (Trei..., p.
382); la redacţie soseşte o hârtie al cărei conţinut pecetluia soarta lui Tudor: „se cerea scoaterea lui din rândul

32
Op. cit., p. 417.
33
Crenguţa Gânscă, op. cit., p. 221.
34
Istoria literaturii române contemporane (1941-2000), [Bucureşti], Editura Maşina de Scris, [2005], p. 415.
35
Ibidem.
346
 CICCRE I 2012
salariaţilor […] şi excluderea din U.T.M. [subl. n. – E. C.]” (Trei..., p. 486); „În locul acela se demolaseră nişte
case vechi şi […] urmau să se ridice blocuri. Câteva erau terminate, dar nedate în folosinţă. […] acea stradă
urma să fie demolată aproape în întregime, pe o distanţă enormă, şi câteva mii de apartamente trebuiau să se dea
în folosinţă până la sfârşitul anului.” (Trei..., p. 232-233). Inserţii ale realităţii în pagini de literatură întâlnim, de
asemenea, în romanul lui Gheorghe Crăciun: „Cartele roz şi galbene fluturau în mâinile strânse. Tractoristele
ţeseau stofe de calitate. Secerătoarele părăseau întunericul neştiinţei. Ziarele produceau o lumină măreaţă şi bine
controlată. [...]. Defilările umpleau străzile cu un roşu intens.” (Pupa Russa. Roman. Cu o pagină introductivă de
Mircea Horia Simionescu, Bucureşti, Editura Humanitas, [2004], p. 16).
„Trei dinţi din faţă este romanul scris de Marin Sorescu, un scriitor care mereu mă face să călătoresc,
alături de ale sale hopuri narativ-dialogeşti, printr-o lume ciudată, abstractă şi totuşi mai reală [subl. n. – E. C.]
decât s-ar crede.”36
Poate că tocmai fragmentarea construcţiei şi rapiditatea schimbării planurilor şi a vocilor creează
impresia că „evenimentele se precipită pe parcursul romanului” 37 şi că finalul este „unul prea brusc, ca şi cum
autorul s-ar fi plictisit de personajele sale”38. După cum realitatea nu poate fi prinsă în scheme simpliste şi nu
poate fi redusă la o înşiruire de tipul: început – cuprins – încheiere, fragmentele de realitate transformate în
pagini de literatură nu pot fi privite ca nişte propoziţii încheiate. De aceea finalul nu are rol de concluzie, e doar
un fragment de cotidian: „Olga tăcea cocoţată acolo în vârful patului, ca un cocor de la Nil. Tudor ieşi pe săliţă,
aprinse aragazul, puse tava cu nisip adus de acolo de unde Dunărea se varsă în mare şi în curând ibricul turcesc
începu să clocotească; mirosea frumos a caimac, a scoici sfărâmate şi nisip încins.” (Marin Sorescu, Opere. VI.
Romane. Proză scurtă, Trei dinţi din faţă, p. 560). Cotidianul nu e respins pentru că „banalitatea, în stupiditatea
ei, e crâncenă, mai dramatică de multe ori. Vine ca un tăvălug care nivelează totul, zdrobind şi pietre, dar şi flori
şi, în şoseaua netedă pe care o lasă în urmă, un ochi atent poate vedea amprente dureroase, elitre de zburătoare
strivite şi petale” (Trei..., p. 344).
„Trei dinţi din faţă sunt incisivii, cei destinaţi tăierii alimentelor [subl. aut.]. La fel şi personajele lui
Sorescu taie calupuri mari din viaţă [subl. n. – E. C.], trăiesc mult şi îmbătrânesc repede în ciuda tinereţii
acestora.”39
Femeia în roşu „e o carte-puzzle [subl. aut.], multietajată, minuţios imbricată, în care alternează registre
şi tonuri narative de o neobişnuită bogăţie şi în care «peticele» intertextuale realizează un colaj în care nuanţele
diverselor epoci colizionează într-un haos ordonat [subl. n. – E. C.].”40 Am arătat anterior că şi în cazul
romanului Trei dinţi din faţă se poate vorbi de alăturarea dintre luciditate şi hazard – elemente ce descriu
aceeaşi construcţie narativă. O altă asemănare poate fi identificată între cele două romane, separate de ideile de
curent literar şi perioadă istorică: înregistrarea fotografică a unor scene: „Câteva fotografii cu o femeie
frumoasă. O frumuseţe a anilor ’30. Câteva poveşti. Aer de mister. Imaginaţie înfierbântată. Senzaţionalul
plutind pretutindeni.” (Mircea Nedelciu, Adriana Babeţi, Mircea Mihăieş, Femeia în roşu, Bucureşti, Editura
Cartea Românească, 1990); „Uneori i se părea că nu mai ştie să gândească. A uitat. A uitat mecanismul. Cum se
întâmplă cu cei care paralizează: nu mai ţin minte cum, în ce fel, pe ce bază s-au mişcat până adineauri. Sau
celor care [sic!] le piere glasul dintr-o dată.” (Opere. VI, Trei..., p. 11); „Aţi venit? – zise ea maşinal – înainte de
a-şi da seama cine era. Probabil că aştepta pe cineva. A, dumneavoastră!... Poftiţi… Poftiţi înăuntru. Moare
mama.” (Opere. VI, Trei..., p. 40)
Redăm o afirmaţie referitoare la Femeia în roşu: „Plăcerea democratică a textului, bucuria de a fabula,
pasiunea bricolării literare şi culturale deosebesc acest text de înţepatele experimente tardo-moderne şi de
avangardă, transformându-l într-un antiexperiment [subl. aut.] care reia la capătul unei spire [subl. n. – E. C.],
reciclează şi, până la urmă, reinventează arta povestirii.” 41 Această apreciere poate fi extinsă la nivelul textelor

36
[Link]
37
[Link] accesat la 13.05.2012.
38
Ibidem.
39
[Link] accesat la 13.05.2012.
40
Micea Cărtărescu, op. cit., p. 445.
41
Ibidem, 453.
347
 CICCRE I 2012
postmoderne. De asemenea, unele dintre aceste constante funcţionează ca elemente descriptive şi pentru Trei
dinţi din faţă. „Construcţia romanului este oarecum în spirală. Aceeaşi scenă e povestită, reluată din puncte de
vedere diferite, pentru ca ea să fie refăcută în totalitate abia în finalul romanului42”43. În paginile romanului sunt
integrate concepţii despre literatură, despre noul contur pe care îl pot lua literele în spaţiul povestirii: deşi rămas
fără slujbă, Tudor are capacitatea de a visa: „Va inventa şi o altă literatură” (Trei..., p. 159); „Fericirea nu e
interesantă ca literatură” (Trei..., p. 450).
În discuţia despre proza postmodernă, trebuie punctat faptul că „fragmentarismului i se adaugă [...]
textele versificate (subintitulate «balade»), textele delabrate în puneri în pagină aproape lettriste, textele
intersectate de fragmente de teorie a prozei, ca în Lost in the Funhouse de John Barth”44. Marin Sorescu
întrerupe firul narativ cu observaţii din domeniul teoriei artei: „Expresionismul a apărut după ultimul război
mondial, ca o reacţie împotriva a tot ce e sordid, urât, încercând să prindă acest urât de coadă şi să-l învârtă. Asta
e o tendinţă. A doua, tot în cadrul expresionismului, e aceea a fugii de urât, artistul îşi creează o lume de vis, se
retrage. Klee, Kandinsky. Ai noştri au luat apoi ceva şi din fauvism.” (Trei..., p. 402); „Omul e în mişcare,
succesiv ochiul percepe diverse forme ale obiectului, şi atunci ei s-au gândit să le concentreze într-o singură
imagine. Dacă văd o femeie din profil, ei ştiu că în partea cealaltă ea mai are un ochi. Şi atunci pictez profilul
respectiv, dar mai trântesc şi-un al doilea ochi. Acesta e cubismul analitic. Bracque, Picasso. Cel sintetic nu mai
uzează de-o mare aglomerare de culori. La noi au fost cubişti Marcel Iancu, Victor Brauner. Aceştia sunt mai
mult decât cubişti, pictează subconştientul în formă cubistă. Deci, nu numai ce vede ochiul în obiect, şi ce ştim
despre obiect, dar şi diferitele relaţii întâmplătoare, în virtutea unui flux al subconştientului, dintre acest obiect şi
alte obiecte.” (Trei..., p. 408-409).
Firul epic al romanului Viziunea vizuinii este, de asemenea, întrerupt: sunt introduse versuri: Mi se-
ntruna, mi se-ncotro/Mi te duce mi s-ar culce/Încotro căci eu nu potro/Să mai mă dezvăţ de dulce./De dúlcele,
de ulcele,/Dedulcite-n dulcigaie,/Pe-un picior de rai, de raie/De raiale de râiele./Deraiare-n dedesubturi./Şi mai
am dacă mă scuturi. (Marin Sorescu, Opere. VI. Romane. Proză scurtă, Viziunea vizuinii, p. 661); De ce murişi,
ariciule netot,/Azi e duminică şi-nchis peste tot/Şi-o să răceşti la uşa raiului/De dorul mălaiului. (Viziunea..., p.
671). Scopul acestora este divulgat într-o notă de subsol, aparţinând „autorului” (Viziunea..., p. 657): „Ivite ca
din senin, aceste versuri, înrudite cu mana cerească, pun o frână lirică unui roman atât de avântat, cu scopul de a-
l da peste cap şi a-l determina să se transforme.” (Viziunea..., p. 657). La începutul fiecărui capitol este adăugat
un motto, iar unele pagini se întemeiază pe complementaritatea sistemelor de semne lingvistice şi vizuale45.
Capitolul al XVI-lea, O LĂMURIRE SAU MORMĂILĂ SE CLARIFICĂ, este alcătuit dintr-un singur citat:
„[...] după o analiză de treizeci de pagini aplicată cu cele mai savante metode poeziei de câteva strofe
«Somnoroase păsărele», d. M. Dragomirescu dovedeşte că n-a înţeles sensul ei elementar. [...] n-a înţeles că
«noapte bună», «fie-ţi îngerii aproape, somnul dulce» se adresează iubitei şi nu păsărelelor, florilor şi lebedei
(lebădă cu îngeri la căpătâi), că toate tablourile naturii n-au nicio valoare în sine, ci numai valoarea de sugestie
prin raportare la fiinţa iubită asupra căreia poetul ar voi să reverse toată liniştea naturii.” (Viziunea..., p. 673), la
final fiind precizată sursa: E. LOVINESCU: „Ştiinţa literaturii” şi „somnoroase [sic!] păsărele” (Viziunea...,
673). Caracterele cu care sunt scrise mottourile sunt diferite de cele cu care sunt redactate „evenimentele”, la fel
ca în Aventuri într-o curte interioară, unde fragmente de proză se intercalează cu citate, tăieturi din ziar sau
observaţii banale: „Politica a devenit un spectacol. Un spectacol cu vedete, cu regizori, cu impresari şi cu public
(cetăţenii). Ea nu şi-a pierdut, în schimb, decât ideile. Roger-Gerard Schwartzenberg.”; „Senatorul american a
declarat că discuţiile cu Kosîghin au fost sincere şi utile. El a apreciat situaţia din Orientul Apropiat drept
îngrijorătoare.”; „Pictoru ridică încetişor capul şi ieşi din cisternă: «Ce dracu căutai acolo?» «Încercam să
dorm.» «Nu cumva crezi că şi noi dormim?» «Nu, deşi voi aţi avea unde.»” (Aventuri..., p. 44-47 passim).

42
Vezi supra.
43
Crenguţa Gânscă, op. cit., p. 221.
44
Micea Cărtărescu, op. cit., p. 418.
45
Desene însoţite de explicaţii se găsesc pe tot parcursul romanului. Vezi, de exemplu, Marin Sorescu, Opere. VI. Romane. Proză
scurtă, Viziunea vizuinii, p. 600, p. 605, p. 610 (ne-a atras atenţia întrebarea – „E leu sau nu e leu?” –, modalitate de a iniţia un
dialog cu cititorul), p. 622, p. 766, p. 767, p. 778.
348
 CICCRE I 2012
Observaţii cu privire la situaţii obişnuite, întâlnite în viaţa de zi cu zi, apar şi în Arta răboiului (de Ştefan
Agopian, proză inclusă în Gheorghe Crăciun, Viorel Marineasa, Generaţia ’80 în proza scurtă): „Dacă ingerăm
alimente de consistentă exagerată se iveşte boala” (p. 15) pare a fi un fragment dintr-un discurs medical.
Observaţiile din domeniul artei, desenele din paginile de proză ale lui Marin Sorescu pot fi justificate de
un element din biografia autorului: starea afectivă şi intelectuală intensă manifestată în pasiunea pentru pictură:
„Atunci când pictez mă simt foarte bine. Pictura înseamnă o descătuşare, în timp ce poezia, proza sau critica
înseamnă totuşi o veselie şi, ca veselie, presupun o anumită obligaţie. Deci pictura o fac de bunăvoie. Nimeni nu
ne obligă să fim nici scriitori, nici poeţi, nici dramaturgi, nici pictori. Trebuie să existe pornirea să lucrezi în
sfera inefabilului…”46; „N-am avut timp să mă fac pictor, dar nici nu m-am lăsat de tot – iarăşi din lipsă de
timp… Poezia din cuvinte nu se vede, în timp ce aceea aşternută pe pânză te izbeşte cu concreteţea ei şi e ca o
durere imediată…”47; „Cuvintele nu au contur şi nu le vezi. Punând culoare pe pânză, descoperi conturul
lucrurilor şi intri într-un univers concret şi pipăibil”48.
Prin pictură, Marin Sorescu „a descoperit acel «ceva» al obiectelor «care nu încape în denumirea lor» şi
nu a ascuns contemporanilor săi această mare pasiune” 49. În cazul lui Marin Sorescu „[…] se poate vorbi de un
exerciţiu continuu în domeniul plasticii, realizat cu detaşare, în care autorul dă frâu liber trăirilor spontane,
înregistrând secvenţe de viaţă [subl. n. – E. C.] sub impulsul unui impact puternic”50.
Fotografierea, fie prin culoare, fie grafic, prin creion sau litere, a unor realităţi caracterizează opera lui
Marin Sorescu. Am arătat, în această lucrare, că fragmentarea construcţiei subiectului prin introducerea unor
secvenţe narative, care pot funcţiona ca pasaje descriptive autonome sau ca povestiri independente (trăsătură a
postmodernismului), caracterizează romanul Trei dinţi din faţă. „Ceea ce leagă această […] scriere a lui Marin
Sorescu de spiritul întregii sale creaţii este prezenţa ironiei ca mod lucid al distanţării de mentalităţile filistine,
ori de trăirile simulate, inautentice.”51. Ironia este astfel încă un argument pentru apropierea prozei sale de
estetica postmodernă şi îndepărtarea de modernismul elitist şi impersonal. Am ajuns la această concluzie citind
literatura şi despre literatura lui Ioan Groşan, scriitor optzecist. „Aproape tot ceea ce selecteză ochiul şi memoria
prozatorului în O dimineaţă minunată pentru proza scurtă, Insula, Caravana cinematografică şi Marea
amărăciune se grupează sub semnul umorului fin şi al ironiei subţiri; căutând pretexte, asaltat de subiecte,
încercând să descopere «impulsul» povestirii, Ioan Groşan acroşează alte stiluri şi alte moduri de a nara, de
care se distanţează ironic: aş spune că obiectul şi subiectul ironiei sale este mai totdeauna textul însuşi, iar
punctul final este tragicul [subl. aut.] care pătrunde în pagina lui Ioan Groşan printre hohote de râs şi
subţirimi ironice”52. Ironia uneşte operele literare şi critice ale lui Marin Sorescu şi apropie întreaga sa
creaţie de scrierile postmoderne, căci ironia caracterizează discursul postmodern: „uzul actual ironic şi
autoironic al unor termeni [...] ilustrează pregnant dimensiunea ludică a limbajului (contemporan), ilustrată,
între altele, de textele literare postmoderne şi de modul actual de raportare la o bună parte din literatura
secolului al XIX-lea”53. Ironia se desprinde şi din următoarul fragment: „«Baby, I’m the best, dar tu ai făcut
din mine o cârpă!» Ai izbucnit în râs, ai înţeles că n-am din ce cărţi să vorbesc mai frumos, şi-am rămas aşa
drepţi, privindu-ne curioşi, uşor stânjeniţi.” (Ioan Groşan, Insula, p. 207).
În finalul lucrării, reluăm ideea fragmentării construcţiei subiectului ficţional, ca răspuns la rapiditatea
cu care se derulează viaţa: „Ca o frunzărire de ziar, viaţa...”54. Prin fragmentarism, romanul poate fi redefinit şi

46
[Link]
47
Ibidem.
48
Ibidem.
49
[Link] accesat
la 13.05.2012.
50
Ibidem.
51
G. Dimiseanu, Romanul ironic, în „România literară”, nr. 20, 19 mai 1977, apud Marin Sorescu, Opere. VI. Romane. Proză
scurtă, Repere critice, p. 1212.
52
Ioan Holban, op. cit., p. 433.
53
Mariana Neţ, Lingvistică generală, semiotică, mentaliăţi. O perspectivă de filosofie a limbajului, [Iaşi], Institutul European,
2005, p. 123.
54
Ca o frunzărire de ziar, viaţa..., în Marin Sorescu, Ecuatorul şi polii, [f.l.], Editura Facla, 1989.
349
 CICCRE I 2012
reinterpretat. Definind fragmentarismului ca element postmodern, propunem o nouă direcţie de receptare a lui
Marin Sorescu, afirmând că romanele sale sunt postmoderne şi că Marin Sorescu este apropiat de generaţia ’80,
perioadă în care principiile postmodernismului iau forma unor pagini de literatură.

Bibliografie:
OPERE:
Crăciun, Gheorghe, Viorel Marineasa, Generaţia ’80 în proza scurtă, [Piteşti], Editura Paralela 45, Colecţia 80, Seria
Antologii, [1998].
Nedelciu, Mircea, Aventuri într-o curte interioară. Antologie de autor cu prefaţă de Ion Bogdan Lefter şi o postfaţă de Sorin
Alexandrescu, [Piteşti], Editura Paralela 45, [1999].
Sorescu, Marin, Ecuatorul şi polii, [f.l.], Editura Facla, 1989.
Sorescu, Marin, Opere. VI. Romane. Proză scurtă. Ediţie îngrijită de Mihaela Constantinescu-Podocea. Prefaţă de Eugen
Simion, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2006.

A) VOLUME:
Booth, Wayne C., Retorica romanului. În româneşte de Alina Clej şi Ştefan Stoenescu. Prefaţă de Ştefan Stoenescu,
Bucureşti, Editura Univers, 1976.
Cărtărescu, Mircea, Postmodernismul românesc, Bucureşti, Editura Humanitas, [1999].
Chirilă, George, Între ironic şi imaginar. Monografie – Marin Sorescu, [Bucureşti], Editura Viitorul Românesc, 2001.
Crăciun, Gheorghe, Competiţia continuă. Generaţia ’80 în texte teoretice, [Piteşti], Editura Paralela 45, Colecţia 80, Seria
Antologii, [1999].
Gânscă, Crenguţa, Opera lui Marin Sorescu, [Piteşti], Editura Paralela 45, [2002].
Holban, Ioan, Profiluri epice contemporane, [Bucureşti], Editura Cartea Românească, 1987.
Ionică Zach, Naomi, Concepte operaţionale pentru literatura română, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, [Braşov], Editura
Aula, [f.a.].
Neţ, Mariana, Lingvistică generală, semiotică, mentaliăţi. O perspectivă de filosofie a limbajului, [Iaşi], Institutul
European, 2005.
Păunescu, Adrian, Generaţia ’60. Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ioan Alexandru (teză de doctorat), [f.l.], Editura
Păunescu. Fundaţia Iubirea. Fundaţia Constantin, 2007.
Petrescu, Liviu, Poetica postmodernismului, ediţia a II-a, [Piteşti], Editura Paralela 45, Seria „Deschideri”, [1998].
Starobinski, Jean, Relaţia critică. Traducere Alexandru George. Prefaţă Romul Munteanu, Bucureşti, Editura Univers, 1974.
Ştefănescu, Alex, Istoria literaturii române contemporane (1941-2000), [Bucureşti], Editura Maşina de Scris, [2005].

B) ARTICOLE:
Dimiseanu, G., Romanul ironic, în „România literară”, nr. 20, 19 mai 1977, în Marin Sorescu, Opere. VI. Romane. Proză
scurtă. Ediţie îngrijită de Mihaela Constantinescu-Podocea. Prefaţă de Eugen Simion, Bucureşti, Editura Univers
Enciclopedic, 2006, p. 1212-1213.
Ştefănescu, Alex, Marin Sorescu. Trei dinţi din faţă, în „Flacăra”, nr. 24, 16 iunie 1977, p. 8, în Marin Sorescu, Opere. VI.
Romane. Proză scurtă. Ediţie îngrijită de Mihaela Constantinescu-Podocea. Prefaţă de Eugen Simion, Bucureşti,
Editura Univers Enciclopedic, 2006, p. 1214.
Ungheanu, M., Marin Sorescu. Trei dinţi din faţă, în „Luceafărul”, nr. 23, 4 iunie 1977, p. 2, în Marin Sorescu, Opere. VI.
Romane. Proză scurtă. Ediţie îngrijită de Mihaela Constantinescu-Podocea. Prefaţă de Eugen Simion, Bucureşti, Editura
Univers Enciclopedic, 2006, p. 1213.

C) SITE-URI ŞI ARTICOLE ÎN FORMAT ELECTRONIC:

[Link]
[Link]
[Link]
[Link]
[Link]

350
 CICCRE I 2012

Laura CHIRIAC Alecsandri – pictor impresionist al Pastelurilor

(Universitatea „Politehnica”
din Timişoara)

Abstract: The paper analyses Alecsandri’s essentially mimetic poetics, as illustrated in the collection Pasteluri (Pastels).
Alecsandri’s sense of nature is different from the Romantic one, the Pasteluri collection displaying a remarkable classical
unity. In this collection, the art of description is dominated by the contemplative thought of the poet, who sees his own life
projected in the rhythms of eternal nature. Alecsandri’s remarkable cult for detail creates the impression of living in a
continuous present, and the poetry acquires impressionist effects. Suggestively, the interjection “iată” (“look!”) frequently
appears in the poems, intensifying the suggestion of impressionist plein-air, of capturing the fleeting moment and the
spontaneous gesture. The basic element is atmospheric light, which becomes a kind of visual demiurge. Like in an
impressionist painting, in Pasteluri sunlight is recorded in all its forms and manifestations.

Keywords: Alecsandri, pastel (in poetry), impressionism, romanticism, plein-air

Résumé: Dans le travail, on fait une analyse de la poétique d’Alecsandri – une poétique essentiellement mimétique au cadre
de la collection Pasteluri (Pastels). Il faut y rappeler quelques traits du « sentiment de la nature » – attitude qui a pris
contour pendant le romantisme et qui signifiait la tendance de fusion panthéiste avec la nature infinie et tous ses éléments
(l’orage, l’océan, les hauteurs étourdissantes, les ruines, les sarcophages), face auxquels la pensée se pose des questions
existentielles sur l’énigme de la mort. Ces éléments omniprésents dans la création du descriptif romantique ne se retrouvent
pas chez Alecsandri. Dans sa création, le sentiment de la nature en est différent, la collection Pasteluri ayant une
remarquable unité classique. Dans cette collection, l’art de la description est dominé par la pensée contemplative du poète
qui voit sa vie projetée dans les rythmes de la nature éternelle – fait démontré par l’organicité des pastels, qui correspond à
une vision d’ensemble sur la vie humaine. Ce qui est remarquable chez Alecsandri, c’est le culte pour le détail, mais sans
chercher l’essentialisation. C’est ainsi que l’on crée l’impression de vivre pleinement dans un présent continu. L’interjection
« iată » (« voilà » / « voici ») apparaît fréquemment dans les pastels, amplifiant le principe impressionniste du « plein-air »,
le geste spontané, l’instantané local étant dominants. L’élément de base en est la lumière atmosphérique qui se transforme
dans un sort de démiurge visuel de la réalité. Tout comme dans la peinture impressionniste, dans Pasteluri on poursuit le
soleil, dans tous ses aspects et manifestations.

Mots clés: Alecsandri, pastel, impressionnisme, romantisme, plein-air

Introducere
Aşa cum se menţionează în rezumat, în lucrare se face o analiză a poeticii lui Alecsandri, o poetică
esenţial mimetică, în cadrul culegerii Pasteluri. În acest scop, se amintesc câteva trăsături ale „sentimentului
naturii” care s-a constituit în romantism şi care semnifica tendinţa de fuziune panteistă cu natura infinită, cu
toate elementele ei – furtuna, oceanul, înălţimile ameţitoare, ruinele, sarcofagele – în faţa cărora mintea îşi pune
întrebări existenţiale asupra enigmei morţii. Aceste elemente omniprezente în creaţia descriptivului romantic nu
se regăsesc la Alecsandri în a cărui creaţie sentimentul naturii este altul, culegerea Pasteluri având o remarcabilă
unitate clasică. Aici arta descrierii este dominată de gândirea contemplativă a poetului care îşi vede viaţa
proiectată în ritmurile naturii eterne, fapt demonstrat prin organicitatea pastelurilor, care corespunde unei viziuni
de ansamblu asupra vieţii omeneşti.

Pastelurile – picturi impresioniste

La Alecsandri, se remarcă cultul pentru detaliu, fără a se urmări esenţializarea, creându-se impresia de
trăire plenară, într-un prezent continuu. Interjecţia „iată” apare frecvent, amplificând principiul impresionist al
„plein-air”-ului, gestul spontan, instantaneul local fiind dominante. Ca element de bază, lumina atmosferică se

351
 CICCRE I 2012
transformă într-un fel de demiurg vizual al realităţii. În Pasteluri, soarele este urmărit cu toate aspectele şi
manifestările lui, ca şi în pictura impresionistă.
Clasicismul, înclinat spre general şi universal, spre imaginea senină şi idilică, convenea structurii
poetului şi de aceea, în Pasteluri, viziunea este esenţial clasică. În ceea ce priveşte arta descrierii în Pasteluri,
Paul Cornea considera că: „Expresia, densificată, beneficiază de plinătatea, rotunjimea şi muzicalitatea versului,
care oferă exemple admirabile de aliteraţii (<Caii scutură prin aer sunătoarele lor salbe>), armonii imitative
(<ziua ninge, noaptea ninge, dimineaţa ninge iar>), joc compensatoriu de vocale surde şi sonore etc., totul lucrat
cu dezinvoltură, nelăsând impresia căutării efectului”1. Amprenta clasicismului se observă şi în expresia sobră şi
limpede, versul şlefuit până la perfecţiune cu migala unui dăltuitor iscusit, numărul strofelor de obicei fix (patru
strofe), toate acestea făcând din Pasteluri, capodopera liricii poetului.
Furat de gândirea sa contemplativă, poetul îşi vede viaţa proiectată în ritmurile naturii eterne. George
Călinescu observa organicitatea pastelurilor, care ar corespunde unei viziuni de ansamblu asupra vieţii omeneşti:
„Luate în total, pastelurile reprezintă o lirică a liniştii şi a fericirii rurale, un horaţianism. Pentru întâia oară se
cântă la noi intimitatea, recluziunea poetului, meditaţia la masa de scris, fantasmele desprinzându-se din fumul
ţigării, somnolarea în faţa sobei cu căţeluşul în poală”2.
Apartenenţa creaţiilor literare, în special a Pastelurilor, la clasicism este demonstrată şi de Nicolae
Manolescu în cartea Despre poezie. Conduc spre această concluzie caracteristicile descoperite: claritatea mimetică;
fondul poeziei este mai curând unul moral decât sentimental; controlul riguros al raţiunii; versificarea regulată3.
Această apartenenţă la clasicism a Pastelurilor o demonstrează şi figurile semantice pe care poetul le
întrebuinţează, cea mai reprezentativă dintre ele, în acest sens, fiind epitetul. Aceste figuri semantice care, sub
penelul delicat al lui Alecsandri, zugrăvesc pe pânze nişte tablouri de o frumuseţe rară, au un referent în afara
textului, sunt mimetice, realizează combinaţii previzibile, care nu contrariază realitatea la care fac trimitere. Chiar
şi atunci când fantasmele populează natura interioară a unora dintre pasteluri, ca de pildă pastelul La gura sobei,
asocierile sunt previzibile, deoarece însoţesc o întreagă galerie de personaje profund ancorate în folclorul sau în
basmul românesc (cai ce zboară ca gândul, fete de-mpărat, feţi-frumoşi, Ilene Cosânzene, zmei, balauri etc.) şi deci,
cunoscute cititorului, atât ca apariţii fantastice, cât şi din punct de vedere al „aptitudinilor” şi al însuşirilor lor.
Ca poet al naturii, Alecsandri nu este un romantic, el detaşându-se de peisajul selenar al muntelui sau de
cel campestru, al întinderilor vaste generatoare de nostalgie. Contemplaţia nu îl duce pe poet la sentimentul
nimicniciei fiinţei umane şi al deşertăciunii vieţii, aşa cum se întâmplă în creaţia romanticilor, ci provoacă doar
nostalgia după o vârstă a energiilor şi a acţiunii, fapt ce-i dă poetului o notă de optimism şi de confort,
individualizându-l astfel în contemporaneitatea tributară romantismului. Acest penel fin de pictor impresionist al
naturii în pastelurile lui Alecsandri poate fi foarte bine observat şi subliniat prin comparaţie cu natura în poezia
eminesciană, Eminescu fiind un pictor romantic al naturii.
Tablourile de natură sunt aranjate după un anume flux psihologic, astfel încât elementele naturale nu vor
să semnifice mai mult decât sunt, iar „simbolistica” personajelor are doar menirea de a crea atmosferă.
Contribuţia Pastelurilor lui Alecsandri constă într-o „izgonire” din lirica românească a peisajului şabloanelor
pastorale sau romantice, cum ar fi decorul ossianic al lui Bolliac, în pelerinajul pe culmile Caraimanului, ori
noaptea lunară, cu filomele, ruine sau şoapte misterioase pierdute în întuneric. Alecsandri se limitează la peisajul
autohton, individualizând un petic de natură lipsit de acel sublim specific romantismului, fiindcă evită ambele
extreme: muntele şi marea. El descrie în Pasteluri o zonă cuprinsă între deal şi câmpie, echilibrată sub raportul
formelor de viaţă vegetală, al succesiunii anotimpurilor, o ipostază veridică a spaţiului românesc.
Până la un punct, Pastelurile dau o anumită senzaţie de impersonalitate. Dacă la Cârlova, Bolliac,
Mumuleanu, Alexandrescu, Heliade, natura se constituie ca o dependenţă umană, ca o prelungire a spiritului, la
Alecsandri pare că peisajul se detaşează de poet, având o existenţă autonomă. Deosebirea este de la romantism la
clasicism, de la natura ca metaforă – la natura ca subiect al poeziei. Alecsandri preferă înregistrarea obiectivă a
universului, cu ritmurile şi dinamismul său. În universul Pastelurilor pulsează totuşi un optimism cosmic, o

1
Paul Cornea, Studii de literatură română modernă, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1962, p. 126.
2
George Călinescu, Istoria literaturii române, Bucureşti, Editura Minerva, 1982, p. 300.
3
Cf. Nicolae Manolescu, Despre poezie, Braşov, Editura Aula, 2002, p. 98-102.
352
 CICCRE I 2012
bucurie vitală. Acest univers implică ritmicitatea ciclurilor naturale, armonia rânduielilor specifice fiecărui
anotimp. Anotimpurile vin şi pleacă: toamna lunca rugineşte, apar nori suri şi vânturi fioroase; iarna troieneşte
câmpiile, scoate lupii la vânat în nopţile cu viforniţă; primăvara este anunţată prin întoarcerea cocorilor şi a
rândunelelor, prin explozia verde a oceanului de muguri şi ieşirea plugarilor la muncă; vara, soarele cald şi ploile
fertile rodesc pământul, răsplătind truda secerătorilor. Totul îşi urmează cursul într-o ordine ancestrală.
Pastelurile sunt impresionante prin umplerea tablourilor cu elemente concrete ce dau acea senzaţie de
plenitudine a vieţii. Unele tablouri abundă de elemente concrete – adevărate aglomerări menite să amplifice
starea de optimism a poetului:
Un fir de iarbă verde, o rază-ncălzitoare,
Un gândăcel, un flutur, un clopoţel în floare,
După o iarnă lungă ş-un dor nemărginit,
Aprind un soare dulce în sufletul uimit!
(Sfârşitul iernei).
De remarcat la Alecsandri este cultul pentru detaliu, fără a urmări însă esenţializarea. Se creează astfel impresia
de trăire plenară, într-un prezent continuu:
O, Doamne! Iată-un flutur ce prin văzduh se pierde!
(Sfârşitul iernei);
Ah! Iată primăvara cu sânu-i de verdeaţă!
(Oaspeţii primăverii);
Din cea zare luminoasă vine-un şir lung de cucoare
[…]
Iată-le deasupra noastră, iată-le colo sub nor
(Cucoarele);
Iată-o sanie uşoară care trece peste văi…
(Iarna);
Acum trece prin poene, acum trece prin zăvoaie;
[…]
Iată-o gingaşă mlădiţă cu şirag de mărţişori…
(Sania);
Iată-o pasere măiastră prinsă-n luptă c-un balaur;
Iată cerbi cu stele-n frunte carii trec pe punţi de aur;
Iată cai ce fug ca gândul; iată zmei înaripaţi
[…]
Iată pajuri năzdrăvane care vin din neagra lume,
[…]
Iată-n lacul cel de lapte toate zânele din rai…
(La gura sobei);
Iată zile-ncălzitoare
După aspre vijelii!
(Florile);
Iată, vin pe rând, păreche, şi pătrund cole-n poiană
[…]
Iată frageda sulfină, stelişoare, blânde nalbe
(Concertul în luncă).
În tehnica artistică a Pastelurilor, există o prefigurare a impresionismului, prin dominanta instantaneului
local, a gestului spontan sau a principiului „plein-air”-ului. Elementul dominant este lumina atmosferică ce se
transformă într-un fel de demiurg vizual al realităţii. Ca şi în arta impresionistă, în Pasteluri este urmărit soarele,
cu toate aspectele şi manifestările lui.
În ceea ce priveşte fixarea naturii ca aspect, ar trebui subliniată deosebirea între atitudinea romantică faţă
de natură şi elementele ei şi atitudinea lui Alecsandri din pasteluri; aici am putea compara, de exemplu, efectul de
lună, care apare frecvent în poezia eminesciană, şi natura, aşa cum este ea văzută de Alecsandri. La Eminescu:
Luna iese dintre codri.
Noaptea toată stă s-o vadă.
Zugrăveşte umbre negre

353
 CICCRE I 2012
Pe linţolii de zăpadă.
Şi mereu ea le lungeşte
Şi suind în cer le mută,
Parcă faţa-i cuvioasă
E cu ceară învăscută.
Ce gândeşte? – numai norii
Lin se-nbină, se dezbină
Ca făşii de gaz albastru
Ca şi aburi cu lumină.
(Luna iese dintre codri)

La Alecsandri:
Şi luna s-azvârle pe-a norilor vatră,
Pâraiele scapăr, bulboanele latră,
Deasupra lui cerul i-aleargă în urmă
Şi stelele-n râuri gonite, o turmă.
(Diamantul Nordului)
Sau, tot la Eminescu – un alt element puternic ancorat în romantismul european – pădurea. Poezia lui
Eminescu este plină de freamătul pădurii, de şoaptele izvoarelor care o străbat, de cântecul păsărelelor cuibărite
printre ramuri, de magia lacului din mijlocul codrului, fiind totodată prilejul unei regăsiri. Un exemplu în acest
sens îl constituie poemul Muşatin şi codrul – o sinteză substanţială a viziunii poetului, unde se găsesc mai toate
firele artei de peisagist a lui Eminescu:
Saracă ţara de sus,
Toată faima ţi s-a dus.
[…]
Numai codru îmi erai…
Împrejur năşteau pustii,
Se surpau împărăţii,
Neamurile-mbătrâneau,
[…]
Numai codrii tăi creşteau…
Şi în umbra cea de veci
Curgu-mi râurile reci
Limpegioare, rotitoare,
Având glasuri de izvoare.
Bistriţa în stânci se bate
Prin păduri întunecate
[…]
Ştefan Vodă tinerel
Tece puntea singurel,
[…]
Drag i-e codrului de el.
[…]
Şi când prinde a cânta
Codri-ncep a răsuna,
Doina când o tragănă
Frunza toată-o leagănă,
[…]
Nime-n juru-i nu era
Numai mierla fluiera;
[…]
Iară valurile sună
Mişcătoare se adună,
Printre mrejele de frunze
[…]
354
 CICCRE I 2012
Codrul i se închina
Şi din ramuri clătina:
[…]
Şi Muşatin s-apropie
De Bistriţa argintie,
[…]
Ici e umbră, colo soare
Pe ape tremurătoare.
El pe maluri înflorite,
Vede turme rătăcite;
[…]
Şi-nainte-i vede-un munte.
Cu-a lui creştete cărunte,
[…]
Peste nourii cei suri,
Îşi ridică în senin
Creştet de zăpadă plin.
[…]
Iar privind spre miază-zi
Dunărea el o zări
Într-un arc spre marea-ntoarsă
[…]
De la Nistru pân-la ea
Ţară mândră se-ntindea

Se observă aşadar că la Eminescu, ca şi la romantici de altfel, spectacolul naturii se împleteşte cu

gândurile poetului, este esenţializat, semnificaţia lui ideală fiind concentrată şi scoasă în relief.
Pentru a sublinia contrastul de care vorbeam, ne putem opri asupra pastelului lui Alecsandri – Malul
Siretului:
Aburii uşori a nopţii ca fantasme se ridică
Şi, plutind deasupra luncii, printre ramuri se despică.
Râul luciu se-ncovoaie sub copaci ca un balaur
Ce în raza dimineţii mişcă solzii lui de aur.
Eu mă duc în faptul zilei, mă aşez pe malu-i verde
Şi privesc cum apa curge şi la cotiri ea se perde,
Cum se schimbă-n vălurele pe prundişul lunecos,
Cum adoarme în bulboace, săpând malul năsipos.
[…]
Şi gândirea mea furată se tot duce-ncet la vale
Cu cel râu care-n veci curge, făr-a se opri din cale.
Lunca-n giuru-mi clocoteşte; o şopârlă de smarald
Cată ţintă, lung la mine, părăsind năsipul cald.
Alecsandri se lasă aşadar cucerit doar de forţa şi adevărul lucrurilor concrete, oricât de mărunte şi
neînsemnate ar putea părea acestea; el nu caută simboluri, înţelesuri adânci. De exemplu, poetul exclamă:
O, Doamne! iată-un flutur ce prin văzduh se pierde!
În câmpul veşted iată un fir de iarbă verde
Pe care-ncet se urcă un galbin gândăcel,
Şi sub a lui povară îl pleacă-ncetinel.
(Sfârşitul iernei)
Precizia detaliului care răzbate din aceste versuri şi nu numai, o regăsim pretutindeni în pasteluri, dându-
ne oportunitatea de a-l numi pe Alecsandri – pictor impresionist al naturii.
Alecsandri, ca şi impresioniştii, descoperă arta orientală, chineză şi japoneză, prin intermediul stampelor
şi le evocă în pastelul Serile la Mirceşti care deschide volumul Pasteluri:
Văd insule frumoase şi mări necunoscute,
Şi splendide oraşe, şi lacuri de smarald,
355
 CICCRE I 2012
Şi cete de sălbatici prin codri deşi perdute,
Şi zâne ce se scaldă în faptul zilei, cald.
În Mandarinul şi în Pastel chinezesc, poetul amplifică această tehnică prin ridicarea instantaneului, a gestului
fulgurant, la dimensiunea de principiu:
O deschisă galerie, unde-a soarelui lumină
Se strecoară-n arabescuri prin păreţii fini de lac,
Prelungeşte colonada-i pe-o fantastică grădină
Ce mirează flori de lotus în oglinda unui lac.
(Mandarinul)
Aceste două pasteluri exotice şi alte câteva elemente din celelalte, prin motivul pietrelor preţioase şi
semipreţioase, prin grija pentru formă, îl apropie pe Alecsandri de parnasianism, la fel ca pe unii contemporani
francezi (Théophile Gautier şi Pierre Menard).
Din Pasteluri se degajă un aer de armonie cosmică: fiinţe de toate neamurile „se-ngână”, iar aluziile
erotice devin elemente comune ale întregului ciclu. Astfel, ca în credinţa noastră populară, alegoric, primăvara
este zâna tinereţii şi a iubirii. Multe dintre pastelurile lui Alecsandri conţin astfel de alegorii care transpun
intenţiile sale în mitologie. Uneori, poetul recurge la explicaţii, ca de pildă în pastelurile Sania, Noaptea, Rodica,
La gura sobei, simţind că notele de subsol aparţin unei geografii spirituale cu trăsături autohtone.
Tablouri alegorice întâlnim peste tot, deoarece toate fenomenele naturii şi, în special anotimpurile, sunt
înfăţişate drept fiinţe mitologice, ca în credinţele noastre populare.
Se cuvine să mai stăruim asupra încă a unui aspect important al poeziei pastelurilor: natura ca peisaj
interior. În toate pastelurile lui Alecsandri, natura este descrisă direct, aşa cum o vede poetul – înfrumuseţată,
înnobilată, însufleţită – fără niciun fel de intermediar. Iarna sau vara, primăvara sau toamna, natura îi apare
frumoasă, invadată de lumină, fără un colorit deosebit, dar de o rară bogăţie. În alte poezii decât pastelurile,
natura este imaginată pe baza unor elemente pe care poetul le presupune, le intuieşte, însă nicăieri nu găsim un
tablou atât de caracteristic pentru întreaga sa poezie descriptivă, ca în pastelul La gura sobei, apărut în
„Convorbiri literare”, pe 1 aprilie 1868. Acesta este caracteristic pentru că înfăţişează o lume desprinsă din
basmele noastre. Elemente fantastice găsim şi în alte poezii descriptive sau de altă natură: „balaur” în Malul
Siretului şi Noaptea, „balauri din poveste” în Sfârşit de toamnă, „zmei” (în sens figurat) în Sinaia, „tricolici” în
Noaptea, „cai năzdrăvani” în Legenda ciocârliei, eroi ca „Statu-Palmă” în Răzbunarea lui Statu-Palmă etc.
La Alecsandri nu vom găsi nicio poezie care să prezinte o operă de artă, aşa cum a făcut-o Macedonski
în Rondelul cupei de Murano, dar pastelul La gura sobei se apropie, dintr-un anumit punct de vedere, de
asemenea descrieri; în acelaşi timp însă, acest pastel se apropie şi de acele pasteluri care nu descriu un peisaj
exterior, ci unul pe care poetul îl are în sufletul lui şi care nu are o prea strânsă legătură cu realitatea imediată.
La Alecsandri abundă fantasmele care îşi au un punct de plecare în creaţiile populare. Poetul însuşi
recunoştea că poveştile noastre populate cu feţi-frumoşi cu părul de aur, fete de împărat nespus de frumoase, cai
năzdrăvani ce străbat văzduhul, balauri etc., reprezintă o adevărată comoară. Tocmai această lume plină de
fantasme doreşte Alecsandri să o înfăţişeze în poemul La gura sobei.
Pastelurile lui Vasile Alecsandri nu sunt aşadar psihologice, ci picturale; de aceea nu trebuie să ne
aşteptăm să vedem în ele meditaţii pe teme celebre, poetul urmărind doar să extragă frumosul, picturalul din
existenţă şi să alcătuiască tablouri de natură sub influenţă livrescă, cu reminiscenţe din mitologia autohtonă, aşa
cum este cazul pastelului mai sus amintit.
Culegerea Pasteluri respectă o gradaţie, un plan: începe cu aspecte din iarna aspră, continuă cu unele din
primăvară şi urmăreşte desfăşurarea anotimpurilor aşa cum sunt ele, în ordinea lor firească şi caracterizate prin
activităţile periodice şi specifice ale omului, ale plugarului român, până la vremea cositului şi a secerişului. De
remarcat este faptul că din culegerea lui Alecsandri, toamna aproape că lipseşte – este vorba de acea toamnă
înaintată, dezolantă, pe care o vom regăsi însă la Eminescu. Natura lui Alecsandri este, în primul rând, o natură
vie, civilizată, în care îşi desfăşoară activitatea ţăranul român, frumos îmbrăcat, aşa cum îl vom regăsi în unele
din tablourile noii şcoli româneşti de pictură.
Nu vom găsi niciodată la Alecsandri acel pesimism apăsător, acea senzaţie a pustiului care, de afară
pătrunde în suflet vidându-l, mortificându-l, aşa cum răzbate din versurile bacoviene. La Alecsandri, din contră,

356
 CICCRE I 2012
viscolul iernii nu produce nici acel sentiment de pustiire a sufletului, nici oroare, ci bucuria de a întârzia în faţa
măreţiei naturii sălbatice şi sublime, aşa cum transpare din strofa care încheie pastelul Viscolul:
Fericit acel ce noaptea rătăcit în viscolire
Stă, aude-n câmp latrare şi zăreşte cu uimire
O căsuţă drăgălaşă cu ferestrele lucind,
Unde dulcea ospeţie îl întâmpină zâmbind!
De altfel, aici apare acel sentiment de sociabilitate, despre care am mai vorbit, şi care este caracteristic
pentru felul în care poetul percepe spectacolul naturii.
Şi totuşi, în Pasteluri, Alecsandri este în pragul romantismului, cu toată structura sa de om echilibrat,
dornic de armonie şi de lumină. Iernile, stepa, întinderile boreale, metafizica muntelui şi germinaţia, oniricul,
extinderea realităţii într-o altă sferă, cea a miracolelor – toate acestea nu sunt întâmplător prezente în pastelurile
sale. Oceanul de ninsoare, serile la Mirceşti, la gura sobei, noaptea – sunt motive romantice, chiar dacă poetul
le dă alte valenţe, diferite de cele ce erau prezente în curentul care predomina în literatura vremii. Tot de factură
romantică sunt şi cronotopii: „lunca din Mirceşti”, „malul Siretului”, „Bărăganul” – toate acestea sunt prezenţe
autohtone, de factură mitologică, anunţând cadrul romantic eminescian.
Este necesar, în acest context, a stărui şi asupra timpului verbal predominant în Pasteluri: Totul se
petrece la timpul prezent – prezentul în descriere. În toate tablourile de natură găsim un prezent continuu, care
punctează clipa şi evită tulburările nostalgice, poetul culegând din viaţă doar ceea ce îi încântă şi îi bucură ochiul
şi sufletul. Alecsandri este poetul farmecului cotidian, nu al reveriilor romantice, deoarece doar viaţa prezentă
merită trăită. Tot în acest sens, trebuie amintită frecventa utilizare în Pasteluri a interjecţiei „iată” (despre care
am vorbit deja), în special, pentru sublinierea prezentului, a clipei, poetul ghidându-se după principiul „Carpe
diem”. Foarte multe versuri din Pasteluri încep cu această interjecţie, evidenţiind intenţia poetului, ca de pildă în
pastelul La gura sobei (pe care deja l-am citat – v. supra) sau în Concertul în luncă:
Iată, vin pe rând, păreche, şi pătrund cole-n poiană,
[…]
Iată frageda sulfină, stelişoare, blânde nalbe,
[…]
Iată, vin şi gândăceii în hlamide smălţuite
[…]
Iată greieri, iată fluturi cu-aripioare pudruite,
[…]
Iată-n urmă şi albine aducând în gură miere…
Acelaşi procedeu îl întâlnim în peste 20 de pasteluri: Iarna, Sfârşitul iernei, Cucoarele, Cositul, Floriile,
Fântâna etc.
Poate dintre toate pastelurile lui Alecsandri, cele dedicate iernii sunt cele mai reprezentative pentru arta sa
descriptivă, acestea având şi cea mai mare amploare ca număr în ciclul Pasteluri. Pentru arta peisagistică a
poetului, caracteristic este pastelul Iarna, al cărei tablou hibernal se constituie într-un adevărat spectacol al naturii.
Acest sentiment al naturii nu este o noutate, el apărând şi la poeţii clasici, nefiind deci un apanaj al
romantismului, doar că noul curent impune o nouă sensibilitate şi o nouă viziune asupra integrării omului în
univers. În faţa naturii, clasicul nu are acel sentiment specific romantismului – cel al zădărniciei şi nimicniciei
vieţii, al efemerităţii existenţei umane; din contră, natura are puterea de a-l însenina şi de a-l întări pe om. De
exemplu, în pastelul Mezul iernei, natura este văzută ca templu – un rezultat clar al viziunii clasicului:
O! tablou măreţ, fantastic!... Mii de stele argintii
În nemărginitul templu ard ca vecinice făclii.
Munţii sunt a lui altare, codrii – organe sonore
Unde crivăţul pătrunde, scoţând note-ngrozitoare.

Concluzie
Fie că este vorba de pasteluri ale primăverii sau ale iernii, poetul recurge la tehnici identice, scopul fiind
mereu acelaşi: surprinderea spectacolului măreţ al naturii, în orice anotimp. Organizarea acestui spectacol al
naturii a făcut ca pastelurile să fie complementare unul altuia şi să dea viziunii unitate, continuitate şi amploare,
poetul descoperind spectacolul naturii.

357
 CICCRE I 2012
Pasteluri, în ansamblul lor, reprezintă o valoroasă colecţie de tablouri impresioniste zugrăvite de poet,
tablouri în care viaţa pulsează în toate elementele şi aspectele ei, lăsând să transpară şi contaminând cititorul cu
acea bucurie de suflet de copil pe care a avut-o poetul descoperind spectacolul naturii.

Bibliografie
Călinescu, George, Istoria literaturii române, Bucureşti, Editura Minerva, 1982.
Cornea, Paul, Studii de literatură română modernă, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1962.
Manolescu, Nicolae, Despre poezie, Braşov, Editura Aula, 2002.

358
 CICCRE I 2012

Dorina CHIŞ-TOIA, Preocupări de romanistică în Banat la sfârşitul secolului

Marcu Mihail DELEANU al XIX-lea cu privire la Acad. Simeon Mangiuca
(Universitatea „Eftimie Murgu” din
Reşiţa)

Abstract: By researching the Romanian language spoken in Banat and comparing it to other Romance languages and
their dialects, Simeon Mangiuca was more of an early Romanist than a late Latinist. He belongs to what Sextil Puscariu
called the ethnological moment in Romanian studies, anticipating the geopolitical advantages of blood kinship between
the Romanians in Austro-Hungary and the French, the Italians and the Spanish. “A history of the Romance languages
and their dialects” writes Mayer-Lubke, “becomes a history of communication that deepens the political and
administrative history of Europe.”

Keywords: dialect, Romanistic studies, philology, arguments, etymology

Rezumat: Prin cercetarea limbii române vorbite în Banat în comparaţie cu limbile romanice şi dialectele acestora, Simeon
Mangiuca a fost mai degrabă un romanist timpuriu decât un latinist întârziat. El se încadrează în ceea ce Sextil Puşcariu a
numit momentul etnologic al romanisticii, intuind avantajele geopolitice ale înrudirii de sânge a românilor din Austro-
Ungaria cu francezii, italienii, spaniolii. „O istorie a limbilor şi dialectelor romanice”, scria Mayer-Lübke, „va deveni o
istorie a comunicării care poate să adâncească istoria politică şi administrativă” din Europa.

Cuvinte-cheie: dialect, romanistică, filologie, argumente, etimologie

1. Avocatul Simeon Mangiuca de la Oraviţa (jud. Caraş-Severin), ajuns membru onorar al Academiei
Române în 1890, a fost considerat, la prima vedere, un continuator anacronic al Şcolii Ardelene în Banat. În
realitate, prin preocupările sale folclorice, istorico-filologice şi dialectale, prin bibliografia citată, se poate spune
că a fost mai degrabă un romanist timpuriu decât un latinist întârziat. Prin scrierile sale îl putem încadra în ceea
ce Sextil Puşcariu a numit momentul etnologic al romanisticii. Pe urmele cărţii lui Damaschin Bojincă Anticile
romanilor, Mangiuca a cercetat moştenirea latină din cultura noastră populară şi din limba română, mizând, în
mod sigur, pe avantajele geopolitice ale românilor din Austro-Ungaria rezultate din înrudirea cu francezii,
italienii, spaniolii. Prin raportarea frecventă a cuvintelor româneşti din Banat, dar nu numai de aici, la
corespondentele lor romanice, Simeon Mangiuca a intuit ceea ce va scrie W. Meyer-Lübke câteva decenii mai
târziu: „O istorie a limbilor şi dialectelor romanice va deveni o istorie a comunicaţiei [comunicării – n.n.] care
poate să adâncească istoria politică şi administrativă.” (Apud Puşcariu 1974: 147).
2. Preocupările de romanistică ale lui Simeon Mangiuca veneau într-un context în care adepţii/urmaşii
bănăţeni ai Şcolii Ardelene continuau ideile acesteia în condiţii cultural-religioase specifice Banatului din a doua
jumătate a secolului al XIX-lea. Aşa cum scria Petru Oallde în studiul: Despre coordonatele bănăţene ale Şcolii
Ardelene (în SLLFolc. III, 1976, p. 249-272), originea latină a limbii române, justificată de corifeii ardeleni, nu mai
era pusă la îndoială de învăţaţii europeni. În Banat însă interesul naţional românesc impunea demonstrarea faptului
că limba română nu şi-a pierdut caracterul romanic, aşa cum susţinuse, printre alţii, sârbul maghiarizat Sava
Tököly, că limba valahilor de-aici era slăvenească amestecată cu italienească, iar valahii sau rumânii nu-s de viţă
romană. Ipoteza lui Tököly a fost combătută de Damaschin Bojincă şi demontată de Eftimie Murgu prin teoria
cuvintelor româneşti de primă necesitate (die Wörter der ersten Noth), care sunt, în proporţie covârşitoare, de
origine latină, spre deosebire de restul vocabularului (Accidental-Wörter). Replica lui Murgu nu a rămas fără ecou
printre europenii care au trecut prin Banat şi au scris despre românii de-aici. Însă statutul maşter al limbii române în
plan administrativ, interzicerea ei în şcoală şi biserică, unde se foloseau maghiara şi limba slavilor rascieni, nu în
ultimul rând scrierea ei cu alfabet chirilic generau încă unele confuzii în lucrările unor învăţaţi străini.

359
 CICCRE I 2012
3. Aşa se explică faptul că fraţii Arthur şi Albert Schott, partizani ai românilor din Banat şi ai latinităţii
limbii lor, scriau despre slavo-valaha din Banat, în prefaţa volumului Walachische Märchen, basme şi povestiri
din zona Oraviţei (volum apărut la Stuttgart şi Tübingen, în 1845). S-ar putea ca prin glotonimul slavo-valahă
fraţii Schott să fi înţeles nu graiurile subdialectului bănăţean, ci faptul că, în Banat, limba cvasioficială în
biserică era cea a sârbilor rascieni şi scrierea cu litere chirilice a limbii române.
3.1. Fraţilor Schott nu le-a scăpat aspiraţia panslavistă a sârbilor în raport cu românii din Banat:
„În ultima vreme, când pretutindeni popoarele mari şi mici luptă pentru recunoaşterea propriilor lor valori, valahii s-au
ridicat şi ei la aspiraţii asemănătoare [...] în opoziţie cu slavii, profund detestaţi, numiţi aici rascieni. Unii [sârbi - n.n.]
merg atât de departe încât, pornind de la confesiunea grecească a valahilor, de la elementele slave pătrunse în limba lor
şi de la literele chirilice, îi declară pur şi simplu slavi; îi numesc slavi latinizaţi sau italicizaţi. O afirmaţie care [...]
poate părea ridicolă unei persoane obiective, căci atât esenţa limbii valahe, cât şi istoria acelor ţări oferă o sumedenie de
contraargumente.” (Schott 2003: 77-78).
Problema care se punea, pentru europeni ca fraţii Schott, era „dacă Rusia ar trebui să închidă Dunărea
sau dacă ar fi cazul ca Apusul, în primul rând Germania, cu populaţia şi cultura ei, să se reverse spre Răsărit.”
În asemenea condiţii geopolitice, românii intrau, cu sau fără voia lor, în competiţia dintre panslavism, biserica
ortodoxă (cu limba de cult greacă sau slavonă) şi Austria cu Germania, reprezentând biserica catolică şi scrierea
latină. (Ibidem: 79-80). Din această perspectivă europeană a dezideratelor naţionale pentru românii din Banat se
cuvin reevaluate preocupările de romanistică ale lui Simeon Mangiuca.
4. Dintr-o scrisoare trimisă lui C. A. Rosetti, ministrul cultelor şi instrucţiunii publice în 1866, când s-a
înfiinţat Societatea literară care avea să devină Academia Română, aflăm că pe Mangiuca îl preocupau limbile
romanice şi dialectele acestora încă din vremea studenţiei (1852-1856) la Facultatea de Drept şi Ştiinţe
Administrative a Universităţii din Budapesta. Atunci a început să-şi procure primele cărţi reprezentative pentru
domeniul romanisticii. În 1866 publicase deja câteva articole despre limbile romanice, despre înrudirea românei
cu acestea, contribuţii originale sau prelucrări şi traduceri.
a. Observaţiuni critice asupra articolului despre limba romana din Svitiera (Elveţia), în: FMIL, 11-12/1858,
replică la un articol scris de At. M. Marienescu.
b. Paralelismu italo-romanu, în: Ibidem: 34/1858.
c. Traptatu despre cercarea originei precum a limbelor, asia si a natiuniloru ce le vorbescu, în: C, 60-63/1865,
o traducere a introducerii la volumul lui Bernardino Biondelli, Saggi sui dialetti galo-italici, Milano, 1853.
d. De originea limbelor romane, în: Ibidem, 64/1865, traducere din G.F. Burguy, Grammaire de la langue d’oil,
Berlin, 1853.
e. Semnu despre folosul unei catedre de limbe neolatine asemănate, în: Ibidem: 66 şi 67/1865, după Vegezzi-
Ruscalla din „Girnale d’Istruzione e d’Educazione”. Anno III: Cenno sull’utilita della catedra di lingue
neolatine comparate.
f. De coloniele romane (valache) in marginile Italiei, în: Ibidem, 68/1865, traducere după B. Biondelli, Studi
linguistici, Milano, 1856.
g. Observatiuni critice asupra discursului despre istoria literaturii italiene de dr. Iosif Hodoş, în: A, 96/1866.
4.1. Trimiterile la limba latină şi la dialectele limbilor romanice apar şi în studiul De însemnătatea botanicei
romanesci din F, 43-49/1874, dar mai ales în Studii limbistice. O sută de etimologii revindecate (sic!)
elementului roman, contra Miklosich şi Cihac (în: F, 16-22/1883, preluat în L, 40-104/1883) şi în Cinci-zeci de
etimologii de cuvinte bănăţeneşti de origină romană cari nu sûnt introduse în dicţionare (F, 6-10/1884).
4.2. Pentru pregătirea filologico-lingvistică a lui Mangiuca în direcţia romanisticii sunt grăitoare cele 29
trimiteri bibliografice la tratate de bază din domeniu şi la glosare dialectale italiene, franceze, retoromane,
catalane. Dintre acestea, 25 le avea în bibliotecă, de unde se vede că nu se lăuda fără temei când scria, în 1866,
că deja de 16 ani studia dialectele romanice, spesând pentru procurarea cărţilor necesare (C 1866, 61-63), chiar
stricându-şi „sănătatea trupului şi vederea ochilor…”. Pentru că nu am avut posibilitatea să consultăm o
bibliografie completă a dialectologiei romanice, vom transcrie autorii şi titlurile aşa cum le-a redat Simeon
Mangiuca, notând în paranteză de câte ori apar în note.
Angeli, Vocabolario veronese-ital., Verona, 1821; Azzi, Vocabolario ferrarese-ital., Ferrara, 1857 (2),
Banfi, Vocabolario milanese-ital., Milano, 1852 (11); Biondelli, Dialetti gallo-italici, Milano, 1853 (6); Biundi,
Dizionario siciliano-ital., Palermo, 1857 (2); Burguy, Grammaire de la langue d’oïl, (t. III, glossaire, Berlin,

360
 CICCRE I 2012
1856 (2); Carisch, Wörterbuch der rhätoromanïschen Sprache, Chur, 1848, supliment; Cihac, Dict. etym. daco-
romane, éléments slaves etc., 1879 (4); Couzinié, Dictionaire romano-castraise, Castres, 1850; Diefenbach,
Glossarium latino-germanicum mediae et infimae aetatis, Francofurti a/M, 1857 (2); Diez, Grammatik der
romanischen Sprachen, edit. 2, tom I, Bonn, 1856; Etym. Wörterbuch der romanischen Sprachen, Bonn, 1853
(4); Du Cange, Glossarium [ad scriptores] mediae et infimae latinitatis, Parisiis, 1840 (8); Finamore,
Vocabolario dell’uso abruzzese, Lanciano, 1880 (5); Hecart, Dictionaire rouchi-français, Valenciennes, 1834;
Laurian şi Massim, Dicţionarul Academiei, Bucuresci, 1871 (3); Meschieri, Vocabolario mirandolese-ital.,
Bologna, 1876 (3); Miklosich, Lexicon palaeoslovenico-latinum, Vindobonae, 1862-1865; Die Fremdwörter in
den slavischen Sprachen, Wien, 1867 (2); Monti, Vocabolario dei dialetti della città e diocesi di Como, Milano,
1845 (14); Vocabolario della Galia cisalpina e celtico, Milano, 1856; Morri, Vocabolario romagnolo-ital.,
Faenza, 1840 (7); Nazzari, Vocabolario vicentino-ital., Oderzo, 1876 (2); Olivieri, Dizionario genovese-ital.,
Genova, 1825 (5); Porru, [Nou] Dizionariu sardu-ital., Casteddu, 1832 (3); Rosa, Dialetti e costumi di Bergamo
e Brescia, Bergamo, 1857; Saura, Diccionario catalana-castellana, Barcelona, 1859; Toni, Vocabolario
bolognese-ital., Bologna, 1850 (4). De adăugat autori şi titluri din alte studii ale lui Mangiuca. (Vezi Deleanu
2002, 118-119). Nu apar în lista cărţilor din biblioteca lui Mangiuca următoarele lucrări: Barcean, Vocabolariu
romano-nemţesc, Sibiiu, 1868; Beronie, Dictionaire bas-limousin; Blanc, Grammatik der ital. Sprache, Halle,
1844; Ferreira, Dictionarium latino-lusitanicum, Parisiis, 1855; Sulzer, Dialetti romanici, 1855; şi Émile Picot.
4.3. Sigur că valoarea unei cercetări nu este dată de numărul mare al surselor bibliografice, mai ales atunci când
se forţează limitele adevărului ştiinţific. Dar nu se pot nega preocuparea lui Mangiuca pentru a-şi constitui o
bibliotecă de specialitate, interesul său pentru cărţi apărute în Franţa, Italia, Austria, Germania, Elveţia, Spania,
România, cea mai veche din 1821 (Angeli), apoi 1825 (Olivieri), 1832 (Porru), 1846 (Blanc) ş.a. Printre acestea,
lucrări semnate de autori celebri în lingvistica romanică a secolului al XIX-lea, pe care le avea academicianul de
la Oraviţa: L. Diefenbach, cu cinci titluri (printre care: Über die romanischen Schriftsprachen, 1858); Fr. Diez,
patru titluri (pe lângă cele citate: Romanische Wortschöpfung, 1875; Zwei altromanische Gedichte, 1852); Du
Cange, cu lucrarea citată, în VII volume (1840-1850); Fr. Miklosich, cu şase titluri (printre care: Lautlehre der
rumunischen Dialekte, 1881; Die slavischen Elemente in Rumänischen, 1862)1.
Merită semnalat, aşadar, interesul manifestat de Mangiuca pentru asemenea cărţi şi strădania de a le avea
în bibliotecă, dovadă că ştia, cum spunea el în 1866, ce lucrări custă în Europa despre dezvoltarea „ştiinţei
lingvistice a limbelor romane.” (C 1866, 61, 268). Simeon Mangiuca era la curent şi cu piaţa cărţii de la noi şi
din alte părţi. Fiind consultat, în 1874, în legătură cu achiziţionarea de noi volume pentru Casina din Oraviţa,
propune o ediţie mai ieftină a lexiconului Pierer: „Eu potu se intrebu ce consta ultima ediţiune in Leipzig, si
credu ca cu multu mai eftinu o vom puté procura.”
4.4. Lucrările amintite apar şi în adnotările făcute de Mangiuca pe dicţionarul lui Cihac, Dictionnaire
d’étimologie daco-romane, I. Élements latins comparés avec les autres langues romanes, 1870, exemplar ajuns
la Biblioteca Academiei din Bucureşti, donat de Vincenţiu Babeş, care l-a găsit în Biblioteca Mocioniană. La
aceste însemnări şi la altele asemănătoare se referă Ilia Trăilă într-un portret postum:
„Dacă mai trăia, interesante lucruri ar mai fi având să dea publicităţii, încă o sumedenie de notiţe de istorie şi mai
ales de filologie. Era încărnat latinist şi jurist, încât s-a luat la trântă cu atletul Cihac în ale limbisticei, încercând să
cuceriască o sută de etimologii romanice dela acesta. Cunoştea toate dialectele din Italia, Spania, şi le compara foarte
ingenios cu graiul daco-romăn.
Păcat de notele şi marginalele preţioase, de cari îi erau pline cărţile din biblioteca sa, dăruită de familie
Asociaţiunii.
Dumnezeu ştie cine şi când va culege rodul gândirilor sale.” (P 14/1907).

1
Dintre autorii consultaţi de Simeon Mangiuca sunt citaţi la Iorgu Iordan, în Lingvistica romanică…, EA, 1962, doar
următorii: B. Biondelli, Fr. Diez, Du Cange, Fr. Miklosich, G. Porru. La Ovid Densusianu, Istoria limbii române, e citat
frecvent L. Diefenbach.

361
 CICCRE I 2012
5. Argumentele folosite de Simeon Mangiuca pentru a demonstra că limba română şi-a păstrat caracterul
romanic sunt de două feluri.
a. O primă categorie ţine de ceea ce Hasdeu va numi, în 1896, conservatorismul bănăţenilor din punct de
vedere dialectal. Iată ce-i scria Mangiuca lui Hasdeu în 1888 în acest sens:
„În limba noastră (din Caraş – n.n.) [avem] mai multe cuvinte în forme latino-italieneşti cari nu se află la alţi români
[...] cred eu din aceste motive cum că noi suntem autoctonii romani ai Banatului. În limba noastră se află rădăcini de
cuvinte, unde la alţii se află numai cuvinte derivate.”
Prin rădăcini de cuvinte Mangiuca înţelegea termenii latini păstraţi în Banat, iar scopul cercetărilor sale
de romanistică a fost, cum aflăm din aceeaşi scrisoare, „răsturnarea ipotezelor despre formarea limbei şi a
naţiunei româneşti pre insula balcanică.”
b. A doua categorie de argumente o constituie asemănările fonetice şi semantice între unele bănăţenisme şi
termeni din dialecte ale limbilor romanice, îndeosebi ale italienei, corespondente considerate de Mangiuca
înrudiri etimologice.
6. Nu insistăm aici asupra celor câteva intuiţii corecte şi asupra etimologiilor fanteziste propuse de el. A
făcut-o şi Doina Babeu, în cartea Cărturarul bănăţean Simeon Mangiuca – cu privire specială la opera lingvistică,
Timişoara, Editura Mirton, 1997. Amintim doar că rom. maţe, pus de Sextil Puşcariu în relaţie cu regionalismele
italiene matta şi mazze, a fost discutat de Mangiuca, în 1883, în legătură cu lat. med. matia şi sardul mazza.
6.1. Mai cităm doar câteva exemple:
• încimpí „a se ghemui pe vine” are, în MDA, etimologia în + cimpi, cu cimpi < v. sl. kempati. Mangiuca trimite
la bănăţ. ţâmp, care în dialecte italiene e zampa, dar şi ciampa. (F 10/1884);
• piţerei „copii colindători” are etimologie nesigură în MDA, care trimite la alb. picerr „mic de statură, copil”.
Mangiuca descoperă în dialecte italiene corespondentele piciaraja „ragazzaglia [...] va să zică copilamă, mulţime
de copii” şi piccirillo „copil”. (F 6/1884);
• răcănel „rana arborea, laubfrosch”: „Etimologia zace în italienescul «raganella»: specia di ranocchio verde.
In Finamore: Vocabolario dell’uso abruzzese, Lanciano 1880 pag. 144 aflăm «racanella» pentru: specie di
ranocchio...” (F 6/1884).
7. La prima ediţia a Colocviului Internaţional Comunicare şi cultură în Romania europeană, desfăşurată
la Timişoara sub genericul: Latinitate. Romanitate. Românitate, se cuvine să-i amintim pe oamenii de cultură din
Banat al căror ţel în viaţă a fost raportarea lingvistică a românităţii la romanitatea europeană. Unul dintre aceştia
a fost acad. Simeon Mangiuca din Oraviţa, mai puţin cunoscut sub aspectul preocupărilor sale de romanistică.

Abrevieri
A – „Albina” (Viena, Pesta)
C – „Concordia” (Budapesta)
F – „Familia” (Oradea)
FMIL – „Foaie pentru minte, inimă şi literatură” (Braşov)
L – „Luminătoriul” (Timişoara)
MDA – Mic dicţionar academic, I-IV, Bucureşti, Editura Univers enciclopedic, 2001-2003.
P – „Progresul” (Oraviţa)
Puşcariu 1974 – Sextil Puşcariu, Cercetări şi studii, Bucureşti, Editura Minerva, 1974.
Schott 2003 – Arthur şi Albert Schott, Basme valahe [...] Traducere, prefaţă şi note de Viorica Nişcov. [Iaşi], Polirom,
2003.
SLLFolc. – „Studii de limbă, literatură şi folclor” (Reşiţa)

Bibliografie
„Albina”,Viena, Pesta, 96/1866.
Babeu, Doina, Cărturarul bănăţean Simeon Mangiuca – cu privire specială la opera lingvistică, Timişoara, Editura Mirton,
1997.
„Concordia”, Budapesta, 1865, 1866.
362
 CICCRE I 2012
„Familia”, Oradea, nr. 43-49/1874; 16-22, 40-104/1883; 6-10/1884.
„Foaie pentru minte, inimă şi literatură”, Braşov, nr. 11, 12, 34/1858.
„Luminătoriul”, Timişoara, 40-104/1883.
Mic dicţionar academic, I-IV, Bucureşti, Editura Univers enciclopedic, 2001-2003.
„Progresul”, Oraviţa, nr. 14/1907.
Sextil Puşcariu, Cercetări şi studii, Bucureşti, Editura Minerva, 1974.
Arthur şi Albert Schott, Basme valahe [...] Traducere, prefaţă şi note de Viorica Nişcov. [Iaşi], Polirom, 2003.
„Studii de limbă, literatură şi folclor”, Reşiţa, vol. III, 1976.

363
 CICCRE I 2012

Marius – Mircea CRIȘAN Dracula și Meșterul Manole: Motivul jertfei pentru

(Universitatea de Vest din
creație în piesa B. Stoker și Contele Dracula sau
Timișoara)
Diavolul englez de Dumitru Radu Popescu1

Abstract: This paper analyses a Romanian literary answer to Bram Stoker’s novel Dracula: the play B. Stoker and Count
Dracula or the English Devil by D. R. Popescu. This postmodern play is a polyphonic text which describes the torments of
the author who sacrifices his life for the sake of the work of art. In the play, the writer Stoker is compared to Mason
Manole, a character of a Romanian ballad who sacrificed both his wife’s and his own life in order to build the monastery of
Argeș. Bram Stoker and Henry Irving are the main characters of the drama, and the former must write a play about Dracula,
which would bring him fame, would create the best role for the actor Henry, and would make the character Dracula
immortal. Stoker is caught in the eternal fight between good and evil, and the demonic forces strive to get his soul. The
correspondence between D. R. Popescu’s play, Bram Stoker’s Dracula and Goethe’s Faust is also discussed, as well as the
relationship between Stoker and Irving, as reflected in this Romanian contemporary play.

Keywords: Bram Stoker, D. R. Popescu, Dracula, contemporary Romanian dramaturgy, literary answer

Rezumat: Lucrarea analizează răspunsul literar al dramaturgului D. R. Popescu la romanul Dracula de Bram Stoker. Drama
B. Stoker și Contele Dracula sau Diavolul englez este un text scris în manieră postmodernistă, ce descrie suferinţa autorului
care se sacrifică pe sine în actul creaţiei artistice, în piesă sacrificiul romancierului fiind comparat cu jertfa Meşterului
Manole. Bram Stoker şi Herny Irving sunt personaje principale ale piesei, iar Stoker trebuie să compună o operă care să îi
aducă nemurirea ca scriitor şi să pună în valoare talentul de actor al lui Henry. Pe parcursul actului de creaţie, se dă o luptă
între forţele binelui şi cele ale răului, care încearcă să pună stăpânire pe sufletul lui Stoker. Lucrarea propune o paralelă între
piesa lui D. R. Popescu, romanul Dracula şi drama Faust de Goethe.

Cuvinte-cheie: Bram Stoker, D. R. Popescu, Dracula, dramaturgie contemporană, răspuns literar

Dracula de Bram Stoker este una dintre operele care au primit cele mai multe răspunsuri în literatură sau
în alte arte, căci continuările sau rescrierile romanului în limba engleză sau în alte limbi sunt nenumărate, așa
cum sunt și ecranizările celebrei ficțiuni. Drama B. Stoker și Contele Dracula sau Diavolul englez de D. R.
Popescu este una dintre replicile literare ale scriitorilor români, iar ideea de a da un răspuns literar stă la baza
elaborării acestei piese de teatru. Când D. R. Popescu, Marin Sorescu și Mircea Bradu au vizionat o ecranizare a
romanului lui Stoker care prezenta România într-o lumină defavorabilă, cei trei autori au decis să ofere cititorilor
un altfel de răspuns literar, care să includă o perspectivă românească asupra mitului Dracula. Marin Sorescu a
scris A treia țeapă, Mircea Bradu, Vlad Țepeș în ianuarie, iar D. R. Popescu, Bram Stoker și Contele Dracula, 2
toate cele trei opere aparținând genului dramatic.
Scrisă în 1992 și publicată la Editura Amarcord în 2002 (întâmplător sau nu la 180, respectiv 190 de ani
de la moartea lui Bram Stoker), piesa în 13 acte despre romancierul irlandez dă titlul unui volum de teatru de D.
R. Popescu. În Istoria dramaturgiei române contemporane, Mircea Ghițulescu consideră acest text „un mic
tratat de demonologie cu scăpări și răsfrângeri filosofice, morale, poetice neașteptate”, în care „literatura
dramatică devine metodă de reflexie: filosofie vorbită și transmisă <din gând>”3.

1
This work was supported by a grant of the Romanian National Authority for Scientific Research, CNCS – UEFISCDI, project
number: PN-II-RU-PD-2011-3-0194.
2
Motivația care a stat la baza elaborării celor trei opere dramatice e menționată de scriitorul Mircea Bradu, citat în articolul
„Lansare Dracula în ziua cu cei trei de șase” de Victor Stir, în Mesagerul. Cotidian independent de Bistrița – Năsăud, 07/06/2006.
3
Dumitru Radu Popescu, B. Stoker și Contele Dracula. Teatru, Timișoara, Editura Amarcord, 2002, coperta a patra.
364
 CICCRE I 2012
Piesa prezintă o întâlnire imaginară cu două personalități ale teatrului englez de la sfârșitul secolului al
nouăsprezecelea: marele actor Henry Erving și directorul Teatrului Lyceum din Londra, Bram Stoker. Așa cum
arată toate biografiile lui Stoker, Henry Irving a avut un rol important în viața scriitorului irlandez, căci între cei
doi a existat o relație strânsă de prietenie și colaborare profesională. Considerat unul dintre cei mai talentați
artiști de la sfârșitul secolului al nouăsprezecelea, Henry Irving a fost primul actor înnobilat de regina Marii
Britanii pentru meritele sale excepționale. Timp de mulți ani, Stoker a avut o activitate impecabilă de manager,
asigurând astfel succesul spectacolelor de la Lyceum, teatrul la care juca marele actor. Îl întâlnise pe Irving
atunci când acesta a avut o reprezentație în Dublin, iar tânărul Stoker scria cronica teatrală într-un ziar local.
Impresionat de rândurile scrise de cronicarul teatral, Irving s-a întâlnit cu el și, după ce și-a dat seama de
potențialul său, i-a propus să vină la Londra pentru a lucra la Lyceum.
În piesa lui D. R. Popescu, personajele sunt conturate vag: atât Stoker, cât și Henry se află în căutarea
succesului – unul ca scriitor, celălalt ca actor, iar acțiunea se desfășoară într-un timp dramatic, care se poate
încadra în categoria desemnată de Doina Comloșan, în Teoria textului literar, ca „prezentul mitologic”4.
Ghițulescu vede această dramă ca „un text secret, <pentru cunoscători și copii> - cum definea cineva teatrul de
marionete. Prea dificil pentru adulți, motiv pentru care îl recomandăm marionetiștilor cu gustul fabulosului”5.
Cred că la baza construcției dramatice în B. Stoker și Contele Dracula... stă motivul jertfei pentru
creație, personajul B. Stoker fiind prezentat ca un autor măcinat de actul compoziției. Henry, care se consideră
un artist „mediocru” (p. 215) îi cere să compună, special pentru el, o piesă extraordinară, dându-i astfel
posibilitatea să scape de „rolul unui actor ratat” (p. 216) pe care îl joacă de obicei. Actorul pictează un portret al
lui Vlad Dracul pe care i-l prezintă scriitorului și îi propune să scrie o piesă despre fiul acestuia, domnitorul
muntean Dracula. Treptat, personajele operei imaginate de Stoker prind viață, iar eroii imaginari devin
torționarii creatorului lor, încercând să îi schimbe identitatea și să îl abată din drumul său de apărător al valorilor
binelui. Pentru a scrie o epopee a celui rău, lui Stoker i se oferă atât faima eternă, cât și accesul la plăcerile
lumești, la ceea ce biserica îi interzice. În tabloul al treilea, sub masca unui „îmblânzitor de furnici”, Dracula
însuși i se arată scriitorului și îi cere acestuia să compună un „roman bombă” (p. 225) prin care personajul să își
confirme calitatea de nemuritor.
În piesa lui D. R. Popescu, personajul Dracula este conturat ca un avatar al diavolului, iar Stoker se lasă
ispitit de discursul luciferic al acestuia și al demonilor săi, dar și de contesa Elisabeta Bathory, care îl invită să i
se alăture în cada plăcerilor trupești. Identitatea dintre personajele Contele, Dracula și Vlad Țepeș e sugerată în
tabloul „Muzeul ororilor”, în care Stoker caută în castelul lui Ferdinand de Habsburg tabloul domnitorului
muntean, dar și de scena în care Stoker i se adresează personajului cu ambele nume: „Vlad Țepeș, Dracula!” (p.
250). Identitatea dintre vampir și voivod este afirmată și de personajul Dracula: „DRACULA: Eu sunt Țepeș, nu
uita! Intenția mea este de a face din Vlad - și pentru alții – ce este Vlad: un nemuritor!” (p. 258).
Personajele inventate de Stoker devin propriul lui coșmar, transformându-se în „hiene” care „s-au
desprins din tablouri” și îl înspăimântă pe autorul ajuns în pragul nebuniei (271). Stoker își pierde identitatea,
ajungând să se considere fie Dracula, fie Henry Irving. Ultimul act prezintă moartea lui Stoker. Henry se
îmbracă în preot, iar la sicriul lui Stoker vin celelalte personaje, sub diverse măști. Contele / Henry își arată abia
acum adevărata identitate: este fostul patron de la ziarul la care scrisese Stoker, pe care Stoker l-a ponegrit după
ce l-a crezut mort.
Necesitatea jertfei pentru creație este sugerată frecvent pe întreg parcursul piesei. Elisabeta, un personaj
în slujba lui Dracula, îi cere lui Stoker să scrie un „roman negru”, care să îi mistuie existența, dar să îl facă
celebru peste veacuri:

4
În Teoria textului literar, Timișoara, Editura Universității de Vest, 2003, Doina Comloșan arată că timpul dramatic „este timpul
referențial al acțiunii fictive, momentul desfășurării acestuia, fixat pe o axă cronologică reală [...] sau unul mitologic [...].
Raportarea la timpul istoric poate lipsi și atunci acțiunea va fi raportată fie la prezentul istoric, fie la un prezent etern, anistoric, ca
în teatrul lui Ionescu” (p. 219).
5
Dumitru Radu Popescu, B. Stoker și Contele Dracula. Teatru, coperta a patra. Toate referirile ulterioare din acest volum vor
conține pagina în paranteză după fiecare citat.

365
 CICCRE I 2012
„ELISABETA: Trebuie scris un roman negru... O mănăstire neagră! Apropo... Meşterul Manole, zidarul care şi-a
jertfit femeia, copilul, viaţa... pentru a ridica un lăcaş sfânt... De ce n-ai ridica o mănăstire neagră? E vorba despre mitul
creaţiei. [...] Tu, la fel, vei simţi... (Îl sărută)... vei simţi, murind... că laşi în urma ta o idee!” (p. 262)
Creația este cea care îl macină pe autorul care trebuie să se desprindă de toate celelalte aspecte ale vieții
și să i se dedice în totalitate, pentru ca apoi să ajungă devorat de propriile idei. Scrierea operei înseamnă chinuri
îndelungate, căci personajul, ca să se lase prins în paginile cărții, îi cere autorului să își sacrifice propria
persoană:
„CONTELE: ... Nu-ţi cer decât să te... zbuciumi. Să vezi castelul cu orori... Să te chinui în chinurile facerii, să pari
damnat, sau, dacă nu-ţi convine mai mult, să pari scrîntit şi iluminat de-o beţie diavolească şi sacră!... Ce-o să râdem!
Şi să fii nervos, ca şi cum ţi-ai fi prins nevasta cu un pitic în centrul Romei! [...] să suferi ... ca şi cum ţi-ar smulge
cineva unghiile [...] să pari măcar muncit de-o măsea stricată [...] sau de o durere de foale!” (238).
Contele îi prezice lui Stoker că va fi distrus de vampirii pe care el i-a creat:
„aceşti inşi ce nu se-mpacă între ei,
Ca fiarele, muşcându-se de gât [...]
O să-ţi mănânce zilele
Cum iepurii rod varza creaţă
Simţindu-i aromata ei dulceaţă.” (p. 234)
Personajul Dracula își avertizează propriul autor: „Din cauza mea vei muri, Stoker! [...] Îți voi bea tot
sângele, Stoker!” (241), dar scriitorul știe că opera trebuie scrisă mai departe.
Henry vede și el în Stoker un scriitor devorat de propria operă:
„Ah, ce farsă... să... să te mănânce propriile tale personaje, să-ţi halească nopţile, zilele, să-ţi şutească viaţa... (Râde
cu hohote.) ca tu să trăieşti doar în literele scrise cu cerneală! O, Stoker!... (Moare de râs.) Chestia cu textul!... cu
imaginarul care-şi devoră Autorul! Pygmalion... creează un model... care-l consumă!... Creaţia ca jertfă... Ca şi cum ar
fi vorba de o iubire devastatoare! Stoker, ai înnebunit! Te angajez ca valet! Creaţia... omul îl devoră pe Dumnezeu!...
(Râde.) Stoker!... (271)
În piesa lui D. R. Popescu, vampirul are rolul unui simbol. Ideea dramei este că opera de artă este un
vampir care absoarbe toată puterea artistului:
„STOKER: Arta este o provocare a ... materiei noastre fixe... spre autodistrugere... Ea e un vampir, ea ne suge
sângele, anii, zilele, clipele... Dorința de afirmare – visul nostru e mult mai înalt decât cantitatea de sânge din noi? Așa
că-i este ușor... bampirului să ne termine trupul, și să ne termine aspirațiile!” (226).
Asocierea dintre mitul românesc al Meșterului Manole și mitul Dracula marchează o nouă atitudine în
cultura română față de această paradigmă. Mitul vampirului Dracula se bazează pe o narațiune a unui scriitor
străin în care elemente din geografia și istoria românească sunt transformate în piloni ai unei ficțiuni de natură
fantastică. În romanul Dracula Bram Stoker realizează o rescriere a eternului conflict dintre bine și rău /
întuneric și lumină / Dumnezeu și diavol. Subiectul romanului era stabilit înainte ca narațiunea să fie localizată
în Transilvania și ca personajul principal să poarte numele Dracula. Locația inițială pentru debutul acțiunii
trebuia să fie Stiria, iar numele personajului negativ ar fi fost Count Vampyr. Pe parcursul elaborării romanului,
Bram Stoker a citit un articol despre tradițiile Transilvaniei publicat de Emily Gerard și a fost impresionat de
bogăția de sensuri ale acestora. A luat numeroase notițe, consemnând cu atenție aspectele legate de teama de
strigoi. Semnificația numelui Dracula a aflat-o dintr-o broșură despre Țara Românească și Moldova scrisă de un
fost consul al Marii Britanii la București, William Wilkinson6. Aceste lecturi l-au determinat pe romancierul
irlandez să mute locația narațiunii în Transilvania și să schimbe numele personajului vampir. Dar liniile generale
ale romanului erau trasate dinaintea acestor schimbări. De aceea cred că romanul trebuie privit în primul rând ca
o parabolă și nu ca o aluzie la o anumită realitate istorică sau geografică, deoarece în Dracula de Bram Stoker,
mitul este în prim-plan. Acest aspect este perceput și de dramaturgul român D. R. Popescu, care oferă romanului
stokerian un răspuns încărcat de semnificații mitologice.

6
Pentru o interpretare a aspectelor mitice în romanul Dracula de Bram Stoker, vezi Marius Crișan, Bram Stoker's Transylvania:
between Historical and Mythical Readings in ”TRANS - Internet Journal for Cultural Studies”, Nr. 17, aprilie, 2010, precum și
alte articole ale autorului, disponibile pe pagina web [Link]
366
 CICCRE I 2012
„Mitul e totul!” – afirmă Elisabeta în piesa dramaturgului român, într-o replică adresată lui Stoker. În
pledoaria sa, personajul feminin arată că mitul este o necesitate a literaturii din toate timpurile și că literatura
contemporană nu poate exista în afara acestuia:
„(Îi pune mâna peste mijloc.) Dragul meu, cultura modernă e îmbâcsită de un raţionament excesiv. E superficială,
ludică... (Surâde.) Nu mai posedă acel strat profund al subconştientului... N-are mit! Dracula vrea să revitalizeze
literatura prin propriul său mit. Trebuie să-l ajuţi, să te apuci de scris imediat!” (p. 261) .
Piesa lui D. R. Popescu poate fi citită, de asemenea, ca un dialog literar cu drama „Faust” de Goethe.
Henry, care acționează ca un avatar al diavolului, este numit Mefisto de Stoker. În relatarea Îmblânzitorului de
furnici, viața lui Stoker pare o repovestire a situației lui Faust:
„ÎMBLÂNZITORUL: Acest ins [Stoker] a vrut să ajungă la Dumnezeu pe o cale ocolită, prin diavol! Printr-o
experiență... necurată. Și s-a dereglat la cap. Fapt ce i-a oferit posibilitatea de a se... ilumina, lumina... de a percepe,
fragmentar întâi, eternul... [...] Făcuse un rămășag! Își riscase pielea, ca să poată iubi Frumusețea unei lăptărese... trăind
între dumnezeu și diavol, cu inima ferfeniță!... plin de bani, de plăceri și de neliniști și căințe!... A pariat pe credință?...
Ce mă privești așa? A avut tot ce-a vrut, inclusiv grațiile lăptăresei. Dar i s-a părut apoi că lumea e ... limitată! [...] A
mâncat la mere și la pere, he, he...” (223). [...] Da, voia să oprească timpul pe loc, imbecilul!” (224).
În piesa lui D. R. Popescu, mitul omului care și-a vândut sufletul diavolului este amintit și de personajul
Elena, care îi povestește lui Stoker despre Theophilus, cel care, în secolul al șaselea, a făcut un pact cu diavolul
pentru a-și recâștiga gloria gloria pierdută, dar a regretat această alianță și s-a rugat Fecioarei Maria să fie iertat,
iar Dumnezeu i-a acordat iertarea.
Studiile critice publicate începând cu sfârșitul anilor 1990 au analizat cu multă atenție relația dintre
romanul lui Stoker și opera lui Goethe. În cazul lui D. R. Popescu, cred însă că e vorba despre capacitatea
scriitorului de a percepe intuitiv sensurile profunde ale unei opere: ceea ce critica de specialitate a dovedit cu
numeroase argumente literare și biografice – asocierea dintre Dracula și Faust – era deja sugerat prin intuiția
dramaturgului român.
Piesa Faust de Goethe a fost adaptată pentru dramatizarea de la Lyceum de către irlandezul William
Gorman Wills, care, la fel ca Stoker a absolvit Trinity College din Dublin. Între cei doi era o relație de prietenie,
iar înainte de punerea în scenă au existat anumite consultări între directorul teatrului și scenarist. În varianta
jucată la Lyceum, există o scenă în care câțiva bărbați încearcă să îl ucidă pe Mefistofel cu cuțitele, dar, la fel ca
Dracula, el nu poate fi ucis. În varianta lui Wills un dulău se transformă în demon, iar în Dracula vampirul se va
transforma de asemenea într-un câine. Această dramatizare Faust a debutat în 1885 și s-a jucat de 792 de ori,
aducând un venit de 250000 de lire, cel mai mare succes financiar pe care l-a avut vreodată Teatrul Lyceum.
Volumele Faust de Goethe s-au vândut într-un număr impresionant după aceste spectacole7.
Actorii de la Lyceum au jucat Faust și în timpul turneelor pe care le-au avut în Statele Unite ale
Americii. În jurnalul dedicat lui Henry Irving, Bram Stoker se arată impresionat de succesul pe care
dramatizarea lui Faust a avut-o în America. El a observat că interesul spectatorilor a fost și mai mare în orașele
în care locuitorii aveau o anumită atitudine religioasă. Astfel, locuitorii din Boston, cetățeni cu vechi convingeri
puritane, în care frica de diavol era destul de puternică, au cumpărat bilete, într-o singură seară, în valoare de
4582 de dolari, o sumă foarte apropiată de recordul absolut la vânzarea de bilete de teatru din America acelor
timpuri. Acest record de vânzări a coincis cu ziua de naștere a lui Henry Irving, care împlinea cincizeci de ani.
La o reprezentare matinală în Filadelfia, oamenii au venit într-un număr atât de mare, încât au rupt ușile sălii de
spectacol. După ce s-au vândut toate biletele cu locuri, publicul a cumpărat un număr de bilete în picioare ce
depășea posibilitățile de spațiu ale încăperii. Majoritatea locurilor în picioare au fost cumpărate de femei, iar
sala s-a umplut atât de repede, încât cei care își cumpăraseră din timp bilete nu și-au mai putut ocupa locurile.
Doar poliția a putut să restabilească ordinea și spectacolul să înceapă în bune condiții8.
În articolul „For the Dead Travel Fast: Dracula in Anglo-German Context”, Diane Milburn identifică
mai multe puncte comune între Faust de Goethe și romanul Dracula. La fel ca Mefistofel, Dracula nu poate intra

7
Paul Murray, From the Shadow of Dracula. A Life of Bram Stoker. London, Sydney, etc: Pimlico, 2005, p. 183.
8
Elizabeth Miller (editor), Bram Stoker’s Dracula. A Documentary Journey into Vampire Country and the Dracula Phenomenon.
Pegasus Books. New York, 2009, p. 133.
367
 CICCRE I 2012
într-o încăpere decât invitat; Mefistofel se transformă într-un pudel negru, iar Dracula se preschimbă într-un
câine imens la Whitby. Van Helsing își informează prietenii că marele vampir a fost un alchimist care și-a
vândut sufeltul diavolului după ce a frecventa școala de vrăjitorie de la Scholomanace, lângă Sibiu, unde fiecare
al zecelea școlar era luat de diavol drept plată pentru studiu9.
La fel ca în romanul lui Stoker, piesa lui D. R. Poescu este o rescriere a conflictului dintre bine și rău /
întuneric și lumină / Dumnezeu și diavol. Personajul Stoker este reprezentat ca un căutător al adevărului absolut,
care știe că „cine nu este demn, nu-l întâlnește pe Dumnezeu” (p.214) și care, în oglinda sa, poate poate vedea
cerul și pe Dumnezeu (p. 215). Scrisul este o cale de cunoaștere a binelui și a răului, dar și o înrolare în lupta
dusă împotriva celui rău, prin care personajul trebuie să treacă, înfruntând proba ispitirilor. Stoker se
autocaracterizează ca un luptător în slujba binelui:
„STOKER: Mă lupt cu... diavolul? Scriu articole... adică piese și romane împotriva răului?” p. 246.
Dracula, de asemenea, îl percepe pe Stoker ca pe un slujitor al credinței creștine, pe care trebuie să îl
atragă de partea sa: „CONTELE:
Acest englez ciufut nu
Vrea să împlinească ce chiar el vrea!
Despotismul clerical i-a intrat
În sânge ca un sifilis
Şi el e obligat şi în vis
Să stea călare pe cal
(pauză scurtă)
Pe calul clerical, acest animal
Mai fioros decât orice cal!
Stoker, eşti un tembel!
La dracu, la dracu Stoker, cu acel
Fals eroism al credinţei
Ce ţi-a intrat în cerebel!” (239).
Pentru a scrie despre rău, Stoker trebuie să îl cunoască. De aceea, după confruntările cu Dracula și alte
personaje demonice, scriitorul își dă seama că a „nimerit într-un... laborator diabolic... în infern” (266). Forțele
răului își unesc puterile în încercările repetate de a-l ispiti pe scriitor.
La fel ca romanul scriitorului irlandez, drama lui D. R. Popescu prezintă conflictul dintre credinţa
creştină şi forţele lui Dracula, iar personajul Stoker e reprezentat ca oscilând între cele două tabere.
Notele romancierului Bram Stoker arată că acesta a schimbat numele contelui vampir tocmai datorită
semnificației poreclei Dracula în limba română. În timpul sejurului său la Whitby, autorul irlandez a citit o carte
despre Țara Românească și Moldova, intitulată An Account of Wallachia and Moldavia..., scrisă de William
Wilkinson, care fusese consul al Angliei la București în perioada 1814 – 1818.10 În acest volum Stoker a citit
despre Vlad Dracul și despre fiul acestuia, Dracula, și a observat o notă de subsol în care Wilkinson explica
faptul că în limba română Dracula înseamnă Diavolul. Aceasta explicație a fost copiată de romancier, iar numele
Dracula apare în note scris cu majuscule (DRACULA), chiar dacă în volumul lui Wilkinson majuscula e doar la
începutul cuvântului. Acest detaliu arată că Stoker a subliniat ideea, iar această însemnare l-a determinat să
schimbe numele contelui vampir. Ideea luptei dintre bine și rău, între forțele luminii și ale întunericului a stat la
baza romanului încă dinaintea stabilirii locației în Transilvania și a numelui Dracula, căci această temă stă și la
baza volumului de basme Under the Sunset, pe care Bram Stoker îl publicase în 1881.
Asocierea dintre personajul Dracula și diavol stă, de asemenea, la baza piesei lui D. R. Popescu. La
prima întâlnire cu Stoker, Dracula, sub masca îmblânzitorului de furnici se definește ca cel care „îi slobozește
din iad pe ortacii săi” (225).

9
Diane Milburn, For the Dead Travel Fast: Dracula in Anglo-German Context, în Dracula: The Shade and the Shadow, editat de
Elizabeth Miller. Westcliff-on-Sea, U.K., Desert Island Books, 1998, p. 43-44.
10
Vezi nota biografică despre William Wilkinson în Carmen Andraș, Elena Butoescu, Maria Costea, Marius Crișan și Cornel
Sigmirean, An Imagological Dictionary of the Cities in Romania Represented in British Travel Literature, Târgu Mureș, Editura
Mentor, 2012, p. 361.
368
 CICCRE I 2012
Piticul, un personaj grotesc din grupul de demoni care îl înconjoară pe Dracula în drama lui D. R.
Popescu, explică:
„PITICUL: Ducem un... Război magic! Da. Da! Căci... cu toată uzura timpului, steaua ... lui DRACULA nu s-a
stins! (Se aude o ceartă... Gălăgie! Sticle sparte etc.) E o messă – o slujbă neagră... Da, o isterie împotriva lui
Dumnezeu! (Ia din roabă o sticlă şi o sparge) Trebuia s-aduc ţepele... să tragem peştele, găina, mielul în ţeapă!...
(Linişte) Şi pe cine s-o mai nimeri! ... [...]
STOKER: Ce cântă?
PITICUL: Draculicântarea. O... o voracitate euharistică-sfântă îi cuprinde!... Vine sezonul nunţilor!...(Râde.)
Căsătodrăcia! Rutul e folositor omului! Condiţii pentru însurătoare? Fata nu e neapărat nevoie să fie virgină....” (254).
La rândul său, Piticul admite că este și el „răul absolut” (266), fiind înzestrat cu aripi de liliac, canini
uriași și o concepție demonică despre viață.
Într-un discurs luciferic, Dracula se autocaracterizează ca fiind „noul... Mesia” (p. 259), iar într-un alt
dialog cu Stoker afirmă: „Eu sunt de când lumea și pământul! (Revoltat) Dar mi s-au pus bețe în roate!” (p. 223).
Stoker își dă seama că în opera sa va trebui să scrie despre „un profet al infernului” (p. 237) și să
realizeze „portretul prințului demonilor, Dracula...” (252).
Observăm și în piesa lui D. R. Popescu conflictul dintre lumnină și întuneric, ca simbol al luptei dintre
bine și rău, între Dumnezeu și Satanail. În momentul în care Henry îi vorbește lui Stoker despre puterile celui
rău, „lumina soarelui se-nvinețește, cuprinsă parcă de-un mister” (p. 217) și „ziua se-ntunecă în plină amiază”
(p. 218). Atunci Henry îi pune lui Stoker una din întrebările fundamentale ale în piesei:
„HENRY: [...] Cine schimbă roata lumii cum vrea el?... [...] Cine ai vrea să-ți treacă pragul? Elena din Troia?
Dumnezeu, sau blândul smolit Satanail? Dar ascultă-mă, prietene! Vreau să-ți arăt ce am pictat... (Aruncă pânza de pe
șevalet etc.) Privește! Vlad Dracul!...
STOKER: Și despre Dracul ăsta vrei să scriu eu o piesă?
HENRY: Nu, despre fiu-său! Despre Dracula. Dracula este fiul lui Dracul.”
Ca în romanul lui Bram Stoker, în piesa lui D. R. Popescu, atracția sexuală este cea mai puternică formă de ispitire.
Tabloul „Diavolul englez” începe cu prima replică a contelui:
„CONTELE: Nici o lege din Univers nu e mai
Puternică,
Nici legea rotirii stelelor,
Nici legea creșterii cucutei din țărână,
Nici măcar legea gravitației
Nu este mai puternică
Decât atracția
Dintre un bărbat și-o femeie
Pe care noi o numim iubire.” (228)
În locul venirii mântuitorului, Îmblânzitorul de furnici (o altă mască a lui Dracula) îi propune lui Stoker
să se bucure de prezența lăptăresei care vine odată cu acesta:
ÎMBLÂNZITORUL: Venirea mântuitorului, Bram Stoker? Parcă așa spui că te cheamă... (Arată spre cer.) Îl
aștepți de pomană! Eu sunt aici, drăguță, ți-am adus și lăptăreasa. (227)
Contele însuși se arată cuprins de poftele trupului și consideră aceste tentații ca valori ale celor care se
lasă ispitiți:
„CONTELE: şi mare amator de muieri. (O ciupeşte de fund pe contesă)
STOKER: Eşti un obsedrac sexual.
CONTELE: (Amuzat) Asta o să-mi aducă destule adepte. Se vor organiza marşuri... excursii... ca să-mi vadă
locurle pe unde-am trăit şi muncit... Fiecare sperând să mă întâlnească măcar... în sufletul său (p. 234).
Pe de altă parte, Dracula este perceput ca un simbol al necunoscutului, al dorinței de cunoaștere:
„STOKER: Fără tine nu ştiu dacă aş mai avea senzaţia că pătrund în spaţii necunoscute... (Ridică tabloul de jos.)
că se deschid în faţa mea uşi tainice... şi că astfel poţi vedea şi ... simţi ... Necunoscutul!” (251).
În piesa lui D. R. Popescu, prezența lui Dracula se reflectă atât în proiectarea unei lumi îndepărtate, cât
și în apropiere. Pe de-o parte, Dracula este un simbol al lumii de dincolo de moarte, ale cărei semne se transmit
către cei care sunt încă în viață. Pe de altă parte, Dracula este prezent în viața de zi de zi a autorului, luând forma
prietenului său sau chiar forma autorului însuși. Dracula este dublul personajului Stoker și de aceea este
reprezentat ca o mască a lui Henry Irving.
369
 CICCRE I 2012
Romanul Dracula de Bram Stoker stă sub semnul unei profunde dualități, întreaga operă reprezentând
lupta dintre bine și rău, întuneric și lumină, viață și moarte. Dincolo de cadrul narațiunii, această luptă se dă
în sufletul personajului. Relația dintre Contele Dracula și Jonathan Harker e una duală: atunci când Harker se
uită în oglindă, nu îl vede pe Dracula, care se află în spatele său, ci observă doar propria reflec ție, iar când un
personaj episodic îl vede pe Harker la geamul castelului vampiric, îl confundă pe acesta cu Dracula și îl
numește „monstru”11.
Stoker, personajul lui D. R. Popescu, îl numește pe Henry un „ins cu două fețe”, un Ianus ce „privește
cu o față înainte și cu una înapoi” (215). Raportul de complementaritate între Stoker și Irving a fost discutat de
critica literară mai ales după 1996 – an în care apare o biografie a lui Bram Stoker scrisă de Barbara Belford.
Autoarea își baza cartea pe asemănarea relației Dracula – Harker cu relația dintre Bram Stoker și Henry Irving.
E surprinzător că acest aspect a fost sugerat într-o piesă de teatru româneasca scrisă înaintea cărții de succes a
Barbarei Belford.
Belford consideră că „fața nevăzută în oglindă reflectă sufletul, revelând aspectele întunectae, păcatele
ascunse, șocul autorecunoașterii. În fața lumii fiecare poartă o mască, dar, pentru a se vedea pe sine, se uită în
oglindă. Izolat în impenetrabilul castel, Jonathan Harker se confruntă cu dublul său. [...] Sensurile duble și
identitățile duble activează în Dracula, așa cum au activat în viața autorului”. Discutând relația Stoker – Irving,
Barbara Belford pornește de la o caricatură de epocă, în care Herny Irving este reprezentat în prim plan,
aranjându-și tacticos nodul de la cravată, iar Bram Stoker este undeva în colțul imaginii, fiind astfel prezent și în
același timp absent din desen12.
Studiile literare au subliniat o anumită similitudine între vampirul Dracula și actorul Henry Irving13.
Criticii au identificat chiar câteva trăsături fizice pe care vampirul le-ar fi „împrumutat” de la marele actor, cum
ar fi înălțimea, nasul acvilin sau accentul inconfundabil. Într-o dramatizare a piesei Vanderdecken, machiajul și
interpretarea lui Irving reușesc să creeze impresia unui „mort în viață”, ai cărui ochi de jăratec sclipesc pe fața
albă ca marmura14. Irving avea o personalitate puternică, prin care îi domina pe ceilalți, iar cariera lui Stoker a
fost umbrită de personalitatea marelui actor. La moartea lui Bram Stoker, prietenul său, Hall Caine (cel căruia îi
este dedicat romanul Dracula) scrie un necrolog în care sublinază fervoarea cu care Stoker l-a ajutat pe Henry
Irving. În Personal Reminescences of Herny Irving, Bram Stoker își amintește că un reporter american căruia nu
i-a permis să însoțească trupa de actori în turneul din S. U. A l-a jignit, scriind despre el că are o poziție
intermediară între valet și secretar.
Elizabeth Miller e mult mai rezervată în privința raportului dintre Henry Irving și personajul Dracula. Ea
arată că în cele două volume memoriale Personal Reminescences of Herny Irving publicate în 1906, Stoker își
arată admirația față de marele actor, pe care nu îl critică în niciuna dintre pagini. Unii critici consideră însă că o
asemenea admirație poate ascunde și anumite complexe ale admiratorului, iar de aici încep multe speculații
legate de relația dintre Stoker și Irving15.
Dacă în cazul relației interpersonale dintre Stoker și Irving părerile sunt împărțite, nu încape nicio
îndoială că Stoker a fost profund influențat de maniera excepțională în care Irving își juca rolurile. Chiar și
personajele negative le întruchipa într-un mod impresionant, iar unul dintre cele mai celebre roluri ale sale era
Mefistofel din Faust, un rol pe care l-a jucat de 792 de ori. Se pare că în varianta originală a romanului Dracula
chiar a existat o comparație între Mefistofel și Dracula16.
În piesa lui D. R. Popescu, corespondența dintre Henry și Dracula e sugerată încă din primele pagini ale
operei. În tabloul întâi, „Toba de aramă”, Henry e perceput de Stoker ca un om fără umbră, sau o „umbră...
consistentă” (p. 212). Atunci când Stoker aprinde o lumânare pentru a face lumină în jur, Henry o stinge. La fel
ca Henry, Dracula îi cere lui Stoker să scrie o piesă excepțională, care să aducă faimă eternă atât personajului

11
Bram Stoker, The New Annotated Dracula, editor Leslie S. Klinger, New York, London. W. W. Norton & Company, 2008, p. 92.
12
Barbara Belford, op. cit., p. 5-6.
13
Biografia lui Stoker scrisă de Barbara Belford se bazează pe ideea că Irving a fost modelul lui Stoker pentru Dracula.
14
Elizabeth Miller, Dracula: Sense and Nonsense, p. 36.
15
Ibidem, p. 63.
16
Ibidem, p. 66.
370
 CICCRE I 2012
istoric, cât și autorului. Henry devine un simbol al ispitelor omenești, fiind asociat cu jumătatea slabă a
personajului Stoker. Asocierea dintre diavol și Henry apare în tabloul al doilea, „Pădurea de nuci”, în care
Stoker își amitește scena din copilărie în care a fost urmărit de diavol. În acele momente, Stoker nu-l mai
recunoaște pe actor, iar Henry îi spune că dacă ar fi diavolul s-ar îmbrăca în fustă și l-ar „convinge de orice” și
că, decât zeu, ar prefera să fie diavol (p. 215). Henry îl pictează pe Vlad Dracul fără cruce la gât, motivând că
„astăzi ... pare nostim să-l vezi pe Dracul cu crucea la gât” (p. 219), iar când actorul aduce critici bisericii, Stoker
i se adresează cu apelativul Mefisto: „Mefisto, afurisitule, tacă-ți fleanca!” (p. 220). Actorul din piesa lui D. R.
Popescu se declară un „ateu” care „nu-l suportă pe El (arată în sus cu degetul) din ziua când i-a alungat din rai
pe cei doi ierbivori” și care îl „preferă pe Satan, care are câte umbre vrea, câte chipuri vrea...” (p. 220). În
tabloul „Diavolul parfumat” Henry însuși afirmă: „Eu sunt un vampir!...” (281), iar Lăptăreasa Elena îl
recunoaște pe Henry ca fiind vampirul care se urcă în turn și strigă numele celor care vor muri, cel care stigase și
numele lui Bram Stoker (282).
La fel ca în romanul Dracula de Bram Stoker, contele vampir se poate metamorfoza. În Dracula acesta a
luat identitatea lui Jonathan Harker. În piesa lui D. R. Popescu, vampirul ia identitatea lui Henry. În tabloul
„Diavolul parfumat” Lăptăreasa Elena poartă o discuție cu Stoker și cu Henry, iar aceștia își schimbă identitatea
între ei, fiecare declarând că este celălalt. De afară se aude scheunatul lupilor la lună, din mijlocul zăpezii, iar la
finalul tabloului Elena urlă că „Henry Irving îi bea [...] sângele lui Bram Stoker!” În penultimul tablou,
„Solemnitatea ninsorii”, Îmblânzitorul de furnici este demascat de Stoker: după ce îi dă peruca jos, Stoker îl
recunoaște pe Henry Irving.
Didascaliile de la finalul piesei sugerează, de asemenea, identitatea dintre cele două personaje:
„(Dacă regizorul consideră că e bine, Henry va veni îmbrăcat întâi precum Îmblânzitorul de furnici, apoi precum
Contele, Dracula... Iar Elisabeta va fi Lăptăreasa, Elena...)” (p. 320).
O altă idee fundamentală a piesei lui D. R. Popescu este că cea mai bună exprimare a tensiunilor
existențiale ce îl macină pe autor se poate realiza prin teatru, mai degrabă decât prin roman 17. În dialogul dintre
Henry și Stoker, actorul face următoarea propunere:
„HENRY: Scrie romanul dacă ți-este mai ușor, și pe urmă... găsim pe cineva să-l facă piesă de teatru. Ești un
romancier!” (p. 218).
Prins la mijloc în lupta dintre bine și rău, personajul Stoker pledează pentru funcția cathartică a teatrului,
afirmând:„ Eu iubesc – încă! – titanismul pornit de la greci, acea dorinţă de înalt, a trăirii, acea putere a minţii de
a opri vulturul în zbor!...” (252). După ce se autocaracterizează ca „Bram Stoker, cronicar de teatru din Dublin”,
personajul își exprimă crezul literar:
„Am vrut să spun că teatrul este un teritoriu sacru în care trăim o redobândire a simţirii, dar mi s-a părut că e mai
nimerit spus că teatrul este o ţară de flori în care florile prostiei şi ale urâtului nu înfloresc decât în oglinzi şi doar ca să
arate răul, care este umbra binelui, poate învinge doar când binele doarme. Când binele doarme, se nasc monştri. Din
somnul binelui... Eh! Dar cine mai poate despărţi apele Mării Roşii?... binele de rău?... Există o confuzie chiar între
Dumnezeu şi diavol, fapt ce face ca să ascultăm adâncul din noi cu o şi mai mare confuzie. Dacă bisercia poate să -şi
piardă zidurile... şi cedincioşii, da, risipindu-se în bisericuţe, secte... teatrul, speram eu, poate apropia oamenii prin
aceeaşi bucurie!” (251). Convingerea sa este că „fără actori lumea e mai săracă [...], iar fără artă lumea nici nu există, e
o ficţiune a unui nebun!” (p. 253).
În stilul postmodernist, dramaturgul român se include și pe sine în dialogul personajelor. Astfel, Dracula
îi spune lui Stoker că peste un secol, istoria lui va fi rescrisă de un „ins din Transilvania şi de lângă Dunăre...
(Surâde.) Unul – Popescu.”, într-o „mărturisire târzie, ca să-i încurcăm pe cititori” (238).
Dincolo de referirile lui D. R. Popescu la biografia romancierului irlandez, precum și la câteva momente
importante din scrierea cărții care l-a făcut celebru, piesa de teatru B. Stoker și Contele Dracula impresionează
prin profunzimea simbolurilor și printr-o viziune originală asupra scriitorului Stoker – o perspectivă inedită în
contextul dramaturgiei românești.

17
Nu știm dacă D. R. Popescu a citit despre varianta dramatizată a romanului Dracula, pe care Stoker a scris-o înainte de
publicarea romanului. Henry Irving a asistat la această lectură pe roluri și singura apreciere pe care a făcut-o a fost: „îngrozitor!”
(„dreadful”), după care a părăsit sala.
371
 CICCRE I 2012
Autorul piesei B. Stoker și Contele Dracula... surprinde sensurile profunde ale romanului stokerian,
depășind închistarea în discutarea relației dintre voivodul Vlad Țepeș și vampirul Dracula. Dramaturgul român
sugerează că dincolo de orice dimensiune mimetică, romanul Dracula de Bram Stoker este o ficțiune de factură
mitologică, o carte despre întrebările profunde ale vieții, plină de simboluri, dualități și contradicții. Așa cum,
dealtfel, este și replica postomdernă a lui Dumitru Radu Popescu.

Bibliografie:
Andraș, Carmen / Butoescu, Elena / Costea, Maria / Crișan, Marius / Sigmirean, Cornel, An Imagological Dictionary of the
Cities in Romania Represented in British Travel Literature, Târgu Mureș, Editura Mentor, 2012.
Belford, Barbara, Bram Stoker. A Biography of the Author of Dracula. London: Weidenfeld & Nicholson, 1996.
Comloșan, Doina, Teoria textului literar, Timișoara, Editura Universității de Vest, 2003.
Crișan, Marius, Bram Stoker's Transylvania: between Historical and Mythical Readings in „TRANS - Internet Journal for
Cultural Studies”, Nr. 17, aprilie, 2010, [Link]
Crișan, Marius, Website-ul proiectului de cercetare Impactul unui mit: Dracula și imaginea României în literaturile
britanică și americană, [Link].
Miller, Elizabeth, Dracula: Sense and Nonsense. Southend-on-Sea, Desert Island Books, 2006.
Miller, Elizabeth (editor). Bram Stoker’s Dracula. A Documentary Journey into Vampire Country and the Dracula
Phenomenon. Pegasus Books. New York, 2009.
Milburn, Diane, For the Dead Travel Fast: Dracula in Anglo-German Context, in Dracula: The Shade and the Shadow,
editor Elizabeth Miller. Westcliff-on-Sea, U.K., Desert Island Books, 1998, p. 43 – 44.
Murray, Paul. From the Shadow of Dracula. A Life of Bram Stoker. London, Sydney, etc: Pimlico, 2005.
Popescu, Dumitru Radu, B. Stoker și Contele Dracula. Teatru, [Bram Stoker and Count Dracula. Plays] Timișoara, Editura
Amarcord, 2002.
Stir, Victor, „Lansare Dracula în ziua cu cei trei de șase” [Dracula book launch in the day with three six] în Mesagerul.
Cotidian independent de Bistrița – Năsăud, 07/06/2006, preluat de pe pagina web:
[Link] .
Stoker, Bram, The New Annotated Dracula, editor Leslie S. Klinger, New York, London. W. W. Norton & Company, 2008.
Tucan, Dumitru, Introducere în studiile literare, Iași, Editura Institutul European, 2007.

372
 CICCRE I 2012

Adrian DAMŞESCU Posibile modificări ale ortografiei limbii române

(Universitatea „Transilvania” din menite apropierii de celelalte limbi romanice, întăririi
Braşov)
unităţii celor două Romanii

Abstract: As the title hints, this work proposes some possible changes in Romanian orthography, changes that may make
Romanian more similar to the other Romance languages and to languages that use Latin script in general. One such change
is writing the typical Romanian phonemes using the original vowels, as they appear in English, French, German or
Portuguese, adding a sign to signal the different pronunciation. This means that three letters of the current Romanian
alphabet would disappear ( “ă”, “â” and “î ”) and five new vowels would be used instead (derived from the already existing
vowels “e” , “u” and “o” by adding some signs to them: „ě” and “ê,” “ǒ,” “ô” and “û”). Another advisable change is
creating a system of signalling tonic vowels through tildes, so that they can be distinguished from atonic ones. This would
make, in the author’s opinion, the Romanian language more logical, transparent, regular, more similar to other Romance
and European languages, and, of course, easier to learn for foreigners.

Keywords: Romanian language, Romanistic studies, ortography, phonology, phonetics

Rezumat: După cum reiese din titlu, prezenta lucrare propune câteva posibile schimbări în ortografia limbii rumâne,
schimbări menite a o apropia de celelalte limbi romanice sau scrise cu alfabet latin. Este vorba de utilizarea pentru redarea
grafică a fonemelor típice limbii române (dar cu forme asemănătoare şi în alte limbi precum portugheză, franceză, engleză,
germană) prin vocalele primitive cărora să li se adauge un semn particular. Aceasta ar duce şi la dispariţia din alfabet a
actualelor llitere „ă”, â” şi „î” (care s-ar transforma în litere cu semne particulare, ca şi celelalte trei vocale, „e” , „u” şi „o”:
„ě” şi „ê”, „ǒ”, „ô” şi „û”.
Un alt aspect este cel legat de introducerea unui sistem de marcare prin tilde a vocalelor tonice, pentru a le
diferenţia de cele atonice, pronunţate uneori aproape imperceptibil, şi care acum se scriu la fel. Aceasta ar face, în opinia
autorului, ca româna să fie mai logică, mai regulată, mai transparentă, mai asemănătoare cu limbile romanice şi europene
înrudite, şi, desigur, mai uşor de îinvăţat de către străini.

Cuvinte-cheie: limba română, romanistică, ortografie, fonologie, fonetică

Aceste modificări pleacă de la premiza că actuala ortografie nu redă de multe ori în mod corect originea
cuvintelor (pentru a le putea diferenţia între ele), după cum nici nu marchează întotdeauna diferenţa de pronunţie
între anumite vocale, în funcţie de puterea şi intensitatea lor.
O ortografie bazată pe criterii etimologice şi de pronunţie ar facilita invăţarea limbii române de către
străini, făcând-o mai clară, mai transparentă, mai asemănătoare cu celelalte limbi (în special romanice), mai
„europeană”. Se propune în fapt redarea grafică a vocalelor palatizate şi ocluzate prin vocala din care provin cu un
semn particular (nu numai prin vocalele „a” şi „i” cu semne particulare cum se întâmplă în prezent), precum şi
marcarea vocalelor tonice prin tilde, pentru a le deosebi de cele neaccentuate. În actuala eră a Internetului în care
există tendinţa de a suprima (din comoditate) diacriticele, riscul confundării diferitelor cuvinte este mărit („a rade”
in loc de „a rîde” ca sa dau doar un exemplu strident, fiind vorba de un verb care provine de la latinescul „rido,
ridere”, la fel „râu” în loc de „rîu” (lat. „rivus” ar putea fi confundat cu „rău” (de la latinescul „reu”, ‘dat în
urmărire, căutat de justiţie’, care normal ar trebui redat grafic printr-un „e” cu semn particular).
După cum se ştie, vocala deschisă provine din cele trei vocale puternice, „a”, „e” şi „o”, dar este redată
grafic numai printr-una dintre ele cu un semn particular (ă); ceea ce propune prezenta lucrare este să se folosescă
toate cele trei, în funcţie de provenienţă. Astfel, considerăm ca ar fi corect să se scrie „a supěrà” în loc de „a
supăra”, întrucât vocala arhaică este „e” (lat. „superare”), „a měsurà” în loc de „măsura”, „a rěcì” în loc de
„răci” (ceea ce ar uniformiza cu adjectivul „rece”); la fel formele compuse ale verbelor cu prefixe precum „re”(
„res”), „ne” , „pre” sau „stre” („a rěsponde” în loc de „a răspunde”, „a rěsunà” în loc de „a răsuna” , „a

373
 CICCRE I 2012
rěsturnà” în loc de „a răsturna”, „a rětăcì” în loc de „a rătăci”, „a rěspêndì” în loc de „a răspândi” ; „a něpědi” în
loc de „a năpădi” , „a prěpědì” în loc de „a prăpădi”, „a plěmědì” în loc de „a plămădi”; „a strěmutà” în loc de „a
strămuta”, „a învěţà” în loc de „a învăţa” etc. Alterarea „e”-ului primitiv al prefixului „de” de asemenea ar
trebui redată grafic printr-un „e” cu un semn particular, nu printr-un „a”, ceea ce ar contribui la regularizarea
limbii, întrucât nu este corect ca pe de o parte să avem verbe formate prin compunere gen „a depăşi” iar pe de
alta să avem „a dărâma”, ca să dau un exemplu la întâmplare, normal ar fi să se scrie „děrâmà”.
Dar cea mai absurdă este redarea grafică printr-un „a” cu semn particular a „e”-ului alterat de la pers. I sing. a
Indicativului la verbe precum „a vedea” sau „a suferi” în situaţia în care la restul persoanelor precum şi la majoritatea
celorlalte moduri şi timpuri se pronunţă şi se scrie „e” („văd, vezi vede, vedem, vedeţi, văd/vede” respectiv „sufăr,
suferi, suferă, suferim, suferiţi, suferă” (…) este absolut aberant, normal ar fi să se folosească „ě”. Alt exemplu de
acelaşi tip este redarea grafică a adj./subst. „sârb”/„sârbesc” în condiţiile în care în substantivul-bază apare clar altă
vocală („Serbia”), vocală existentă în toate celelalte limbi (engl. „serb”, span. „serbio”,fr. „serbe” etc.
Chiar şi acest atât de frecvent „să” corect ar fi să se scrie „sě”, cu aceeaşi vocală cu un semn particular
ca şi atâtea şi atâtea cuvinte, precum pronume (personale, reflexive şi posesive), substantive si adjective, ceea ce
le-ar face să fie mai logice, mai uşor de învătat de către străini (în special vorbitori de limbi romanice), mai
regulate: „mě” în loc de „mă” (pronume personal complement direct şi reflexiv, pers. I sing), „těu” şi „sěu” în
loc de „tău” şi „său”, la fel „těi” şi „sěi” (posesive); în loc de „număr”, „numěr” (ceea ce ar şi regulariza cu
pluralul „numere”), în loc de „împărat” „împěrat”, în loc de „sălbatic” „sělbatec” (de la latinescul „silva / selva”,
span. „selva”- ‚junglă’, „selvaje”), în loc de „rău” „rěu” (ceea ce ar şi regulariza cu femininul „rea”; la fel
„pěcat” (de la „pecatus”, span. „pecado”, it. „pecato”, fr. „peché”), „bětrân” (de la „veteranus”, span. „veterano”
-se pronunţă „beterano”), „a pěsà” şi „apěsat” (span. „pesar”, „peso” -‚greutate’), tot aşa substantivele „ ţěrm”,
„těrâm”, „ţěran”, „sěptěmână”, „mělai” (provine de la subst. „mei”), „ospěţ” şi „a ospětà” („ hospedar” în limba
spaniolă, cea mai importantă limbă romanică) etc.
Atunci când fonemul provine din vocala iniţială „o”, logic ar fi să se folosească aceasta cu un semn
particular : „pǒi” în loc de „păi” (ceea ce ar şi regulariza cu compusul „apoi”, la fel „dupǒ” în loc de „după”, „fǒră”
în loc de „fără”, „fǒraş” în loc de „făraş”, „a cǒşunà” în loc de „căşuna”, „mǒrunt” în loc de „mărunt”, „Mǒrǒşti” şi
„Mǒrǒşeşti” în loc de „Mărăşti” respectiv „Mărăşeşti” (ceea ce ar face mai transparentă originea acestor toponime,
care provin, ca şi „Moreni”, „Moroieni” sau „Măureni” din alte zone ale ţării de la denumirea populaţiilor de
origine maură stabilite pe respectivele locuri- span., it. „moro”, port. „mouro”, fr. „maure”, denumire asemănătoare
în româna veche întrucât avem denumiri de populaţii gen „moroşeni” sau de persoane „Moromete”) etc.
În ceea ce priveşte vocala închisă aceasta este actualmente redată grafic printr-un „i” cu semn particular la
începutul cuvintelor şi cu un „â” în interior, când de fapt provine din toate cele cinci vocale, propunerea fiind să fie
transcris prin fiecare din aceste cinci vocale, cu un semn particular (acelaşi), în funcţie de provenienţa lor. Am avea în
acest mod „têněr” în loc de „tânăr” (lat. “tener”), „mormênt” în loc de „mormânt” (lat. „monumentum”), „sěmênţă”,
respectiv „a seměnà” şi “a însěmênţà” în loc de „sămânţă” şi celelalte (ceea ce ar face să se vadă mai bine patronimul
„sem”, „semen” şi ar apropia de cuvinte din aceeaşi familie precum „semeţ” sau „seminţii”, ca să nu mai vorbim de
apropierea de limbile romanice occidentale- span. „semen”, fr. „semence”), la fel “sêmbure” (span. „sembrar”, fr.
„sembler” cu diferenţele cunoscute la nivel semantic); “vênat” în loc de “vânat”, “têmp” şi “têmpit” în loc de „tâmp”
respectiv „tâmpit”, „frêu” în loc de „frâu” (provine de la „fren”), „a sfêrşì” în loc de „sfârşi”, „têmplă” în loc de
„tâmplă”, la fel „têmplar”, „a întêmplà” (compus al unui arhaic „templar”, ca şi „contempla”, azi substantivat), „a
aztêmpěrà” (formă compusă a lui „tempera”: „ad”+ „temperare”) ş.a. Am avea totodată „fôntână” şi „fôntânar” în loc
de „fântână”/ „fântânar”, „rîu” în loc de „râu” (lat. „rivus”), „rîpă” în loc de „râpă” (lat „ripa”), „brîu” loc de „brâu”
(lat. „brin”), „ânger” în loc de „înger” (lat „angelus”), „ângust” în loc de „îngust” (lat. „angustus”) ; „adûnc” în loc de
„adânc” (de la latinescul „ad” + „lungum”), „a atûrnà” în locul actualului „atârna” (fiind compus al verbului „a turna”,
s-ar uniformiza cu foma necompusă şi cu ceilalţi compuşi – „a deturnà”, „a returnà”), „gût” şi „gûtlej” în locul
formelor actuale „gât/gâtlej”, „gûrlă” în loc de „gârlă”, „pûrîu” în loc de „pârâu”, „a dûrdûì” în loc de „a dârdâi”
(provin de la bascul „ur” - ‘apă’), „a bûrûì” în loc de „bârâi” (basc „buru” = ‚cap’) etc.
La prima vedere aceste schimbări par greu de realizat, par a complica, îngreuna scrierea şi a mări
numărul literelor alfabetului, dar nu este de loc aşa, fiindcă, în fapt, se propune, dimpotrivă, reducerea acestora,
nemaiapărând decât vocalele bază (cele cinci), fiecăreia putându-i-se aplica un semn particular, şi dispărând prin
urmare cele trei litere actuale ale alfabetului românesc, „ă”, „â” şi „î”. Şi ni se pare normal să dispară atâta
374
 CICCRE I 2012
vreme cât au fost introduse în mod greşit, nefiind “neapărat trebuincioase spre deosebirea radicalelor şi a
formelor flecţionare!”1, criteriu fundamental în stabilirea lingvişti importanţi, de la noi sau aiurea. Literele
trebuie să fie semne esenţial logice şi nu simplu fonetice, aşa cum afirmă şi Titu Maiorescu în Criticele sale.
Acesta, deşi combate criteriul ortografiei etimologice tip Timotei Cipariu sau Petru Maior, arată cum nici
francezii, nici nemţii, nici englezii nu recurg la litere noi sau la semne particulare pentru redarea grafică a
vocalelor alterate („e”-ului nazal spre exemplu: engl. „father”, „tender”; germ. „vater”, „wasser”; fr. „tendre”
etc.), propunând ca, dacă totuşi va fi vreodată necesară introducerea unei litere noi, aceasta să se facă strict prin
respectarea literei iniţiale căreia să i se adauge un mic semn particular2.
În timpul discuţiilor şi dezbaterilor din cadrul Conferinţei din 15-16 iunie prezentului proiect anumite voci
i-au reproşat o prea mare apropiere de principiile şi criteriile unor lingvişti etimologişti din secolul al XIX-lea, cum
ar fi deja menţionaţii Timotei Cipariu sau Petru Maior, care după cum se ştie au forţat ortografia, dar şi lexicul
limbii române dintr-o exagerată dorinţă de romanizare, creând texte artificiale. Le răspund şi acum că nu este vorba
de aşa ceva, că în niciun moment nu pretinde prezenta lucrare reintroducerea formelor primare, arhaice prin
revenirea de la o vocală clară la care s-a ajuns evolutiv la cea iniţială, aceea este normal să rămână aşa cum este.
(„masă” şi nu „mesa” cum propune Dl. Cipariu, „fata” şi nu „feta”, eu „schimb” şi nu „scaimbu” etc.).
Inclusiv neologisme rezultate din stâlcirea iniţială a cuvâtului străin (franţuzisme de cele mai multe ori)
este normal să rămână aşa cum sunt, chiar dacă la origine au fost barbarisme. „Tandru”, ca să dăm doar un
exemplu, ce provine din francezul „tendre” (vedem cum „e”-ului nazal pronunţat spre „a” francezii nu i-au găsit
de cuviinţă să-i aplice nicio modificare ortografică), deşi până la urmă îl are ca patronim tot pe latinescul „tener”
nu e normal să mai fie modificat; “tânăr” în schimb este incorect, întrucât preluarea s-a făcut direct din latină,
alterarea vocalei „e” realizându-se de-a lungul mai multor sute de ani, avem de a face prin urmare cu un termen
neaoş românesc care în nici oderivare nu are sonul „a” (doar „i”, la plural) şi trebuie făcută corectura.
Iar în continuarea comparaţiei cu ortografiile limbilor occidentale, trebuie spus că în ciuda faptului că
acestea s-au modificat mult mai puţin decât a noastră, (lucru logic având în vedere că până la jumătatea secolului
al XIX-lea limba română a folosit alfabetul chirilic), edituri actuale îi publică pe clasicii culturilor respective
(Cervantes, Shakespeare, Molière ş.a) în versiune originală, cu ortografia folosită de aceştia, în timp ce noi ne
„cenzurăm” automat clasicii aplicând ortografia actuală. Vom cita în continuare, pentru exemplificare, doar
primele două strofe din poezia eminesciană „Venere şi Madona” cu ortografia originală, pe care marea
majoritate a românilor nu au posibilitatea să le citească:
„Ideal perdut in noaptea unei lumi ce nu mai este/ Lume ce credea in basme şi vorbea in poesii,/ O! Te věz, te aud,
te cuget, těněră şi dulce veste/ Dintr-un cer cu alte stele, cu-alte raiuri, cu alţi zei. // Venere, marmură alba, ochiu de
piatră ce scăntee,/ Braţ molatec ca găndirea unui impěrat poet,/ Tu ai fost divinizarea frumuseţii de femee,/ A femeei,
ce şi astăzi tot frumoasă o revěz”3.
În ceea ce priveşte introducerea unor tilde pentru a marca tonicitatea anumitor vocale, deosebindu-le astfel de
vocalele atonice, neaccentuate, suntem de părere că aceasta este imperios necesară, în prezent neexistând, după cum
se ştie, nici o regulă ortografică în acest sens. Astfel, considerăm că redarea identică a unei vocale tonice precum „a”-
ul şi „i”- ul din finalul diferitelor cuvinte (substantive, verbe – infinitive, condiţionale şi imperfecte ale indicativului,
peroana a III-a singular a perfectului simplu, adverbe, pronume) ar trebui marcate printr-o tildă pentru a le deosebi de
vocalele finale abia perceptibile ( spre exemplu „a plecà”, în loc de „pleca”, „ar venì” în loc de „ar veni”, „voi fugì”
în loc de „voi fugi”, „făcù” în loc de „făcu”, „aşà” în loc de „aşa”, „cinevà” în loc de „cineva” etc.
Ar mai fi desigur şi alte posibile modificări ortografice care ar apropia româna de limbile romanice
occidentale (revenirea la redarea grafică a diftongilor prin diftongi si nu prin ceea ce în restul limbilor sunt
hiaturi şi se pronunţă ca atare – spre exemplu revenirea la forma în „ia” pentru imperfecte, („fugiam” în loc de
„fugeam” etc.), totul este să existe disponibilitatea instituţiilor abilitate să o facă. Cert este faptul ca aceste
modificări sunt necesare dacă se doreşte o apropiere a limbii române scrise de restul limbilor romanice şi o

1
Titu Maiorescu, Critice, Editura Librăriei Socecu &Comp., Bucureşti, 1874, p. 171.
2
Ibidem, p. 192: „Unde dar un son nou, pentru care nu există încă literă, este format din sonuri vechi, care au literele lor, acolo in
spiritul tradiţiunii latine litera cea nouă trebuie să se formeze din litera vechie corespunzětoare prin o mică adăugire grafică la
forma ei primitivă”.
3
Ibidem, p. 352.
375
 CICCRE I 2012
facillitare a învăţării (pe criterii de logică) acesteia de către vorbitori de alte limbi romanice (şi nu numai), în
vederea întăririi unităţii celor două Romanii, cea Occidentală si cea Orientală.

Bibliografie
Mussafia, A., Despre vocalizarea limbii române [Zur Rumänichen Vocalisation], Viena, 1868.
Schuchardt, Hugo, Sur l’ortographie de la langue roumaine, Paris, revista Romania, nr. 5, 1873.
Cipariu, Timotei, Elemente de limba română după dialecte şi monumente vechi, Blasiu (Blaj), 1854.
Maiorescu, Titu, Critice, Editura Librăriei Socecu &Comp., Bucureşti, 1874.

376
 CICCRE I 2012

Aida FERENCZ Expresivitatea formulelor de adresare între tineri în

(Universitatea Creştină spaţiul virtual
„Dimitrie Cantemir”, Bucureşti)

Abstract: After its initial consideration by linguists immediately after 1990, Romanian youth language has gained new
dimensions because of the new way of writing used in electronic correspondence (e-mail, chat room, SMS), becoming more
similar to spoken language. The features of this e-style can be seen in the way the writing is organized and are directly
related to the technology that the young generation is using. Evidently, the use of computers is influencing the structure of
the messages transmitted because of its demand that they be faster, more flexible and more similar to spoken language, a
situation which creates unusual forms of interference between the written and the oral, between standard language and
informal register. The message which the youth is involuntarily transmitting is that language is not only used to produce
grammatically correct sentences, but especially to express emotions, feelings, moods.

Keywords: language, young, errors, e-mail, fantasy

Rezumat: După ce s-a impus atenţiei lingviştilor, imediat după 1990, datorită noului tip de scriitura folosit în corespondenţa
electronică (e-mail, chatroom, sms), limbajul tinerilor români a căpătat noi dimensiuni, apropiindu-se tot mai mult de limba
vorbită. Trăsăturile caracteristice ale acestui e-style se regăsesc în felul în care scrisul este organizat şi sunt direct legate de
tehnologia de ultimă generaţie pe care tinerii o folosesc. Folosirea computerului influenţează în mod evident structura
mesajelor transmise în scopul de a le face mai rapide, mai flexibile, foarte aproape de limba vorbită, situaţie care creează
formule insolite de interferenţă între scris şi oralitate, între limbajul standard şi registrul familiar. Mesajul pe care involuntar
ni-l transmit tinerii este că limbajul foloseşte pentru a exprima emoţii, sentimente, stări sufleteşti.

Cuvinte-cheie: limbaj, tineri, erori, e-mail, fantezie

Deşi au existat numeroase pronosticuri pesimiste în legătură cu dispariţia treptată, dar sigură, a
comunicării scrise odată cu apariţia mijloacelor de comunicare – radioul, televiziunea, telefonia –, acestea au
fost infirmate de dezvoltarea tehnologiei, mai ales a telefoniei mobile precum şi a reţelei de Internet, care a dus
la crearea unei reţele de comunicare scrisă mult mai rapidă, mai concisă, e drept, cu un lexic foarte limitat şi cu o
sintaxă mult mai puţin elaborate în comparaţie cu stilul epistolar de odinioară. Astfel, prin transcenderea
timpului şi spaţiului, noile tehnologii au conferit scrisului trăsături care erau proprii limbii vorbite.
Walter J. Ong1 observa că scrisul reprezintă cel mai important tip de tehnologie, respectiv acela care a
marcat o ruptură în interiorul civilizaţiilor primitive prin faptul că a făcut vizibil sunetul în spaţiu, reuşind astfel
să imortalizeze şi să transmită posterităţii cuvinte şi expresii care aparţineau strict momentului vorbirii 2.
Urmând demersul lui Ong, vom observa că deşi limba vorbită aparţine în mod intrinsec omului, scrisul a
fost resimţit ca artificial, iar dezvoltarea tehnicii, mai ales a electronicii, a însemnat revenirea oralităţii, o
oralitate secundară însă, strâns legată şi consolidată de apariţia mass-mediei şi de înregistrare. Chiar dacă în
zilele noastre viaţa se desfăşoară în contexte preponderent orale, acest nou tip de oralitate, mediat de o cultură
care cunoaşte scrisul, este departe de oralitatea originară. În felul acesta, asemenea „oralităţii secundare”, care
prezintă trăsături atât de diferite faţă de oralitatea primară, şi scrisul mediat de calculator este foarte diferit de cel
din trecut. Cauza principală a acestei situaţii este faptul că în foarte multe dintre actualele contexte de

1
Oralità e scrittura. Le tecnologie della parola, Bologna, Il Mulino, 1986, p. 124.
2
Ca orice creaţie artificială, precizează Ong, scrisul are o valoare inestimabilă în dezvoltarea potenţialului intelectual uman,
implicând transformări ale structurilor mentale. Pentru a trăi mai bine şi a înţelege mai mult avem nevoie, susţine Ong, nu numai
de apropiere, ci şi de distanţă, iar cuvântul scris îi conferă omului exact această posibilitate.
377
 CICCRE I 2012
comunicare (sms-uri, e-mail, mesagerie instant, chatroomuri etc.) scrisul şi-a pierdut solemnitatea de odinioară
devenind o activitate în mare măsură informală, pentru că mesajele se schimbă în general între prieteni, drept
pentru care nu există inhibiţii legate de eventualele greşeli gramaticale şi de posibilitatea de a fi judecaţi şi
sancţionaţi pentru ele. Timpul de scriere al unui mesaj trebuie să fie cât mai scurt şi să se preteze unei lecturi tot
la fel de rapide. E important de avut în vedere faptul că în decursul unei perioade de timp limitate calculatorul şi
Internetul au părăsit sfera restrânsă a profesioniştilor, au pătruns în zona privată şi au devenit astfel accesibile
celor care cu puţin timp în urmă nu aveau legătură cu scrisul dincolo de mediul şcolar.
Prin urmare, într-un spaţiu virtual în care delimitările convenţional acceptate în viaţa reală dispar, în care
timpul se poate dilata sau comasa după caz, în care interacţiunea este neîngrădită şi la adăpostul anonimatului,
tot ceea ce îi poate diferenţia pe participanţii la discuţie – să nu uităm, în marea lor majoritate tineri – va fi
abilitatea lor de a comunica, de a fi creativi, de a-şi exprima afectivitatea într-un stil propriu, permiţându-şi
permanent modificări ale regulilor limbajului pentru a se impune în faţa celorlalţi, în primul rând prin găsirea
unor soluţii lingvistice expresive. Recuperarea oralităţii prin mijloace specifice scrisului face ca limbajul folosit
în reţea să semene tot mai mult cu limba vorbită: folosirea creativă a limbii, precum şi expedientele grafice
înlocuiesc intonaţia, gesturile, mimica.
În plan lingvistic, aceste situaţii de comunicare creează formule insolite de interferenţă între scris şi
oralitate, între limbajul standard şi registrul familiar.
Acest fenomen lingvistic denumit written speech (vorbire scrisă) sau e-style (stil electronic), acest tip cu
totul nou de scriitură care prezintă o foarte mare apropiere de limba vorbită încearcă să mimeze un dialog faţă în
faţă în diverse segmente lingvistice.
Din punct de vedere pragmatic-discursiv, adresarea către interlocutor reprezintă o com- ponentă afectivă
puternică în dialogul dintre internauţi în care formele de vocativ se asociază de obicei cu interjecţii de adresare,
selectând formele oralităţii familiare (-e, -ule, -o, -lor). Formulele de adresare, folosite nu neapărat cu valoare
practică, ci mai degrabă expresivă, demonstrează că nu intenţia de a păstra contactul sau de a atrage atenţia
primează, ci dorinţa fiecărui internaut de a-şi stabili statutul în raporturile cu interlocutorul individual sau colectiv
cu care interacţioneză. Având în vedere că adresarea cu numele propriu este aproape exclusă, deoarece identitatea
partenerilor de dialog este mascată de ID-uri sofisticate3 a căror transcriere ar fi greoaie, se recurge adesea la
termeni generici (omule, femeie, fată, frate, vere, moşule), însoţiţi sau nu de interjecţii: „băi omule, dacă nu îţi
convine, ce dracu' mai cauţi în vamă?”, [Link]; „băi oameni, să mergi cu pumnul împotriva cutzitului”,
[Link]; „băi, fraţilor, ce m-am speriat la testul ăla”, [Link]; „Suntem în noiembrie, femeie”, [Link];
„Fată... păi dacă-l iubeşti”, ibid.; „Ce-ai, fată să mă bage la corupere de minori”, id.; „fraţioare, vezi de neon”,
[Link]; „Bine, măi moşule, să-ţi trăiască jungla şi să ai parte de ea”, [Link].
Jovialitatea termenilor afectivi care ţin de adresarea inversă (mamă, tată, mai ales formele diminutivale),
precum şi a celor populari care provin din limbajul copiilor (nenea, tanti) este aproape întotdeauna dublată de
ironie, având un efect comic garantat: „mamă, tu eşti manelar sau houser?”, [Link]; „Restu’...pe bani,
mămică”, [Link]; „Tătucă, e grea limba română”, ibid; „băi tăticu tu chiar nu te-ai prins?!!”, [Link];
”păi asta-i viaţă măi nene?”, [Link]; „ia nene o carte despre droguri!”, [Link]; „băi tanti am
pomenit numele tău ce te simţi atât de călcată pe nervi?”, [Link]; „Tanti eşti de pe marte venită???”,
[Link]).
Ironia, uneori chiar răutăcioasă, funcţionează ca un element de distanţare de interlocutor: ea se poate
insinua în formulele de adresare care amintesc tot de perioada copilăriei prin expresiile întâlnite în poveştile,
cărţile ori filmele pentru copii (fata moşului, dragii moşului etc., faţă palidă, fratele meu alb): „să mergem mai
departe cu povestea noastră, feţii moşului”, [Link]; „Dragii moşului, mă găsiţi într-o dispoziţie
Emil Gârleanusciană”, [Link]; „cască ochii când citeşti, fatză palidă”, [Link]; „Băi fratele meu
alb, traficul din capitala ţării ăsteia mă înfioară”, [Link]; „fratele meu alb, ori vrei piraterie, ori vrei să-
l iei din magazin, original”, [Link]. com. În comparaţie cu ultimele espresii amintite, fratele meu alb
pare să fie de departe preferată. O explicaţie posibilă ar fi aceea că reprezintă ticul verbal al unei persoane din

3
În informatică (software) ID reprezintă prescurtarea de la „identity”, ceea ce în mod curent este "nume utilizator". Împreună cu
"parola" dau acces la un domeniu prestabilit (sistem de operare, site-uri Internet personalizate, baze de date etc.).
378
 CICCRE I 2012
lumea fotbalului, Dumitru Dragomir, tic des caricaturizat până nu de mult în emisiunile de divertisment. O altă
explicaţie ar putea fi că expresia se pretează amplificărilor ironice, putând fi extinsă în funcţie de contextul
lingvistic şi de inspiraţia de moment a celui care o foloseşte: „Fratele meu alb ….sau negru (??!!)….da matale
pe ce pamânt traieşti?”, [Link]; „LMA fratele meu alb şi cu burtă”, [Link]; „şi, fratele meu alb
caucazian, ce s-o mai lungim, apare iarba dracului”, [Link]- [Link]; „cool fratele meu negru, pardon
alb”, [Link]. Determinantul adjectival alb reprezintă chiar un stimul pentru crearea unor mici scenarii ad-
hoc: „dar nu eşti normal fratele meu alb, văr cu Harap Alb şi Zmeul Zmeilor”, [Link]; ”mi-am zis <<băi fratele
meu albastru, e timpul pentru lansare>> la care mi-am răspuns <<da frate alb, aşa e>>”, [Link].
Nu lipsesc, chiar dacă nu sunt foarte numeroase, formulele de adresare, tot cu valoare generică,
împrumutate din limba engleză (man, baby) sau spaniolă (amigo, hombre, hermano): „Guys and ladies, nu vă
certaţi între voi”, [Link]/discutii; „men da tu te-ai uitat la dată?”, [Link]; „Ce să te ajut
man? ( ... ) nu pe picioare man”, ibid; „Senzaţii, baby, asta vrei, nu?!”, [Link]; „Baby până pleci câte ore
mai ai”, radio [Link]; „Amigo, tu chiar urmăreşti aberaţiile alea de pe Jetix?”, [Link]; „amigos, nu mai faceţi
pe <<pupincuriştii>> pe aici”, [Link]/forum; „Hombre, tu ştii ce ai de făcut”, [Link]; „ihhh ....te jtiu
ermana”, [Link]/forum.
Încărcată de conotaţii ironice şi cu vădite efecte comice se dovedeşte şi adresarea prin care
interlocutorului i se conferă numele unei personalităţi de notorietate, devenite un punct de reper într-un domeniu
de activitate ştiinţifică, artistică (Einstein, Nostradamus) sau numele unui personaj din filme, cărţi, desene
animate (Xena, Ninja), de asemenea celebru, care poate fi redus la o singură trăsătură cu valoare de simbol:
„Eşti prost, bă, Einstein!”, [Link]; „măi Nostradamus!!! ce tare eşti!”, [Link]; „Băi Nostradamus,
tu încă nu te-ai potolit?”, [Link]; „Băi NINJA, eşti cam fraier”, gsmland. ro; „Ce mă roade pe mine: tu
manânci de la Ikea, băi ninja?”, fluture. [Link]; „Xena, prinţesă războinică ce eşti, uită-te mai bine”,
[Link]; „Băi Ghost”, forum. [Link]. Procedeul se bazează, fireşte, pe notorietatea acestor
persoane/ personaje şi pe complicitatea celorlalţi interlocutori. Însoţirea frecventă a acestor nume proprii de
interjecţiile de adresare caracteristice limbajului colocvial are ca efect, dincolo de punerea în evidenţă a spiritului
caustic al emiţătorului, ridicularizarea interlocutorului.
Mulţi dintre termenii depreciativi şi injurioşi sunt folosiţi în mod clar cu intenţii agresive, dar şi cu
scopul de a obţine efecte umoristice vulgare. O inventariere, oricât de sumară, a formulelor de adresare folosite
de tineri în comunicarea electronică evidenţiază diversitatea mijloacelor de expresie. Dacă la vârsta şi la patosul
de care dau dovadă interlocutorii în discutarea subiectelor, adăugăm condiţiile specifice ale interacţiunii
mijlocite de Internet (multitudinea partenerilor de dialog, dar absenţa lor fizică), vom constata că în multe cazuri
nu relaţiile cordial-neutre stau la baza conversaţiilor juvenile şi nici autocenzura în materie de limbaj. Vom
observa că, din contră, bunul simţ şi educaţia sunt nu de puţine ori puse între paranteze în favoarea registrului
familiar-argotic, a spectaculosului şi a pitorescului de limbaj. În ciuda avertismentelor scrise în regulamentele
forumurilor de discuţii, derapajele de limbaj sunt frecvente şi de multe ori repetitive, prin contaminarea
interlocutorilor, semn al extinderii unui mod de comunicare nonşalant, lipsit de constrângeri. Termenii evaluativi
depreciativi din formulele de adresare vizează mai puţin aspectul fizic, aceştia având relevanţă în situaţia în care
există un interlocutor cu o fotografie personală postată („Băi caricatură, mai lasă-ne!”, [Link].
com; „ce mai faci, băi arătare?”, [Link]; „băi umflatule, ţie ţie cald cu dinţin gură?”, [Link]/forum),
iar exemplele furnizate de Internet în acest sens evidenţiază mai mult termenii deveniţi de-acum banali precum
nasol, naşparliu („bocciule... nasolule...naşparliule!”, [Link]). Totuşi, ironia şi spiritul ludic
al tinerilor pot da naştere câteodată unor inovaţii lingvistice fanteziste de genul frumops: „te repeţi, frumopsule”,
[Link]; „măi frumoapso”, [Link].
În dialogurile mediate de calculator epitetele injurioase din formulele de adresare între tineri vizează în
primul rând prostia. Acesta este un spaţiu deschis în care îşi găsesc loc:
- clişeele lingvistice tipice limbajului colocvial („Băi prostule, îl cheamă Maximilian, dar i se spune Max!”,
[Link]; „La cât de simple sunt femeile, băi tâmpitule”, board. metin2. ro; „Mă' prostovanule el susţinea că
imperiul bizantin a fost de limbă latina”, [Link]. com; „Na, băi prostea definiţie din DEX-ul pe care
mi-l bagi mie în ochi”, [Link];

379
 CICCRE I 2012
- derivatele diminutivale marcate ironic („bine, băi tembelică”, [Link]; „cum îţi permiţi bă retardinio să vorbeşti
aşa cu mine?”, [Link]/forum), compusele savante („şi nu intri băi debiloidule”, [Link]; „dacă nu ai
bani pentru tratament te ajut eu, cretinoidule”, [Link]);
- termeni aparţinând limbajelor specializate („Băi handicapatule crezi că toţi sunt ca tine”, [Link];
„băi retardatule probabil ai zburat numai cu căruciorul de butelii până acum”, [Link]).
Nu lipsesc formulele de adresare în care sesizăm atitudinea familiară, fals didactică, ironică (”Măi
băietzică (...) tu chiar eşti bolnav, [Link]/forum; „băi fetitzo...de ce nu vrei tu să nu te mai faci de râs?”, ibid;
„băi copil fără viitor, în primu rând încearcă să vorbeşti frumos”, [Link]), în care adresarea directă, ironică
sau indignată se bazează pe efectul comic.
Cele mai pitoreşti şi mai spectaculoase sunt însă formulele de adresare care se pretează la amplificări
ironice („Păi, mă prostu’ societăţii, mă cretinoidule, [Link]), mai ales metaforele animaliere („Băi papagalule
fără pene ce eşti”, [Link]; „Băi BOU' BALŢII , de unde ştii tu ce gen de muzică ascult eu? Manele asculţi
tu, DOBITOCULE” [Link]; „ornitorincule blazat”, [Link]).
Uneori fantezia, spiritul ludic, dorinţa de a ieşi în evidenţă prin anumite „găselniţe” lingvistice,
caracteristice vârstei adolescentine, se pot concretiza în nişte formule cu totul surprinzătoare: „de la shatra vii tu,
CRETINOIDULE, MAIMUTZOI CUFURIT”, libertatea. ro; „da, băi chiflă repetentă!”, [Link]; Măh
numismatule, măh bancnotă de 2 bani”, ibid.
Interpelarea ironică sau indignată degenerează destul de repede în agresivitate, iar epitetele injurioase
devin predominante: „băh nesimţiţilor băh, cum îndrăzniţi să-mi publicaţi poza fără voia mea ????”,
[Link]; „Băi analfabetule, ca să înţeleg ce spui, nu mai scrie, desenează”, [Link]/discutii; „Băi jigodie
veziţi de treaba ta şi nu mai înjura (...), animalule” (ibid.); „băi penalule”, [Link]; „tu arăţi ca o
zgaibă infectată, rahat cu ochi! cum îţi permiţi s-o numeşti pe Madonna creatură execrabilă, căcăcioaso cu
urdori şi foame în gât!”, [Link].
Punctuaţia este de obicei neglijată, despărţirea vocativului prin virgulă de restul enunţului fiind o regulă
de cele mai multe ori încălcată.
Un aspect destul de recent, care ţine esenţialmente de registrul colocvial, dar care pare să se propage tot
mai mult în comunicarea online, este substantivizarea pronumelui negativ nimeni. Atestările existente pun în
evidenţă folosirea lui mai frecventă ca substantiv masculin decât feminin, întotdeauna în cazul vocativ.
Nimeniule, resimţit ca un singular al lui nimeni, are o puternică valoare peiorativă: „Şi de când (...) îmi ceri tu
socoteală, băi nimeniule?”, [Link]; „imbecil fără nume, nimeniule şi zero ce eşti!”, [Link]; „Nimeniule,
n-am nici o bubă, nu mă deranjează nimic”, [Link]; „ia spurcă-mă nimeneo”, [Link]/forum; ”fiecare după
sufletul lui, Nimeneo”, [Link]/forum4.
De multe ori atitudinea nonconformistă şi dorinţa de a şoca, specifice vârstei tinere, îşi găsesc expresia
într-o exprimare frustă, în termeni şi expresii extrem de vulgare. Acest tip de comportament lingvistic se
regăseşte pe axa dimensiunii diafazice, în punctul în care dimensiunea diastratică este orientată în jos, iar
dimensiunea diamezică spre limba vorbită, registrul colocvial, informal5.
Tinerii evaluează subiectiv realitatea şi din această cauză optează pentru simplificări, abrevieri şi, fireşte,
pentru personalizarea limbajului pe care-l vorbesc. În acest fel îşi afirmă propria individualitate şi se detaşează
de lumea adulţilor printr-un limbaj „tare“.
Fireşte, codul lingvistic construieşte un spaţiu social, iar limbajul juvenil poate indica o relaţie
conflictuală cu lumea exterioară, declanşată de instabilitatea socială şi emotivă, şi din această cauză sfârşeşte

4
Şi pronumele nehotărât cineva este atestat cu forma cinevai, folosit cu o nuanţă ironică, amintind forma învechită cinevaşi: „este
cinevai pe aici care se ocupă cu telefoanele mobile?”, [Link]/forum; „are cinevai idee cum se utilizează”, rapitori. ro.
„Cinevai din studenţii ULIM ne spune…”, [Link]; „Nişte cinevai au spus că puţini oameni iubesc”, [Link]; „Ascultă
cinevai de pe opinii această muzică? ... dar dacă cunoaşte cinevai cevai rap (...), vă rog frumos. ...”, opinii. Md. Observăm din
ultimul exemplu cum, prin contaminare, şi adjectivul nehotărât ceva primeşte desinenţa -i. Nu este singurul exemplu de acest gen,
chiar dacă atestările nu sunt numeroase: „mi-am pus link, am pus postare nouă. vezi? doi cevai noi!”, [Link], „o
denumire ce poate intra în Istoria MD ca cevai naţional ... Cam aşa cevai merge?”, [Link].
5
Cortelazzo, Michele, Il parlato giovanile, în Luca Serianni şi Pietro Trifone (îngrijit de), Storia della lingua italiana, II, Scritto e
parlato, Torino, Einaudi, 1994, p. 296.
380
 CICCRE I 2012
prin a avea puternice conotaţii negative. În mod sigur este un limbaj visceral, atunci când nu este de-a dreptul
agresiv şi de multe ori îşi alege ţinte gratuite: femeia, homosexualul, handicapatul. Există, de asemenea, mulţi
termeni care, într-un fel sau altul, conţin aluzii sexuale.
De cele mai multe ori, folosirea cuvintelor vulgare are rolul de a consolida relaţia dintre membrii
grupului şi de a-i elibera pe aceştia de anumite tabuuri sociale şi sexuale, dându-le posibilitatea să se delimiteze
de lumea adulţilor şi de cea a copilăriei.
Adolescenţii români, conduşi de imboldurile proprii vârstei, se exprimă cu exuberanţă şi energie,
demonstrând că limba nu reprezintă doar un simplu instrument de comunicare, ci o realitate în care omul îşi
dezvoltă personalitatea, propriile sentimente şi gânduri. În acest fel, limbajul devine un mod de viaţă în stare să
transmită gusturi, preferinţe, sentimente, viziuni asupra lumii. Comportamentele verbale şi non verbale ale tinerilor
ne pun în faţa unei realităţi: există o cultură a tinerilor şi un mod personal şi activ de raportare la limba maternă.
Creativitatea lingvistică a tinerilor îşi pune amprenta asupra felului, original şi exuberant, de a trăi şi de a
cunoaşte experienţa umană.

Bibliografie
Baciu Got, Mioriţa, Argoul românesc. Expresivitate şi abatere de la normă, Bucureşti, Corint, 2006.
Cortelazzo, Michele, Il parlato giovanile, în Serianni, Luca şi Trifone, Pietro (îngrijit de), Storia della lingua italiana, II,
Scritto e parlato, Torino, Einaudi, 1994, p. 291-317.
Iordan, Iorgu, Limba română actuală. O gramatică a „greşelilor“, ed. a II-a, Bucureşti, Editura Socec, 1948.
Iordan, Iorgu, Stilistica limbii române, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1975.
Mihăilescu, Vintilă, Etnografii urbane. Cotidianul vazut de aproape, Bucureşti, Polirom, 2009.
Ong, Walter J., Oralità e scrittura. Le tecnologie della parola, Bologna, Il Mulino, 1986.
Stoichiţoiu Ichim, Adriana, Vocabularul limbii române actuale. Dinamică, influenţe, creativitate, Bucureşti, All, 2001.
Wald, Lucia, Sisteme de comunicare umană, Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1973.
Zafiu, Rodica, Diversitate stilistică în româna actuală, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, 2001.

381
 CICCRE I 2012

Daniela GHELTOFAN Câteva observaţii asupra conceptului antonimic „viaţă-

(Universitatea de Vest din moarte”(sub aspect lingvocognitiv)
Timişoara)

Abstract: In the present paper, we intend to investigate the opposition “life – death”. The aim of this paper is to explore the
linguistic and cognitive behaviour of the Romanian cultural community when it comes to this opposition in order to create a
micromodel of Romanian existence. Our research is based mainly on the theoretical studies of Russian cognitive linguistics
(I.A. Sternin, S.G. Vokarchev, Ju.S. Stepanov, R.M. Frumkina etc.). In their cognitive studies, Russian specialists partially
apply the basic theories and postulates of American cognitivism. Using a corpus of Romanian phraseological and
paremiological units and applying a pre-established contextual cognitive analysis model, we tried to capture the core and
peripheral layers of the opposition “life – death.” We subsequently discovered a plethora of meanings, which allowed the
documentation of several related concepts, organized on the general principle of binary opposition of “good – bad”:
“întuneric – lumină” (darkness – light), “început – sfârşit” (beginning – ending), “zi – noapte” (day – night). Finally, based
on the linguistic and cognitive cultural projection of the opposition analysed, we proposed a matrix of Romanian existence.

Keywords: cognitive linguistics, opposition, phraseological units, paremiological units, Micro-frame of existence

Rezumat: În lucrare, ne propunem să investigăm conceptul antonimic „viaţă – moarte”. Scopul nostru este de a observa
comportamentul lingvistic şi lingvocognitiv al comunităţii culturale româneşti în legătură cu acest concept, spre a întocmi
un micromodel al existenţei româneşti. Studiile teoretice, pe care ne-am sprijinit, aparţin îndeosebi cercetătorilor ruşi din
sfera lingvisticii cognitive (I.A. Sternin, S.G. Vorkačev, Ju.S. Stepanov, R.M. Frumkina etc.), care aplică parţial postulatele
şi teoriile şcolii americane din domeniu. Utilizând un corpus de expresii idiomatice, de proverbe şi zicători româneşti şi
aplicând un model prestabilit de analiză contextual-cognitivă, am încercat să surprindem straturile conceptului antonimic
„viaţă – moarte” (nucleul şi periferia conceptuală). Ca urmare, am constatat prezenţa unei pletore semantice deosebit de
ramificată, care a permis identificarea unor concepte-satelit, arondate conceptului antonimic vizat, organizate pe principiul
opoziţiei binare de tip „bine – rău”: „întuneric – lumină”, „început – sfârşit”, „zi – noapte”. În final, pe baza proiecţiei
conceptului antominic „viaţă – moarte” în planul lingvistic şi cognitiv-cultural, am propus o matrice a existenţei comunităţii
culturale româneşti.

Cuvinte-cheie: lingvistica cognitivă, concept antonimic, nucleu conceptual, periferie conceptuală, analiză conceptuală

Antonimia a fost obiectul de studiu al unor cercetări bine documentate din a doua jumătate a secolului
XX. De atunci s-a remarcat complexitatea acestui fenomen, iniţial denumit lingvistic, dar, prin adăugarea unor
aspecte de natură psihologică, logică, socioculturală etc., el tinde să fie încadrat cel puţin ca fenomen logico-
lingvistic. Luând în considerare şi valorificând teoriile şi ideile anterioare, ne propunem să susţinem că
antonimia şi antonimele pot fi eficient analizate şi reprezentate din perspectiva lingvisticii cognitive 1, prin
evidenţierea câtorva caracteristici ale conceptului antonimic ca unitate operaţional-cognitivă, ca element activ în
decuparea şi crearea unui micromodel al existenţei româneşti. Această perspectivă oferă câteva instrumente
necesare pentru o surprindere semnificativă şi validă a unor faţete lingvistice, etnoculturale, socioculturale etc.
Conform cognitivismului, cercetarea ştiinţifică pune în centrul atenţiei omul, ca participant activ în procesul de
producere şi de prelucrare de informaţii, pe baza unor strategii şi a unor scheme bine stabilite, care conduc la
creionarea şi apoi la sedimentarea unui univers-depozit de cunoştinţe şi trăsături general-universale, dar şi la
evidenţierea unor semne particulare, idioetnice, ale unei comunităţi, în care acesta trăieşte şi îşi desfăşoară

1
Mai departe LC.
382
 CICCRE I 2012
activitatea. Studiile de acest gen au un caracter interdisciplinar, deoarece se apelează la principiile şi la
conceptele unor ştiinţe precum psihologia, filosofia, neurolingvistica, antropologia culturală, informatica,
lingvistica comparativ-istorică, lingvistica structuralistă etc.

Filosofie

Psihologie Lingvistică

Informatică Antropologie

Neurologie
Fig. 1 - Ştiinţa cognitivă în 1978. Fiecare linie uneşte două discipline, aflate în raport de interdisciplinaritate,
fapt remarcat încă din 1978 (apud Miller: 143).

La sfârşitul secolului XX, se accentuează necesitatea de a se studia limba şi limbajul ca instrumente în

procesul de cunoaştere şi de însuşire a unor cunoştinţe noi despre om. Astfel, apare lingvistica cognitivă, ce
studiază mecanismele însuşirii limbii, ale rolului gândirii în limbă, ale procesului de prelucrare şi de păstrare a
informaţiilor în conştiinţa umană. Aceste fapte au fost dezbătute de la începuturile studiului lingvistic; ele nu
sunt noi, diferă doar abordarea şi analiza lor. Spre exemplu, în anii ’80 ai secolului trecut, regretatul lingvist
timişorean Ivan Evseev afirma că „însuşirea cuvintelor presupune nu numai cunoaşterea exactă a denotatelor, ci
şi familiarizarea cu modul în care cuvântul respectiv «răsună» în conştiinţa comunităţii antropoculturale care îl
foloseşte”2 (s.n.). Acum, ştiinţele cognitive vor să reevalueze, să descifreze ce mecanisme apar, ce implică acest
„răsună”, să fixeze un algoritm al cogniţiei, să identifice categorii, sisteme conceptuale etc. Aşadar, implicarea
proceselor de natură raţională şi emoţională, a experienţei colective şi individuale acumulate, a contextelor
socio-economico-istorice şi a celor cultural-religioase, în cercetarea limbajelor şi a sistemelor lingvistice este
imperativă. Iar, o investigare substanţială a acestui complex de aspecte este posibilă în cadrul cognitivismului.
Observaţiile noastre se bazează pe studiile anterioare ale lingviştilor români, aservite lingvisticii structuralist-
semantice, ca şi pe noua direcţie de cercetare adoptată în LC.
Începuturile LC sunt legate de lucrările lingviştilor americani Charles J. Fillmore, George Lakoff,
Ronald Langacker, Ray Jackendoff, Gilles Fauconnier. Pe baza teoriilor susţinute de aceştia, apar primele studii
fundamentale de LC în Rusia, printre care dicţionarul de termeni cognitivi Kratkij slovar’ cognitivnyh terminov3
(Moscova, 1996), E.S. Kubrjakova, V.Z. Dem’jankov et alii sau alt dicţionar deosebit de important în noua
direcţie a lingvisticii ruse – Konstanty – slovar’ russkoj kul’tury4, J.S. Stepanov (Moscova, 1997).
În lingvistica rusă, tratarea fenomenelor lingvistice sub aspect cognitiv se face de la începutul anilor `90, de
lingvişti ca: E.S. Kubrijakova, A. Wierzbicka, Ju.S. Stepanov, V.N. Telija, S.G. Vorkačev, I.A. Sternin, V.A.
Maslova, Z.D. Popova etc. O parte din studiile acestor cercetători cognitivişti reprezintă baza teoretică a analizei
întreprinse de noi.
Cu privire la lingvistica saussuriană, cognitologii ruşi consideră că LC nu se opune cercetării
tradiţionale, ci, dimpotrivă, o conţine şi, într-o oarecare măsură, o întrebuinţează5. În ceea ce priveşte utilizarea
demersului cognitiv în lucrările anterioare desemnării LC ca ştiinţă, lingviştii acceptă acest fapt, remarcând

2
I. Evseev, Cuvânt-simbol-mit, Timişoara, Editura Facla, 1983, p. 142.
3
Mic dicţionar de termeni cognitivi.
4
Constante – dicţionar al culturii ruse.
5
V.A. Maslova, Kognitivnaja lingvistika: učebnoe posobie, Minsk, Editura TetraSistems, 2004, p. 20.
383
 CICCRE I 2012
asemenea idei şi postulate la Humboldt, Potebnea, Courtenay şi alţii, despre corelaţia dintre gândire şi limbă,
subliniind, totuşi, că acestea nu oferă un tablou complet, unitar al funcţiei cognitive a limbii şi că lipsesc
analizele efectuate pe baze experimentale şi pe material empiric.
Unul dintre ţelurile LC este studiul actului efectiv de vorbire, al utilizării cuvintelor în diferite contexte,
inclusiv cele de tip frazeologic şi paremiologic, ceea ce ar contribui, în opinia cognitiviştilor, la revigorarea şi la
clarificarea multor definiţii din dicţionare.
Prezentând succint cadrul şi obiectivele acestei direcţii din lingvistică, ne propunem în continuare să
examinăm o unitate de bază a aparatului terminologic al LC, şi anume, conceptul, în speţă cel de tip antonimic.
În acest fel, putem să scoatem în evidenţă faptul că, prin studiul cognitiv, particularităţile şi specificul relaţiilor
de antonimie sunt mai eficient surprinse, având în vedere legătura strânsă dintre această categorie lingvistică şi
fenomenele logice, psihologice, ontologice etc.
Se consideră că obiectul principal de cercetare al LC este conceptul. Studiul ştiinţific al conceptului, ca
structură-nucleu a componentelor aparatului terminologic cognitiv, permite recunoaşterea şi primirea de
informaţii sau de cunoştinţe despre organizarea şi funcţionarea lumii, reflectând experienţa culturală, religioasă
etc. Astfel, conceptul devine o unitate a procesului cognitiv-afectiv, a memoriei, a culturii, a viziunii asupra
lumii. Acest element este plurivalent, multidimensional şi extrem de complex, fapt dovedit de varietatea de
definiţii şi de accepţii pe care le are sau chiar de imposibilitatea de a se găsi o viziune unitară asupra sa. Dintre
definiţiile date, reţinem că A. Wierzbicka priveşte conceptul ca obiect al unei lumi ideale, reflectat în cultură, iar
savantul rus D.S. Lihačev îl vede ca răspuns la experienţa lingvistică în general, „o expresie algebrică a sensului,
cu care omul operează în comunicarea sa scrisă” 6. După V.A. Maslova, conceptul este o formaţie semantică,
marcată lingvocultural, caracterizând purtătorii unei etnoculturi; în acelaşi timp, este o „cuantă” a cunoaşterii,
care reflectă conţinutul întregii activităţi umane, fiind înconjurat de o „aureolă emoţională, expresivă şi
valorică”7. Următoarea descriere a conceptului, ca „formaţie mentală discretă, reprezentând unitatea de bază a
algoritmului de gândire a omului şi rezultatul procesului cognitiv al omului şi al societăţii, având o structură
internă relativ organizată, purtătoare de informaţii complexe, enciclopedice despre fenomene şi obiecte, despre
modul de interpretare a lor în conştiinţa colectivă şi despre relaţia dintre conştiinţa colectivă şi un fenomen sau
un obiect”8 (trad. n.), dată de lingviştii ruşi I.A. Sternin şi Z.D. Popova, surprinde caracterul complex al
problemei. Fiind o formaţie mentală, unii lingvişti susţin că sensul cuvintelor nu reprezintă echivalentul
conceptului, întrucât conceptul este o sumă a definiţiilor date în dicţionare cu sensurile încă neînregistrate în
dicţionare şi cu experienţele extralingvistice (individuale şi naţional-colective). Şi în opinia noastră, conceptul
este un ansamblu relativ stabil de cunoştinţe lingvistice şi extralingvistice, stocate în memorie, despre un obiect,
care, de regulă, ia o formă lingvistică, de tip lexical, frazeologic, paremiologic etc. De asemenea, trebuie spus că
un concept este înzestrat cu o „bază de date”, ce se îmbogăţeşte permanent, întrucât, parafrazându-l pe Ščerba, şi
conceptele sunt o materie dinamică, vie, sunt supuse schimbării, se dezvoltă şi îşi trăiesc propria viaţă.
În planul expresiei, conceptele se regăsesc ca teme sau ca obiecte ale unor unităţi frazeologice sau
paremiologice, ca indicatori esenţiali ai etnoculturii, ceea ce dovedeşte că sistemul conceptual este format din
obiecte ale realităţii, care, în anumite condiţii, pot echivala cu obiecte ale culturii sau etnoculturii. Spre exemplu,
discutând conceptele fundamentale pentru cultura rusă, А. Wierzbicka identifică trei – soarta, toska, voinţa, iar
J.S. Stepanov consideră că sunt 40-50, printre care veşnicia, cuvântul, iubirea, credinţa, pământul, focul şi apa,
Rusia, casa9 etc.
Reţinem următoarele caracteristici şi definiţii ale conceptului care a fost văzut ca: unitate de bază a
gândirii umane; expresie a experienţei umane socioculturale şi afectiv-emoţionale; produs al cunoaşterii; indice
al unei etnoculturi; unitate minimală a unui sistem conceptual; „termen-cheie al culturii” (Wierzbicka); „purtător

6
Apud Maslova, op. cit., p. 34-35.
7
Ibid., p. 36.
8
I.A. Sternin, Struktura koncepta v semantiko-kognitivnom napravlenii kognitivnoj lingvistiki, în „Probleme de filologie slavă”,
vol. XV, Timişoara, Editura Universităţii de Vest, 2007, p. 343.
9
J.S. Stepanov, Konstanty – slovar’ russkoj kul’tury, Moskva, 1997.
384
 CICCRE I 2012
al memoriei culturale a poporului” (Maslova); „purtător de informaţii complexe, enciclopedice” (Sternin,
Popova); o „celulă” fundamentală a culturii în lumea mentală a omului (Stepanov) ş.a.
În interpretarea şi desluşirea conceptului, un rol important îl au expresiile stabile, clişeele, formulele
stereotipe, proverbele, zicătorile, maximele, aforismele, întrucât reflectă un mod de gândire specific; trebuie apoi
avute în vedere anumite concepţii ce se regăsesc în cultură, ca „viaţa” şi „moartea” în viziunea eminesciană, sau
sintagme, cuvinte ce amintesc de un stil poetic: „dureros de dulce” la Eminescu, „flori de mucigai” la Arghezi,
„necuvintele” la Stănescu, sau titlurile unor opere literare, de tipul Înger şi demon (Eminescu) etc.
Metoda de lucru pe care o adoptăm în examinarea conceptului antonimic „viaţă-moarte” se numeşte
analiză conceptuală. Însă, de la început, trebuie făcută precizarea că încă nu există un algoritm general-valabil în
conducerea unei analize conceptuale, asupra căruia să existe unanimitate de opinii. Pentru aceasta, am folosit
câteva modele de analiză propuse în lucrările lui I.A. Sternin 10, Ju.S. Stepanov11, S.G. Vorkačev12, pe baza
cărora am hotărât să urmăm aceşti paşi: stabilirea trăsăturilor generale şi particulare ale cuvântului-concept;
evidenţierea sensurilor lexicale; identificarea şi analiza periferiei cuvântului-concept prin examinarea cuvintelor
stabile, a stereotipiilor, a unităţilor frazeologice, a proverbelor şi zicătorilor, a aforismelor, a viziunilor artistice
ale unor scriitori, emblematici pentru literatura română, despre viaţă şi moarte.
Viaţa, Moartea, Nemurirea au fost dintotdeauna probleme, care au captat atenţia savanţilor şi
cercetătorilor din diferite domenii. Pe baza lor s-au cristalizat postulate care stau la temelia filosofiilor şi
culturilor lumii. Experienţa milenară legată de aceste subiecte a fost conservată, filtrată şi păstrată în conştiinţa
socioculturală. Ele au devenit teme şi suprateme constante în literatură, pictură, sculptură, muzică, artă
cinematografică etc.
Conceptele viaţă, moarte, trebuie să se regăsescă într-un tablou conceptual al lumii (TCL) al tuturor
popoarelor şi comunităţilor. Viaţa şi Moartea, văzute ca două faţete ale aceleaşi monede, reprezintă drumul
omului pe pământ. Din perspectivă logico-ontologică, acest traiect se verbalizează prin antonimele simetrice
„naştere-moarte”13, atunci când pragul de referinţă este începutul∕sfârşitul existenţei şi prin antonimia binară
„viaţă-moarte”, când e vorba de prezenţa∕absenţa proceselor biologice. Verificând frecvenţa acestor dublete
antonimice în poetică, aforistică, paremiologie, frazeologie, se constată că în conştiinţa lingvistică a comunităţii
româneşti stă ancorat cuplul antonimic „viaţă-moarte”, în detrimentul celui „naştere-moarte”, acest fapt
explicându-se şi prin utilizarea mai rară a celui din urmă. Din acest punct de vedere, această alegere de a codifica
informaţia este comună multor popoare şi sisteme lingvistice; spre exemplu, în limba engleză, avem „life-death”,
în limba germană: „leben-tod”, în limba franceză: „vie-mort”, în limba italiană: „vita-morte”, în limba rusă:
„жизнь-смерть” etc. Diferenţa apare la nivelul conştiinţei etnice şi antropoculturale în felul în care sunt
percepute aceste concepte, pentru că faptele şi crezurile legate de ele se materializează îndeosebi sub formă de
expresii stabile, de proverbe, de zicători, de aforisme, de unităţi frazeologice, de variate elemente idioetnice, sub
forma unor concepţii ale scriitorilor emblematici pentru literatura unui popor dat etc.
Luate separat, conceptul viaţă şi conceptul moarte presupun deja, datorită principiului multistratificării
conceptului, stabilit de J.A. Stepanov14, şi a principiilor câmpului enciclopedic şi interpretaţional, propuse de
I.A. Sternin15, prezenţa unei importante şi ramificate „pletore semantice” 16, cu grad înalt de activitate în planul
onto-lingvocultural. De aceea, ele se pot uşor transforma şi percepe ca macroconcepte, cărora, în final, li se
alătură alte concepte-satelit sau microconcepte.
Pentru definirea denotatelor celor două concepte, am ales Dicţionarul explicativ al limbii române, a
doua ediţie. Aceste definiţii reprezintă pentru noi o parte a nucleului conceptual, iar pentru delimitarea periferiei

10
I.A. Sternin, Metodika issledovanija struktury koncepta, în Metodologičeskie problemy kognitivnoj lingvistiki: naučnoe izdanie,
sub. red. lui I.A. Sternin, Voronežskij gosudarstvennyj un., 2001, pp. 58-65.
11
Koncept, [Link]
12
S.G. Vorkačev, Sopostavitel’naja etnosemantica teleonomnyh konceptov „ljubov’” i „sčast’e” (russko-anglijskie paralleli):
Monografia, Volgograd, Editura Peremena, 2003.
13
R. Sârbu, Antonimia lexicală în limba română, Timişoara, Editura Facla, 1977, p. 59.
14
[Link]
15
Sternin, [Link]., 2007.
16
Termenul îi aparţine lui I. Evseev.
385
 CICCRE I 2012
conceptuale am recurs la o analiză mai mult logico-conceptuală decât pur conceptuală, consemnând cuvintele-
lexeme pe baza unor unităţi frazeologice, proverbe, zicători, pornind, prin urmare, de la un context minimal spre
unul maximal. Prima constatare interesantă este aceea că lexemul moarte e definit antonimic, prin apelarea la
perechea sa antonimică viaţă: „încetare a vieţii, oprire a tuturor funcţiilor vitale, sfârşitul vieţii” 17, iar cuvântul
viaţă este definit astfel: „sinteză a proceselor biologice, fizice, chimice, mecanice, care caracterizează
organismele; faptul de a fi viu; stare a ceea ce este viu” 18.
Aceste articole de dicţionar conţin o serie de expresii şi locuţiuni, produse ale cunoaşterii şi experienţei
colective. Sunt înregistrate următoarele: a mântui cuiva viaţa, pe viaţă şi pe moarte, între viaţă şi moarte.
Examinând corpusul articolelor, putem să afirmăm că acesta este insuficient pentru surprinderea caracteristicilor
celor două concepte, dată fiind cantitatea reală de informaţii generice şi idioetnice pe care ni le pot oferi acestea.
Spre exemplu, lipsesc exemplele de proverbe arondate acestor câmpuri semantice, care ar putea fi edificatoare
pentru înţelegerea unei părţi a culturii româneşti.
Consultarea antologiei Despre moarte I, Versete, cugetări, proverbe, întocmită de I. Bratu [2010] şi a
Proverbelor românilor de Iuliu A. Zanne [2006] lărgeşte perspectiva asupra acestui fragment al tabloului lumii
şi al culturii şi/sau etnoculturii19 româneşti. Astfel, întâlnim: a bea paharul morţii [2010: 79]; a îmbrăca cămaşa
morţii [2010: 79]; a-l lua pământul [2010: 86]; a muri de inimă rea [2010: 86], pe cine nu laşi să moară, nu te
lasă să trăieşti [2010: 93]; frica de moarte e moarte sigură [2010: 95], a tuşi a groapă [2010: 98], când te-
ngroapă, nu te mai dezgroapă [2010: 99], moartea e mai aproape decât cămaşa [2010: 112], ploaia şi moartea
vin nerugate [2010: 125], s-a dus înainte de a-i bate ceasul [2010: 133] etc. sau de moarte şi de nuntă nimeni,
niciodată, nu poate fi gata; a fi uitat de moarte; cu limbă de moarte; a se da de ceasul morţii; a muri cu zile
[2006: 112] etc.
În următorul corpus, selectat din aceleaşi surse: ascultarea e viaţă, iar neascultarea e moarte [2010: 31];
cine se teme de moarte şi-a pierdut viaţa [2010: 32], cine vede naşterea, vede şi moartea [2010: 32]; iubirea-i un
val, viaţa e vânt şi moartea… fum [2010: 34]; mai bine moarte cinstită, decât viaţă necinstită [2010: 36]; nici viu
între vii, nici mort între morţi [2010: 38]; unul trage să moară ş-altul joacă, se-nsoară [2010: 42]; viaţa-i scurtă,
moartea-i veşnică [2010: 43]; junghiul când se arată, moartea te cată [2010: 69]; boală lungă, moarte sigură
[2010: 79]; când mori, cu moartea te-nsori [2010: 88]; moarte fără râs şi nuntă fără plâns nu se poate [2010:
121]; somnul cu moartea, fraţi gemeni s-au născut [2010: 126]; somnul peste măsură este fratele morţii [2010:
121]; vai de moarte fără râs şi de nuntă fără plâns [2010: 127]; mortul multe zice, viul face ce ştie [2010: 131]
etc., proverbele şi zicătorile sunt construite, de regulă, după tipar antonimic, şi permit identificarea altor
microconcepte circumscrise „morţii” ca „veşnicie”, „întuneric”, „noapte”, „sfârşit”, „somn”, „umbră”,
„molimă”, „boală”, „păcat”, „neascultare”, „frică” etc., iar „vieţii” ca „lumină”, „zi”, „început”, „ascultare”. Ele
se pot organiza în alte concepte antonimice, de tipul „întuneric-lumină”, „umbră-lumină”, „început-sfârşit”, „zi-
noapte”, ceea ce nu poate să ne mire, întrucât dualitatea conceptelor este conformă cu cea a realităţii, ordonată
pe principiul suprem „bine-rău”.

17
DEX, 2009, p. 663.
18
DEX, 2009, p. 1196.
19
În accepţiunea noastră, asemănătoare unor lingvişti ruşi, etno- se referă la popor, dar cu amendamentul că avem în vedere doar
elementele arhaice, tradiţionale, „primitive”. Aşadar, etnocultura se compune din elemente şi straturi vechi şi foarte vechi.
386
 CICCRE I 2012

ZI NOAPTE
BOALĂ
MOLIMĂ
JUNGHI
PĂCAT
VIAŢĂ OM MOARTE
LUMINĂ ÎNTUNERIC
LUME
NECINSTIT - - - - - - - - - - CINSTIT
UMBRĂ
SCURTĂ - - - - - - - - - - - - - VEŞNICĂ
VÂNT FRICĂ
NUNTĂ
ASCULTARE - - - - - - - - - - - - NEASCULTARE
ÎNCEPUT - SFÂRŞIT

Fig. 2 - Tablou conceptual. Micromodel al existenţei româneşti.

Pe baza conceptului antonimic „viaţă-moarte” şi a microconceptelor sale, am alcătuit o matrice pe care

am numit-o Tablou conceptual. Micromodel al existenţei româneşti, un model lingvistic şi lingvocultural al
structurilor statornicite în conştiinţa lingvistică şi etnolingvistică românească. Această schemă ne ajută să vedem
care e proiecţia conceptului discutat, structura sa şi să tragem unele concluzii. Abundenţa cuvintelor-concept
subordonate conceptului „moarte” este reclamată de importanţa acesteia în viaţa oamenilor, în cultură şi de
diversitatea tradiţiilor, obiceiurilor şi riturilor funerare, legate de acest eveniment crucial. De aceea, fără ca să
intrăm în domeniul etnologiei, ne vom propunem să lărgim acest studiu iniţial prin înregistrarea termenilor
arondaţi conceptosferei „morţii” pe baza textelor, de exemplu, ale monografiei Înmormântarea la români de S.
Fl. Marian sau ale Datinilor şi credinţelor poporului român. Adunate şi aşezate în ordine mitologică de Elena
Niculiţă-Voronca, ceea ce ne va permite să realizăm un adevărat câmp conceptual al „morţii”. De pildă, o
diviziune a conceptului „moarte”, într-o anumită măsură specifică etnoculturii româneşti, este ilustrată în
episodul alegoric „moarte-nuntă” din balada populară Mioriţa.
Din matrice reiese, de asemenea, că periferia conceptuală a „vieţii” este mai restrânsă în cadrul
conceptului antonimic „viaţă-moarte”. Aceasta se explică prin viziunea asupra vieţii ca fapt obişnuit, normal,
firesc, aproape nesemnificativ în comparaţie cu impactul covârşitor al morţii în traiul liniştit al unei comunităţi.
De aceea, din punct de vedere antonimic, în plan conceptual, mult mai pertinentă ni se pare opoziţia „naştere-
moarte”, întrucât ambele evenimente au adaosuri conotaţionale de natură simbolică, magică, apotropaică, care
caracterizează şi deţin controlul asupra zonei periferice conceptuale. Structura conceptuală a segmentul periferic
se află, după cum spunea cercetătoarea rusă Maslova, sub o „aureolă emoţională, expresivă şi valorică”, tocmai
de aceea proiecţia pur lingvistică nu coincide cu cea conceptuală, supraîncărcată de sensuri materializate şi
rematerializate sau, uneori, prezente la nivelul subconştientului colectiv sau individual sau doar intuite. Unii
lingvişti ruşi afirmă că există părţi ale conceptului ce nu se pot codifica, verbaliza, ci doar intui, simţi. În acest
sens, amalgamul de credinţe şi ritualuri legate de „naştere” şi de „moarte”, cu multiple valenţe conotativ-
afective, este un exemplu.
În final, prin amplificarea studiului, putem să susţinem că un tablou conceptual extins poate să fie util în
familiarizarea şi apropierea rapidă a celor interesaţi de conduita culturală şi lingvocognitivă a comunităţii
româneşti. Totodată, pornind de la această matrice, pe aceeaşi temă, se pot construi altele de tip individual-poetic
sau individual-artistic ce pot releva universul scriitoricesc sau artistic al unor creatori de seamă din cultura
românească, scoţându-se în evidenţă atât convergenţa cu acest model, cât şi divergenţa, deci şi privirea diferită
asupra temei date.
Prin funcţia sa de instrument cognitiv-afectiv, prin dinamica sa şi prin pluridimensionalitate, conceptul
este coordonata cea mai valoroasă a aparatului cognitiv. Conceptul antonimic „viaţă-moarte” a stat la baza

387
 CICCRE I 2012
creării micromodelului lingvocultural al existenţei româneşti, oferindu-ne posibilitatea de a surprinde relaţiile de
antonimie în ipostaze lingvocognitive.

Bibliografie
Bratu, I., Despre moarte I, Versete, cugetări, proverbe, Bucureşti, Editura Lucman, 2010.
Dem’jankov, V.Z., Kubrjakova, E.S. et alii, Kratkij slovar’ kognitivnyh terminov (КSКТ), М., Editura Filol. fakul. MGU
im. M.V. Lomonosova, 1996.
Dicţionarul explicativ al limbii române (DEX), Academia Română. Institutul de Lingvistică “Iorgu Iordan – Al. Rosetti”,
[Bucureşti], Editura Univers Enciclopedic Gold, [2009], p. 663, p. 1196.
Evseev, I., Cuvânt-simbol-mit, Timişoara, Editura Facla, 1983.
Mancaş, Mihaela, Simbolurile „morţii”, în Simbolul: structură semantică şi funcţie poetică, în Limbajul artistic românesc
modern. Schiţă de evoluţie, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, 2005, pp. 380-382.
Maslova, V.A., Kognitivnaja lingvistika: učebnoe posobie, Minsk, Editura TetraSistems, 2004.
Miller, G. A., The cognitive revolution: a historical perspective, în „TRENDS in Cognitive Sciences”, Vol. 7, Nr. 3, 2003,
pp. 141-144.
Sârbu, R., Antonimia lexicală în limba română, Timişoara, Editura Facla, 1977.
Stepanov, J.S., Koncept, [Link]
Stepanov, J.S., Konstanty – slovar’ russkoj kul’tury, Moskva, 1997.
Sternin, I.A., Metodika issledovanija struktury koncepta, în Metodologičeskie problemy kognitivnoj lingvistiki: naučnoe
izdanie, sub. red. lui I.A. Sternin, Voronežskij gosudarstvennyj un., 2001, pp. 58-65.
Sternin, I.A., Struktura koncepta v semantiko-kognitivnom napravlenii kognitivnoj lingvistiki, în „Probleme de filologie
slavă”, vol. XV, Timişoara, Editura Universităţii de Vest, 2007, pp. 343-354.
Vorkačev, S.G., Sopostavitel’naja etnosemantica teleonomnyh konceptov „ljubov’” i „sčast’e” (russko-anglijskie
paralleli): Monografia, Volgograd, Editura Peremena, 2003.
Wierzbicka, A., Semantika, kul’tura i poznanie: obščečelovečeskie ponjatija v kul’turospecifičnyh kontekstah,
[Link]
Zanne, Iuliu A., Proverbele românilor, Cluj Napoca, Editura Dacia, 2006.

388
 CICCRE I 2012

Monica HUŢANU Observaţii asupra construcţiilor cauzative analitice în

(Univerzitet u Beogradu) limba română
George Bogdan ŢÂRA
(Universitatea de Vest din
Timişoara)

Abstract: Causativity is a complex linguistic process, which can be expressed through lexical, syntactic and morphological
means. The purpose of the present article is to study analytical causative structures, which are the most frequent way of
expressing causativity in Romanian. The authors discuss the meaning of the semiauxiliary verb and of the second agent, and
give arguments for including the verb a da (alongside a face, a pune and a lăsa) in the list of causative verbs that help form
analytical constructions. A short comparison with the other Romance languages proves the diversity of the analytical
constructions in Romanian, which are similar to those that can be found in late Latin.

Keywords: causativity, grammaticalization, semiauxiliary, analytical causative structures, Latin, Romance languages

Rezumat: Cauzativitatea este un fenomen lingvistic extrem de complex, care se realizează prin mijloace lexicale, sintactice
şi chiar morfologice. În centrul articolului de faţă se află construcţiile cauzative analitice, care reprezintă cel mai frecvent
mod de exprimare a cauzativităţii în limba română. În prima parte, se fac o serie de observaţii privitoare la sensul verbului
semiauxiliarizat şi la rolul celui de-al doilea actant. Pornind de la tipologia verbelor cauzative făcută de Gramatica limbii
române, se aduc argumente pentru includerea verbului a da alături de celelalte verbe curente (a face, a pune, a lăsa), care
formează construcţii cauzative. Scurta comparaţie cu limbile romanice arată varietatea construcţiilor analitice în română.
Diversitatea acestora este comparabilă cu a celor din latina târzie.

Cuvinte-cheie: cauzativitate, gramaticalizare, semiauxiliar, construcţii cauzative analitice, evoluţie, latină, limbi romanice

I. Cauzativitatea, ca fenomen semantico-sintactic comun tuturor limbilor naturale, se referă în planul

conţinutului la o succesiune de două acţiuni, dintre care prima o declanşează pe cea de-a doua, iar în planul
expresiei utilizează mijloace de redare diverse, atât lexicale, cât şi morfologice sau sintactice. Fără a face diferenţa
la nivel terminologic între construcţiile cauzative şi cele factitive, Gramatica limbii române defineşte fenomenul
din perspectiva actanţilor, „unul reprezentând persoana sau cauza care declanşează o acţiune ce determină un efect
(entitatea cauzatoare), iar celălalt, persoana sau obiectul asupra căreia/căruia se răsfrânge efectul acţiunii cauzatoare
(entitatea afectată)”1. O altă definiţie recentă este menţionată în Encyclopedia of Language & Linguistics, unde se
precizează că o construcţie cauzativă este „a linguistic expression that denotes a complex situation consisting of
two events: (1) the causing event in which the causer does something, and (2) the caused event in which the causee
carries out an action or undergoes a change of condition or state as a result of the causer’s action”2.
II. Aşa cum rezultă din definiţiile de mai sus, modelul canonic al unei structuri cauzative presupune
două acţiuni diferite, din care una o determină pe cealaltă, şi doi actanţi diferiţi, dintre care primul exercită o
acţiune asupra celui de-al doilea. Din perspectivă semantică, relaţiile dintre acţiunile verbale şi statutul actanţilor
sunt complexe şi necesită câteva observaţii.
În Gramatica limbii române se precizează că: „Sensul cauzativ al acestor construcţii este determinat
de un verb cauzativ, verb care conţine în matricea lui semantică semul [+ Cauzativ]. Verbul cauzativ
prototipic este a face”3.

1
* * *, Gramatica limbii române. II. Enunţul, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2005, p. 168 (de aici înainte GALR II).
2
J.J. Song, Causatives: Semantics, în Encyclopedia of Language & Linguistics (ed. Keith Brown), second edition, tome II,
Elsevier Ltd., 2006, p. 265.
3
GALR II, p. 168.
389
 CICCRE I 2012
Pornind de la această afirmaţie şi de la exemplul propus de J.J. Song:
(1) The teacher made Matthew paint the house.
„In (1), the causer (the teacher) did something, and as a result of that action the cause (Matthew) in turn
carried out the action of painting the house”4, observăm că explicaţia care îl însoţeşte nu e suficient de explicită
în legătură cu sensul verbului care exprimă acţiunea agentului declanşator. Atât în definiţie, cât şi în analiza
exemplului, valoarea lui „made” este redată prin sintagma „does something” („did something”), al cărei sens
precis nu este exprimat la nivel lingvistic, este greu de dedus din context şi lasă loc unor presupuneri vagi. Este
cunoscut faptul că, în majoritatea limbilor, verbul a face este arhilexemul verbelor de acţiune. Fiind, asemenea
lui a fi şi a avea, extrem de frecvent şi polisemantic, valoarea sa exactă reiese din context. În construcţia
cauzativă, sensul lui a face poate fi dedus cel mult a posteriori, după ce se precizează efectul ei asupra celui de-
al doilea agent, asupra executorului. Verbul a face nu exprimă, din punct de vedere semantic, o acţiune precisă,
el fiind un substitut al unui verb care denotă o acţiune concretă, capabilă să declanşeze o reacţie sau să provoace
un efect ulterior. Prin urmare, un verb ca a face nu are în sine o valoare cauzatoare, ci primeşte această valoare
în cadrul construcţiei analitice a face + verb la conjunctiv (echivalentă cu a face + verb la infinitiv, din celelalte
limbi romanice). În absenţa unui sens precis, informaţia transmisă de a face în cadrul construcţiei analitice este
complexă, deoarece ideile de „voinţă”, de „intenţie” şi chiar de „scop”, toate caracterizând agentul cauzator,
devin mult mai importante decât ideea de „acţiune”. Putem afirma că, în interiorul construcţiei, primul verb
suportă un proces de gramaticalizare, devenind un semiauxiliar, din punct de vedere semantic interesul trecând
asupra acţiunii exprimate de verbul la conjunctiv.
Există două tipuri de construcţii analitice cauzative, formate din verbul a face + verb la conjunctiv:
a. o construcţie tipică, în care a face, datorită faptului că nu are un sens concret, denumeşte o acţiune
neexprimată: Ion îl face pe Gheorghe să citească o carte.
b. o construcţie semilexicalizată, formată cu verb-suport, echivalentă cu un verb cauzativ existent: Ion îl
face să înnebunească pe Gheorghe. = Ion îl înnebuneşte pe Gheorghe.
Exprimarea cauzativităţii a devenit extrem de variată graţie primului tip de construcţii analitice, acestea
depăşind ca frecvenţă şi număr verbele cauzative propriu-zise.
În funcţie de rolul lor, cei doi actanţi pot fi denumiţi actant I, agent cauzator, entitate cauzatoare,
declanşator, instigator şi actant II, pacient, entitate afectată, executor. Din denumirile atribuite reiese că
primul actant este cel care provoacă o acţiune al cărei Agent, Pacient sau Experimentator este cel de-al doilea
actant, asupra căruia se manifestă voinţa celui dintâi. La nivelul structurii cauzative, cel de -al doilea actant
apare într-o dublă ipostază: este Pacient, prin raportare la actantul întâi, în măsura în care asupra lui se
manifestă un act volitiv din partea agentului declanşator, dar are de fapt rolul tematic de Agent /
Experimentator în relaţie cu verbul la conjunctiv. Dacă acţiunea al cărei autor este agentul declanşator este
vagă şi greu de definit, de identificat, de descris, adevăratul nucleu semantic al construcţiei cauzative devine
acţiunea al cărei autor este cel de-al doilea actant.
Chiar dacă actanţii unei construcţii cauzative analitice se pot caracteriza, pe rând, prin semele
[+Animat], [-Animat], [+Uman], [-Uman], aşa cum precizează Maria Iliescu, „logiquement, les actants humains
possèdent le plus haut degré d’agentivité”5.
III. Tipologia pe care o propune Gramatica limbii române6 distinge câteva clase de verbe cauzative, în
funcţie de poziţia şi importanţa semului [+Cauzativ] în structura lor semică. Astfel, verbele cauzative pot fi
primare, dacă semul [+Cauzativ] ocupă locul central, iar acţiunea realizată de Agentul declanşator e vagă şi greu
de descris; aici se încadrează „verbul prototipic” a face, verbele a pune, a lăsa şi a determina, dar şi verbele a
împinge, a sili şi a cauza. În cazul în care semul [+Cauzativ] se află pe locul al doilea, iar verbele exprimă

4
J.J. Song, op. cit., p. 265.
5
Maria Iliescu, Le factitif roumain, în „Revue roumaine de linguistique”, XXXIII (1993), nr. 4, p. 298.
6
GALR II, p. 170-172.
390
 CICCRE I 2012
„diverse moduri de a determina / lăsa pe cineva să facă ceva”7 (prin ordin, persuasiune, constrângere, permisiune
etc.) verbele cauzative sunt secundare8.
Clasificarea făcută de autorii gramaticii academice şi, mai ales, inventarul de verbe cauzative pe care
aceştia îl propun pentru fiecare din cele două clase comportă câteva observaţii şi delimitări. Astfel, verbele a sili
şi a lăsa nu pot face parte din ambele clase simultan; considerăm că a sili, în a cărui structură semică central e
semul [+Constrângere], e verb cauzativ secundar9, în timp ce a lăsa e unul dintre verbele cauzative primare, în
pofida semului [+Permisiune], reperabil în unele, dar nu în toate contextele de utilizare. Pe de altă parte, verbul a
împinge [pe cineva să], introdus de autori în clasa verbelor cauzative primare, îşi are mai degrabă locul în cea a
verbelor cauzative secundare, alături de a impulsiona, a îmboldi, a îndemna, a stârni, cu care are în comun
semul [+Stimul]. De asemenea, credem că verbul a cauza, în ciuda formei şi a sensului, nu poate fi inclus alături
de celelalte verbe cauzative primare, pentru că în limba română nu se actualizează în construcţia cauzativă tipică
verb semiauxiliar + conjunctiv: *Boala i-a cauzat să moară. În opinia noastră, verbul în discuţie este cel mult un
cauzativ lexical: Boala i-a cauzat moartea.
Din punctul de vedere al terminologiei, considerăm că verbele numite de GALR „cauzative secundare”
sunt adevăratele verbe cu sens cauzativ propriu, în timp ce aşa-numitele „cauzative primare”: a face, a pune, a
lăsa reprezintă, de fapt, verbe semiauxiliare cu ajutorul cărora se formează construcţiile analitice cu sens
cauzativ10. Propunem întregirea listei de verbe semiauxiliare cu verbul a da.
IV. În lucrările de specialitate dedicate cauzativităţii în limba română, verbul a da nu se bucură de o
prezentare detaliată, ba chiar, uneori, nu este nici măcar menţionat în inventarul verbelor care pot intra în
construcţii cauzative. Verbul este amintit, de exemplu, în articolul din 1975 al lui Emeric Papp şi al Marinei
Rădulescu11, care observă că „alte verbe [pe lângă a face] cu ajutorul cărora se pot construi, în limba română,
enunţuri cu sens factitiv sunt a pune, a da şi a lăsa”, şi în articolul din 1997 al lui Donato Cerbasi12, care
consideră că prin mijlocirea acestuia se exprimă în română „la causatività debole”, dar nu este analizat în
articolul din 1993 al Mariei Iliescu13. În lucrarea monografică realizată de Camelia Uşurelu 14, verbul a da este
menţionat doar în treacăt, în sintagma a da de înţeles, o structură discutabilă din punctul nostru de vedere, aflată
la limita dintre construcţie factitivă perifrastică şi unitate frazeologică. Cercetătoarea pare a sugera că
„operatorul a da”15 se construieşte doar cu modul supin. Opinia e împărtăşită şi de autoarele Gramaticii limbii
române, care, în singura instanţă în care menţionează verbul a da, afirmă tranşant: „Unele cauzative secundare
(s.n.) acceptă tiparul de construcţie cu verbul al doilea la supin, precedat de prepoziţiile la sau din. […] Este
singurul tipar pe care îl acceptă verbul a da (cu sens cauzativ): Maşina am dat-o la reparat.”16.
Spre deosebire de ultimele două păreri enunţate mai sus, semnalăm faptul că verbul a da + conjunctiv
(nu numai cu supin), formând o construcţie cu sens cauzativ, este curent în limba română actuală:
Profesoara le-a dat elevilor să scrie o poezie.
Profesoara le-a dat să citească o carte.
Pornind de la delimitarea clară făcută de Maria Iliescu între construcţiile factitive cu verbul a face şi cele
cu verbul a pune, pe care le consideră diferite, dar complementare, îl aşezăm pe a da alături de verbul a pune, ca

7
Ibidem, p. 172.
8
La cele două tipuri discutate mai sus se adaugă verbele cauzative derivate, în cazul cărora semul [+Cauzativ] e inclus în matricea
lor (cauzativele morfologice şi cele ergative) sau e interpretabil contextual, însă acestea nu fac obiectul articolului de faţă.
9
Vezi şi Camelia Uşurelu, Categoria factitivului în limba română, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, 2005, p. 96-97.
10
Nu ne vom referi în acest articol la construcţiile cauzative analitice cu verbul a lăsa.
11
Emeric Papp, Marina Rădulescu, Verbe şi construcţii cu sens factitiv-cauzativ în limba română, în „Limba română”, XXIV
(1975), nr. 2, p. 109.
12
Donato Cerbasi, La causatività sintattica in romeno. Una proposta di caratterizzazione tipologica nel contesto della famiglia
romanza, în „Revue roumaine de linguistique”, XLII (1997), nr. 3-4, p. 14.
13
Maria Iliescu, op. cit., p. 299.
14
Camelia Uşurelu, op. cit., p. 112.
15
Ibidem, p. 112.
16
GALR II, p. 176.
391
 CICCRE I 2012
fiind incoativ, presupunând un declanşator uman şi având semul [+Intenţie] 17. Spre deosebire de ele, a face este
considerat neutru şi rezultativ18.
Dacă verbul a face are un sens extrem de general, mergând în mod natural de la concret la abstract,
verbele a pune şi a da au o sferă semantică mai restrânsă, orientată spre concret. Din acest motiv, a face acceptă
construcţia cu toate tipurile de verbe (de stare, de eveniment, de acţiune), în timp ce a pune şi a da preferă
verbele de acţiune.
O altă diferenţă majoră între a face, pe de o parte, şi a pune şi a da, pe de altă parte, ţine de natura
Agentului declanşator, care, în cazul lui a face, poate fi atât animat, cât şi inanimat, uman şi non-uman. În opoziţie
cu acesta, a pune şi a da presupun în mod obligatoriu un Agent animat şi uman, aflat într-o poziţie de superioritate
faţă de celălalt actant, şi având un grad de intenţionalitate ridicat, apropiat de obligativitate, poruncă, autoritate.
Patronul i-a pus să scrie un raport.
Patronul le-a dat să scrie un raport.
Pentru a observa gradul de sudare a celor trei construcţii (cu a face, a pune şi a da), aplicăm testul
pronominalizării în propoziţii relative sau în interogaţii adresate verbului.
Profesorul te-a făcut să scrii un poem.
Poemul pe care profesorul te-a făcut să-l scrii...
Profesorul te-a făcut să scrii poemul? Da, m-a făcut (să-l scriu).

Profesorul te-a pus să scrii un poem.

Poemul pe care profesorul te-a pus să-l scrii...
Profesorul te-a pus să scrii poemul? Da, m-a pus (să-l scriu).

Profesorul ţi-a dat să scrii un poem.

Poemul pe care profesorul ţi l-a dat să-l scrii... (Poemul pe care profesorul ţi-a dat să-l scrii...)
Profesorul ţi-a dat să scrii un poem? Da, mi-a dat să-l scriu (până mâine). // Da, mi l-a dat să-l scriu (până
mâine).
Din exemplele de mai sus, se observă că în construcţiile cu a face şi a pune obiectul direct reluat prin
pronume personal stă pe lângă verbul lexical (a scrie), şi nu pe lângă semiauxiliare, ceea ce sugerează că structurile
în discuţie au un grad mai înalt de sudare a elementelor componente. În acelaşi timp însă, valenţa tranzitivă a celor
două verbe semiauxilare este deja satisfăcută (te-a făcut, te-a pus), aşadar deplasarea cliticului este practic
imposibilă din punct de vedere sintactic. Verbul a da are însă o altă grilă tematică, iar valenţa saturată este cea de
complement indirect (rolul tematic Beneficiar), motiv pentru care ambele construcţii sunt, teoretic, reperabile în
vorbire, dar în realitate sunt extrem de rare. Poziţia nesigură şi fluctuantă a cliticului pronominal în cazul verbului a
da dovedeşte un grad mai redus de sudură şi, în concluzie, un proces de gramaticalizare încă în curs de desfăşurare,
însă unitatea semantică a construcţiei şi valoarea sa cauzativă nu pot fi contestate.
V. Este cunoscut faptul că un proces de gramaticalizare cunoaşte diferite etape de evoluţie, dintre care cea
mai avansată este legată de folosirea în cadrul construcţiei respective a unor termeni care denotă noţiuni abstracte19.
În cadrul construcţiilor analitice cu verbele a da şi a pune, verbe tranzitive prin excelenţă, folosite aproape
exclusiv însoţite de un obiect direct, putem presupune că prima etapă a construcţiei este un enunţ cu sens final:
[I-am dat (copilului) apă] [să bea].
[Am pus (copilului) apă] [să bea].
Prin modificarea topicii şi deplasarea obiectului direct în propoziţia subordonată, se produce o re-analiză
a enunţului. În lipsa unui obiect direct cu sens concret, verbul din principală începe să se desemantizeze:
[I-am dat (copilului)] [să bea apă].
[I-am pus (copilului)] [să bea apă].

17
Maria Iliescu, op. cit., p. 300.
18
Considerăm totuşi că valoarea rezultativă a lui a face este evidentă când verbul se foloseşte la trecut, însă mai puţin clară când
verbul este la prezent sau la viitor, situaţii în care primeşte mai degrabă un sens incoativ: Îl voi face să plece.
19
Vezi şi Camelia Uşurelu, op. cit., p. 93.
392
 CICCRE I 2012
Odată cu folosirea unui termen cu sens abstract, care nu poate ocupa funcţia de obiect direct al verbului
din principală, începe procesul de gramaticalizare, în urma căruia verbele a da şi a pune devin semiauxiliare, iar
construcţia sintactică iniţială (principală + finală) se transformă într-o construcţie analitică cu sens cauzativ:
I-am dat (copilului) să scrie o compunere. vs. *I-am dat (copilului) o compunere să o scrie.
L-am pus (pe copil) să scrie o compunere.
VI. Spre deosebire de română, în franceză şi italiană construcţiile faire faire şi far fare sunt complet
gramaticalizate, deoarece „il primo verbe [...] presenta le due caratteristiche essenziali di un ausiliare, cioè un
rapporto di compattezza sintattica col verbo lessicale che lo segue ed un alto grado di svuotamento semantico” 20.
Deşi toate celelalte limbi romanice folosesc în principal corespondentele lui a face în construcţiile cauzative,
totuşi vorbitorii nativi consideră acceptabile şi structuri precum Eu mandei-o fazer um poema., Eu dei-lhe um
poema para fazer. (în portugheză), Lo puso a escribir un poema., Le mandó escribir un poema. (în spaniolă) sau
Gli ho dato da scrivere una poesia., L’ho messo a scrivere una poesia. (în italiană).
Existenţa, în limba română, a trei verbe cu funcţii complementare care formează în mod curent construcţii
cauzative analitice (a face, a pune şi a da) poate reprezenta o particularitate a românei faţă de unele limbi
romanice, însă nu şi faţă de latină. În latina clasică este rar atestat acest tip de construcţii cu verbele facere şi dare,
însă în latina târzie, în special în textele creştine, aceste două verbe vor fi folosite în mod curent. Tot în perioada
creştină este folosit şi verbul ponere, posibil ca traducere a unor construcţii cauzative din greacă cu verbul
echivalent τίθημι. Graţie prestigiului textului biblic, construcţia a intrat şi în exprimarea scriitorilor ecleziastici:
[…] facias eum uelle quod aut per errorem aut per simulationem nondum uolebat. (Augustinus Hipponensis, De
catechizandis rudibus 5, 33)
„[…] îl vei face să-şi dorească ceea ce fie din greşeală, fie din prefăcătorie încă nu-şi dorea”.
[…] credimus autem quia ipse qui nos posuit haec uobis dicere, dabit uobis etiam posse et intellegere.
(Augustinus Hipponensis, Enarrationes in Psalmos 70, 2, 6, 25)
„[…] credem însă că însuşi cel care ne-a pus să vă spunem acestea vă va da şi să puteţi şi să înţelegeţi”.
Exemplele de mai sus reprezintă situaţii tipice de construcţii cauzative, în care cei doi actanţi au fie
caracteristica [+Uman], fie actantul I este [+Divin], iar actantul II este [+Uman]. Cea de-a doua situaţie este
specifică textelor creştine, în care voinţa divină se transmite actanţilor umani.
VII. În concluzie, observăm că modalităţile de realizare a construcţiei cauzative analitice în limba română
sunt mai variate şi mai nuanţate decât în alte limbi romanice. Situaţia din română e asemănătoare mai curând cu cea
din latina târzie, prin folosirea unor verbe uzuale, cu sens general: a face, a pune, a da. Tocmai această varietate
poate fi cauza faptului că structura nu a devenit fixă şi astfel verbele nu s-au gramaticalizat complet.
Din punct de vedere semantic, construcţia cu toate cele trei verbe este extrem de unitară (sensul cauzativ
este evident), însă este mult mai liberă din punct de vedere sintactic.
Dacă, între verbele a face, pe de o parte, a pune şi a da, pe de altă parte, există o relaţie de
complementaritate, între verbele a pune şi a da se înregistrează o relaţie de concurenţă sinonimică, favorabilă ca
frecvenţă lui a pune.
Însă, din perspectiva cauzativităţii cele trei verbe nu sunt nici concurente, nici sinonime, deoarece nu
sensul lor exprimă ideea de cauzativitate, ci sensul final cauzativ al întregii construcţii analitice din care fac parte.

Bibliografie
* * *, Gramatica limbii române. II. Enunţul, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2005, p. 168-184.
Cerbasi, Donato, La causatività sintattica in romeno. Una proposta di caratterizzazione tipologica nel contesto della
famiglia romanza, în „Revue roumaine de linguistique”, XLII (1997), nr. 3-4, p. 297-312.
Ernout, Alfred / Thomas, François, Syntaxe latine, 2ème édition, Paris, Klincksieck, 1997.
Iliescu, Maria, Le factitif roumain, în „Revue roumaine de linguistique”, XXXIII (1993), nr. 4, p. 297-305.
Papp, Emeric / Rădulescu, Marina, Verbe şi construcţii cu sens factitiv-cauzativ în limba română, în „Limba română”,
XXIV (1975), nr. 2, p. 101-120.

20
Donato Cerbasi, op. cit., p. 298.
393
 CICCRE I 2012
Song, J.J., Causatives: Semantics, în Encyclopedia of Language & Linguistics (ed. Keith Brown), second edition, tome II,
Elsevier Ltd., 2006, p. 265-268.
Tesnière, Lucien, Eléments de syntaxe structurale, Préface de Jean Fourquet, Deuxième édition revue et corrigée, Paris,
Klincsieck; 1965.
Uşurelu, Camelia, Categoria factitivului în limba română, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, 2005.
Weinrich, Harald, Grammaire textuelle du français, Traduit par Gilbert Dalgalian et Daniel Malbert, [Paris], Didier/Hatier,
[1989].

394
 CICCRE I 2012

Nadia OBROCEA Terminologia religioasă românescă: antonimia

(Universitatea de Vest din
Timişoara)

Abstract: Referencing the fundamental opposition between “good” and “evil” at work in the field of religion, this paper
aims to describe the impact of this opposition on religious terminology. From this perspective, we will analyse the main
antonymic relations established between Romanian religious terms.

Keywords: antonymy, concept, opposition, religion, terminology

Rezumat: Pornind de la opoziţia dintre bine şi rău – fundamentală în domeniul religiei – lucrarea de faţă îşi propune să
analizeze reverberaţiile acestei opoziţii în terminologia religioasă românească. Interpretarea vizează şi modul în care aceste
opoziţii se reflectă în limbajul religios.

Cuvinte-cheie: antonimie, concept, opoziţie, religie, terminologie

Introducere
Pentru terminologia religioasă, conceptul de opoziţie reprezintă o particularitate importantă, dat fiind că,
la un nivel profund, religia vizează un soi de dualism – fapt care, în planul cercetării, legitimează abordarea
termenilor religioşi din perspectiva antonimiei.
Trebuie menţionat de la început faptul că, în contextul terminologiei religioase, antonimia trebuie
privită, într-o primă instanţă, ca un concept logic şi ontologic, iar nu ca o noţiune lexicală şi semantică. De altfel,
acest aspect referitor la criteriul de analiză a antonimelor în general a provocat numeroase controverse, ceea ce a
avut ca rezultat dificultatea abordării antonimiei – fapt subliniat de Constanţa Ciocârlie, într-o lucrare în care
antonimia este investigată prin prismă contrastivă, Antonimia, structură lexico-semantică şi stilistică1: „Credem
că planul logic şi, în bună măsură, cel ontologic asigură antonimiei trăsătura de componentă universală a
limbajului, în timp ce planul structural semantic, şi, în bună măsură, cel psihologic îi vor imprima caracterul de
relaţie semantică specifică fiecărei limbi naturale. Din acest statut dublu, dar mai ales complex, fiindcă cele patru
planuri nu funcţionează independent, ci simultan şi intercondiţionat, rezultă dificultatea abordării antonimiei,
varietatea punctelor de vedere în cercetarea actuală şi chiar relativa rămânere în urmă a acestor studii faţă de cele
similare referitoare la polisemie, sinonimie, omonimie”2.
În studiul Antonimele: încercare de definire şi de clasificare 3, Maria Iliescu, realizând o scurtă istorie
critică a conceptului de antonimie, subliniază, în acord cu ceilalţi specialişti preocupaţi de această chestiune,
faptul că nu există o definiţie unanim acceptată pentru antonimie, dificultatea definirii antonimelor decurgând
din însăşi natura acestora, ele exprimând relaţii de ordin conceptual şi logic situate exclusiv pe planul
semantismului4.
În lucrarea de faţă, vom investiga o serie de concepte opuse, funcţionale în domeniul religiei, instituind
un traiect interpretativ axat pe ocurenţa acestor concepte în primele trei capitole din Întâia carte a lui Moise sau
Facerea. Astfel, pe lângă caracterul descriptiv pe care-l deţine, miza acestei lucrări este aceea de a urmări modul

1
Constanţa Ciocârlie, Antonimia, structură lexico-semantică şi stilistică, Timişoara, Augusta, 1998.
2
Ibidem, p. 61-62.
3
Maria Iliescu, Antonimele: încercare de definire şi de clasificare, în Probleme de lingvistică generală, vol. II, Bucureşti, Editura
Academiei, 1977, p. 39-53.
4
Ibidem, p. 39.
395
 CICCRE I 2012
în care conceptele la care ne referim sunt conturate în domeniul religiei, prin intermediul textului biblic – fapt
revelator pentru profilul lor ulterior din cadrul imaginarului creştin ortodox.
Pornind de la constatarea lui Richard Sîrbu că antonimia, spre deosebire de sinonimie, polisemie şi
omonimie, „nu este determinată atât de regulile de desemnare ale unei limbi concrete, cât mai cu seamă de
caracterul obiectelor denumite”5, vom analiza anumite opoziţii de tip antonimic din cadrul terminologiei
religioase româneşti, într-un demers de cercetare instituit dinspre concept înspre termen.

O opoziţie semnificativă în domeniul religiei sau despre pomul cunoştinţei binelui şi răului
Componentă a opoziţiei dintre «bine» şi «rău», conceptul de «bine» este vehiculat în Facerea, într-o
primă instanţă în contextul în care Dumnezeu îşi raportează propriile acte privind crearea lumii la ideea de bine,
în acest sens elementele creaţiei fiind considerate de Dumnezeu bune.
În aceeaşi ordine a argumentaţiei trebuie subliniat faptul că unul dintre atributele morale ale lui
Dumnezeu este bunătatea, El fiind „Binele suprem” 6 sau „bunătatea suprabună sau supremă”7, aşa cum El este şi
iubirea în sine sau iubirea absolută, aceste două atribute, strâns relaţionate, indicând modul de manifestare a lui
Dumnezeu faţă de om şi lume.
Geneza acestei lumi este plasată, în acest fel, prin Dumnezeu – Binele absolut –, sub semnul binelui:
„Pentru că bunul şi prea bunul Dumnezeu nu s-a mulţumit cu contemplarea lui proprie, ci prin mulţimea
bunătăţii Sale a binevoit să facă ceva care să primească binefacerile sale şi să se împărtăşească din bunătatea Lui,
aduce de la neexistenţă la existenţă şi creează universul, atât pe cele nevăzute, cât şi pe cele văzute de om, care
este alcătuit din elemente văzute şi nevăzute” 8.
Reţinem în continuare ocurenţele conceptelor de «bine» şi «bun», redate prin intermediul termenilor
religioşi bine şi bun, în textul biblic al Facerii: „Şi a văzut Dumnezeu că este bună lumina, şi a despărţit Dumnezeu
lumina de întuneric.” (Facerea 1, 4); „A făcut Dumnezeu tăria şi a despărţit Dumnezeu apele cele de sub tărie de
apele cele de deasupra tăriei. Tăria a numit-o Dumnezeu cer. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.” (Facerea 1, 7-8);
„Și s-au adunat apele cele de sub cer la locurile lor şi s-a arătat uscatul. Uscatul l-a numit Dumnezeu pământ, iar
adunarea apelor a numit-o mări. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.” (Facerea 1, 9-10); „Pământul a dat din sine
verdeaţă: iarbă, care face sămânţă, după felul şi după asemănarea ei, şi pomi roditori, cu sămânţă, după fel, pe
pământ. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.” (Facerea 1, 12); „A făcut Dumnezeu cei doi luminători mari:
luminătorul cel mai mare pentru cârmuirea zilei şi luminătorul cel mai mic pentru cârmuirea nopţii, şi stelele. Şi le-
a pus Dumnezeu pe tăria cerului, ca să lumineze pământul. Să cârmuiască ziua şi noaptea şi să despartă lumina de
întuneric. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.” (Facerea 1, 16-18); „A făcut Dumnezeu animalele cele mari din ape
şi toate fiinţele vii, care mişună în ape, unde ele se prăsesc după felul lor, şi toate păsările înaripate după felul lor. Şi
a văzut Dumnezeu că este bine.” (Facerea 1, 21); „A făcut Dumnezeu fiarele sălbatice după felul lor, şi animalele
domestice după felul lor, şi toate târâtoarele pământului după felul lor. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.” (Facerea
1, 25); „Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau bune foarte.” (Facerea 1, 31); „Şi a zis Domnul
Dumnezeu: «Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el.»” (Facerea 2, 18).
Opoziţia dintre «bine» şi «rău» – opoziţie de natură logică – apare în mod explicit în Facerea, prin
apariţia efectivă a conceptului de rău, atunci când sunt prezentaţi pomii din mijlocul grădinii raiului, precum şi în
momentul în care Dumnezeu îi porunceşte lui Adam să nu mănânce din aceşti pomi: „Şi a făcut Domnul
Dumnezeu să răsară din pământ tot soiul de pomi, plăcuţi la vedere şi cu roade bune de mâncat; iar în mijlocul
raiului era pomul vieţii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului.” (Facerea 2, 9); „A dat apoi Domnul Dumnezeu lui
Adam poruncă şi a zis: Din toţi pomii din rai poţi să mănânci. Iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu
mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!” (Facerea 2, 16-17).

5
Richard Sîrbu, Antonimia lexicală în limba română, Timişoara, Facla, 1977, p. 72.
6
Îndrumări misionare, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1986, p. 103.
7
Ibidem, p. 103.
8
Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica. Traducere de pr. D. Fecioru, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, 1943, p. 79.
396
 CICCRE I 2012
Textul biblic indică faptul că prin păcatul originar se instituie o categorie epistemologică fundamentală pentru
om, precum şi un fel de dialectică funcţională în logica umană. Menţionăm că răul – asimilat logic prin căderea
în păcat – nu este, în acest context, un concept implicit, el fiind redat în textul biblic, în mod evident, prin
termenul rău. „Răul din lume nu este opera lui Dumnezeu, ci a fiinţelor raţionale (mai întâi a diavolului şi apoi a
omului), care au păcătuit şi prin aceasta s-au abătut de la izvorul binelui. De aceea, răul este, în primul rând, de
ordin moral. Răul fizic (durerile fizice şi moartea) nu sunt decât o consecinţă a răului moral. Sfinţii Părinţi spun
că răul nu are fiinţă, întrucât nu este creat de Dumnezeu, iar fiinţă au numai cele create de Dumnezeu. Răul nu
este entitate, ci numai o lipsă a binelui. Nu este legat fiinţial de o realitate şi nu face parte integrantă dintr-o
creatură. El constă în îndepărtarea răului de la bine”9.
Părintele Dumitru Stăniloae referindu-se, în Teologia Dogmatică Ortodoxă10, la punctele de vedere ale
Sfinţilor Părinţi referitoare la pomul cunoştinţei binelui şi răului, menţionează că în concepţia Sfântului Maxim
Mărturisitorul, pomul cunoştinţei binelui şi răului înseamnă zidirea lumii văzute, care, contemplată
duhovniceşte, trimite la cunoaştinţa binelui, iar luată trupeşte, trimite la cunoştinţa răului; Sfântul Grigore
Palama a susţinut că pomul cunoştinţei binelui şi răului este simţirea lumii sensibile; şi pentru Grigorie de Nyssa,
pomul vieţii este cunoştinţa prin care omul se dezvoltă în bine, iar pomul cunoştinţei binelui şi răului este
cunoştinţa prin care omul ia răul drept bine11.
Aristotel, în Organon12, marcând dialectica dintre contrarietate (în care terţiul nu este exclus) şi
contradicţie (în care terţiul este exclus) şi referindu-se la raportul dintre genul şi specia noţiunilor, menţionează
că raporturile de contrarietate ale speciilor faţă de gen sunt de trei tipuri şi că „este necesar ca, în toate cazurile,
contrarii să aparţină aceluiaşi gen, ori la genuri contrare, ori să fie ei înşişi genuri. Alb şi negru aparţin aceluiaşi
gen, care este culoarea; justiţie şi injustiţie la genuri contrare, pentru prima, virtutea, şi pentru a doua, viciul; pe
când binele şi răul nu aparţin unor genuri, ci sunt însele genuri pentru altceva” 13.
Opoziţia dintre «bine» şi «rău», precum şi opoziţia dintre «bun» şi «rău» sunt determinate, astfel, din concepte
contrare, în care terţiul nu este exclus, în termenii lui Aristotel, aceste opoziţii fiind incluse în categoria
antonimelor propriu-zise de către John Lyons, deoarece ele presupun o implicaţie unilaterală. Precizăm că,
analizând opoziţia dintre «bun» şi «rău», Richard Sîrbu o subsumează „antonimelor care denumesc anumite
însuşiri ale fenomenelor concepute ca fiind contrare numai la un nivel superior de abstractizare” 14.
Pentru domeniul religiei, revelator ni se pare faptul că în măsura în care luăm în considerare noţiunile de
«bine» şi de «rău» – concepute la modul absolut –, distincţia dintre Binele absolut sau Dumnezeu şi răul absolut
ori diavolul se instituie ca fiind una contradictorie, în care funcţionează principiul tertium non datur.
Menţionăm, de asemenea, că în cercetarea de tip semasiologic a lui Marin Bucă şi Ivan Evseev, opoziţia
dintre «bine» şi «rău» a fost inclusă în zona categoriilor etice, estetice şi filozofice, iar opoziţia dintre «bun» şi
«rău» este încadrată în categoria trăsăturilor de caracter şi comportament.

Reverberaţiile conceptuale ale opoziţiei dintre «bine» şi «rău»

Trebuie subliniat faptul că opoziţia primară dintre «bine» şi «rău» iradiază conceptual în domeniul
religiei, determinând numeroase opoziţii cărora această opoziţie le este intrinsecă. Din această serie, vom aborda
două opoziţii care apar în mod explicit sau implicit în cele trei capitole ale Facerii supuse investigaţiei.
Opoziţia dintre «viaţă» şi «moarte» – o opoziţie de tip ontologic – apare în textul biblic – în mod
implicit – în contextul în care Dumnezeu îi porunceşte lui Adam să nu mănânce din pomul cunoştinţei binelui şi
răului. Pomul cunoştinţei binelui şi răului este, în fond, pomul morţii, pomul prin care omul, nerespectând
cuvântul lui Dumnezeu, îşi însuşeşte moartea. Reţinem în continuare modul în care se formează această opoziţie
în textul biblic: „Şi a făcut Domnul Dumnezeu să răsară din pământ tot soiul de pomi, plăcuţi la vedere şi cu

9
Ibidem, p. 144-145.
10
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 1, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, 1978.
11
Ibidem, p. 465-472.
12
Aristotel, Organon. Categoriile. Traducere, studiu introductiv şi note de Mircea Florian, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1957.
13
Ibidem, p. 183.
14
Richard Sîrbu, op. cit., p. 74.
397
 CICCRE I 2012
roade bune de mâncat; iar în mijlocul raiului era pomul vieţii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului.” (Facerea 2,
9); „A dat apoi Domnul Dumnezeu lui Adam poruncă şi a zis: Din toţi pomii din rai poţi să mănânci. Iar din
pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!”
(Facerea 2, 16-17); „Numai din rodul pomului celui din mijlocul raiului ne-a zis Dumnezeu: «Să nu mâncaţi din
el, nici să vă atingeţi de el, ca să nu muriţi!» Atunci şarpele a zis către femeie: «Nu, nu veţi muri! Dar Dumnezeu
ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi
răul». De aceea femeia, socotind că rodul pomului este bun de mâncat şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de
dorit, pentru că dă ştiinţă, a luat din el şi a mâncat şi a dat bărbatului său şi a mâncat şi el.” (Facerea 3, 3-6); „Şi
a zis Domnul Dumnezeu: «Iată Adam s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscând binele şi răul. Şi acum nu cumva
să-şi întindă mâna şi să ia roade din pomul vieţii, să mănânce şi să trăiască în veci!...»” (Facerea 3, 22).
La modul general, opoziţia dintre «viaţă» şi «moarte» a fost pe larg analizată de specialişti, aceasta fiind,
conform Luciei Wald, bazată, în mod nespecific, pe un concept durativ şi pe un concept momentan, opoziţia
propriu-zisă stabilindu-se, în fond, între «naştere» şi «moarte», polii liniei reprezentate de conceptul intermediar
de «viaţă»”15. Totuşi, trebuie să precizăm că această opoziţie este considerată de către Richard Sîrbu o opoziţie
antonimică propriu-zisă care poate fi explicitată prin raportarea sa la un plan de referinţă mai general: „După
părerea noastră, contextul lingvistic pune în evidenţă clar faptul că, în cazul perechii viaţă-moarte, avem a face
cu o opoziţie antonimică propriu-zisă care poate fi explicată prin raportarea termenilor opozabili la un plan de
referinţă mai general, şi anume la «modul de existenţă a materiei». În această interpretare, viaţa apare ca o formă
de existenţă a materiei, caracterizată prin prezenţa procesului biologic, iar moartea – ca formă de existenţă a
materiei, caracterizată prin absenţa procesului biologic. Din acest punct de vedere, «viaţa» nu poate fi
considerată o noţiune intermediară, fiindcă viaţa nu începe în momentul naşterii cuiva, ci din momentul apariţiei
ei pe pământ. [...] Cât despre cuvintele naştere-moarte, acestea marchează două momente: o etapă de început şi
una de sfârşit din viaţa omului şi corespund noţiunilor ce reprezintă polii extremi ai unei serii logice ai căror
termeni reprezintă diferite etape din viaţa omului: naşterea – copilăria – adolescenţa – maturitatea – bătrâneţea –
moartea. [...] În context însă cuvintele moarte – viaţă apar în opoziţie nemijlocită nu numai atunci când acestea
exprimă formele opuse de existenţă a materiei. Opoziţia antonimică se păstrează şi atunci când, de exemplu,
cuvântul viaţă se referă la existenţă, ca proces biologic durativ, iar moarte – la momentul final al vieţii, în
opoziţie fiind puse pe prim plan, astfel, însuşiri neomogene (un concept durativ şi un concept momentan)” 16.
Pentru opoziţia marcată prin intermediul conceptelor «moarte» şi «viaţă», funcţională la nivelul religiei, ni se
pare deosebit de sugestiv acest comentariu. În plus, trebuie să menţionăm, pe de o parte, faptul că, raportându-ne
la momentul creării acestei lumi, conceptul de «naştere» nu poate fi luat în considerare, iar, pe de altă parte, în
domeniul religiei este funcţională şi o altă opoziţie, şi anume aceea între «moarte» şi «înviere».
O altă opoziţie care este introdusă, în mod implicit, în textul biblic este aceea dintre «rai» şi «iad».
Conceptul de «iad» nu figurează în mod efectiv în textul religios supus investigaţiei, dar el este adiacent
conceptului de «moarte». Păcatul originar a avut drept consecinţă principală scoaterea omului din rai de către
Dumnezeu, existând posibilitatea redobândirii raiului după moarte, printr-o viaţă conformă cu legea lui
Dumnezeu. Această opoziţie, de natură contradictorie în religia ortodoxă, care nu admite existenţa purgatoriului,
conţine, pe de o parte, conceptul referitor la locul unde au trăit Adam şi Eva înainte de căderea în păcat şi unde
se duc, după moarte, sufletele oamenilor fără păcat, şi, pe de altă parte, conceptul privitor la locul în care se duc
sufletele oamenilor păcătoşi, după moarte. Reproducem mai jos paragrafele în care apare conceptul de «rai»,
redat prin termenul rai: „Şi a făcut Domnul Dumnezeu să răsară din pământ tot soiul de pomi, plăcuţi la vedere
şi cu roade bune de mâncat; iar în mijlocul raiului era pomul vieţii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului.”
(Facerea 2, 9); „Şi din Eden ieşea un râu, care uda raiul, iar de acolo se împărţea în patru braţe. (Facerea 2, 10);
„A dat apoi Domnul Dumnezeu lui Adam poruncă şi a zis: Din toţi pomii din rai poţi să mănânci. Iar din pomul
cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!” (Facerea 2,
16-17); „Şarpele însă era cel mai şiret dintre toate fiarele de pe pământ, pe care le făcuse Domnul Dumnezeu. Şi

15
Lucia Wald, Antonimele în sistemul lexical, în Sistemele limbii. Redactori responsabili: Ion Coteanu şi Lucia Wald, Bucureşti,
Editura Academiei, 1970, p. 76.
16
Richard Sîrbu, op. cit., p. 59-60.
398
 CICCRE I 2012
a zis şarpele către femeie: «Dumnezeu a zis El, oare, să nu mâncaţi roade din orice pom din rai?» Iar femeia a
zis către şarpe: «Roade din pomii raiului putem să mâncăm; Numai din rodul pomului celui din mijlocul raiului
ne-a zis Dumnezeu: 'Să nu mâncaţi din el, nici să vă atingeţi de el, ca să nu muriţi!'» (Facerea 3, 1-3); „Iar când
au auzit glasul Domnului Dumnezeu, Care umbla prin rai, în răcoarea serii, s-au ascuns Adam şi femeia lui de
faţa Domnului Dumnezeu printre pomii raiului. Şi a strigat Domnul Dumnezeu pe Adam şi i-a zis: «Adame,
unde eşti?» Răspuns-a acesta: «Am auzit glasul Tău în rai şi m-am temut, căci sunt gol, şi m-am ascuns.»”
(Facerea 3, 8-10) Conceptul de «rai» este exprimat în textul biblic şi prin termenul Eden: „Apoi Domnul
Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit, şi a pus acolo pe omul pe care-l zidise.” (Facerea 2, 8); „Şi din
Eden ieşea un râu, care uda raiul, iar de acolo se împărţea în patru braţe.” (Facerea 2, 10); „Şi a luat Domnul
Dumnezeu pe omul pe care-l făcuse şi l-a pus în grădina cea din Eden, ca s-o lucreze şi s-o păzească.” (Facerea
2, 15); „De aceea l-a scos Domnul Dumnezeu din grădina cea din Eden, ca să lucreze pământul, din care fusese
luat.” (Facerea 3, 23); „Şi izgonind pe Adam, l-a aşezat în preajma grădinii celei din Eden şi a pus heruvimi şi
sabie de flacără vâlvâitoare, să păzească drumul către pomul vieţii.” (Facerea 3, 24).

În loc de concluzie
În încheiere, precizăm că a studia opoziţiile de tip antonimic existente în terminologia religioasă, precum
şi modul în care acestea se manifestă efectiv în textul biblic se dovedeşte a fi un demers cu implicaţii
hermeneutice profunde. Opoziţia dintre «bine» şi «rău», ca opoziţie logică primară, are, în planul religiei,
numeroase reverberaţii, dintre care menţionăm, opoziţia dintre «bun» şi «rău», opoziţia dintre «viaţă» şi
«moarte», opoziţia dintre «rai» şi «iad», în acest fel, conceptul de «bine» fiind conţinut în conceptele «bun»,
«viaţă», «rai», iar conceptul de «rău» subzistând în conceptele «rău», «moarte», «iad».

Bibliografie
Aristotel, Organon. Categoriile. Traducere, studiu introductiv şi note de Mircea Florian, Bucureşti, Editura Ştiinţifică,
1957.
Biblia sau Sfânta Scriptură. Tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1988.
Bidu-Vrănceanu, Angela, Forăscu, Narcisa, Modele de structurare semantică cu aplicaţii la limba română (polisemia,
sinonimia, antonimia, câmpuri), Timişoara, Editura Facla, 1984.
Bidu-Vrânceanu, Angela, Forăscu, Narcisa, Cuvinte şi sensuri: polisemie, sinonimie, antonimie prin exerciţii, Bucureşti,
Editura Știinţifică şi Enciclopedică, 1988.
Bucă, Mihai, Dicţionar de antonime, Bucureşti, Editura „Vox”, 1997.
Bucă, Mihai, Evseev, Ivan, Probleme de semasiologie, Timişoara, Editura Facla, 1976.
Ciocârlie, Constanţa, Antonimia, structură lexico-semantică şi stilistică, Timişoara, Augusta, 1998.
Damaschin, Ioan, Sfântul, Dogmatica. Traducere de pr. D. Fecioru, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, 1943.
Guilbert, Louis, Les antonymes, în „Cahiers de lexicologie”, nr. 1, 1964, p. 29-36.
Guiraud, Pierre, La sémantique, Paris, Presses Universitaires de France, 1955.
Iliescu, Maria, Antonimele: încercare de definire şi de clasificare, în Probleme de lingvistică generală, vol. VII, redactori
responsabili: Ion Coteanu şi Lucia Wald, Bucureşti, Editura Academiei, 1977, p. 39-53.
Îndrumări misionare, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1986.
Lyons, John, Introduction to theoretical linguistics, Cambridge, Cambridge University Press, 1968.
Lyons, John, Semantics, Cambridge, Cambridge University Press, 1977.
Sîrbu, Richard, Antonimia lexicală în limba română, Timişoara, Editura Facla, 1977.
Stăniloae, Dumitru, Pr. Prof. Dr., Teologia dogmatică ortodoxă, vol. 1, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, 1978.
Zafiu, Rodica, Diversitate stilistică în româna actuală, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, 2001.
Wald, Lucia, Antonimele în sistemul lexical (cu exemple din limba latină), în vol. Sistemele limbii. Redactori responsabili:
Ion Coteanu şi Lucia Wald, Bucureşti, Editura Academiei, 1970, p. 75-84.

399
 CICCRE I 2012

Mariana PITAR Tradiţie şi inovaţie în limbajul gastronomic românesc

(Universitatea de Vest din din secolul al XIX- lea. Un exemplu de traducere
Timişoara)

Abstract: The 20th century stands out as the period when the evolution of the Romanian language gained momentum and is
marked by the attempt to modernize Romanian through grammar books and theoretical writings, and especially through
literary works. The contact with the French language and literature plays a special role in this process because it represents a
source for enriching Romanian with new words that would gradually become elements of the standard language.
Several works are published during this period and they show a growing interest in various areas of culture, among
which gastronomy. Negruzzi and Kogălniceanu’s cookbook, 200 de reţete cercate de bucate, prăjituri şi alte trebi
gospodăreşti, edited in Iaşi in 1841, is so successful that two other editions will appear in 1842 and 1846. Another example
of this tendency is the translation of a French cookbook, published in Iaşi around the same period: Reţete cercate în număr
de 500 din bucătăria cea mare a lui Robert întiul bucătar a Curţii Franţiei, potrivit pentru toate stările. Tradus de Post.
Manolache Drăghici. This translation, written by chamberlain Manolache, is remarkable due to the unique and creative
ways of finding the Romanian equivalents to specific terms it displays. This book is the object of the present study. We will
try to see to what extent the suggested translation is in tune with the gastronomic language of the period as it appears in
Negruzzi and Kogălniceanu’s book, and to consider the originality of some words, the balance between the Romanian term
and the borrowed one and decide if these variants are still adequate for contemporary readers.

Keywords: translation, gastronomy, language history, civilisation, French influence

Rezumat: Secolul al XIX-lea se remarcă printr-un avânt deosebit în dezvoltarea limbii române şi printr-o încercare de
modernizare a acesteia atât prin gramaticile şi scrierile teoretice, cât mai ales prin producţia literară a vremii. Un rol
deosebit în acest sens îl are contactul cu limba şi literatura franceză care constituie surse de îmbogăţire a limbii cu cuvin te
noi ce vor intra încetul cu încetul în limbajul curent.
Apar acum preocupări şi scrieri în domenii dintre cele mai diverse, printre care şi gastronomia. Cartea de bucate a
lui Negruzzi şi Kogălniceanu intitulată 200 de reţete cercate de bucate, prăjituri şi alte trebi gospodăreşti editată la Iaşi în
1841 cunoaşte un asemenea succes încât vor apărea încă două ediţii în 1842 şi 1846. La acestea se adaugă o traducere a unei
cărţi de bucate franţuzeşti apărută tot la Iaşi în aceeaşi perioadă intitulată Reţete cercate în număr de 500 din bucătăria cea
mare a lui Robert întiul bucătar a Curţii Franţiei, potrivit pentru toate stă[Link] de Post. Manolache Drăghici.
Această traducere a Postelnicului Manolache, ce se remarcă prin soluţii originale în găsirea echivalenţelor termenilor
specifici în română va constitui obiectul studiului nostru. Vom încerca să vedem în ce măsura traducerile propuse se
încadrează în limbajul gastronomic al vremii aşa cum apare el în cartea lui Negruzzi şi Kogălniceanu, originalitatea unor
termeni, echilibrul dintre termenul românesc şi cel împrumutat şi pertinenţa acestor variante pentru cititorul zilelor noastre.

Cuvinte-cheie: traducere, gastronomie, istoria limbii, civilizaţie, influenţă franceză

1. Introducere. Contextul cultural şi lingvistic al secolului al XIX-lea

În acest articol ne vom ocupa de o carte de bucate tradusă din limba franceză apărută în secolul al XIX-
lea la Iaşi. Este vorba de cartea Postelnicului Manolache Drăghici intitulată: Reţete cercate în număr de 500 din
bucătăria cea mare a lui Robert întiul bucătar a Curţii Franţiei, potrivit pentru toate stă[Link] de Post.
Manolachi Drăghici. Cartea apare la Iaşi în 1846 şi nu mai cunoaşte alte reeditări de atunci. O copie a acestei
cărţi, scrisă în alfabet chirilic, care ne-a parvenit din Biblioteca Universităţii din Iaşi, conţinând pe lângă
ştampila bibliotecii nedatată o ştampilă ce marchează reînregistrarea acestei cărţi în bibliotecă la data de 1 martie
1944, constituie obiectul de studiu al acestui articol.

400
 CICCRE I 2012
Ceea ce ni s-a părut interesant la această carte a fost tocmai faptul că ea a rămas necunoscută de atunci,
deoarece nu a mai fost reeditată. Am considerat util să o studiem din punct de vedere al soluţiilor de traducere,
dar ea poate constitui o sursă bogată de studiu şi din alte perspective lingvistice, antropologice sau culturale.
Înainte de a trece la analiza ei, am considerat necesar să trecem pe scurt în revistă contextul cultural şi
lingvistic în care apare.
Secolul al XIX-lea se remarcă printr-un avânt deosebit în dezvoltarea limbii române şi printr-o încercare
de modernizare a acesteia atât prin gramaticile şi scrierile teoretice, cât mai ales prin producţia literară a vremii.
Un rol deosebit în acest sens îl are contactul cu limba şi literatura franceză care constituie o sursă predilectă de
îmbogăţire a limbii cu cuvinte noi ce vor intra încetul cu încetul în limbajul curent.
Apar acum preocupări şi scrieri în domenii dintre cele mai diverse, multe cu intenţia de a instrui poporul
prin cunoştinţe cât mai variate. Unul dintre domeniile care îşi fac loc acum în preocupările oamenilor de cultură
este şi gastronomia. Aşa cum rezultă din prefeţele unor cărţi de bucate, precum cea a Postelnicului Manolache
Drăghici, scopul redactării acestui tip de cărţi era acela de a răspunde necesităţii publicului prin „cărţi
povăţuitoare a economiei casnice, şi de care nicio naţie civilizată nu este astăzi lipsită”. Ea se face „pentru
trebuinţa tuturor doritorilor şi învăţătura rânduielei casnice ce este temeiul sănătăţei, a bunei petreceri şi a
economiei fameliilor”1. Când invocă naţiile civilizate autorul se referă fără indoială la cele din ţări precum Italia,
Germania şi, mai ales, Franţa care constituie modelul de civilizaţie al secolului al XIX-lea.
Bucătăria franceză îi este cunoscută cititorului român în special prin scrierile lui Păstorel Teodoreanu,
care îşi exprimă în multe ocazii de-a lungul anilor în rubrici de gastronomie din diverse reviste admiraţia pentru
civilizaţia franceză, în general, şi pentru bucătăria franceză în special, fiind contemporan cu bucătari de mare
renume precum Menon, Grimod sau Carême. Puţină lume ştie însă că bucătăria franceză, deşi cu o lungă istorie,
mai ales în ceea ce priveşte redactarea cărţilor de bucate, evoluează destul de lent şi sub nivelul reţetelor italiene
până în secolele XVII- XVIII, când începe să se impună pe plan european şi să se dezvolte vertiginos.
Dar dacă primele cărţi de bucate se publicau în Franţa în secolul al XVI-lea, reluând de fapt manuscrise ce
datau din secolul al XIV-lea, iată că la noi acestea apar de-abia pe la mijlocul secolului al XIX-lea. Este vorba în
primul rând de cartea lui Kogălniceanu şi Negruzzi intitulată Carte de bucate boiereşti. 200 reţete cercate de
bucate, prăjituri şi alte trebi gospodăreşti care va cunoaşte un asemenea succes, încât primei ediţii din 1841 îi
urmează altele două în 1842 şi 1846. Cartea este reeditată la Cluj în 1973 şi apoi în 1998. Tindem să credem că este
vorba de reţete autohtone cu influenţe balcanice, dar şi de reţete traduse din franceză, italiană sau germană, reţete
care probabil circulau la vremea respectivă. Singura sursă de reţete anterioară acestei culegeri este de fapt un
manuscris datat de la sfârşitul secolului al XVII-lea, transmis cu adăugiri din generaţie în generaţie până în secolul
al XIX-lea, a cărui paternitate este atribuită stolnicului Constantin Cantacuzino şi fiului său Răducanu. Manuscrisul
se intitulează Carte întru care se scriu mâncările de peşte i raci, stridii, melci, legumi, erburi şi alte mâncări de sec
şi de dulce, după orânduiala lor şi a fost editat pentru prima oară în 1997 sub titlul O lume într-o carte de bucate.
În acest context de avânt editorial şi dorinţă de instruire, în domeniul gastronomiei apare şi cartea
Postelnicului Manolache Drăghici de care ne ocupăm aici. Este vorba nu de o culegere de reţete precum la
autorii menţionaţi mai sus, ci de o traducere a unei cărţi de bucate franţuzeşti, aşa cum ni se spune din titlu:
Reţete cercate în număr de 500 din bucătăria cea mare a lui Robert întiul bucătar a Curţii Franţiei, potrivit
pentru toate stă[Link] de Post. Manolachi Drăghici.
Fără a ne opri asupra structurii reţetelor de bucate sau a altor informaţii ce ţin de obiceiurile culinare,
vom încerca să studiem termenii specifici bucătăriei, pe de o parte ca soluţii de traducere în raport cu termenii
vehiculaţi în epoca respectivă, pentru aceasta luând ca reper vocabularul gastronomic din cartea lui
Kogălniceanu şi Negruzzi, iar pe de altă parte încercând să vedem în ce măsură termenii vehiculaţi în epoca
respectivă corespund termenilor actuali, urmărind originalitatea unor termeni, echilibrul dintre termenul
românesc şi cel împrumutat şi pertinenţa acestor variante pentru cititorul zilelor noastre.
Din păcate, nu am reuşit să găsim originalul care a constituit sursa acestei traduceri, neavând ca punct
de reper decât numele bucătarului. O comparaţie între textul sursă din limba franceză şi cel românesc ne-ar fi
ajutat foarte mult la stabilirea originii unor termeni româneşti.

1 Citate din prefaţa autorului la cartea sa de bucate (pagini nenumerotate în ediţia consultată).
401
 CICCRE I 2012

2. Observaţii asupra traducerii termenilor specifici reţetelor de bucătărie

Spre deosebire de cartea lui Negruzzi şi Kogălniceanu, care constituie o culegere personală de reţete
diverse, atât străine, cât şi autohtone, reţetele din această carte sunt grupate după felurile de mâncare, fiind foarte
numeroase şi bine structurate, ceea ce reflectă un model de text bine format. Titlul capitolelor cuprinde cel mai
adesea prepoziţia "pentru" cu rolul de a indica finalitatea ca în exemplele următoare: Pentru feluri de supe,
Pentru feluri de sosuri obişnuite la bucate, Pentru carne de porc, Pentru legumi, Pentru budinci, Pentru creme,
Pentru gofri etc. Din cele 33 de capitole, doar cinci fac excepţie de la această regulă: Supe şi alte fierturi numai
în frupt alb, Bucate alese şi garneturi, Macaroane şi scroburi, Cremi, Jîlile.
Bine formată din punct de vedere structural, cartea, care se decalară a fi o traducere după una din cărţile
franţuzeşti de bucate, reflectă stilul foarte organizat al acestor scrieri confirmănd modelul francez. O parte
importantă o reprezintă denumirile reţetelor care, dincolo de aspectul lingvistic, ne permit să ne dăm seama de
felurile de mâncare nou introduse în bucătăria românească.
Un aspect interesant este faptul că multe denumiri de reţete au în componenţa lor numele localităţii sau
ţării de provenienţă. Dacă ne ghidăm după numărul lor, ne dăm seama că o bună parte dintre ele erau preluate
din bucătăria altor popoare, sau din cărţile de bucate italiene care deţinuseră primatul în gastronomie până în
secolul al XVII-lea2. Se întâlnesc titluri precum: sos nemţesc, sos olandez, sos indiean, genovez, spaniolesc,
englezesc, italienesc, chiftele piemonteze, piftici englizeşti, pîne de orez americană, supă cu găluşcele italieneşti
etc. Odile Redon (1993) remarca de altfel migraţia reţetelor între diferite regiuni încă din Evul Mediu.
Această structură a reţetelor oferă o anumită facilitate procesului de traducere şi o anumită transparenţă a
raportului text sursă - text ţintă. Cu toate acestea, unele denumiri de localităţi sunt greu de recunoscut deoarece
autorul foloseşte o adaptare românească a numelor respective. Astfel există în carte: mâncare de la Tuluza
(Toulouse), mâncare leoniză (lyonnaise), sos numit de orlian (d'Orléans), cârnaţi precum să fac la Bulonia
(Boulogne). Dificultatea recunoaşterii denumirii originale provine nu numai din grafia chirilică, dar şi din folosirea
arbitrară a majusculelor: sîlamuri ca la Lion (Lyon), sos robert, cărnăciori numiţi a lui rişăliu (Richelieu).
Observăm din aceste exemple că traducătorul foloseşte trei modalităţi în traducerea termenilor ce conţin
un cuvânt străin fără echivalent în română, printre care se numără şi numele de localităţi sau persoane:
 forma de atribut adjectival prin transformarea numelui localităţii atunci când aceasta este posibil: mâncare
leoniză, coteleti bordeleze;
 prin prepoziţia de, de la sau ca la (galetă de Lorena, maiuri de gâscă ca la Strasbur; plăcintă umplută ca
la Dartua);
 prin sintagma „numit/ă”: sos numit de orlian, mâncare numită provenţială;
 prin sintagma: „cum se face”: cârnaţi precum să fac la Bulonia.
Aceste denumiri conţin, pe lângă numele localităţii sau al bucătarului şi ingredientele de bază care sunt
în general cunoscute şi, deci, traductibile. Nu ştim dacă aceste traduceri reprezintă nişte calcuri după structura
franceză a unor titluri formate din adjective provenind de la denumirea localităţii, construite cu prepoziţia „de”
sau sunt soluţii diferite pentru traducerea structurii „à la” atât de specifică domeniului şi limbii franceze, preluată
ca atare în limbajul gastronomic şi în alte limbi şi pe care o întâlnim şi la noi începând cu Păstorel Teodoreanu.
O altă categorie de titluri sunt cele care conţin un singur termen, intraductibil în română, precum:
chartreuse, chambouré etc. sau variante ale acestora. În acest caz, autorul foloseşte aceeaşi sintagmă „numit(ă)”:
mâncare numită subiză, mâncare numită şambure, gato de mogdale numit nuga, sos în vin cu verdeţuri numit
matinion, mâncare numită niverneză, mâncare de rărunchi numită sângara. Alteori sintagma este explicativă
făcând legătura între denumirea liberă dată de traducător şi denumirea originară franţuzească: mîncare de epure
franţuzască numită sive (pentru „civet de lièvre”). Tot explicativă, dar postpusă de această dată este şi structura
de tipul Hola podrida mâncare spaniolească.
Cu toate acestea, unii termeni denumind mâncăruri specifice sunt împrumutaţi direct din franceză fără a
fi însoţiţi de această sintagmă explicativă, ceea ce ne face să credem că erau feluri deja cunoscute în epocă. Iată

2 În Franţa apare în 1604 la Liège L'Ouverture de cuisine de Lancelot de Casteau, prima carte de bucate care regrupează reţete
internaţionale.
402
 CICCRE I 2012
câteva exemple: gato, babe, jălele, flan, galetă, remoladă, biscotină, coteleti, gofrî, jambon, blanchete, pastetă,
tartă, compot, esenţă. Termenii îmrumutaţi apar şi în reţetele compuse din mai multe cuvinte : mâncare de limbi
în papeloturi, şartrezi de mere (< [Link]), conde de zarzăre, cremă meringheză (< fr. méringue),
galantină de purcel (< fr. galantine), fricasă (< fr. fricassé) franţuzească de pui. O dovadă în sprijinul acestei
afirmaţii este faptul că astfel de denumiri preluate direct din franceză apar şi în cartea lui Kogălniceanu şi
Negruzzi, dar şi în literatura din epoca respectivă. Dăm câteva astfel de exemple din Cartea de bucate boiereşti:
hulubi în papiloturi, pui au cotton, budincă de raci ce se chiamă meridon.
Avem astfel o panoplie de feluri de mâncare pe care cititorul le-ar putea considera apanajul bucătăriei
moderne, precum îngheţatele, budincile, gofrele şi tot felul de creme şi aluaturi. Unele dintre ele constituiau
noutăţi gastronomice importate din vestul Europei odată cu alte elemente de cultură, care vin să se suprapună
peste o bucătărie tradiţională românească, dar şi de inspiraţie orientală turcă sau grecească. Spre ilustrare vom
cita reacţia a două personaje din literatura epocii la această „inflaţie” de mâncăruri străine. Primul fragment este
de Alecsandri şi aparţine lui Bârzoi:
„Las că dumneaei cucoana nu să mai catadicsăşte să caute de gospodărie ... să facă cozonaci, pască, păstrămuri,
dulceţi, vutci, vişânapuri .. ca la casa omului ... sau măcar să-mi facă la masă vrun cheşchet, vro plachie, vro musaca,
vro capama vro baclava ... vro ciulama ... bucate creştineşti .. sănătoasă şî uşoare ... Unde! Săde toată zâua pe tandur, la
tauletă şî din blanmanjăle, din bulionuri, din garnituri nămţăşti nu mă slăbeşte ... Auzi? Blanmanjăle? Bulionuri? Borş
şi alivenci ... că cu astea am crescut în casa părintească ...” (s.n. - M.P.) (1986 : 200)
Al doilea fragment ni-l prezintă pe Stihescu din Tainele inimii de Kogălniceanu, revoltat de
revoluţionarea bucătăriei tradiţionale româneşti:
„Si la masă ştiţi ce mi-au dat? În loc de un potroc bun de curcan, de un stufat de clapon, de o raţă cu curechi, de
gâscă friptă, de nişte alivenci cum mi le face vătăjiţa la moşie, mi-a trîntit nişte blide cu bulion, bifteacă, fricăsă,
volovăi şi alte multe chisăliţe, sta-ar în gîtul şvabilor ce le-au născocit”. (s.n. - M.P.) (1964 : 116)
Desigur, unele vor suferi anumite modificări fonetice de-a lungul timpului. Una dintre modificări este
renunţarea la adaptarea fonetică (şi uneori chiar grafică) a termenului şi preluarea lui într-o formă mai apropiată
de cea franţuzească (sau italienească): caneloni, civet de lièvre.
Interesanţi sunt şi termenii care corespund unor tipuri de aluaturi dulci pe care azi le-am grupa în
următoarele categorii: prăjituri, plăcinte, şi torturi. Termenii folosiţi de autor sunt mult mai numeroşi: galetă,
plăcintă, gato, prăjitură, pastiţă, turtă, tartă, tort. Pentru majoritatea dintre ei originalul este transparent: gato <
„gato”, galetă < „galette”, turtă < „tourte”, pastită < „pastette”. Dintre aceştia, termenii gato, galetă şi pastită nu se
mai păstrează în limba română. Ar fi totuşi interesant să vedem dacă reţetele pe care le acoperă aceste denumiri s-
au păstrat sub o altă denumire. Azi ştim că termenului francez gato îi corespunde termenul prăjitură, dar în cartea
Postelnicului Manolache Drăghici apar ambii termeni, uneori chiar împreună, precum în reţeta gato compiene
prăjitură. Am putea spune de asemenea că termenul galetă a fost înlocuit de plăcintă, dar, ca şi în cazul anterior,
ambii termeni ne apar în carte. Chiar citind aceste reţete nu am putut să ne dăm seama de diferenţele dintre ele. Am
presupus la un moment dat că gato ar acoperi reţetele de prăjituri care sunt în exclusivitate dulci, iar plăcintele s-ar
referi la aluaturile cu umpluturi dulci sau sărate, dar supoziţia noastră a fost infirmată de existenţa unor reţete
contradictorii: gato cu cartofi, dar şi gato cu migdale; prăjitură cu parmezan, dar şi prăjitură de migdale. În plus,
plăcintele apar în trei capitole: budinci, aluaturi şi creme. Acesta este unul dintre cazurile în care originalul francez
ne-ar fi fost foarte util. E posibil ca toate aceste variante să fie variaţii libere ale unui număr mai mic de termeni în
original, variaţii care s-ar datora instabilităţii terminologice a unor reţete nou intrate în atenţia cititorilor.
La fel de vag ni se pare şi sensul termenilor scrob şi posmagi, cărora le este dedicat un capitol întreg.
Aceste tipuri de mâncăruri nu erau noi în bucătăria românească, dar am fi fost interesaţi de termenul
corespunzător din textul sursă.
Anumiţi termeni împrumutaţi azi din franceză îi găsim la autor într-o altă formă, ca încercare de
traducere: sos tătărăsc (< fr. tartare), azi sos tartar, sau macedoneancă (< fr. macédoine), pentru care azi se
foloseşte termenul ghiveci, sau gato dintr-o mie de frunze pentru mille feuille.
În ceea ce priveşte conţinutul propriu-zis al reţetelor, termenii, care conţin în general ingrediente
(diferite tipuri de legume, verdeţuri, carne etc.), operaţii şi ustensile, nu pune probleme de traducere deosebite.
Vom remarca însă alte câteva aspecte interesante ale traducerii. Atunci când traducătorul nu găseşte un
termen potrivit, sau când cel pe care îl foloseşte nu are sensul adecvat originalului, îl explică. Explicaţia apare

403
 CICCRE I 2012
uneori în textul reţetei ca în acest exemplu: „esenţiea, adecă prin care îi dai gustul şi mirosul, precum de pildă,
voind a o face pe ciocolată, razi jumătate fundă de ciocolată,...” (p. 216). Alţi termeni, precum întrată sunt
explicaţi la subsol: „întrată să zice mîncarea aceea care să întrebuinţează înlăuntrul unei prăjituri de aluat,
precum pastiţă sau alte prăjituri în care să pun mâncările, putându-o întrebuinţa şi ca garnitură împrejiurul
altui fel” (p. 46).
Dacă aceste explicaţii nu apar şi în textul de origine, aşa cum bănuim, atunci avem de-a face cu primele
note de subsol ale traducătorului care se dovedeşte a fi astfel şi un specialist în ale bucătăriei.
Tot sub formă de sintagmă explicativă, uneori într-o formă amuzantă pentru cititorul de azi, apar unele
ustensile casnice precum: lingura cea cu borte (spumiera), sau măturicea de sârmă (telul) care apare în schimb
la Kogălniceanu sub forma pe care o cunoaştem şi azi.

3. Concluzii
Acestă încercare masivă de traducere îl pune pe autor în faţa unor probleme de limbă specifice. Pe de o
parte, avem de-a face cu obiecte noi, probabil de-abia intrate în bucătăria românească, precum lingura cea cu
borte („spumiera”), sau măturicea de sârmă („telul”), a căror denumire pune în evidenţă un mod de formare
intern şi nu un împrumut. În ceea ce priveşte denumirile diferitelor feluri de mâncare, autorul încearcă pe cât
posibil să le adapteze la limba română. De aici folosirea sintagmelor pomenite mai sus care introduc termenul
francez doar ca echivalent, o parte din aceşti termeni intrând în vocabularul de specialitate.
Totuşi, unele au cunoscut anumite variaţii de-a lungul secolelor şi este greu să ne pronunţăm asupra
surselor care au constituit modele, ele fiind mai degrabă rezultatul unor influenţe reciproce datorită circulaţiei
reţetelor la nivel european. În 1604 apare la Liège L’Ouverture de cuisine a lui Lancelot de Casteau, prima carte
de bucate ce grupează reţete internaţionale. De atunci are loc o permanentă reluare a reţetelor străine adăugate la
cele autohtone sau specifice unui bucătar de-a lungul secolelor. De aceea, nu e de mirare că vom întâlni astfel de
reţete atât în cartea lui Kogălniceanu şi Negruzzi, dar şi la autori mai târzii.
Iată câteva exemple din Buna menajeră: rulou, gofre, trufe, meridon, biscotine, gato, cremă, gelatină,
satou, bulete, pastetă, croşete, compot, sos, maioneză, rulou, gelatină, meridon, tortă. De asemenea, din reţetele
lui Păstorel Teodorenu: civet de lièvre, pain d'Espagne, morun à la Sculy, buşeuri, tartine, bişcot, consommé, sos
rémoulade, sos béchamel.
Deşi limba noastră se găsea la un moment de cumpănă, autorul traducerilor reuşeşte să găsească
echivalente pentru aproape toate cuvintele, operaţiile şi ingredientele din reţetele franceze, ca dovadă că ele
existau deja în limba română. O mare parte din vocabularul din domeniu era deja stabilizat în epoca respectivă.
El va fi cizelat şi îmbogăţit mai ales cu termeni de provenienţă franceză la începutul secolului XX de către
Păstorel Teodoreanu. O parte din aceştia sunt totuşi arhaisme şi vor dispărea pe parcurs, în special acele soluţii
de traducere pe care le-am menţionat în text, stângace şi desuete probabil chiar în perioada în care au apărut.
Menţionăm totuşi că trebuie să facem o distincţie între o bucătărie tradiţională, de origine românească, în care
întâlnim un anumit vocabular predominant autohton, şi o bucătărie cultă, de inspiraţie internaţională, care
constituie un vehicul pentru introducerea în limbă a unor neologisme, mai degrabă termeni internaţionali (în
special în denumirea reţetelor). Această tendinţă spre un rafinament al gustului, dar, de ce nu, şi al expresiei
lingvistice corespunzătoare, o întâlnim în special la Păstorel Teodoreanu. Este interesant felul în care aceste două
tendinţe se îmbină în literatura de specialitate de la noi încă din secolul al XIX-lea, de la Kogălniceanu şi
Negruzzi şi persistă până în zilele noastre.
În ceea ce priveşte cartea de care ne-am ocupat, deşi, aşa cum am menţionat-o deja în mai multe rânduri,
nu am avut la dispoziţie originalul, tindem să credem că autorul intervine în text, aşa cum reiese cel puţin din
parantezele şi notele explicative. Termenii explicaţi, deci necunoscuţi cititorului, par a fi de formaţie
românească, ceea ce denotă faptul că autorul a preferat să dea o traducere proprie în locul adoptării unui termen
francez. Cazurile analizate nu epuizează toate exemplele cuprinse în text, sunt mai degrabă prototipice pentru
anumite aspecte studiate. O analiză detaliată a acestei traduceri în raport cu originalul şi în paralel cu celelate
scrieri din domeniul gastronomiei din epoca respectivă ar duce, fără doar şi poate, la observaţii interesante
asupra constituirii vocabularului acestui domeniu, dar şi asupra evoluţiei limbii române din acest secol.

404
 CICCRE I 2012

Cărţi de bucate
* * *, O lume înr-o carte de bucate. Manuscris din epoca brâncovenească, Bucureşti, Editura Fundaţiei culturale române,
1997.
Kogălniceanu, Mihail, Negruzzi, Costache, Carte de bucate boiereşti. 200 reţete cercate de bucate, prăjituri şi alte trebi
gospodăreşti, Cluj Napoca, Editura Dacia, 1998.
Colonel Steriad, Ecaterina, Buna menajeră. Carte de bucate practică, Ediţie nouă, Bucureşti, Editura Librăriei Alcalay &
comp., 1914.
Teodoreanu, Al.O., Gastronomice, Bucureşti, Editura pentru Turism,1973.
Teodoreanu, Al. O. , De re culinaria, Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1977.

Izvoare literare
Alecsandri, Vasile, Comedii şi drame, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1986.
Kogălniceanu, Mihail, Tainele inimei, Bucureşti, Editura BPT, 1964.

Bibliografie
Cazacu, Matei, Studiu introductiv în „O lume într-o carte de bucate. Manuscris din epoca brâncovenească”, Bucureşti,
Editura Fundaţiei Culturale Române,1997, p.5-69.
Constantinescu, Ioana, Prefaţă la „O lume într-o carte de bucate. Manuscris din epoca brâncovenească”, Editura Bucureşti,
Fundaţiei Culturale Române, 1997, p.83-92.
Lambert, Carole (sous la direction), Du manuscrit à la table, Essais sur la cuisine au Moyen âge et répertoire des
manuscrits médiévaux contenant des recettes culinaires, Montréal, Les Presses de l'Université de Montréal, 1992.
Pitar, Mariana, Păstorel Teodoreanu et la littérature gastronomique ou à cheval entre deux civilisations in „Mélanges
offerts au professeur Eugen Tănase”, Timişoara, Editura Universităţii de Vest, 2001, p.247-259.
Pitar, Mariana, L’influence française sur la cuisine et le vocabulaire gastronomique roumains au XIX-ème siècle in „La
francopolyphonie. Langue et culture française en Europe du sud-est”, Chişinău, Ulim, 2009, p. 225-235.
Redon, Odile &alii, La gastronomie au Moyen Age, 150 recettes de France et d'Italie, Paris, Stock, 1993.
Weaton, Barbara, L'office et la bouche, Histoire des moeurs de la table en France 1300-1789, Calmann-Lévy, 1984.

405
 CICCRE I 2012

Cătălina Iuliana PÎNZARIU Raporturi lexico-semantice între neologisme

(Universitatea „Ştefan cel Mare”
din Suceava)

Abstract: Regardless of the situation, linguistic borrowing represents the natural effect of changes that occur in society. New words
enter a language along with the extralinguistic reality of the objects they describe, thus introducing novelty, a concept formerly
unknown. Consequently, lexical and semantic borrowings are simultaneous. The availability of several foreign languages that
serve as sources from which Romanian borrows words, either during the same period or at another time, involves discarding
the elements that are no longer useful and the emergence of new words which are essential for meeting the specific needs of
the social and linguistic reality. The constant (direct or indirect) contact between Romanian and other European languages
and cultures represented a factor that caused the borrowing of neologisms to meet to the need for a semantic refitting of the
Romanian vocabulary, so as to accommodate the cultural integration caused by the continuous evolution of society and the
want for cultural and linguistic communication.

Keywords: borrowing, neologism, multiple etymology, influences, Romance languages

Rezumat: Împrumuturile reprezită rezultatul firesc al schimbărilor intervenite în societate. Cuvintele noi pătrund în limbă
odată cu intrarea în realitatea extralingvistică a obiectelor pe care le denumesc, introducând noutatea, noţiunea care până
atunci era necunoscută. Ca atare, împrumutul lexical este simultan împrumutului semantic.
Existenţa mai multor limbi străine drept surse de împrumut pentru limba română, fie în aceeaşi epocă, fie la
distanţă în timp şi în spaţiu, atrage după sine eliminarea elementelor care nu mai corespund unor noţiuni utile limbii
române şi apariţia de noi cuvinte, indispensabile nevoilor specifice societăţii.
Contactul permanent al limbii române cu limbile şi culturile Europei, direct sau indirect, a fost un factor care a
determinat ca împrumutul neologic să răspundă nevoii de redimensionare semantică a vocabularului românesc, în vederea
integrării culturale, datorate evoluţiei permanente a societăţii, necesităţii de comunicare culturală şi lingvistică.

Cuvinte-cheie: împrumut, neologism, etimologie multiplă, influenţe, limbi romanice

Împrumuturile reprezită rezultatul firesc al schimbărilor intervenite în societate. Cuvinele noi pătrund în
limbă odată cu pătrunderea în realitatea extralingvistică a obiectelor pe care le denumesc, introducând noutatea,
noţiunea care până atunci era necunoscută. Prin urmare, împrumutul lexical este simultan împrumutului semantic.
Rapiditatea sau dificultatea acceptării împrumuturilor de către o limbă reflectă gradul său de
conservatorism sau caracterul deschis, permeabil, receptiv la noutatea culturală străină.
Cele mai multe împrumuturi din limba română sunt rezultatul contactelor pe care le au vorbitorii ei cu
limbile popoarelor vecine şi, de aceea, vorbim de împrumuturi directe. Există, însă, şi numeroase situaţii de
împrumuturi, tot directe, dar la distanţă în timp şi spaţiu, din limbile cu tradiţie culturală şi/sau ştiinţifică,
încadrate ca împrumuturi culturale. În ambele cazuri, ele reprezintă o bogăţie lexicală determinată de extinderea
teritorială sau stilistică a limbii române.

1. Sinonimia
Din punct de vedere calitativ, sursa principală a sinonimiei o constituie împrumuturile neologice, multe
dintre sinonime fiind la rândul lor tot împrumuturi din diferite limbi străine. Definiţiile lexicografice de tip
sinonimic ale termenilor neologici cu etimologie multiplă se bazează pe multe neologisme, deseori cu etimologie
multiplă, ceea ce denotă influenţa pozitivă a neologizării, la toate nivelele limbii. S-a observat1 că multe dintre

1
Petru Zugun, Lexicologia limbii române, Iaşi, Editura Tehnopress, 2000, p. 239-248.
406
 CICCRE I 2012
împrumuturi (din diverse limbi) au devenit sinonime cu termenii existenţi anterior, moşteniţi din latină, formaţi
în limbă sau împrumutaţi deja, limba română menţinând cuvintele de origini variate în serii sinonimice: timp
(lat), ani (lat.), vreme (sl.), soroc (sl.), ceas (sl.), veac (sl.) epocă (fr.), perioadă (fr., lat., ngr.), durată (fr., it.),
moment (lat., fr., it.) etc.
Altfel spus, un hiponim poate avea mai multe sinonime, formându-se astfel o serie sinonimică:
- decoraţie (fr. décoration, lat. decoratio, -onis, germ. Dekoration), sinonim cu medalie (it. medaglia), ornamentaţie
(fr. ornamentation), podoabă (sl. podoba);
- decor (fr. décor, lat. décor, germ. Dekor), sinonim cu cadru (fr. cadre, germ. Kader), peisaj (fr. paysage), privelişte
(creaţie rom.), scenă (fr. scène, lat. scaena, it. scena, germ. Szene), tablou (fr. tableau), vedere (creaţie rom. vedere2);
- defect (lat. defectus, germ. Defekt, defekt), sinonim pentru cusur (tc. kusur), deficienţă (fr. déficience, lat. deficientia),
imperfecţiune (fr. imperfection, lat. imperfectio, -onis), insuficienţă (lat. insufficientia, germ. Insuffizienz), lacună (fr.
lacune, lat. lacuna), lipsă (de la lipsi < gr. mod. lípso), meteahnă (et. nec), păcat (cuv. moştenit din lat. peccatum),
slăbiciune (creaţie rom.), viciu (fr. vice, lat. vitium, it. vizio), (livr.) carenţă (fr. carence, lat. carentia);
- valoare (fr. valeur, it. valore, lat. valor,-oris), sinonim cu preţ (cuv. moştenit din lat. pretium ), curs (lat. cursus, fr.
cours, germ Kurs), putere (cuv. moştenit, Lat. potere), valabilitate (valabil + -itate), sens (lat. sensus, fr. sens),
eficacitate (fr. efficacité, lat. efficacitas, -atis), calitate (lat. qualitas, -atis, fr. qualité), capacitate (fr. capacité, lat.
capacitas, -atis), merit (fr. mérite, lat. meritum);
- venera (fr. vénérer, lat. venerari), sinonim cu glorifica (lat. glorificare, fr. glorifier) adora (fr. adorer, lat. adorare);
- volum (fr. volume, lat. volumen, it. volume), sinonim cu capacitate (fr. capacité, lat. capacitas, -atis), dimensiune (lat.
dimensio, -onis, fr. dimension, germ. Dimension), amploare (fr. ampleur), forţă (fr. force, lat. fortia), intensitate (fr.
intensité, germ. Intensität).
Nu toate cuvintele dintr-o limbă cunosc fenomenul sinonimiei. Ne referim aici la termenii de
specialitate, cuvinte ce aparţin stilului ştiinţific, care nu pot dezvolta cu alte cuvinte o relaţie semantică:
- decoct < germ. Dekoct, [Link], ‘preparat obţinut prin fierberea unor plante (medicinale)’;
- decubit < lat. decubitus, fr. décubitus, 1.‘poziţie orizontală a corpului’; 2. ‘rană cangrenată care apare uneori la
bolnavii siliţi să stea culcaţi mult timp’;
- deism < fr. déisme, germ. Deismus, ‘doctrină care recunoaşte existenţa lui Dumnezeu numai ca o cauză primară
şi impersonală a universului, lumea fiind supusă legilor naturale invariabile’;
- detritus < fr. détritus, lat. detritus, 1. ‘material rezultat din fărîmiţarea rocilor”; 2. ‘material mărunt rezultat în
urma uzurii unui drum pietruit’;
- deuteriu < fr. deutérium, germ. Deuterium, engl. deuterium, ‘izotop al hidrogenului, folosit drept combustibil
termonuclear’;
- deuteron < fr. deutéron, germ. Deuteron, ‘nucleo al atomului de deuteriu, format dintr-un proton şi un neutron’;
- diadă < fr. dyade, germ. Dyade, 1. ‘principiu al diversităţii şi al neegalităţii”; 2. ‘grup de două mărimi legate prin
aceeaşi operaţie’ [...];
- diafiză < fr. diaphyse, germ. Diaphyse, ‘porţiune din mijloc a unui os lung’;
- diafora < germ. Diaphora, fr. diaphore, ‘figură de stil care constă în repetarea unui cuvânt, dar cu altă
semnificaţie’;
- dialectism, germ. Dialektismus, it. dialectismo, ‘particularitate a unui grai sau a unui dialect’;
- dializă < fr. dialyse, germ. Dialyse, ‘separare a unei substanţe cu dispersie coloidală de particulele cu dispersie
moleculară prin trecerea printr-o membrană’;
- diastolă < fr. diastole, germ. Diastole, ‘relaxare ritmică a inimii şi a arterelor, cînd sângele trece din vene în
cavitatea cardiacă’;
- upercut < eng. upper-cut, fr. uppercut, (box) ‘lovitură aplicată adversarului de jos în sus, sub bărbie sau în
abdomen’ etc.

2. Omonimia
Cât priveşte raportul de omonimie, constatăm că multe perechi sau serii sunt formate din neologisme.
Dintre cele trei surse principale3 ale omonimiei ne vom opri la împrumuturile făcute, fie numai dintr-o
singură limbă, fie din mai multe.

2
Derivat de la moştenitul vedea.
407
 CICCRE I 2012
Există situaţii când două cuvinte cu origini diferite au evoluat spre o formă unică în limba română, dar
au generat sensuri diferite. Relaţia dintre aceste cuvinte, cu un corp fonetic identic, dar cu semnificaţii diferite,
poate fi studiată în raport cu principiul etimologiei multiple, atunci când corpul fonetic analizat necesită
diferenţieri etimologice şi formează în limba română serii omonimice de genul:
decan (1. ‘cadru didactic universitar’; 2. ‘persoana cea mai în vârstă sau cu vechimea cea mai mare’; 3. ‘conducător, şef
ecleziastic’) < lat. decanus, germ. Dekan;
decan (‘regiune a cerului care face parte din semnele zodiacului’) < fr. décan, lat. decanus;
decan (‘hidrocarbură saturată aciclică cu 10 atomi de carbon în moleculă’), MDN îl înregistrează ca o creaţie
românească (< deca- + -an), însă propunem ca sursă etimologică pentru termenul ştiinţific neologic limba germană (<
germ. Decan).
După origine, avem cap de serie omonimică cu etimonuri diferite din limbi diferite; din punct de
vedere formal, omonime lexicale totale, identice în întreaga lor paradigmă.
delfin (‘mamifer marin’) < lat. delphinus, it. delfino;
delfin (‘principe moştenitor al tronului Franţei; titlu purtat de fiul cel mare al regelui sau de principele moştenitor în
Franţa’), de la delfin, [Link]. dauphin.
După origine, avem cap de serie omonimică cu etimonuri diferite; din punct de vedere sincronic,
omonime lexicale propriu-zise.
depurator n. (‘substanţă care favorizează eliminarea toxinelor din organism’) < fr. dépuratoire;
depurator a. (‘depurativ’; aparat depurator, ‘totalitatea organelor de excreţie prin care se face curăţarea sângelui de
toxinele rezultate din activitatea organismului’) < fr. dépurateur;

detailist m. (‘persoană care vinde în detaliu, cu amănuntul’); a. ‘ negustor detailist’ < germ. Detaillist;
detailist a. (‘care ţine de detaliu’), creaţie din detaila + -ist . Verbul a fost adaptat după un calc lexical morfematic
detalia < fr. detailer. În adaptarea fonetică a contat aspectul formei acustice a etimonului francez.
În acest caz avem omonime lexico-gramaticale, cu etimonuri diferite, aparţinând aceleiaşi limbi sursă.

dietă (‘regim alimentar’) < fr. diète, lat. diaeta, germ. Diät;
dietă (‘adunare legislativă în unele state’) < lat. diaeta, fr. diète;
Omonime lexicale totale, identice în întreaga lor paradigmă, cu etimonuri diferite, din limbi diferite.

directór (‘care dirijează ceva, care indică direcţia’) < lat. director, -oris, fr. directeur;
diréctor (‘persoană care conduce o întreprindere, o instituţie’ etc.) < fr. directeur, lat. director, -oris, germ. Direktor.

Şi în cazul perechii director (adj.) vs. director (subst.), etimologia multiplă a etimoanelor care stau la
baza formelor folosite în limba română, atrage atenţia asupra altui aspect al împrumutului neologic, cel al
omografelor4, care, într-o analiză superficială, pot fi confundate cu omonimele. Accentul tonic, care oferă forma
acustică a celor două împrumuturi neologice, asigură diferenţierea celor două clase morfologice, ce prezintă
formă grafică identică. În cazul substantivului director, acesta este un cuvânt paroxiton (diréctor), adaptarea
fonetică se realizează pe baza formei acustice şi grafice a etimonului latin, sursa latină oferind etimologia primă
în cazul etimologiei multiple şi încadrează morfologic substantivul neologic la genul masculin, prin preluarea
nominativului latin, după modelul cuvintelor moştenite. Adjectivul neologic director este un cuvânt oxiton
(directór), folosirea accentului pe ultima silabă urmează modelul etimonului francez, model care uneori este
folosit de unii vorbitori şi în cazul substantivului, fie în dorinţa de a etala o supercorectitudine, fie ca o
consecinţă a formării lor intelectuale (într-un centru francofon), neexistând vreo diferenţiere sonoră de forma
substantivală. Existenţa variantelor (dréctor, diréctoriu, directore, diléctor, dréctăr, deréctor, deréctur, dréhter,
dirégtor) care au existat în limba română şi pe care DLR le înregistrează, vizează tocmai acest aspect al
orientării spre un anumit centru de formare intelectuală sau evidenţiază preferinţa vorbitorilor români pentru o
anumită sursă sau surse de elemente neologice menite să revigoreze şi să occidentalizeze limba română.

3
Sursele omonimiei pot fi clasificate în surse principale şi surse secundare, în funcţie de numărul, amploarea şi varietatea
morfologicăa seriilor omonimice. Împrumutul, evoluţia fonetică şi formarea cuvintelor constituie surse principale ale omonimiei
(v. Petru Zugun, Lexicologia..., p. 254- 259).
4
Omografele sînt cuvintele care coincid grafic, dar se accentuează diferit şi cărora le corespund semnificaţii dinstincte.
408
 CICCRE I 2012

disc (‘placă rotundă’) < lat. discus, fr. disque;

disc (‘taler de aur sau de argint pe care se pune arneţul când se oficiază liturghia şi cu care umblă dascălii pentru a
primi ofrandele în bani’) < sl. disk(os)ŭ;
Disc/disc intră în categoria omonimelor lexicale, totale, cu etimonuri diferite, din limbi diferite, cu etimologie multiplă.
La această clasificare mai adăugăm şi omonime lexicale neetimologice 5 prin convergenţă fonetică, ambele împrumutate
din limbi străine.
Aceleaşi observaţii se pot face în cazul următoarelor exemple:
doc (‘ţesătură de bumbac’) < engl. duck;
doc (‘bazin înconjurat de diguri, în care intră vapoarele pentru a fi încărcate şi descărcate’) < fr., engl. dock;
don (‘titlu dat nobililor spanioli’) < fr., sp. don;
don (‘dar’: „singurele donuri ale naturii” M. Eminescu) < lat. donum, fr. don;
doză (‘cantitate determinată dintr-o anumită substanţă’) < fr. dose, lat. dosis;
doză (‘mic dispozitiv izolat care realizează conectarea într-o instalaţie electrică’) < germ. Dose, lat. dosis;
dual (‘număr gramatical care indică, în unele limbi, două exemplare’) < lat. dualis, fr. duel;
dual (‘alcătuit din două elemente; bazat pe două principii’) < germ. dual;
victorie (‘trăsură de lux, descoperită, cu două locuri, folosită în trecut’) < fr. victoria;
victorie (‘succes reputat asupra inamicului, în urma unui conflict armat, într-un război, într-o bătălie’ etc.) < lat.
victoria, fr. victoire;
Omonimie lexicală totală avem şi în situaţia:
documentarist (‘persoană care are funcţia de a face documentarea ştiinţifică într-o anumită problemă’) este o creaţie
românească, documentare + -ist;
documentarist (‘autor de filme documentare’) < fr. documentariste, germ. Dokumentarist; rămâne de menţionat faptul
că, în această situaţie, identitatea fonetică a celor două forme implică omonimia lexicală neetimologică realizată între o
creaţie realizată pe teren românesc (documentare + -ist) şi un împrumut neologic cu etimologie multiplă (fr.
documentariste, germ. Dokumentarist);
Următoarele exemple sunt omonime lexico-morfologice, omonimia lor parţială se justifică într-un mod
accidental, aleatoriu. După originea lor, ele sunt omonime cu etimoane diferite, din limbi diferite; din punct de
vedere sincronic, aparţin grupului de „false omonime” 6, reprezintă părţi de vorbire diferite şi au sens diferit:
dog, dogi m. (‘rasă de cîine de talie mare, cu botul lat şi turtit’) < fr. dogue, engl. dog;
doge, dogi m. (‘prim magistrat în vechile republici italiene’) < it. doge.

3. Polisemia
Neologizarea de etimologie multiplă este prezentă şi în sfera polisemiei. Conform definiţiei, polisemia
presupune „proprietatea cuvintelor din limbile naturale de a avea mai multe semnificaţii” 7. Crearea de sensuri
noi8 pentru cuvinte deja existente reprezintă un procedeu care, nu numai că este benefic pentru limbă, dar
conturează tendinţa de economie lingvistică, manifestată prin folosirea a cât mai puţine corpuri sonore pentru
redarea sensurilor (chiar şi o economie de spaţiu în dicţionare).
Dacă în cazul omonimiei fenomenul este accidental, nu acelaşi lucru îl putem afirma atunci când de
referim la polisemie. Polisemia este un proces dirijat, pe baza analizei contextuale, dar, în acelaşi timp, cont rolat,
al deplasărilor de sens.
Dezvoltându-se pe baza relaţiei sau opoziţiei denotaţie/ conotaţie, unde contextul este unica posibilitate
de ilustrare a diferenţelor semantice, deplasările de sens pot fi considerate ca un aspect al dezvoltării culturale a
vorbitorilor; cu cât un cuvânt oferă mai multe sensuri, cu atât el este mai frecvent în limbă.

5
Vezi Cristian Moroianu, Omonimia în sfera lexicului, în „Limbă şi literatură”, Anul XLIV, vol. II, 1999, p. 23-34.
6
Ibidem, p. 23.
7
Rodica- Mărioara Nagy, Elemente de gramatică (supliment) în Dicţionarul Universal Ilustrat al Limbii Române, vol. 12,
Bucureşti, Editura Litera Internaţional, 2011, p. 271.
8
Polisemia este generatoare de noi semne lingvistice; omografia şi omofonia sunt tributare polisemiei, iar între sensurile
termenilor rezultaţi din polisemie există trăsături comune.
409
 CICCRE I 2012
Din sfera sensurilor noi oferite cuvintelor deja existente în vocabularul limbii române, prezintă interes
tendinţa continuă de pătrundere a termenilor argotici adoptaţi de masa vorbitorilor, în varianta colocvială a
limbii, realitate lingvistică, uneori greu de definit în cadrul ierarhiei stilistice a limbii.
În lingvistica românească, argoul a cunoscut diferite accepţiuni (ansamblu, limbaj, lexic parazit), fiind
folosit, cu precădere, fie de clase, categorii sau grupuri sociale situate pe o treaptă inferioară a ierarhiei sociale,
fie de un anumit segment de vârstă. Indiferent de motivaţia folosirii, argoul atrage vorbitorii, uneori, chiar
fascinează, prin caracterul său criptic, ritmul de înnoire, sau expresivitatea originală.
Implicarea neologismelor în argou sporeşte ansamblul conotativ al sferei semantice codificate, situând
exemplele de argou în categoria sinonimiei parţiale9, aflată la limita dintre normă şi uz.
Procedeele expresive ale argoului sunt comune limbii populare sau limbajului familiar, ceea ce face ca
delimitarea între variantele predominant orale ale limbii şi argou să fie destul de dificil de trasat, însă argoul
preia, pe lângă cuvinte din fondul comun, şi cuvinte din limbajele de specialitate, din limbajul juridic şi
poliţienesc sau din cel medical etc., pentru a-i conferi (pe lângă funcţia criptică de limbaj secret) o triplă
ipostază ludică, estetică şi expresivă 10. Toate limbile moderne înregistrează această variantă socială a limbii,
fapt ce stimulează tendinţa de adoptare a unui stil nonconformist în comunicare a diverselor categorii sociale, de
„cultivare” a unei identităţi de limbaj.
Ne-a interesat să urmărim în ce măsură neologismele cu etimologie multiplă, capabile de a cripta
mesaje, pot ilustra aspecte ludice, estetice sau expresive în variantele orale sau populare ale limbii române.
Dintre neologismele cu etimologie multiplă studiate, ne-am oprit la câteva exemple11 de valorificare a
neologismelor în argou care, pe lângă sensurile binecunoscute înregistrate în dicţionarele analizate, dezvoltă
aspecte conotative „cerute” de realitatea lingvistică, dar într-o formă criptată ale anumitor sfere semantice.
Demersul nostru referitor la argou nu urmăreşte împrumuturile lexicale din alte limbi, deoarece
exemplele pe care le-am selectat din limbajul elevilor şi studenţilor nu au fost împrumutate direct de argou, din
registrul altor limbi sau din argourile acestor limbi, ci sunt variante ale conotaţiei, ale evoluţiei interne a limbii.
Neologismul cu etimologie multiplă decibel, discutat într-un paragraf anterior, se foloseşte cu sensul argotic
pentru ‘voce puternică, ‘glas puternic, sonor’. Asocierea termenului tehnic (‘unitate de măsură a intensităţii sonore’)
cu cel de ‘glas’, ‘voce’ presupune o cunoaştere a unor noţiuni de bază din domeniul terminologiei ştiinţifice a grupului
social, o diferenţiere pe scara socială, o tendinţă de a etala emancipare, dar şi amplificare a exprimării:
„Ia lasă decibelii mai jos!”
„Taie decibelii!”
Un neologism precum diplomă, cu etimologie multiplă (fr. diplôme, lat. diploma, germ. Diplom)
dezvoltă o nouă evoluţie semantică. Pornind de la sensul înregistrat în dicţionare de „act eliberat de o instituţie
de învăţământ sau de o comisie care certifică pregătirea profesională a unei persoane”, neologismul antrenează
gândirea prin analogie sau similitudine (act eliberat de o comisie), putând fi încadrat ca metafora (proces
cognitiv fundamental). În acelaşi timp, capătă o dublă valenţă pragmatică, ca antifrază, prin folosirea ironică a
cuvântului în context: „Are diplomă de (la Universitatea de Stat din) Botoşani12”, dar şi ca eufemism (prin
evitarea voită a unui termen care poate crea o impresie neplăcută). Indiferent de procesul pragmatic la care vrem

9
O analiză semantică a valorificării neologismelor în argou este realizată de Anamaria Bota în articolul intitulat Neologismele în argou,
publicat în volumul The International Conference:European Integration between Tradition and Modernity, Tg.-Mureş, 2005, p. 189-194.
10
Vezi Rodica Zafiu, 101 cuvinte argotice, Bucureşti, Editura Humanitas, 2010, p. 15-17.
11
Unele exemple de neologisme cu etimologie multiplă folosite în exprimările argotice nu sunt înregistrate în cele cîteva
dicţionare de argou ale limbii române; am folosit şi exemple întâlnite la anumite grupuri sociale, ba, mai mult, am constatat o
anumită selecţie a termenilor argotici, o preferinţă pentru termenii neologici, care se încadrează mult mai bine în sfera criptării
enunţurilor, dar şi o scădere a folosirii argoului ţigănesc, care, în ultima perioadă, marginalizează sau stigmatizează grupul social
care îl foloseşte. Tendinţa actuală este (chiar dacă ne referim la argou) de a imprima discursului presărat cu termeni argotici
dinamismul şi productivitatea semantică ancorate în relaţiile socio-culturale şi economice ale realităţii.
12
„Botoşani”, „Universitatea de Stat din Botoşani”, metonimie, termenul / structura referindu-se la penitenciarul din oraşul
Botoşani.
410
 CICCRE I 2012
să ne referim, atrage atenţia, pe lângă asocierea ironică realizată, preferinţa pentru o nuanţare semantică 13, în
scopul unei ascunse atenuări a realităţii şi a unei devieri de sens în noul context.
Universitate, neologism cu etimologie multiplă (lat. universitas, -atis, fr. université), reprezintă alt
exemplu de termen care se regăseşte în sfera semantică pentru denumirea perioadei de detenţie. Şi în acest
caz, surprinde preferinţa pentru asocierea dintre o instituţie de învăţământ superior şi locul de ispăşire a
pedepsei/ detenţiei, asociere ironică, selectivă, dar şi inventivă, ce insistă pe dubla ipostază a argoului ca
‘beneficiar’ şi ca ‘donator’14.
Universitate, ca termen aparţinând argoului, printr-o extindere semantică, poate fi analizat ca o
antifrază, având în vedere intenţia de a înlocui termenul referitor la perioada de detenţie 15. Conform definiţiilor
din dicţionare, universitatea este o „instituţie de învăţământ superior cu mai multe facultăţi şi secţii [...]”.
Asemeni exemplului diplomă, neologismul universitate îşi motivează antifraza prin existenţa opoziţiei care
se stabileşte între instituţia de învăţământ superior şi locul de detenţie, opoziţie realizată prin substituirea unei
denumiri cu alta. Termenul poate fi considerat şi un eufemism, tocmai prin intenţia de a menaja sau de a reda, cât se
poate de ‘rafinat’, substantivul închisoare, ba mai mult, chiar o metaforă extinsă de situaţie. Plecând de la premisa că
închisoarea trebuie să reprezinte o perioadă de (re)formare socială şi morală, ajungem la faptul (binecunoscut) că, la
închisoare, majoritatea delincvenţilor participă la un proces de perfecţionare a ‘aptitudinilor’, prin convieţuirea cu
‘experţii’ în furt, escrocherii sau alte fapte antisociale şi asistă la adevărate ‘cursuri de specializare’.
Mai mult, în cazul folosirii neologismului universitate în limbajul argotic, se mai înregistrează un
fenomen, oarecum nou în rândul tinerilor, cel de a trunchia forma grafică (uni).
În limbajul tinerilor, trunchierea sau apocopa începe să fie mult folosită, fenomenul devenind destul de
productiv, datorită modelelor oferite de argoul altor limbi străine (engleza sau franceza, în special, dar şi italiana
sau spaniola), la început cunoscute, prin film, muzică, acum, într-o formă directă, de contact extralingvistic16.
Urmând modelul trunchierilor mai vechi (prof < profesor, bac < bacalaureat, dirig < diriginte etc.),
unii tineri, mai ales studenţi, obişnuiesc să folosească trunchierea uni pentru universitate, alături de facultă
pentru facultate, libră pentru librărie etc.17.
Doctor, neologism cu etimologie multiplă latină (lat. doctor), franceză (fr. docteur) şi germană (germ.
Doktor), este folosit metaforic, cu o intenţie dublă retorico-pragmatică (antifrază şi eufemism).
Plecând de la definiţiile cuvântului polisemantic doctor (1. „Specialist în medicină cu studii
superioare”; 2. „Titlu academic cel mai înalt acordat de instituţii de învăţământ superior sau de cercetare;
persoană care are acest titlu”; 3. „Persoană foarte pricepută într-un anumit domeniu”) se înregistrează o
extindere semantică a valorii conotative cu care apare în dicţionar.
De la sensul de ‘persoană foarte pricepută într-un domeniu’, se remarcă preferinţa pentru sensul de
‘specialist în...’, o formulare familiar-argotică ce exprimă superlativ o intenţie pozitivă de a prezenta un aspect,
chiar dacă acesta contravine normelor sociale, în sintagma doctor în locuinţe / apartamente.
Alături de termenii referitori la hoţ, care se înscriu în sfera infracţiunii şi care formează o întreagă serie
sinonimică, dorim să adăugăm şi pe cel de doctor cu nuanţa semantică de superlativ pentru ‘hoţ specializat,
specialist în furtul din apartamente sau din locuinţe’, legătura dintre sensul din limba comună şi cel din argou
este una evidentă. Se evidenţiază ilustrarea caracterului expresiv prin asocierea celor două sensuri, cel de

13
Nu certificat, nu adeverinţă, ci diplomă.
14
Rodica Zafiu, op. cit., p. 20-21.
15
Pe lângă universitate, se folosesc în acelaşi mod şi alţi termeni ca: academie, neologism cu etimologie multiplă latină (lat. academia),
greacă (gr. akadémia) şi franceză (fr. académie); colegiu, neologim cu etimologie multiplă latină (lat. collegium) şi franceză (fr. collège);
facultate, neologism cu etimologie multiplă franceză (fr. faculté), latină (lat. facultas, –atis) şi germană (germ. Fakultät); pension,
neologism cu etimologie multiplă franceză (fr. pension) şi germană (germ. Pension). Se remarcă o dorită selectivitate a termenilor folosiţi,
poate cu intenţia unei ‘specializări’ semantice, a unei folosiri metaforice, a unei denumiri prin alta, dat fiind contexul folosirii. Cum este
cunoscut, atât în lumea interlopă, cât şi în cea generală, închisoarea este văzută chiar ca o instituţie de perfecţionare.
16
Luăm în calcul comunităţile româneşti care trăiesc în Italia şi Spania şi care oferă o sursă de „inspiraţie lingvistică”, nu
întotdeauna pozitivă, vorbitorilor români din ţară.
17
Trunchierea se poate opri fie pe consoană (prof, bac, dirig, cas, mag etc.), fie pe vocală (cofe, mate etc.), dar există şi tendinţa
de a adăuga o desinenţă pentru a face diferenţa dintre masculin şi feminin (dirig, dirigă, prof, profă etc.).
411
 CICCRE I 2012
specialist, dar şi de medic, doctor. Pentru a stabili un diagnostic, doctorii ascultă / auscultă pacienţii pentru a-şi
forma o opinie de specialişti.
Hoţul ‘specilizat’ în furturi din apartamente sau din locuinţe, mai întâi trebuie să vizualizeze şi să
asculte prin pereţii clădirii pentru a se asigura de absenţa proprietarilor.
Demenţă (fr. démence, lat. dementia), dement, -ă (fr. dément, lat. demens, -ntis) sau demenţial (fr.
démentiel) depăşesc cu mult sfera lor semantică atunci când sunt folosite în formulări argotice. Cu predilecţie
folosite de către tineri, cu scopul de a exprima la superlativ un aspect normal, aceste formulări pot fi încadrate fie
în sfera hiperbolei, fie a epitetelor argotice, în ambele situaţii producând efect, uneori, umoristic prin implicarea
şi exploatarea nuanţei negative, de alienare mintală, de schizofrenie cu scopul evidenţierii şi al întăririi unei
evaluări pozitive, la un superlativ absolut (‘petrecere demenţială’, ‘peisaj demenţial’, ‘Demenţial!’ ‘demenţă
totală’, ‘iubire dementă’) sau în scopul exprimării noţiunii de cantitate (‘iubeşte în demenţă’, după modelul ‘în
disperare’). S-ar putea vorbi şi despre o intenţie de a folosi dezagreabilul ca modalitate de întărire, de
intensificare în exprimările colocviale, ca intensificator adjectival sau adverbial: ‘dement de frumoasă’, ‘curs
demenţial’, ‘haine demenţiale’, ‘a scrie în demenţă’ etc. sau putem sesiza o tendinţă de selectare a termenilor
argotici, o vădită preferinţă pentru termeni occidentali neologici cu etimologie multiplă în detrimentul celor
împrumutaţi din limbile turcă sau romaní.
Schimbările de sens se stabilizează prin uz, dar şi prin extinderi semantice, cum e şi cazul exemplului
volum, ce urmează modelul oferit de cuvântul bibliotecă întâlnit în exprimări argotice pentru ‘bar’, ‘bufet’, ‘club’.
Volum, neologism cu etimologie multiplă franceză (fr. volume), latină (lat. volumen) şi italiană (it.
volume), este des folosit în acelaşi ambient de argou stilat ca rezultat al unei evoluţii semantice interne în limbă,
cu sensul de ‘sticlă’.
În funcţie de context, putem analiza acest element de argou ca o metaforă complexă, ingenioasă, care
surprinde prin analogia procesului cognitiv-comparativ, rezultând şi înnobilând contextul creat prin umor, prin
comicul de situaţie, rezultat din suprapunerea a două domenii contrastante: ‘bibliotecă’, instituţie unde se
colecţionează cărţi, şi ‘bar’, ‘bufet’, ‘club’, localuri unde se vând băuturi alcoolice, sau ‘volum’, ‘carte’, pentru
‘sticlă’, recipient cu băutură alcoolică.
Este interesant că cei doi termeni, ce aparţin aceluiaşi câmp semantic, atrag destul de mult un anumit
segment de vorbitori, cel al elevilor şi al studenţilor, făcând posibilă o diferenţiere clară între termenii argoului
interlop şi cei ai argoului academic, un argou ‘stilat’, ‘erudit’18.

Concluzii
Dinamica neologizării a afectat toate nivelurile limbii române, reuşind, prin adoptare, adaptare,
sinonimizare, creaţie lexicală proprie etc., să ajungă la asimilarea şi globalizarea lingvistică necesară vorbitorilor
români, în vederea realizării unei bune interacţiuni psiho-sociale şi culturale prin transmiterea de informaţii în
condiţii optime, prin alinierea limbii române literare la inventarul ştiinţific internaţional, creat îndeobşte pe baze
latineşti şi greceşti (acestea din urmă, de multe ori, preluate tot prin latina ştiinţifică).
Faptul că ponderea neologismelor care au la origine un etimon latinesc este ridicată nu constituie o
noutate. Într-adevăr, în toate domeniile ştiinţifice se constată că limba română a împrumutat numeroşi termeni
latineşti, direct sau prin intermediul altor limbi de cultură, numărul acestora constituind un procentaj majoritar,
iar elementele lexicale analizate în lucrarea noastră aparţin acestei categorii.

18
Argoul oferă posibilitatea existenţei celor mai expresive analogii create de grupuri sociale, fie pentru interiorul acestor
grupuri sociale, fie pentru grupuri sociale totalmente distincte. La distanţă de câţiva zeci de metri de Universitatea din Su ceava
se află o cafenea numită La Bibliotecă unde, este de la sine înţeles, tendinţa vorbitorilor (nu a clienţilor, care nu fac obiectul
analizei noastre) este de a uza elementele codificate ce se diferenţiază de argoul de cartier sau cel interlop. Este, poate, şi o
selecţie lingvistică dorită de grupul social în cauză.
412
 CICCRE I 2012
Bibliografie
Bota, Anamaria, Neologismele în argou, The International Conference: European Integration between Tradition and
Modernity, Târgu-Mureş, 2005, p.189-194.
Bulgăr, Gh., Felecan, N., Dicţionar de omonime, Bucureşti, Editura Vox, 1996.
Forăscu, Narcisa, Sinonimia ca modalitate de definire în dicţionare, în „Studii şi cercetări lingvistice”, XXXVII, 1986, nr. 2.
Graur, Al., Dicţionar de cuvinte călătoare, Bucureşti, Editura Albatros, 1978.
Moroianu, Cristian, Omonimia în sfera lexicului, în „Limbă şi literatură”, Anul XLIV, vol. II, 1999, pp. 23-34.
Munteanu, Ştefan, Ţâra, Vasile D., Istoria limbii române literare, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1983.
Nagy, Rodica-Mărioara, Elemente de gramatică (supliment) în Dicţionarul Universal Ilustrat al Limbii Române, vol 12,
Bucureşti, Editura Litera Internaţional, 2011.
Oprea, Ioan, Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european, Iaşi, Institutul European, 2008.
Oprea, Ioan, Terminologia filozofică românească modernă, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1996.
Sala, Marius, Aventurile unor cuvinte româneşti, Vol. I-II, Ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2006.
Volceanov, George, Dicţionar de argou al limbii române, Bucureşti, Editura Niculescu, 2007.
Zafiu, Rodica, 101cuvinte argotice, Bucureşti, Editura Humanitas, 2010.
Zugun, Petru, Amploarea neologizării limbii române, în Spaţiul lingvistic şi literar românesc din perspectiva integrării
europene, Iaşi, Editura Alfa, 2004, p. 175-184.
Zugun, Petru, Lexicologia limbii române, Iaşi, Editura Tehnopress, 2000.

413
 CICCRE I 2012

Eliana Alina POPEȚI Specii ale genului narativ în Datinile și credințele

(Universitatea de Vest din poporului român adunate și așezate în ordine
Timișoara)
mitologică de Elena Niculiță-Voronca

Abstract: The study traces the impact of Elena Niculiţă-Voronca’s work in Romanian culture and evaluates the species of
the narrative genre within the wider background of folklore genres and species. Customs and beliefs of the Romanian people
collected and presented in mythological order provides the readers with a model of research in folklore at the end of the 19th
century and represents one of the most substantial works on folklore in Romanian culture. Even though the title only
mentions “beliefs” and “customs”, Elena Niculiţă-Voronca’s work presents almost all genres of folklore, including the
species of the narrative genre. The present work analyses the statute of the species of the narrative genre and highlights
aspects through which the author tried to render the texts in a manner which is as faithful to the original form of the
collected material as possible. At the same time, this analysis brings into discussion theoretical issues regarding the
organization and structuring of material collected from oral sources, in an age when Romanian literary folklore was still
developing.

Keywords: Elena Niculiţă-Voronca’s, folklore genres, narrative genres, Romanian folklore

Riassunto: Il fine di questo studio è quello di riprendere il ruolo dell’opera di Elena Niculiță -Voonca nella cultura romena e
seguire nel suo libro le specie del genere narrativo. Le usanze e le superstizioni del popolo romeno raccolte e messe in
ordine mitologico porta al lettore un esempio di ricerca folclorica della fine del XIX secolo e una delle più ricche raccolte di
folclore romeno. Malgrado il titolo sia limitato ai termini ,,superstizioni” e ,,usanze”, il libro di Elena Niculiță-Voonca
presenta al pubblico tutti i generi folclorici, specialmente quelli che apparengono al genere narrativo. Questa ricerca è
l’analisi delle ipostasi delle specie narrative e mette in luce il tentativo dell’autrice di riflettere nei suoi testi la forma più
originale dei luoghi in cui li ha raccolti. Allo stesso tempo, l’autrice mette in discussione problemi teorici che riguardano
l’organizzazione e la realizzazione di un materiale folcloristico raccolto dal territorio, in un periodo nel quale la folcloristica
romena muoveva i primi passi.

Parole-chiave: Elena Niculiţă-Voronca, generi folclorici, generi narrativi, folclore romeno

Introducere
,,Închei, contînd pe indulgența prea onoraților cetitori față de lucrarea aceasta; căci a -și croi cineva singur drumul
pe pământul înțelenit al mitologiei române fo arte greu și se vor afla multe hîrtoape; vor veni însă mai tărziu alții, cari le
vor asemăna. Eu nu mi-am lucrat cartea după niciun model, m-am povățuit numai de ceea ce singur s-a arătat. Au
trebuit ani de zile să edific și să dărîm lucrarea gata - și iar să reedific și iar să dărîm, pănă ce am dat de calea ce mi s -a
părut mai nimerită; și, în greaua mea încercare, nu am avut ajutor decât slabele mele puteri” 1.
Am optat pentru reproducerea acestui citat din scurta mărturie care deschide Datinile și credinț ele
poporului român adunate și așezate în ordine mitologică, întrucât fragmentullui i s-ar putea atribui ipostaza unei
sinteze a impactului pe care l-a avut Elena Niculiță -Voronca de-a lungul timpului. Totodată, cuvintele autoarei
descriu succint câteva metode proprii de lucru. Al treilea motiv care a stat la baza selectări citatului de mai sus
este că acesta conturează în mod plauzibil imaginea autoarei prin intermediul discreției cu care ea face apel la
,,indulgență” și proiectează aproape cu exactiate că studiul său va fi reluat de viitori specialiști.

11
Elena Niculiță-Vronca, Datinile și credințele poporului român, adunate și așezate în ordine mitologică, vol. I, Iași, Editura
Polirom, 1998, p. 22.
414
 CICCRE I 2012
Speciile genului narativ în Datinile și credințele poporului român adunate și așezate în ordine mitologică
Personalitatea Elenei Niculiță -Voronca nu a constituit pentru cercetătorii români un pol major de
raportare, iar monumentala sa operă nu s-a bucurat de un ecou suficient în epoca în care a fost realizată în anul
1903, vede lumina tiparului un material imprsionant nu doar din punct de vedere cantitativ, ci și din perspectiva
abordării materialului cules din teren: Datinile și credințele poporului român adunate și așezate în ordine
mitologică este un titlu care atrage atenția asupra faptului că această operă caută întocmirea unei cărți care ,,să
așeze în ordine mitologică” o multitudine de materiale, mai exact să rezolve, sa punp cap la cap o serie de piese
încă insuficient cercetate.
Ținând seama de limitele lucrării de față, dar și de vastitatea materialului cules de Elena Niculiță-
Voronca, propunem un studiu pe marginea genurilor narative prezente în cartea mai sus citată. Pentru a stabili
câteva repere teoretice referitoare la speciile genului narativ în folclor, acestea dețin mai multe opțiuni de
clasificare, în funcție de autorul care a abordat această problemă. Pentru că un studiu aprofundat în această
direcție ar necesita un spațiu mai larg și nu este subiectul lucrării acesteia, optăm în favoarea preluării clasificării
întocmite de profesorul timișorean Ioan Viorel Boldureanu, întrucât departajarea propusă de acesta, cuprinde
genul narativ în integralitatea sa, mai precis, amintește atât speciile narative în proză (legenda, basmul și
subspeciile sale, snoava, proverbul) , cât și în versuri (balada).2 Având ca punct de plecare această succintă
împărțire a speciilor, vom urmări maniera în care Elena Niculiță-Voronca le-a introdus în cartea sa.
Ca atare, o introducere pe marginea pesonalității Elenei Niculiță -Voronca poate face trecerea de la
personalitatea autoarei, la titlul pe care îl propunem în studiul de față. Revenind la citatul din primele rândur i, ,,eu
n-am lucrat după niciun model...”, ,,pănă ce am dat de calea ce mi s-a părut mai nimerită...” constituie indicii care
pun deja câteva etichete definitorii în ceea ce privește materialul întocmit de această folcloristă. Datorită
originalității pe care susține că se bazează Datinile și credințele poporului român adunate și așezate în ordine
mitologică, urmărirea speciilor apartenete genului narativ poate constitui un studiu pe cât de dificil, pe atât de
impropriu. Catalogarea ca ,,impropriu” este generată de faptul că materialul autoarei nu pare a avea vreun punct
comun cu aria teoretică, însă acest aspect nu anulează existența unor specii ale genului narativ în materialul propus.
Ca structură, Datinile și credințele poporului român adunate și așezate în ordine mitologică cumprinde
5 părți: I –Facerea lumei: omul date cosmogonice; partea a II-a – Pământul; partea a III-a – Aerul (Văzduhul);
partea a IV-a – Apa și partea a V-a – Focul. Lucia Berdan remarcă în ediția din 1998 a cărții faptul că structura
de mai sus nu este una izolată, ci ea ci ea conservă spiritul concepției hasdeene 3. Totdodată, autoarea își
întregește opera prin informațiile date cu privire la modul în care și -a prelucrat materialul. Mai exact, ea acordă o
importanță majoră procesului de culegere, divulgând că: ,,Am scris fidel ceea ce am auzit, nu am adăugat și nu
am omis nimică, chiar dacă mi-a părut ceva naiv”4. În condițiile în care autoarea a reprodus în întregime
mateialul obținut, o cercetare asupra speciilor genului narativ cere o evaluare atentă a celor două volume,
întrucât nu Elena Niculiță-Voronca nu a acordat mare atenție norțiunilor de ordin teoretic.
În opera supusă analizei noastre, nu apare niciunul dintre temeni cu care latura teoretică a folcloristicii
ne-a obișnuit: legenda, basmul, povestirea sau snoava. Cu toate acestea, Cum s-a făcut pământul, Cum s-a făcut
focul, de când e cârja mitropolitului, Cum s-a făcut carul, Cum s-au făcut dracii etc. însumează niște întrebări
pentru care urmează soluția, iar răspunsul este î nvestit cu o funcție explicativă. În opera Elenei Niculiță -Voronca
apar cu preponderență legendele etiologice, ,,cu o tematică deosebit de variată, realizează o investigare deosebit
de exhaustivă a universului fizic, cuprinzând cerul și podoabele lui, văzduhul, cu fenomenele lui tulburătoare și,
mai ales, pământul cu formele lui ciudate de relief, cu locurile lui, cu întreaga lui floră și faună”5. Legendele din
culegerea Elenei Niculiță-Voronca stau sub semnul detaliilor și al variantelor, ceea ce indică intenția autoarei de
a pune la dispoziție un material foarte vast: ,,Piatra, munții cari îi vedem, dracul i-a făcut; a suflat 24 de ceasuri,
că el a vrut să ajungă la Dumnezeu la ceri, dar Dumnezeu a blagoslovit numai cât cu mână și -au stat de crescut,

2
Ioan Viorel Boldureanu, Cultura tradițională orală, Teme, concepte, categorii, Timișoara, Editura Marineasa, 2007, p. 85-106.
3
Elena Niculiță-Voronca, op. cit, vol. I, p. 14.
4
Ibidem.
5
Mihai Pop, Pavel Ruxăndoiu, Folclor literar românesc, București, Editura Didactică și Pedagogică, p. 216.
415
 CICCRE I 2012
de au rămas atâta cât sunt astăzi”6. Întrebările la care răspund narațiunile culese de această cercetătoare au
capacitatea de a satisface și cele mai nebănuite curiozități: Pentru ce mâncăm? De dracul nu e bine să vorbești,
Cum să-l bați? Cu se arată necuratul? În pofida faptului că autoara a întrebuințat o metodă extrem de simplă în
transcrierea materialuilui, prin forma pe care i-a atribuit-o acestuia în varianta scrisă, el a constituie o bază
pentru orice studiu despre mitologia românescă. Mai exact, titlurile conferite legendelor nu doar că rezumă într-o
mică măsură textul, dar subliniază câteva amănunte care informează asupra celor mai marcante personaje din
mitologia autohtonă. În legendele despre Facerea lumii, intitulări ca: Ariciul și Dumnezeu, Albina și ariciul,
munții, Diavolul, Fluturele și viermele , permit intuirea celor mai pregnante roluri animaliere ale legendelor
etiologice românești.
Există anumite pasaje unde trecerea de la o specie a genului narativ la o credință sau un obicei se face
extrem de subtil, aproape insesizabil. În acest context, este de menționat că nu toate titlurile cu nuanță
interogativă, cum ar fi, de pildă, Cine e pământul? îndeplinesc funcția unei legende: ,,Pământul, zice că se
jeluiește lui Dumnezeu: Doamne, zice el, mă zgâri e, mă taie, nu mai pot! Rabdă, zice Dumnezeu, că acuma se
îngrașă omul de pe tine, dar pe urmă te ei îngrășa tu de pe el”7. Imediat după această credință, autoarea aduce în
prim plan un blestem: ,,Să zice ca blestem: Mânca-te-ar țărâna! Mânca-te-ar pământul! (...)”8.
Modul în care circulă termenul ,,poveste” este unul aparte în cartea întocmită de Elena Niculiță -
Voronca. El ține locul unui sinonim total pentru ,,basm”, indiferent de subspeciile sale, aspect care nu trebuie ne
surprindă, ținând cont de etapa la care se afla atunci teoria folcloristicii. Povestea Sfintei Duminici9, de
dexemplu, este numai unul dintre titlurile în care autoarea situează din nou în prim plan cel mai de seamă
personaj al narațiunii. Tot ,,poveste” sunt intitulate și o serie de balade. Povestea lui Dumnezeu se dovedește a fi
o lungă narațiune versificată ce s-ar putea încadra între baladele în care mama își caută fiul răstignit: ,,A fost un
om mare / Ș -a luat un topor mare / Și s -a dus la pădurea mare / Și a tăiat un lemn mare / Și a făcut o mănăstire
mare / Cu nouă uși, cu nouă altare (...)” 10.Într-o altă variantă, se produce o trecere intempestivă de la forma
versificată la narațiunea în proză: ,,Se duce Maica domnului, / Întâlnește noaptea pe drum un om. / - Buna sara,
om bun! / Dacă n-ai toravăși, la ce te-ai pornit / Spre miezul nopții la drum? / Ian du-te la casa ceea și uită-te; /
Ce-i vedea pe fereastră? / Omul se uită și vede un șerpe pe culme și din coada șerpelui curgea unui om culcat pe
pa din gură venin. A venit la Maica Domnului și –ia spus (...)”11.
Un alt aspect care care atrage atenția în narațiunile puse la dispoziție de cartea Elenei Niculiță-Voronca,
este faptul că acestea nu respectă întocmai tiparul standard al acestora. Ceea ce bibliografia de specialitate a
numir formule inițiale și finale, sunt o absență vizibilă în absolut toate narațiunile care ar putea fi încadrate în
tipologia basmelor: ,,A fost odată un împărat și împăratul acela era schiop; (...)12, A fost odată un împărat carea
avea trei fete (...)”13. Finalul poveștilor culese de Elena Niculiță-Voronca este și el realizat brusc, privat de
formulele cunoscute: ,,Apoi s-a întors la fratele său și l -a luat și, ducând u-se la logodnice, s-au însurat”14. Cu
toate acestea, mai pot fi întâlnite mici subcapitole intitulate Povești, unde sunt reproduse basmele cele mai
cunoscute: Inelul de la șarpe, Balaurul, Să nu-i zici ,,serpe”15. După succintele exemplificări aduse cu privire la
modul de utilizare a termenilor ce denumesc speciile narative, se constată că la Elena Niculiță -Voronca
producerea unei încrengături a speciilor, un fel oscilație între acestea, fenomen pe care Ovidiu Bîrlea îl găsește
invetabil în folclor: ,,Complexitatea faptelor arată încă o dată că în folclor granițele dintre specii, ca și cele dintre
tipuri dealtfel, sunt fluctuante, cu încălcări în felurite sensuri, rezultatul fiind o caleidoscopie care derutează pe

6
Elena Niculiță-Voronca, op. cit., vol. I, p.30.
7
Elena Niculiță-Voronca, op. cit, vol. I p. 131.
8
Ibidem.
9
Ibidem, p. 218.
10
Ibidem, p. 279.
11
Ibidem, p. 282.
12
Elena Niculiță-Voronca, op. cit, vol. II, p. 50.
13
Ibidem, p.64.
14
Ibidem, p. 66.
15
Ibidem. p. 199.
416
 CICCRE I 2012
cercetătorul format la școala literaturii clasice”16. Nu numai că materialul pus la dispoziție de Elena Niculiță -
Voronca cunoaște pe deplin această ,,fluctuație”, dar el deține și o doză de naturalețe specifică cercetătorilor care
au căutat să nu intervină în materialul cules.
Întrepătrunderea speciilor se păroduce vizibil în materialul analizat, iar dacă ne focalizăm atenția aspura
marilor specii narative, de pildă asupra basmului, se remarcă totala carență a acestui termen, în favoarea
generalistului ,,poveste”, denumire care acoperă în opera discutată aproape întregul gen narativ. Există situații în
care diverse narațiuni scurte apar izolate în cadrul unei tematici care este ilustrată prin credințe sau obiceiuri.
Aducem spre exemplificare subcapitolul Foametea, unde după o enumerare de credințe, apare o istorisire de
mici dimensiuni pe care autoarea o situează într-un tablou în afara genului narativ: ,,Când se face botez, cununie
și înmormântare într-o zi, atunci se apropie foametea. / În Roșa, se povestea în anii din urmă că, într -un sat (în
Hălăceni), s-a născu un copil la un om și, cum s-a născut, a cerut mâncare, - vorbind ca un om mare. Tatăl său,
om cuminte, s-a dus afară ș-a adus o bucată de gheață și i-a dat să mănânce. Copilul a mâncat-o și acuma 7 ani
de zile iarna n-are să fie. De atunci sunt trei ani de când nu avem ger și omăt și încă are să mai ție patru. De i -ar
fi dat pâne să mănânce, atunci 7 ani de zile pâne nu am fi avut și ar fi fost foamete. Copilul acela îndată a
murit”17. În mod cert, aceste narațiuni sunt învetite cu un rol exemplificator pentru suita de credințe refereitoare
la subiectul foametei. Genul acesta de istorisiri se dovedește destul de prezent în vastul material al volumelor
Datinile și credințele poporului român și scoate la iveală și minuțiozitatea cu care autoarea a căutat să adune un
material cât mai cuprinzător și explică opinia cercetăoarei cu privire la culegerea folclorului: ,,Ne trebuie
culegeri multe, căci, deși în timpul din urmă se ocupă mai mulți de folcloristică, dar totuși e prea puțin.
Trebuiesc scotocite de prin toate colțurile țării și bordeie fiecare zicală și fărmăturică, pe cât mai sunt bătrâni în
viață, căci și așa destule s -au trecut cu vederea și s-au uitat”.
Utilizarea obsedantă a termenului ,,poveste” dezvăluie caracterul neformat al folcloristicii ca disciplină.
La un moment dat, culegătoarea manifestă totuși o palidă tendință de a construi definiția acestui termen: ,,Despre
șiriclicul ce-l întrebuințează cei slabi pentru a învinge pe cei tari, sunt mai multe povești. (...) De altmintrelea,
toate poveștile sunt descrieri dspre fapte de istețime și vitejie săvârșite de diferiți eroi, în împrejurări grele,
ajutați de cei buni și stingheriți sau omorâți de cei invidioși sau răi” 18.
Poveste, credinți proverburi cimilituri sunt printre puținii termeni de ordin teoretic întreb uințați. Printre
aceștia, unicul apartenet genului narativ este cel de poveste, și după cum s -a putut remarca, el acoperă aproape în
totalitate speciile acestui gen. Cu siguranță că nici intenția autoarei nu a fost să prezinte lucrurile dintr-un unghi
teoretic, ci a optat pentru transcierea fidelă a mărturiilor informatorilor. Dacă ne îndreptăm aten ția și asupra
raportului dintre cercetătoare și cei de la care a adunat materialul, ,,povestitorul” este foarte arareori pomenit. Iar
în contexte când acesta este introdus în text, este pentru a explica o carență ori o problemă pe care cercetătoarea
a ținut să o elucideze. Primează reproducerea cât mai fidelă a materialului și există fragmente în care
informatorul este pus în scenă: ,,Povestitorul spune că toate acestea le-a auzit din bucăți. Astfel, spune el că
mama dracilor, după ce a avut o fată ciuntă de mână....” 19.

Concluzii
Pentru a concluziona scurta trecere în revistă a modului în care funcționează speciile genului narativ am
putea alege mai multe încheieri. Având însă în vedere că opera Elenei Niculiță-Voronca a beneficiat de o subțire
glorie atât în epoca în care a fost realizată, cât ș ulterior, cunoscătorii bibliografiei de specialiate, cunosc faptul
că cercetările românești sunt aproape nelipsite de fragmente din materialul analizat. Datinile și credințele
poporului român a constituit o bază solidă pentru conturarea folcloristicii ca disciplină în spațiul autohton și, cu
siguranță, una dintre primele experiențe ș i cercetări de teren.

16
Ovidiu Bîrlea, Folclorul românesc, vol. I, București, Editura Minerva, 1981, p. 147.
17
Elena Niculiță-Voronca, op. cit, vol. I, p. 208.
18
Elena Niculiță-Voronca, op. cit, vol. II, p. 61.
19
Ibidem, vol. I, p. 125.
417
 CICCRE I 2012
După cum am observat pe parcursul lucrării, materialul adunat de Elena Niculiță -Voronca nu cuprinde în
exclusivitate datin și credințe, ci el conturează mitologia regională a Moldovei de Sus. Dacă această operă ar
beneficia o cercetare mult mai extinsă, ar demonstra prezenta tuturor genurilor și speciilor folclorice.

Bibliografie:
Bârlea, Ovidiu, Folclorul românesc, Bucureș ti, Editura Minerva, 1981.
Boldureanu, Ioan, Viorel, Cultura tradițională orală, Teme, concepte, categorii , Timișoara, Editura Marineasa, 2007.
Pop, Mihai, Ruxăndoiu, Pavel, Folclor literar românesc, București, Editura Didactică ș i Pedagogică.
Voronca, Elena, Niculiță, Datinile și credințele poporului româ adunate și așezate în ordine mirologică, Iași, Editura
Polirom, 1998.

418
 CICCRE I 2012

Dorina POPESCU Ştefan Aug. Doinaş – o perspectivă modernă asupra

(Universitatea de Vest din conceptului de mimesis1
Timișoara)

Abstract: Ever since the beginnings of literature, the relationship between reality and the literary work has been a subject of
discussion, either implicitly or explicitly. Nowadays, literary works relate not only to the world we live in, but also to the
works of the forerunners and their own way of representing the world. Consequently, the problem of imitation has to be
regarded from two different angles: on the one hand, as a relationship between the literary work and the environment
(nature, society), on the other hand in relation with the literary works of previous writers. I have attempted to read both the
poetics of Antiquity and the ones of modern times (especially Ştefan Aug. Doinaş’s poetics) as a dialogue of cultures
belonging to different places and times, in order to find those classical notes within modern poetics which can prove that the
classical spirit is a pattern that periodically moulds the cultural life of humanity. My conclusion is that the path from
Antiquity to Modernity seems to be a two way one, so that indeed, as has been stated, modern writers may be regarded as
precursors of the classics. Ştefan Aug. Doinaş’s literary aesthetic doctrine, which, despite its extremely modern form, has
seldom been discussed by Romanian literary critics, can also be seen as a proof that the classical spirit is cyclically reborn in
culture. The idea was promoted by the Literary Circle in Sibiu, a group of which the author was a member, and which
significantly contributed to shaping Romanian culture during the period between the two World Wars.

Keywords: Antiquity, Modernity, imitation, mimesis, doctrine, Ştefan Aug. Doinaş, poetics, aesthetics

Rezumat: Raportul dintre realitate și opera literară s -a pus – implicit sau explicit – de la începuturile literaturii și continuă
să se pună și astăzi; raportarea nu se mai face, însă, doar la lumea în care trăim, ci și la operele înai ntașilor, în care aceasta a
fost transpusă într-un anumit fel, încât problema imitației trebuie privită din două unghiuri: pe de o parte, ca raport între
operă și realitatea înconjurătoare (natură, societate), pe de altă parte, ca relație cu operele predec esorilor. Ne-am propus să
citim poeticile Antichității și pe cele moderne (în special poetica lui Ștefan Aug. Doinaș) ca pe un dialog între culturi
aparținând unor spații și timpuri diferite, spre a găsi acele note clasice în poeticile moderne, probă că sp iritul clasic este un
tipar care modelează viața culturală a omenirii periodic. Concluzia noastră este că drumul dintre Antichitate și modernitate
pare a fi unul cu două sensuri, astfel încât, pe bună dreptate, s-a afirmat că modernii pot fi priviți ca precursori ai clasicilor.
Doctrina estetico-literară a lui Doinaș, despre care s -a scris putin în critica românească, în ciuda formei sale foarte moderne,
poate fi privită și ca o dovadă că spiritul clasic renaște periodic în cultură, idee promovată și de căt re Cercul Literar de la
Sibiu, din care a făcut parte autorul , grupare care a imprimat o direc ție importantă culturii române din perioada interbelic ă.

Cuvinte-cheie: Antichitate, modernitate, imitație, mimesis, doctrină, Ștefan Aug. Doinaș, poetică, est etica

Raportul dintre realitate și opera literară s-a pus – implicit sau explicit – încă de la începuturile literaturii
și continuă și astăzi să incite spiritele acelor oameni care reușesc să privească și spre cer, nu numai spre pământ,
care înțeleg că nu este suficient pentru condiția umană ca realitatea să fie numai trăită, ci și gândită, deci și
exprimată, că apropierea de esența acesteia se face, în principal, prin artă sau prin știință. Opera de artă implică
un alt tip de raport cu realitatea decât știința; prin ea nu se verifică realul, ci sentimentul omului în fața acestuia,
modul particular de a vedea acea față nevăzută a lucrurilor, care ține de ceea ce numim esenț ă.

1
Această lucrare a fost parțial finanțată din contractul POSDRU/CPP107/DMI1.5/S/78421, proiect strategic ID 78421 (2010),
cofinanțat din Fondul Social European-Investește în Oameni, prin Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane
2007-2013 (This work was partially supported by the strategic grant POSDRU/CPP107/DMI1.5/S/78421, Project ID 78421
(2010), co-financed by the European Social Fund – Investing in People, within the Sectoral Operational Programme Resources
Developement 2007-2013).
419
 CICCRE I 2012
Raportarea nu se mai face, în ultimele secole, cel puțin, doar la realitatea care ne înconjoară, ci și la operele
antecesorilor, în care a fost redată maniera lor de a simți și vedea realitatea, încât problema raportului cu realitatea
trebuie privită din două unghiuri: pe de o parte, ca relație cu ceea ce ne înconjoară, ca sistem social, economic și
politic, pe de altă parte, ca relație cu operele dinainte. Ne-am propus să citim poeticile Antichității și pe cele
moderne – în special a lui Doinaș - ca pe un dialog între culturi diferite, aparținând unor spații și timpuri diferite,
spre a identifica notele clasice chiar în poeticile moderne, probă că spiritul clasic este un tipar care modelează viața
culturală a omenirii periodic. Am operat o selecție a poeticilor pe care le -am considerat semnificative pentru
reașezarea conceptului de mimesis într-o serie, al cărei început se situează în Antichitate, începând cu Platon și
Aristotel și continuând cu Horatius, Dionis din Halicarnas, Pseudo-Longinus, oprindu-ne la doctrina estetico-
literară a lui Ștefan Aug. Doinaș, considerat de către noi un autor având o adevărată vocație teoretică a clasicului
(în ciuda formei foarte moderne a poeticii sale), asupra căreia studiile românești nu au poposit, deși aspectele
clasice ale operei sale poetice au făcut obiectul câtorva studii și a mai multe teze de doctorat.
Tentația clasicului reflectă formația culturală a lui Ștefan Aug. Doinaș, o anumită structură individuală,
dar , poate, și modul elegant de a se așeza decent într-un regim politic opresiv. Reflecțiile noastre asupra vieții,
ca și viața însăși, stau sub semnul tentației, căci suntem atrași spre un anumit model de gândire sau de
comportament și refuzăm să ne lăsăm seduși de un altul, optăm pentru o anumită cale în viață, cu toate că
năzuința noastră a fost exact drumul opus, ne întoarcem –conștient sau nu- la anumite valori, deși contextul în
care trăim nu le mai promovează etc. Despre o astfel de revenire, în plină modernitate, la ceea ce se numește
„spirit clasic” (desemnat, printr-un adjectiv substantivizat, clasic) este vorba în studiul de față; nu mă refer la
propria întoarcere (care există, firește, prin opțiunea pentru această temă), ci despre întoarcerea unui autor
revendicat de modernitate și postmodernitate, la valorile clasice.
Întoarcerea spre valorile clasice , „restaurarea goetheană”, numită astfel de către cerchiști, a fost o
direcție a Cercului Literar de la Sibiu, din care a făcut parte și Ștefan Aug. Doinaș. Ea însemna „recursul la un
model clasic, la o tradiție literară europeană” 2 E de menționat că , în paginile revistei clujene, Doinaș publică
doar poezie; rubrica de articole și eseuri, din Secțiunea I, precum și rubricile specializate –„Cronică literară” și
„Cronica ideilor”-, din Secțiunea a II-a, sunt semnate de către ceilalți membrii fondatori (majoritatea): Ion
Negoițescu, Co rnel Regman, Radu Stanca, Nicolae Balotă, I. D. Sârbu, Eugen Todoran, Henri Jacquier, Deliu
Petroiu, Toma Ralet. Toate ideile lor converg spre configurarea unei doctrine estetico-literare care afirmă
prioritatea criteriului estetic, perspectiva cosmopolită asupra creației, sincronizarea cu literatura europeană,
recuperarea unui „filon de conștiință literară occidentală care pornește din Școala Ardeleană” 3 , dar și restaurarea
valorilor clasice pentru a suplini marile goluri din literatura română. Vorbim, așadar, despre un modernism sui
generis, orientat spre trecut, spre tradiție, spre valorile clasice.
La mai bine de două decenii după încetarea activității revistei Cercului, Doinaș își descoperă și vocația
de teoretician, vocație care se manifestă din plin în volumele sale de eseuri (Lampa lui Diogene-1970, Poezie și
modă poetică-1972, Orfeu și tentația realului -1974, Lectura poeziei. Tragic și demonic -1980, Măștile
adevărului poetic-1992, Mai mult ca prezentul-1996, Eseuri-1996, Scriitori români - 2000), dar și în cronicile și
studiile din revistele vremii. Avem în față un creator complex și complet, care s-a impus ca o voce distinctă a
poeziei românești - și nu numai -, dar și ca un lucid și fin teoretician al creației poetice autohtone și străine. De
altfel, așa cum susținea poetul însuși, literatura modernă nu mai permite concepția unui critic care să nu implice
o activitate creatoare, după cum refuză ideea unui poet lipsit de luciditatea îndeletnicirii sale 4. Latențele
creatoare ale criticului pot să se realizeze autonom și specific, prin activitate poetică, romanescă sau dramatică,
ori pot rămâne în cadrul general al activității critice, în care se manifestă următoarele trăsături: „spirit de sistem”,
„vocație a construcției teoretice”, „o viziune originală asupra lumii valorilor”5.

2
Petru Poantă, Prefață, în: Revista Cercului Literar. Restituire integrală a publicației, ediție îngrijită de Dan Damaschin, prefață
de Petru Poantă, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002, p. 14.
3
Ibidem, p. 8.
4
Ștefan Aug. Doinaș, Lampa lui Diogene, Editura Eminescu, București, 1970, p.235.
5
Ibidem.
420
 CICCRE I 2012
De câte ori a avut ocazia, Doinaș a exprimat, direct sau indirect, vocația sa clasicizantă, dar și opțiunea
marii poezii pentru valorile clasice. În acest sens, scria, în Poezie și modă poetică: „Am putea să spunem că
marii scriitori se impun printr-un fel de paradox: un nou clasicism se naște atunci când modelele artistice ale
trecutului sunt umplute cu substanța nouă a contemporaneității” 6. În același context este adusă în prim -plan
tradiția, care, după Doinaș, „nu poate fi decât opțiunea prin care învestim niște valori ale trecutului cu girul
propriei noastre sensibilități, acordându-le astfel dreptul de a circula, în clipa de față, prin aerul pe care-l
respirăm, dreptul de a hrăni spiritul timpului nostru” 7. Deși intenția mea este de a urmări (în teza de doctorat)
modul în care sunt abordate toate conceptele de mai sus în poeticile Antichității și în doctrina estetico-literară a
lui Ștefan Aug. Doinaș, pentru moment mă voi referi doar la conceptul de mimesis.
Abordarea conceptuală este tot mai des utilizată, atât în științe, cât și în disciplinele umaniste, deoarece,
așa cum susține Reinhart Kosellek, „conceptele sunt necesare pentru a integra experiențele trecutului atât în
comportamentul nostru, cât și în vocabular, în competența noastră lingvistică. De-abia după ce această integrare
a avut loc putem înțelege ce s-a întâmplat și de-abia atunci putem fi în stare să ne confruntăm cu trecutul” 8.
Sursele, în cazul nostru, sunt textele clasice, care „țintesc impunerea unor adevăruri eterne, mereu actualizabile
și astfel potențial repetabile la nesfârșit”9.
Pentru Platon, conceptul de mimesis (μίμησις ) trebuie înțeles în contextul teoriei ideilor: arta este o
imitație a realității, care, la rândul ei, este o copie a lumii ideilor; de aceea, ea devine o amăgire, o iluzie
pentru cetățeni. Arta nu reflectă „adevărul”, adică esența eternă, ideea lucrului imitat : „Trebuie deci cercetat
dacă acești oameni - lăudătorii poeților -întâlnindu-i pe imitatori, au fost înșelați, și dacă, privindu -le operele,
nu-și dau seama că ele vin în al treilea rând, pornind de la ceea -ce –este și că sunt lesne de alcătuit pentru cel
ce nu cunoaște adevărul -de vreme ce ei produc iluzii și nu realități”10. Activitatea poetică este una irațională,
deoarece se adresează acelei părți din noi care nu este înclinată nici spre bine, nici spre adevăr 11. Urmarea este
lesne de anticipat: sufletele cetățenilor Statului ideal trebuie feriți de emoțiile de orice fel 12, deci poeții trebuie
izgoniți din Cetatea ideală. Să nu ui tăm, însă, că filosoful îi lasă pe poeți să se întoarcă, ba chiar le cere să ia
parte la viața cetății.
Conceptul apare la Platon cu o semnificație generală referitoare la diverse aspecte ale activității imitative
și cu una restrânsă. În Cartea a X-a a dialogului Republica, întreaga literatură este văzută ca o activitate
mimetică a unor momente din viața naturii și a sufletului; în Cartea a III-a a aceluiași dialog, doar o parte a
producțiilor literare e mimesis: doar acele varietăți de poezie „a căror natură obligă pe poet să vorbească prin
gura unui personaj, să se ascundă, cu alte cuvinte, sub masca propriilor lui făpturi” 13. Tot ceea ce se reduce la
simpla povestire scapă de învinuirea de a fi copie în al treilea grad a realității ideale. Așadar, producția literară

6
Ștefan Aug. Doinaș, Poezie și modă poetică , Editura Eminescu, București, 1972, p. 208.
7
Idem, op. cit., p.207.
8
Reinhart Kosellek, Conceptele și istoriile lor. Semantica și pragmatica limbajului social-politic cu două contribuții ale lui Ulrike
Spree și Willibald Steinmetz, traducere din limba germană de Gabriel H. Decuble și Mari Oruz, coordonarea și unificarea
traducerii Gabriel H. Decuble, Grupul Editorial Art, București, 2009, p. 55.
9
Idem, op. cit., p. 85.
10
Platon, Opere V- Republica, ediție îngrijită de Constantin Noica și Petru Creția, cuvânt prevenitor de Constantin Noica,
traducere, interpretare, lămuriri preliminare, note și anexă de Andrei Cornea, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986,
X, 598 e-599 a ( p.416 ).
11
Idem, op. cit., X, 603 a-b (p. 422): „Voind să stabilesc aceasta, am afirmat că pictura, și în general arta imitativă, își face treaba
sa, ce se află departe de adevăr; ea are de-a face cu o entitate din noi, aflată și ea departe de judecată și nu se însoțește și nu se
împrietenește cvu ceva sănătos și adevărat”. Platon împarte viața lăuntrică în trei categorii: rațională, inhibitivă și pasională; ultima
(la care se referă aici) este cea mai josnică și mai vătămătoare echilibrului lăuntric.
12
Idem, op. cit., III, 387 e-388 a: „Cu dreptate, așadar, am alunga din cetate tânguirile bărbaților străluciț i, ci , mai degrabă, le-am
da femeilor, și nici măcar celor de ispravă; să le dăm, de asemenea, bărbaților de nimic, pentru ca cei crescuți spre a păzi țara să
socotească respingătoare făptuirea unor lucruri pe potriva celor mai de jos dintre oameni!”.
13
[Link], Formarea ideilor literare în Antichitate, Editura Enciclopedică Română, Bucureș ti, 1972, p. 78.
421
 CICCRE I 2012
cuprinde trei categorii: o categorie în întregime mimetică (tragedia și comedia), una pură, constând în „simpla
expunere a poetului” (versurile ditirambice), a treia-o categorie mixtă, care cuprinde , în special, epopeea 14.
La Aristotel, perspectiva asupra literaturii se schimbă, în condițiile în care opera lui se constituie într -un proces
de „revizuire a platonismului”15. Din semnificația filosofică pe care i -o acordă artei, decurge caracterul universal
al poeziei. Teoria purificării pasiunilor (κάθαρσις παθημáτων) poate fi privită ca o replică la ideea platoniciană
că poezia stârnește patimile. În capitolul al VI-lea din Poetica, găsim următoarea referire la imitație, în legătură
cu tragedia: „Tragedia e, așadar, imitația unei acțiuni alese și în tregi, de o oarecare întindere, în grai împodobit
cu felurite soiuri de podoabe osebit după fiecare din părțile ei, imitație închipuită de oameni în acțiune, ci nu
povestită, și care, stârnind mila și frica, săvârșește curățirea acestor patimi” 16. Așadar, pasiunile se domolesc ,
ficțiunea reinstaurând măsura și echilibrul celui care ia contact cu opera literară.
Cauzele poeziei sunt două: „Una e darul înnăscut al imitației, sădit în om din vremea copilăriei (lucru
care-l și deosebește de restul viețuitoarelo r, dintre toate el fiind cel mai priceput să imite și cele dintâi cunoștințe
venindu-i pe calea imitației), iar plăcerea pe care o dau imitațiile e și ea resimțită de toți” 17; a doua este legată de
„darul armoniei și al ritmului” 18. Descoperim aici o adevărată teorie despre nașterea poeziei, aceasta fiind văzută
ca o activitate naturală, spontană și normală, care poate coexista cu celelalte facultăți ale sufletului 19.
Pentru Aristotel, imitația este cunoaștere; apelând la un silogism –imitația este cunoaștere, poezia este
imitație , rezultă că poezia este cunoaștere -, s-ar putea concluziona că poezia nu e creație. „Dacă e cunoaștere,
ea trebuie concepută ca subordonată unei realități străine de ea, pentru că potrivit felului elenic de gândire orice
formă de cunoaștere e în funcție de o realitate căreia tinde să i se conformeze” 20. Ideea de mimesis este legată de
aceea de devenire: tot ce există este în continuă ascensiune pe scara ființei, în căutarea formei ideale,
preexistentă - ideea (είδος), pe care natura o realizează doar rareori. „Datoria artistului e s-o descopere, să-i dea o
expresie credincioasă și, prin creația lui, să confere individualului o valoare universală, vremelnicului ceva din
prestigiul lucrurilor nepieritoare”21. Năzuința aceasta spre perfecțiune a fost redată în manieră inedită de către
Doinaș , de data aceasta în poezie: „Am zgâriat aseară pe nisip/formula unei alte ordini, care / conține-al
lucrurilor tainic chip, / cel fără de ruină și mișcare” ; „Atunci, lovind cu vârful în nisip, / aceleași semne vor luci
în soare, / păstrând în forma lui eternul chip / al lucrurilor lumii trecătoare”22. Este adusă de către Stagirit ca
exemplu de activitate umană , care tinde spre realizarea ideii, arta utilitară: meșteșugarul cunoaște scopurile
naturii și se adaptează acestora, apelând la anumite mijloace practice pentru a le realiza–mimesis. El nu se ridică
împotriva naturii, dar își propune să întreacă modelele oferite de aceasta. Artistul, așadar, nu copiază realitatea,
ci, prin mijloace specifice, se apropie mai mult sau mai puțin de esența lumii ideale , căci, găsim scris în Poetica:
„datoria poetului nu e să povestească lucruri întâmplate cu adevărat, ci lucruri putând să se întâmple în limitele
verosimilului și ale necesarului” 23.
La Horatius, imitaț ia trebuie să se supună verosimilului, altfel creația rezultată stârnește râsul. Iată
începutul celebrei Arte poetice horațiene: „Humano capiti cervicem pictor equinam / iungere si velit et varias
inducere plumas / undique collatis membris, ut turpiter atrum / desinat in piscem mulier formosa superne, /
spectatum admissi risum teneatis, amici?” („Dac-ar voi la grumazul de cal să-nădească un pictor/Cap omenesc și

14
Platon, op. cit., III, 394 c: „Ai înțeles foarte bine - am zis eu. [...] în poezie și în povestirile mitologice, există un tip de istorisire
întemeiat întru totul pe imitație - aceasta este, cum spui, tragedia și comedia; există apoi un tip întemeiat pe expunerea făcută de
către poetul însuși - vei găsi acest tip cel mai bine reprezentat în ditirambi; și, în sfârșit, mai este un tip bazat pe ambele feluri, pe
care îl afli atât în poezia epică cât și în multe alte locuri, dacă înțel egi ce vreau să spun” (p. 167).
15
[Link], Formarea ..., op. cit., p. 78.
16
Aristotel, Poetica, 1449 b, în: Arte poetice. Antichitatea, Culegere îngrijită de [Link], Editura Univers, Bucureș ti, 1970 (p. 157).
17
Idem, op. cit., 1448 b, în: Arte poetice. Antichitatea, ed. cit. (p. 154).
18
Ibidem: „Darul imitației fiind prin urmare în firea fiecăruia, și la fel și darul armoniei și al ritmului [...] cei dintru început
înzestrați pentru așa ceva, desăvârșindu-și puțin câte puțin improvizațiile, au dat naștere poeziei”.
19
[Link], op. cit., p. 96.
20
Idem, op. cit., p. 108.
21
Idem, op. cit., p. 111.
22
Ștefan Aug. Doinaș, Omul cu compasul, în vol.: Ștefan Aug. Doinaș, Versuri, prefață de Virgil Nemoianu, Editura Albatros,
Bucureș ti, 1973, p. 51-53.
23
Aristotel, Poetica, 1451 a-1451 b, în vol.: Arte poetice. Antichitatea, ed. cit. (p. 161).
422
 CICCRE I 2012
să-mbrace de-asemeni cu pene pestrițe / membre-adunate de ici și de colo, așa ca femeia / Mândră la chip să
sfârșească nespus de hidos într -un pește, / Râsul, venind s-o priviți, ați putea să vi -l țineți, prieteni?”-traducere de
Ionel Marinescu)24. Imitația nu produce doar satisfacție estetică, ea are și finalitate morală. Același Horatius
fixează în versuri celebra sintagmă „utile dulci”, devenită regulă a canonului clasic: „omne tulit punctum, qui
miscuit utile dulci, / lectorem delectando pariterque monendo ” („Scopul și-ajunge acel ce-mbină folos cu
plăcere, / Deopotrivă-ncântând și la fel instruind cititorul”-traducere de Ionel Marinescu)25. Nu este suficient ca
opera să îl delecteze pe cititor („delectando ”), ea trebuie să îl instruiască, să îi ofere sfaturi de via ță, să se
constituie într-un soi de îndreptar moral („monendo”).
Pentru Dionis din Halicarnas, imitația presupune deprinderea calității modelelor imitate , prin exercițiu
continuu. Desăvârșirea se obține, însă, dacă imitația este susținută, pe lângă exercițiu ( ἄσκησις), de o înzestrare
naturală (φύσις δεξία), de o pregătire serioasă (μάθη σις ἀκριβής) și de răbdare 26 în cizelarea detaliului27. În
tratatul Despre potrivirea cuvintelor, întâlnim și referirea la „imitatorii faptelor pe care le povestesc”, care,
„îndemnați de natură”, săvârșesc imitația „nu numai în privința selecției cuvintelor, ci chiar în privința potrivirii
lor”28 . Autorul sesizează că „anumite reacții emotive determină în mod spontan, (în concepția sa printr-un fel
de „mimetism”), mereu aceleași tipuri de exprimare, simptomatice, care de fiecare dată reflectă cu fidelitate
(deci „imită”) efectul sentimentelor respective” 29.
În tratatul Despre sublim, atribuit de către cei mai mulți comentatori lui Longinus 30, ministrul cărturar al
reginei Zenobia, decapitat de către Aurelian în 272 p. Chr., autorul socote ște că izvorul sublimului se află în
aplecarea naturală a omului spre idei mărețe: „[...]sublimul este un ecou al măreției gândurilor” 31. Una dintre
căile de urmat pentru atingerea acestuia este „imitația marilor prozatori și poeți dinaintea noastră și luarea la
întrecere cu ei”32. Actul imitației este prezentat prin analogie cu oracolele Pitiei, inspirate de Apolo: „Într -adevăr
mulți sunt pătrunși de spiritul altuia, întocmai cum se zice că Pitia, șezând pe trepied, acolo unde e o crăpătură a
pământului din care iese un abur divin, plină de puterea zeului, începe deodată să dea oracole. Tot astfel din
marele geniu al celor vechi se înalță spre sufletele celor ce -i imită, ca din izvoare sacre, niște emanații din care,
insuflîndu-se, se înflăcărează la măreția altora chiar și acei care nu se prea aprind”33. Este dat, printre altele,
exemplul lui Herodot, care l-ar fi imitat pe Homer, concluzionându-se, însă, că imitația nu este, ca să folosim un
termen modern, plagiat: „Imitația aceasta însă nu este un furt, ci un fel de reproducere a imaginilor frumoase, a
figurilor sau a lucrărilor altuia”34. Scopul ar fi însă emulația, întrecerea: „După părerea mea, n-ar fi înflorit
lucruri atât de mari în doctrinele sale filosofice [ale lui Platon] și el nu s-ar fi folosit de subiecte și fraze poetice,
dacă nu s-ar fi luat la întrecere din toată inima cu Homer, ca un tânăr luptător cu unul plin de faimă, poate cu
prea multă râvnă și, cum se spune, cu armele în mâini. Dar nu s-a luptat fără folos, căci zice Hesiod: Bună-i
întrecerea pentru muritori”35.
Interesantă devine sugestia lui Pseudo-Longinus în legătură cu un creator care ar trebui să își închipuie
cum ar fi exprimat aceeași idee un autor luat ca model: „Deci și noi, ori de câte ori vrem să scriem o operă care cere
stil sublim și idei înalte, e bine să ne închipuim cum ar fi spus Homer același lucru, cum l -ar fi exprimat în stil

24
Horatius, Epistula ad Pisones (Epistola către Pisoni) / De arte poetica (Arta poetică), v. 1-5, p. 308-309, în volumul Opera
omnia. 2. Satire. Epistole. Arta poetică ( ediție critică), ediție îngrijită, studiu introductiv, note ș i indici: Mihai Nichita, Editura
Univers, București,1980.
25
Horatius, op. cit., v. 343-344, p. 326-327.
26
[Link], op. cit., p. 175.
27
Idem, op. cit., p. 176.
28
Dionis din Halicarnas, Despre potrivirea cuvintelor, XX, în: Arte poetice. Antichitatea, ed. cit., p. 249.
29
Ibidem.
30
[Link], Notiță introductivă, în vol.: Arte poetice. Antichitatea, ed. cit., p. 307; [Link], Formarea ideilor literare în
Antichitate, ed. cit., p. 184.
31
Despre sublim, IX, în vol.: Arte poetice. Antichitatea, ed. cit. , p. 319.
32
Despre sublim, XIII, în vol.: Arte poetice. Antichitatea, ed. cit., p. 327.
33
Ibidem.
34
Despre sublim, XIII, în vol.. Arte poetice. Antichitatea , p. 328.
35
Ibidem.
423
 CICCRE I 2012
sublim Platon sau Demostene sau Tucidide, în istoria sa”36. Pseudo-Longinus are în vedere și receptorul potențial,
de care, zice el, ar trebui să se țină seama în momentu l conceperii unei opere: „Un imbold încă și mai puternic ar fi,
dacă ai adăuga: cum mă vor judeca oare, ca scriitor, toate generațiile de după mine?” 37. La autorul tratatului
Despre sublim, sublimul trebuie pus în legătură cu viziunea sa despre artă, care implică patos, extaz și fantezie.
Câteva referiri la ideea de imitație găsim și în opera lui Quintilian, Despre formarea oratorului (în
latină: Institutio oratoria). Primul pas în artă îl constituie căutarea modelului, lucru care e necesar să fie făcut cu
discernământ, deoarece modelul trebuie să fie valoros, iar imitatorul trebuie să știe să imite. Imitația este
înteleasă ca o însușire a ceva important, care a fost deja găsit de către alții. Dar fără al doilea pas- inovația-,
artistul rămâne incomplet: „în fine spiritul trebuie să fie condus după un model al tuturor calităților. Într-adevăr,
nu poate fi îndoială că măiestria artistică stă în bună parte în imitație” 38; a rămăne, însă, doar la aceasta este un
semn de „lenevie a spiritului”, dar și un act de rușine39. Imitația nu exclude, așadar, originalitatea, căci actul de
mimesis nu este unul mecanic, servil, ci unul de emulație, de găsire a propriului drum , atât ca viziune, cât și ca stil.
Sfera de imitație a clasicismului este foarte restrânsă, limitându -se la psihicul uman („Respicere
exemplar vitae morumque iubebo/doctum imitatorem et vivas hinc ducere voces”; în traducere, versurile
horațiene sună astfel: „Îl sfătuiesc să observe-ale vieții moravuri, modele / Și, imitând, să-mprumute de-aici-
nsuflețite cuvinte”)40; vegetalul , când este prezent, are doar funcție de decor. „Natura era puțin prețuită de
clasici” , sublinia Tudor Vianu41. Într-o scriere a clasicismului (Astrea, de Honoré d' Urfé), găsim o satirizare a
naturii grandioase care cere de la noi, pentru a o contempla, o poză ridicolă, o înclinare a capului ce-l poate face
pe un observator neatent al piscurilor elvețiene să își piardă pălăria 42. Chiar în relația cu un model artistic, actul
de mimesis este incomplet, pentru a se evita copia sau pastișa43. Astfel se explică, de exemplu, imitarea de către
Molière, în Avarul, doar a ideii de zgârcenie, deci a universalului, elementul particular ținând de personalitatea
autorului și de secolul al XVII -lea francez. Această manieră de a imita este explicată astfel de către Edgar Papu:
„Opera clasică se arată a fi sinteza dintre actul imitației și personalitatea artistului. Acesta, la rândul său, se mai
vede influențat și de împrejurările istorice din timpul său, altele decât cele din vremea modelului” 44.
Unul dintre poeticienii aristotelici ai secolului al XVI-lea, Julius Caesar Scaliger, prelua ideea
aristotelică a artei ca imitație a naturii, socotind însă că aceasta din urmă oferă modele imperfecte; astfel că
imitând o operă (se exemplifică cu Vergilius), care este „natură secundă ideală”, se imită, de fapt, natura 45.
Imitarea, conchide Edgar Papu, înseamnă „esențializare”, eliminarea elementelor accidentale „locale și istorice”,
selectarea „elementelor necesare și universale”46. Principiul clasic al imitației este rezumat de către La Fontaine,
partizan al anticilor în celebra „querelle”: „Imita ția mea nu este sclavie,/Nu iau decât ideea, felul de a gândi și
legile/Pe care maeștrii noștri le-au urmat ei înșiși altădată” 47.
Concluzia ar fi următoarea: Conceptul a circulat în Antichitate cu mai multe sensuri, de la acela de
produs al cărui statut ontologic este inferior modelului (Platon) 48, la cel de modalitate de cunoaștere, de
apropiere de esența ideală (Aristotel); la Horatius, cum am văzut, imitația trebuie să se supună verosimilului, ea
producând nu numai satisfacție estetică, ci având și scop etic; pentru Dionis din Halicarnas, imitația presupune
deprinderea calității modelelor imitate, prin exercițiu; în tratatul Despre sublim, imitația, văzută ca un dar

36
Ibidem.
37
Ibidem.
38
Quintilian, Despre formarea oratorului, II, în vol.: Arte poetice. Antichitatea , p. 391.
39
Ibidem.
40
Horatius, op. cit., v.317-318, p. 324-325.
41
Tudor Vianu, Romantismul ca stare de spirit, în volumul Clasicism, baroc, romantism, ed. cit., p. 268.
42
Apud Tudor Vianu, Romantismul ca stare de spirit, p.268.
43
Edgar Papu, Despre stiluri, București, Editura Eminescu, 1986, p. 422.
44
Idem, op. cit., p. 423.
45
Idem, op. cit., p. 83.
46
Edgar Papu, op. cit., p.83.
47
Versurile fac parte din Epistola către Huet (Epitre à Huet) (1687), apud Edgar Papu, op. cit., p. 83-84.
48
Francis E. Peters, Termenii filozofiei grecești , traducere de Dragan Stoianovici, București, Editura Humanitas, 1993, p. 171.
424
 CICCRE I 2012
înnăscut, are ca finalitate emulația, depășirea modelului; la Quintilian, devine importantă găsirea modelului,
fiindcă un lucru descoperit de alții trebuie însușit, doar astfel putând fi posibilă inovația.
Ștefan Aug. Doinaș, poet modern prin excelență, dar cu o incontestabilă vocație a clasicului, atât în
poezie, cât și în doctrina estetico-literară, se apropie mai mult de concepția poeticilor postaristotelice asupra
fenomenului de mimesis. În volumul Lampa lui Diogene, problema imitației este abordată din două unghiuri: pe
de o parte, Doinaș tratează relația dintre realitate și poezie, pe de altă parte, raportul dintre opera originală și
tradiție. În prima situație, concepția teoreticianului român este următoarea: obiectul poeziei nu e ste realul
obiectiv, deoarece poezia nu copiază realitatea, ci exprimă o relație subiectivă între eul poetic și realitate, un
anumit sentiment în fața lucrurilor; realul este punctul de plecare, trasând limita obiectivă, emoția trasează limita
subiectivă. Poetul intră în raport doar cu anumite obiecte ale realului, pe care le selectează în funcție de
personalitatea sa creatoare, astfel încât poezia adevărată devine „o replică la real” 49. Este viziunea poetului
modern asupra realului, ca punct de plecare, real care este deconstruit, pentru ca ulterior datele acestuia să fie
recompuse într-o nouă sinteză, care eate opera poetică înteleasă ca o replică; de altfel, conchide Doina ș, „tentația
realului”, care este resimțită de către fiecare creator, s-a opus dintotdeauna „tentației imaginarului” 50, apropierea
sau depărtarea de acestea fixând distanța dintre poezia tradițională (care se lasă tentată de real) și poezia
modernă (care cade în tentația imaginarului). Cu privire la a doua situație, Doinaș își declară opțiu nea pentru
„poezia faptului de cultură”51, descrisă ca o „poezie livrescă”52, care preia forme artistice și procedee consacrate,
utilizează teme străvechi, „înviorează” miturile ancestrale, prin utilizarea lor „ca un limbaj alegoric pentru
realități ce apar țin timpului nostru”53. Această opțiune este legată de concepția poetului că un creator autentic nu
poate face abstracție de tradiție, nu se poate situa în afara culturii: „Niciun poet, niciun artist, din orice domeniu
artistic ar face parte, nu-și capătă sensul său complet prin sine însuși” 54. Inteligența artistică și cultura sporesc
șansele talentului de a-și găsi expresia cea mai potrivită. Adevăratul poet, susține Doinaș, nu se teme să aibă un
debut neoriginal, deoarece el trebuie să știe că este condiționat cultural de o serie de înaintași al căror nume este
obligat o vreme să le poarte; „a fi poet înseamnă a participa la un prototip de umanitate, adică a îndeplini-în fața
lumii-un act de o anumită ritualitate”55; înlăturarea unor gesturi personale în acest ritual nu este permisă decât
atunci când poetul impune un nou ritual. Concluzia nu putea să fie decât următoarea; „Originalitatea adevărată e
un act de integrare culturală, artistică”56. Punctul de plecare este imitația, dar are loc egalarea și apoi depăș irea
modelului. Sunt aduse o serie de exemple, în acest sens: Blaga a pornit din expresionismul german, Arghezi a
debutat cu versuri macedonskiene și, apoi, baudelariene, Bacovia, care a stat, la început, sub semnul influenței
lui Rollinat etc. Și totuși a u reuțit să -și sepășească modelele, găsind o gesticulație proprie, un ton, o viziune și un
stil care îi particularizează. Orice model devine o formă a alterității noastre57. Ne apropiem de ceea ce apreciem,
de ceea ce admirăm, stăm la umbra modelului și apoi ne sustragem tiraniei acestuia, devenind, eventual, copacul
care aruncă umbra asupra altora sau, pur și simplu, rămânem la umbra acestuia. Ideea aceasta a emulației, a
întrecerii modelului nu este străină tratatului Despre sublim, la care m-am referit mai înainte; „reproducerea”
unor imagini, a unor „figuri” de la antecesori este firească într-o primă etapă, dacă dă naștere unei competiții, în
care cel care preia tinde să își depășească înaintașul, instituind - ca să ne păstrăm în termenii lui Doinaș-un nou
ritual. Herodot a participat, la început, la un ritual oficiat de Homer, pentru ca apoi să prezideze propriul ritual.
Și nimeni astăzi nu ar putea să afirme că Herodot este un epigon al lui Homer!
La imitație se face referire și în eseul Despre moda poetică, din volumul Poezie și modă poetică. Este
dezavuat scriitorul „la modă”, care, dorind să se situeze în strictă actualitate, vizează doar succesul și nu valoarea.
De aceea, acest tip de creator îi imită pe autorii de succes, iar uneori, pe sine însuși, refuzând să imite

49
Ștefan Aug. Doinaș, Lampa lui Diogene, ed. cit., p. 12.
50
Ibidem, p. 171.
51
Ibidem, p. 291.
52
Ibidem, p. 291.
53
Ibidem, p. 293.
54
T. S. Eliot, Tradiție și talent, apud Ștefan Aug. Doinaș, Lampa lui Diogene, , p. 176.
55
Ibidem, p. 206.
56
Ibidem, p. 206.
57
Ștefan Aug. Doinaș , Eseuri, Editura Eminescu, Bucureș ti, 1996, p. 136.
425
 CICCRE I 2012
„exemplaritatea consacrată a clasicilor”58. Oare nu aceeași idee a discernământului necesar în alegerea modelului
era întâlnită și la Pseudo -Longinus? Oare , în Antichitate , artistul a creat ex nihilo, făcând abstracție de înaintași,
refuzând să vadă în ei un model? Să facem apel la un fragment din tratat, pentru a găsi răspunsul: „[Calea către
sublim] nu-i alta decât imitația marilor prozatori și poeți dinaintea noastră și luarea la întrecere cu ei. Ținta aceasta,
dragul meu, s-o avem neîntrerupt în fața noastră [...] Oare numai Herodot a fost un mare imitator al lui Homer?
Înaintea lor a fost Stesihor și chiar Arhiloh, dar mai mult decât toți Platon, căci din puhoiul acela homeric a abătut
atâtea râuri către el”59. Pe acești creatori „la modă” i-ar contrazice însuși Quintilian, dându -i dreptate lui Doinaș:
„Într-adevăr, nu poate fi îndoială că măiestria artistică stă în bună parte în imitație” 60. „Prin urmare, cel dintâi lucru
este ca cineva să știe să imite și de ce ceea ce imită este valoros”61. Opinia analistului acestui fenomen de „modă
poetică” este necruțătoare: „Moda poetică este un fenomen parazitar de mimetism artistic, cantonat în stricta
actualitate și, deci, trecător, care- refuzând modelele înaintașilor și vânând cu ostentație noul- presupune mereu alte
fetișuri, urmărește succesul în locul valorii, confundă originalitatea cu noutatea, cultivă maniera și clișeul în dauna
conținutului de substanță, constituind astfel o școală a facilității și a imposturii”62.
Contextul analizei fenomenului de mimetism literar este mai larg, el fiind circumscris de trei concepte:
formula poetică, maniera, clișeul verbal. Formula poetică cuprinde, în înțelesul dat de Doinaș, un ansamblu de
procedee și metode artistice care individualizează arta unui scr iitor, prin repetare și adâncire; la manieră se
ajunge când echilibrul dintre formă și fond este perturbat, acordându-se preponderență elementelor formale;
clișeul este văzut ca o „imitație pură a propriei formule” 63, ca semn al oboselii creatoare. Moda poetică se
hrănește din aceste clișee verbale, care sunt mai ușor de imitat, atât de către poetul ajuns în impas, nemaiavând
capacitatea de a se reinventa, cât și de către confrații de breaslă care nu au ajuns la propria formulă poetică. .
Soluția propusă de Doinaș nu este refuzul modelului, care trebuie să existe, firește, ci asimilarea organică a
culturii pentru a ieși din umbra maestrului. Un poet autentic nu începe prin a fi original, ci devine original,
integrându-se într-o serie culturală.
Fenomenul de modă poetică are, pe lângă aspectele negative mai înainte sesizate de mimetism
superficial, și o latură pozitivă, fiind rezultatul unei încercări de sincronizare: elementul-șoc implicat de orice
împrumut artistic impune un „nou prag de receptare a fenomenului liric”64, care, chiar dacă la început este
formal, rămâne, după ce moda trece, în conștiința cititorului, ca un reper, ca o cotă sub care „falsele valori se
divulgă de la sine”65. Moda poetică întreține interesul față de poezie, iar practicanții ei devin apărători redutabili
ai unor maeștri pe care nu i-au putut egala și depăși.
Analizarea „epigonismului” ca fenomen cultural / literar readuce în prim-plan ideea de imitație.
Termenul de epigon, deși în Antichitate avea sensul de „urmaș”, „descendent”, a aju ns să însemne, în epoca
modernă, „imitator”, „discipol fără valoare”66. Doinaș reabilitează sensul vechi, făcând apel la legenda asedierii
Tebei de către cei șapte regi. Fiii acestora, numiți Epigonoi, i-au răzbunat pe părinții lor care și-au pierdut viața
în luptă, „au încheiat- în spiritul ei propriu- o operă care, avându-i ca protagoniști pe părinții lor, eșuase” 67.
Doinaș îi clasifică pe epigoni în două categorii: epigonii minori -„imitatori de rând”, care cad în „capcana
clișeelor” și a „manierei”, creato ri ai unor „opere minore”68 și „epigoni majori”. „Epigonismul major” se naște
„la o răscruce a posibilului: acolo unde spiritul modelului [...] întâlnește o realitate nouă-experiența umană a
epigonului- capabilă să se măsoare cu tiparele ce i se propun, să le insufle o altă existență” 69. Opera-model-

58
Ștefan Aug. Doinaș, Poezie și modă poetică , p. 155.
59
Despre sublim, XIII, în vol.: Arte poetice. Antichitatea, p. 327-328.
60
Quintilian, Despre arta oratorului, II, în vol. Arte poetice. Antichitatea, p. 391.
61
Ibidem, p. 393.
62
Ștefan Aug. Doinaș, Poezie și modă poetică, p. 156.
63
Ibidem, p. 203.
64
Ibidem, p. 215.
65
Ibidem, p. 215.
66
Ștefan Aug. Doinaș, Orfeu și tentația realului, p. 221.
67
Ibidem, p. 221.
68
Ibidem, p. 227.
69
Ibidem, p. 227-228.
426
 CICCRE I 2012
continuă autorul demonstrația-prezidează creația nouă ca un geniu al locului : noul creator își cunoaște atât de
bine modelul, încât opera nouă creează impresia că ar fi putut fi scrisă de către înaintaș, dacă ace sta ar fi trăit în
circumstanțele poetului. Este adus ca exemplu cazul poetului Vasile Voiculescu și Ultimele sonete închipuite ale
lui Shakespeare, care ni se prezintă ca o „traducere imaginară” 70. Nihil novi sub sole! Ideea aceasta este abordată
acum aproape 2000 de ani de către autorul tratatului Despre sublim: „[...] ori de câte ori vrem să scriem o operă
care cere stil sublim și idei înalte, e bine să ne închipuim cum ar fi spus Homer același lucru, cum l -ar fi
exprimat în stil sublim Platon sau Demostene sau Tucidide, în istoria sa”71.
„Epigonismul major” este văzut ca o integrare a poetului într-o tradiție, în cultură; el presupune, însă,
egalarea sau depășirea modelului și acest deziderat nu este posibil în absența originalității. Relația dintre un aut or
și modelul său este una complexă, iar firele care leagă cele două opere sunt mai mult sau mai puțin vizibile.
După opinia lui Paul Valéry, impresia de originalitate se datorează dificultății de a ne da seama de relațiile pe
care o operă le întreține cu modelele ei72. Originalitatea, conchide Doinaș, începe acolo unde încetează istoria
literară . Dar aceasta este o altă temă!
Relația dintre realitate și operă readusă în prim-plan în opera Măștile adevărului poetic. În eseul despre
lirica lui Ilie Măduța, Doinaș subliniază faptul că, pentru poet, realul nu este o imagine de copiat, „ci o stare de
lucruri ce degajează un tâlc: o replică alcătuită exclusiv din cuvinte cu care eul liric, răspunzând la somația lumii
din jur, proiectează asupra acesteia propria-i lume interioară”73.
În eseul Despre joc și jucării , din volumul Eseuri, pe linia lui Gadamer, Doinaș consideră că există un
mimesis comun jocului și operei de artă 74 . Procesul transfigurării realului, din poezie, are drept echivalent
„transmutația în figură (ins Gebilde)”75. La fel cum , în timpul jocului, se face saltul în altă lume, în opera
poetică ia naștere o lume diferită de cea reală. Este lumea poetului, rezultată din transfigurarea sentimentului lui
în fața lumii acesteia. Interesantă ni se pare ide ea re-cunoașterii , pe care se bazează atât jocul, cât și opera
poetică.; această re-cunoaștere ne trimite cu gândul la ideea platoniciană, la esență. Doinaș conchide: „Figura
jocului acoperă figura operei de artă: ea constituie un adevăr al vie ții, sporit și devenind mai autentic datorită
formei pe care o produce, ca existență în sine, scutită de teroarea și precaritatea accidentalului” 76.
Concluzionând, am putea spune că, în Antichitate, conceptul a avut mai multe sensuri, de la acela de
produs al cărui statut ontologic este inferior modelului (Platon) la cel de modalitate de cunoaștere, de apropiere
de esența ideală (Aristotel); la Horatius, cum am văzut, imitația trebuie să se supună verosimilului, ea producând
nu numai satisfacție estetică, ci având și scop etic; pentru Dionis din Halicarnas, imitația presupune deprinderea
calității modelelor imitate, prin exercițiu; în tratatul Despre sublim, imitația, văzută ca un dar înnăscut, are ca
finalitate emulația, depășirea modelului; la Quintilian, devine importantă găsirea modelului, fiindcă un lucru
descoperit de alții trebuie însușit, doar astfel putând fi posibilă inovația.
Doinaș s -a apropiat mai mult de viziunea poeticilor postaritotelice (Pseudo-Longinus, Dionis din
Halicarnas, Quintilian) asupra fenomenului de mimesis. Conceptul de imitație a fost abordat din două unghiuri:
ca raport între realitate și poezie, pe de o parte, ca relație între opera originală și tradiție, pe de altă parte. În
prima situație, concluzia este aceea că opera poetică nu copiază r ealitatea, ci exprimă o relație subiectivă între
eul poetic și realitate, un anumit sentiment al poetului în fața realului, iar poezia devine „replică la real”. Poetul
deconstruiește realul, recompunând , prin operă, datele acestuia într -o nouă sinteză și exprimă felul lui particular
de a simți și gândi lumea. În ceea ce privește raportul cu opera predecesorilor, problematica este tratată pe baza
unor corelații: originalitate și epigonism, inovație și tradiție, modă poetică și integrare culturală. Concluzia este
aceea că orice integrare culturală necesită prezența unui model, situat într -o tradiție, care trebuie, însă depășit
(ajungerea la originalitate), modelul nefiind altceva decât o formă a alterității noastre, deci raportarea la acesta
fiind absolut necesară. Originalitatea este un concept relativ, ea fiind cu atât mai accentuată cu cât operele

70
Ibidem, p. 228.
71
Despre sublim, XIV, în vol. Arte poetice. Antichitatea, p. 328.
72
Paul Valéry, apud .Ștefan Aug. Doinaș, Orfeu și tentația realului , p. 223.
73
Ștefan Aug. Doinaș, Măștile adevărului poetic, Editura Cartea Românească, București, 1992, p. 148 ;
74
Ștefan Aug. Doinaș, Eseuri, p. 171;
75
Hans-Georg Gadamer, Warheit und Methode, Tübingen, apud Ștefan Aug. Doinaș, Eseuri, p. 172;
76
Ștefan Aug. Doinaș, Eseuri, p. 173;
427
 CICCRE I 2012
predecesorilor sunt mai puțin cunoscute. Se produce o întoarcere la valorile doctrinei estetico -literare antice, în
special la poeticile postaristotelice, a căror modernitate nu poate fi contestată.

Bibliografie:
Arte poetice. Antichitatea, culegere îngrijită de D. M. Pippidi, Editura Univers, Bucure ști, 1970.
Blaga, Lucian, Opere. Trilogia culturii, ediție îngrijită de Dorli Blaga, Editura Minerva, București, 1985.
Călinescu, G., Călinescu, Matei, Marino, Adrian, Vianu, Tudor, Clasicism, baroc, romantism, Editura Dacia, Cluj, 1971.
Călinescu, Matei, Cinci fețe ale modernității. Modernism, avangardă, decadență, kitsch, postmodernism, postfață de Mircea
Martin, traducere din engleză de Tatiana Pătrulescu și Radu Țurcanu, traducerea textelor din „Addenda” de Mona
Antohi, Editura Polirom, Iași, 2005.
Călinescu, Matei, Clasicismul european, ediția a II -a, prefață de Vasile Voia, Editura Limes, Cluj -Napoca, 2006.
Doinaș, Ștefan Aug., Lampa lui Diogene, Editura Eminescu, București, 1970.
Doinaș, Ștefan Aug., Orfeu și tentația realului , Editura Eminescu, Bucureș ti, 1974.
Doinaș, Ștefan Aug., Poezie și modă poetică, Editura Eminescu, București, 1972.
Doinaș, Ștefan Aug., Versuri, prefață de Virgil Nemoianu, Editura Albatros, Bucureș ti, 1980.
Horatius, Opera omnia. 2. Satire. Epistole. Arta poetică ( ediție critică), ediț ie îngrijită, studiu introductiv, note și indici:
Mihai Nichita, Editura Univers, București, 1980.
Kosellek, Reinhart, Conceptele și istoriile lor. Semantica și pragmatica limbajului social-politic cu două contribuții ale lui
Ulrike Spree și Willibald Steinmetz , traducere din limba germană de Gabriel H. Decuble și Mari Oruz, coordonarea și
unificarea traducerii: Gabriel H. Decuble, Editura Grupul Editorial Art , București, 2009.
Marino,Adrian, Dicționar de idei literare , I , Editura Eminescu, Bucureș ti, 1973.
Negrescu, Dan , Invariante clasice în literatura română, f. e., Timișoara, 2008.
Papu, Edgar, Despre stiluri, Editura Eminescu, Bucureș ti, 1986.
Peters, Francis E., Termenii filozofiei grecești, traducere de Dragan Stoianovici, Editura Humanitas, București, 1993.
Pippidi, D.M., Formarea ideilor literare în Antichitate, Editura Enciclopedică Română, București, 1972.
Platon, Opere V, Republica, ediție îngrijită de Constantin Noica și Petru Creția, cuvânt prevenitor de Constantin Noica,
traducere, interpretare, lămuriri preliminare, note și anexă de Andrei Cornea, Editura Științifică și Enciclopedică,
București, 1986.
Revista Cercului Literar, Restituire integrală a publicației, ediție îngrijită de Dan Damaschin, prefață de Petru Poantă,
Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002.
Vianu, Tudor, Estetica, cu un studiu de Ion Ianoși, Editura pentru Literatură, Bucureș ti,1968.
Vianu,Tudor, Studii de filosofia culturii, Editura Eminescu, București, 1982.

428
 CICCRE I 2012

Mihaela POPESCU Exprimarea <viitorului în trecut> în limba română

(Universitatea din Craiova) contemporană*

Abstract: In contemporary Romanian, the conditional is not used as an equivalent of the deictic future in the past, as it is used
in French, Spanish and partially in Italian (which only uses the compound form). To express posteriority to a point or reference
an interval of time in the past, Romanian uses three of the four forms of deictic future: the canonical form (voi, vei, va etc. veni
= Fut.-Type 1) and two other forms composed of the subjunctive of the lexical verb and the invariable auxiliary o, a contracted
form of the auxiliary a avea, (o să vin, o să vii etc.= Fut.-Type 2), or the auxiliary a avea (am să vin, ai să vii etc. = Fut.-Type
3). A specialized periphrastic construction is also used. This construction is made up of the imperfect form of the auxiliary a
avea, followed by the subjunctive of the lexical verb and is “modelled on the future deictic: are să plouă/avea să plouă”
(Uricaru 2003 : 189). The goal of our presentation is to analyse the apparently undifferentiated behaviour of the prospective
turns used in Romanian as relationship tenses, either in explicit structures or in expressing retrospectives, and to explain the
inadequacy of looking at the conditional as “future in the past.” At first glance, the investigation from a purely temporal
perspective of the morphosyntactic and semantic behaviour of the canonical future and of the avea-subjunctive periphrasis
proves, on the one hand, the exploitation of the prototypical temporal and aspectual features, and, on the other hand, the
marked preference in Romanian for syntagmatic structures, especially in situations where the conceptual complexity reaches a
maximum (the turn avea + subjonctif translates as the semanteme [subsequently in the past]).

Keywords: future in the past, Romanian, Romance languages, future, conditional

Rezumat: În limba română contemporană, condiţionalul nu apare ca expresie echivalentă a viitorului deictic în trecut,
utilizare specifică pentru franceză, spaniolă şi, parţial, pentru italiană (care foloseşte exclusiv forma compusă). Pentru a
exprima posterioritatea faţă de un punct / interval de referinţă situat în trecut, limba română utilizează trei din cele patru
forme de viitor deictic: forma canonică (voi, vei, va etc. veni = V-Tipul 1) şi încă două forme compuse cu conjunctivul
verbului lexical şi auxiliarul invariabil o (formă contrasă a auxiliarului a vrea) (o să vin, o să vii etc. = V-Tipul 2), respectiv,
auxiliarul a avea (formele pline, neerodate) (am să vin, ai să vii etc. = V-Tipul 3), dar şi o construcţie perifrastică
specializată, formată cu auxiliarul a avea la imperfect, urmat de conjunctivul verbului lexical « după modelul viitorului
deictic: are să plouă / avea să plouă » (Uricaru 2003 : 189).
Scopul prezentării noastre este acela de a analiza comportamentul aparent nediferenţiat al turnurilor prospective
utilizate în limba română ca timpuri de relaţie, fie în structuri explicite, fie în redarea retrospectivelor istorice şi de a explica
incompatibilitatea condiţionalului cu lectura de „viitor în trecut”. La prima vedere, investigarea comportamentului
morfosintactic şi semantic al viitorului canonic şi al perifrazei avea + conjunctiv în zona pur temporală demonstrează, pe de
o parte, exploatarea caracteristicilor temporale şi aspectuale prototipice şi, pe de altă parte, preferinţa marcată a limbii
române pentru structurile sintagmatice, în special în situaţiile în care complexitatea conceptuală atinge un grad maxim
(turnura avea + conjunctiv traduce semantemul [ulterior în trecut]).

Cuvinte-cheie: viitor în trecut, limba română, limbi romanice, viitor, condiţional

1. Introducere
1.1. Preliminarii
Acest articol este dedicat unei probleme, în aparenţă minoră, de morfosintaxă şi semantică verbală a limbii
române, care însă poate pune în discuţie organizarea întregului său sistem de actualizare a semnificaţiilor temporale
şi/sau modale. Este vorba de analiza modalităţilor de exprimare a viitorului în trecut (siglat în continuare VT), la
nivel tipologic, unul din punctele de divergenţă dintre acest sistem lingvistic şi restul limbilor romanice.

*
Această lucrare a fost finanţată din contractul POSDRU /89/l.5/S/61968, proiect strategic ID 61968 (2009), cofinanţat din Fondul
Social European, prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007- 2013.
429
 CICCRE I 2012
În literatura de specialitate (v. Coene / Tasmowski 2006: 321-340; D’Hulst / Coene / Avram 2004: 355-
376), este semnalat ― uneori ca o curiozitate lingvistică ― faptul că româna nu marchează VT la nivel de expresie
cu ajutorul formelor de condiţional (siglat în continuare COND) (forma simplă ― în spaniolă sau franceză; forma
compusă ― în italiană). O astfel de situaţie, mutatis mutandis, panromane sauf roumain, conduce la etichetarea
fenomenului studiat ca particularitate a limbii române şi, în general, a limbilor din aria balcanică, datorându-se, în
principal, unei slabe manifestări a consecutio temporum. În fapt, la nivel metodologic, dincolo de această sumară
caracterizare, o investigare atentă a fenomenului discutat este aproape inexistentă.
În cele ce urmează, după un demers onomasiologic menit să deceleze caracteristicile noematice ale VT
în limbă (= nivelul saussurian langue), vom încerca să surprindem şi să descriem mecanismele cognitive şi, mai
ales, de reprezentare lingvistică a fenomenului studiat la nivel intralingvistic, prin investigarea manifestării sale
discursive în limba română. Astfel, cercetarea de faţă încearcă să ofere răspunsuri la următoarele întrebări: „Care
sunt caracteristicile (modalo)-aspectuo-temporale ale structurilor pe care limba română le utilizează în
actualizarea VT?” şi „De ce COND din limba română este incompatibil cu lectura de VT?”. Considerăm că
descrierea VT nu trebuie să rămână cantonată la nivel pur sintactic şi că o abordare a implicaţiilor sale
semantico-pragmatice poate conduce la explicarea coerentă a diferenţierii modului de configurare a relaţiilor
temporale în cadrul diferitelor sisteme lingvistice (în cazul de faţă, romanice).

1.2. O definiţie noematică a viitorului în trecut

Decodificarea noţiunii de „viitor în trecut” se poate face simplificat în termenii sintagmei „viitor văzut
din/dinspre trecut”. La nivel funcţional, VT se defineşte ca un timp relaţional care afectează un proces p 2 (= E) a
cărui desfăşurare este plasată după un alt proces p 1 (= R), situat în trecut şi anterior situaţiei de comunicare (= S).
Formalizarea reichenbachiană a unei astfel de relaţii este următoarea: fie R - E - S; fie R - S, E; fie R - S - E.
Tripla configurare a VT (Posterior Past pentru limba engleză) în viziunea lui Reichenbach se datorează
relaţionării a doi dintre parametrii actanţiali, E, respectiv, S în exclusivitate pe axa raporturilor temporale, în
sensul de „E anterior faţă de S”, „E concomitent cu S” sau „E posterior faţă de S”.
Georgi / Pianesi (1997, apud D’Hulst / Coene / Avram 2004: 357), revizuind teoria referenţialului
temporal propusă de Reichenbach, consideră că, la nivelul structurilor dependente, o relaţie directă se poate
materializa numai între punctul/intervalul de referinţă (R) şi evenimentul descris (E) (= relaţia T1) sau numai
între R şi momentul vorbirii (S/T 0) (= relaţia T2).
Important de reţinut este faptul că la nivelul langue, VT materializează relaţia de posterioritate faţă de un
reper trecut, dar şi faptul că între evenimentul descris ca posterior şi situaţia de comunicare (= Sit0) nu există o
relaţie directă, ci, eventual, una mediată, anaforică. De fapt, procesul afectat de VT rămâne indeterminat, nefiind
plasat în timp. Se deschide numai o perspectivă asupra consecinţelor viitoare ale unor evenimente trecute, fără a
se afirma nimic în legătură cu realizarea sau nerealizarea acestora. În funcţie de alegerea morfemului temporal
şi, în special, prin intermediul altor elemente contextuale, evenimentul poate fi situat într-un moment / interval
anterior sau posterior lui S, dar niciodată anterior faţă de R, pentru că sensul prospectivului, în general, şi,
implicit, al VT pe o axă imaginară de reprezentare temporală, este totdeauna „înainte” (v. şi Uricaru 2003: 131).
La nivel discursiv, manifestarea VT depinde de doi parametri. Pe de o parte, este vorba de alegerea
„arhetipului discursiv”/a „bazei enunţiative” (Uricaru 2003: 97) care determină distribuţia unităţilor lingvistice (în
cazul de faţă, configurarea sintactică de tip: discurs direct/indirect raportat/liber şi, implicit, distribuţia formelor
temporale). Pe de altă parte, este vorba de relaţiile complexe care se stabilesc între aceste morfeme temporale şi
diferite entităţi extra- şi intralingvistice. Stabilirea relaţiilor temporale depinde în mare măsură de caracterul deictic
sau anaforic al morfemelor temporale. Funcţionarea deictică codează aptitudinea morfemelor temporale de a
relaţiona cu o entitate extralingvistică (situaţia / actul de comunicare). Funcţionarea anaforică a formelor verbale
codifică simultan localizarea absolută a referinţei temporale şi plasarea relativă a evenimentului.
În spaţiul romanic, se configurează două tipare de manifestarea a VT:
(i) fie timpul din regentă devine timpul de evaluare al evenimentului din subordonată;
(ii) fie raportul deictic cu momentul enunţării (T 0) este prevalent faţă de raportul anaforic dintre timpul
subordonatei şi cel al propoziţiei regente.

430
 CICCRE I 2012
În primul caz, morfemul temporal din structura dependentă funcţionează ca un mecanism de referire
temporală anaforică. Astfel, în limbile romanice occidentale moderne 1, prezenţa unui timp trecut în regentă
condiţionează forma din subordonată; prin transpoziţie, se efectuează înlocuirea morfemelor deictice cu
„morfeme evaluate relativ la un punct de referinţă” (Uricaru 2003: 123). Cu alte cuvinte, contextul, care oferă un
alt punct/interval de referinţă, diferit de T 0, blochează interpretarea deictică a unui morfem temporal transpus. La
nivel enunţiativ, este vorba de „traducerea” în trecut a viitorului locutorului (= L), autorul originar al enunţului
şi, implicit, a punctului de vedere al acestuia. Acest viitor al lui L poate să coincidă sau să depăşească viitorul
subiectului vorbitor (= E), debutul său fiind, în mod firesc, anterior faţă de Sit 0.
În cel de-al doilea caz, cel în care raportul deictic cu momentul enunţării (T 0) este prevalent, se ajunge la
neutralizarea efectelor concordanţei timpurilor. Astfel, în română, prezenţa unui timp trecut în regentă nu
condiţionează în mod obligatoriu forma verbală din subordonată, în sensul că aceasta nu îşi pierde complet
„identitatea deictică” (Uricaru 20003: 122), funcţionând deictic relaţional. Cu alte cuvinte, morfemul temporal
din structura dependentă continuă să exprime o relaţie temporală, în cazul de faţă de posterioritate, fie de faţă de
un alt eveniment plasat în trecut, fie în raport cu S. La nivel pragmatic, raportarea formelor absolute la un punct
/interval de reper, altul decât cel propriu-zis enunţiativ, se poate interpreta atât ca o strategie de „conservare a
perspectivei protagonistului acţiunii / exprimării originare asupra desfăşurării evenimentelor” (v. Uricaru
2003:187), dar şi ca o modalitate de a recrea o „contemporalitate în zona trecutului” (v. Uricaru 2003:187).
2. Configurarea lingvistică a viitorului în trecut în limba română contemporană
2.1. Inventarul formelor
În actualizarea VT, limba română implică (în afara perfectului compus şi a imperfectului indicativ) 2 trei
din cele patru forme de viitor (siglat: V) deictic: forma canonică (voi veni, vei veni, va veni etc. = V-Tipul 1) şi
încă două forme compuse cu conjunctivul verbului lexical şi: auxiliarul invariabil o (formă contrasă a
auxiliarului a vrea) (o să vin, o să vii etc. = V-Tipul 2), respectiv, auxiliarul a avea (formele pline, neerodate)
(am să vin, ai să vii etc. = V-Tipul 3), aşa cum se observă şi din exemplele următoare (v. 1b, 2b, 3b, c):
(1) a. Paul spune (astăzi) că va veni (astăzi / mâine / peste o lună).
b. Paul a spus (ieri / acum o lună) că va veni (*ieri / azi / mâine / peste două săptămâni).
(2) a. Paul spune (astăzi) că o să vină (astăzi / mâine / peste o lună).
b. Paul a spus (ieri / acum o lună) că o să vină (*ieri / azi / mâine /peste două săptămâni).
(3) a. Paul spune (astăzi) că are să vină (astăzi / mâine / peste o lună).
b. Paul a spus (ieri / acum o lună) că are să vină (*ieri / mâine / peste o lună).
c. Paul a spus (ieri / acum o lună) că avea să vină (ieri /azi / mâine /peste două săptămâni).
Deşi par, la prima vedere, identice semantic şi funcţional, formele de viitor utilizate în limba română în
exprimarea VT se diferenţiază:
(i) din punct de vedere al registrului, forma canonică înregistrându-se frecvent în limba literară, celelalte aparţinând
exprimării colocviale, populare sau dialectale.
(ii) din punct de vedere al comportamentului sintactic: dacă forma canonică de viitor poate apărea atât în independente, cât
şi în structuri subordonate, celelalte două tipuri de viitor, construite cu conjunctivul verbului lexical, se înregistrează cu
semnificaţia de VT numai în cadrul structurilor explicite.
(iii) din punct de vedere morfosintactic: funcţionarea dihotomică discurs vs. naraţiune/istorie este marcată numai pentru
perechea: V-Tipul 3 – perifraza cu auxiliarul avea la imperfect (aveam, aveai, avea etc.) urmată de conjunctivul verbului
lexical: are să vină / avea să vină (v. ex. 3a,b,c).
(iv) din perspectiva unor efecte de sens contextuale: forma canonică de viitor pare a fi conotată neutru din acest punct de
vedere, celelalte două tipuri de viitor se încarcă uneori contextual cu nuanţa de incertitudine, probabilitate, iminenţă,
proximitate sau de atenuare ilocutorie (v. şi ex. 11 realizat cu perifraza avea + conjunctiv).
Făcând abstracţie de nivelul diastratic, vom studia în continuare comportamentul morfosintactic şi
semantic „aparent nediferenţiat” al formelor de viitor (în special al V-Tipul 1) şi al perifrazei avea + conjunctiv,

1
În franceza veche sau în italiana veche, repartizarea formelor temporale este mult mai liberă faţă de canoanele impuse de
consecutio temporum (v., de exemplu, Renzi / Salvi II, 2010: 928).
2
Comportamentul morfosintactic şi semantic al acestor acestor paradigme verbale nu face obiectul studiului de faţă.
431
 CICCRE I 2012
recurgând adesea şi la datele oferite de interpretarea pragmatică. În final, vom arunca o privire asupra
incompatibilităţii cu lectura de VT a celei de-a patra forme de viitor (oi + infinitivul verbului lexical = V-Foi),
respectiv a formelor de COND.
2.2. Viitorul canonic vs. turnura perifrastică avea + conjunctivul verbului lexical: două forme de
actualizare a VT identice?
2.2.1. Structura analitică avea + conjunctiv, incomplet gramaticalizată şi cu un câmp de acţiune redus şi
condiţionat de prezenţa unui R trecut, este singura formă de expresie „transpusă” şi, prin urmare, proprie pentru
actualizarea VT în limba română contemporană. Aceasta:
„[...] exprimă posterioritatea (ca şi viitorul), având însă o distribuţie limitată – apare doar în contexte cu timpul de
referinţă „trecut”, de aceea este denumită şi viitorul în trecut” (GALR I 2005: 441).
Din punct de vedere distribuţional, turnura perifrastică discutată poate funcţiona fie în structuri explicite
(subordonate completive, relative sau circumstanţiale) realizate în stil indirect, fie în redarea retrospectivelor
istorice (structuri implicite aparţinând stilului indirect liber):
(4) Carol I avea să scrie în acele zile că România e o ţară neguvernabilă (Uricaru 2003: 190).
(5) Nici un semn nu mă pregătise pentru descoperirea pe care aveam s-o fac la amiază (Transilvania Jurnal
apud Uricaru 2003: 190).
(6) Abia atunci am realizat eu că acest cântec avea să-mi schimbe oarecum viaţa (As 2003 apud GALR I 2005: 442).
(7) Mult mai târziu micuţa prinţesă avea să afle că ilustra bunică poetă nu fusese deloc fericită de căsătoria
nepotului ei [...] cu superba Maria (As 2003 apud GALR I 2005: 443).
Aşa cum reiese şi din definiţia dată de GALR (I 2005: 441), dar şi din exemplificările anterioare,
perifraza avea + conjunctiv este preferată în discursul narativ-istoric. O altă serie de exemple (v. 8-11)
subliniază frecvenţa de utilizare a sa şi în discursul mediatic contemporan, oarecum în defavoarea V-Tipul 1:
(8) 1869 - Regele Carol a inaugurat primul tren care avea să circule în România, pe distanţa Bucureşti
(Filaret) – Giurgiu.
(9) Planul diabolic ce avea să schimbe lumea. Anders Breivik voia să îl asasineze pe cel mai puternic om al
Planetei.
(10) La 14 martie 1881 avea să fie proclamat Regatul României, iar Prinţul Carol I de Hohenzollern era
încoronat rege la 10 mai.
(11) „Cum avea să moară Stalin” [titlul unei cărţi].
În raport cu formele de viitor deictic, turnura cu auxiliarul la imperfect funcţionează numai anaforic, iar
sensul său este adesea definit de adverbe sau de expresii deictice relaţionale (mult mai târziu, abia atunci, 1869,
la 14 martie 1881 etc.). Funcţionarea sa exclusiv anaforică se observă şi din selecţionarea formelor temporale de
trecut cu care poate fi co-ocurentă. Avea + conjunctiv poate depinde de o formă verbală aflată la perfect compus,
imperfect sau mai mult ca perfect, însă este incompatibilă cu un perfect simplu (v. ex. 12), datorită relaţiei foarte
strânse pe care această din urmă paradigmă verbală o are în limba română cu momentul situaţiei de enunţare:
(12) *Paul spuse că avea să vină (ieri / astăzi / mâine / peste două minute).
Pe de altă parte, referirea obligatorie la un R situat în trecut a perifrazei avea + conjunctiv este subliniată
şi de posibilitatea combinării sale cu expresii folosite deopotrivă pentru fixarea pe axa temporală a unui proces
anterior actului comunicării (v. ex. 13):
(13) Paul a spus (alaltăieri) că avea să plece ieri / *că va pleca ieri.
Aşadar, chiar şi în lipsa oricărui alt element contextual de fixare pe axa temporală (adverbe, expresii
deictice relaţionale), procesul afectat de structura perifrastică avea + conjunctiv rămâne puternic ancorat faţă de R,
dar indeterminat atât sub raportul plasării temporale, cât şi în ceea ce priveşte relaţionarea sa cu Sit0. Trebuie
observat totuşi că prin inserţia turnurii avea + conjunctiv în structuri dependente se exploatează mai degrabă
caracterul [+indeterminat din punct de vedere temporal] al procesului, diferitele elemente contextuale încercând să
îl „fixeze” în posterioritate faţă de punctul / intervalul de reper (exploatare aşadar a „vectorului înainte”). În cazul
structurilor implicite (v. redarea retrospectivelor istorice), caracterul polifonic al discursului indirect liber (DIL)
permite exploatarea, mai degrabă, a celei de-a doua compozante noematice a VT, [+proces indeterminat în raport
Sit0], de această dată, nu în sensul de plasare temporală, ci mai degrabă, de poziţionare pe axa aspectuo-modală: i.
e., perspectivă deschisă asupra unei actualităţi depăşite (uneori cu efectul de prelungire şi „invadare” a

432
 CICCRE I 2012
momentului enunţării) şi neimplicare a enunţiatorului (naratorul raportor). În exemplul (7), reluat sub (14), această
indeterminare temporală, dar şi aspectuo-modală, subliniată contextual de sintagma adverbială mult mai târziu, este
gradual diminuată dacă perifraza avea + conjunctiv este înlocuită cu alte morfeme temporale din zona trecutului:
(14) Mult mai târziu micuţa prinţesă avea să afle / a aflat, află, afla, aflase că ilustra bunică poetă nu fusese
deloc fericită de căsătoria nepotului ei [...] cu superba Maria (As 2003 apud GALR I 2005: 443).
Aceste aptitudini prototipice ale perifrazei analizate sunt rezultatul coroborării trăsăturii aspectuale [ -
Perfectiv] cu semnificaţia temporală a imperfectului, un timp care, spre deosebire de alte paradigme din zona
trecutului, comportă simultan trăsătura specifică [+Simultaneitate faţă de un alt proces situat în trecut] şi
[+Anterioritate faţă de T 0].
În perspectivă pragmatico-enunţiativă, utilizarea perifrazei avea + conjunctiv, în special în discursul
indirect liber (DIL), aduce un plus de obiectivitate enunţului asertat: naratorul-raportor lasă impresia că exprimă
o predicţie, „un fel de anunţ profetic” (cf. Ţâra 2009: 147-154), ca şi cum ar fi conectat la curgerea firească (i.e.,
o „necesitate alethică” lato sensu, în interpretarea propusă de Kronning (2001: 251-276) pentru modalul devoir)
a evenimentelor în istoriei, dar fără a interveni în desfăşurarea sau în evaluarea lor. Dacă doreşte să facă acest
lucru, poate alege unul din morfemele temporale enumerate anterior în (14).
Prezenţa acestei perifraze în limba română nu trebuie să surprindă, dat fiind faptul că şi în limbile
romanice occidentale, COND cu valoare de VT este concurat de structuri asemănătoare, construite cu
imperfectul unor verbe la origine modale sau de mişcare, urmate de infinitivul verbului lexical: iba a + infinitiv
(în spaniolă), avait à + infinitiv / allait + infinitiv / devait +infinitiv (în franceză) sau doveva + infinitiv (în
italiană). Mai mult, raportate la ocurenţele COND cu valoare de VT, perifrazele discutate sunt catalogate ca
marcatori ai unei posteriorităţi obiective (v. Korzen / Nølke 2001: 130-131 pentru limba franceză, Nilsson-Ehle
1973: 183, pentru limba italiană). Distincţia dintre un VT obiectiv şi un VT subiectiv, altfel spus, dintre COND
temporal şi perifrazele în cauză este, în limbile romanice occidentale, aceea dintre o predicţie aparţinând
delocutorului / personajului povestirii / subiectului regentei, deci aparţinând lui L, şi ideea unei rezolvări văzute
prin prisma destinului, a legii, a cursului firesc al evenimentelor.
2.2.2. Un comportament aparent nediferenţiat la nivel semantic şi funcţional se înregistrează şi în cazul V-Tipul
1, după cum afirmă L. Uricaru (2003: 190):
„Folosirea celor două posibilităţi de indicare a posteriorităţii în Trecut: Viitorul deictic şi Perifraza cu Impf. [Imperfect],
pare să nu se supună unor reguli de distribuţie diferenţiată. Opţiunea pare să depindă numai de locutor, care decide asupra
perspectivei din care evenimentele vor fi considerate [s.n.]. În cazul posteriorităţii în Trecut, mijloacele folosite indică un
ancoraj temporal, fără a da informaţii despre realizarea sau nerealizarea evenimentului exprimat [...]. Perifraza cu
Imperfect e întâlnită mai frecvent în texte narative, fără însă „a periclita” poziţia Viitorului. Rămâne de văzut dacă
perifraza va fi acceptată de sistemul lingvistic ca <trecut posterior> sau ca <viitor în trecut>, [...]” (Uricaru 2003: 190).
Cu toate acestea, sub raportul frecvenţei şi al distribuţiei ocurenţelor, trebuie menţionat că româna
preferă – ca şi în cazul transpunerii raporturilor de simultaneitate şi de anterioritate – păstrarea formelor deictice
de viitor (în special a tipului canonic), în detrimentul structurii perifrastice avea + conjunctiv în contextele
redate în stil indirect raportat (DIR) (v. 15, 17, 18, 19):
(15) Actuala putere anunţa în 1996 că va aduce la guvernare 15000 de specialişti. S-a văzut că promisiunea nu
avea acoperire (22: 37 / 2000, apud Uricaru 2003: 190).
(16) După patru ani de paşnică domnie, într-o zi de vară a anului 1752, Grigore Vodă Ghica va cădea bolnav la
pat (GALR I 2005: 444).
(17) Ştiam că de cealaltă parte voi găsi casa podariului (Sadoveanu, O.I. 89, apud GLR I 1963: 240).
(18) Pe 10 septembrie, Igaş spunea că MAI va avea cu 10.000 de oameni mai puţini în 2011.
(19) Amy Winehouse a declarat, într-un interviu acordat cu ani în urmă publicaţiei The Wrap că, probabil, va fi
găsită moartă într-un şanţ, în zece ani.
Şi de această dată, coroborarea temporalului [+Posterioritate] cu trăsătura aspectuală prototipică [-
Perfectiv] permite explicarea utilizării formelor de viitor în ocurenţe tradiţional considerate ca deictic relaţionale:
într-adevăr, semnificaţia temporală de [proces posterior] rămâne valabilă, dar se aplică fie în raport cu un punct
de reper diferit de T0, fie în raport cu T0, iar compozanta [-Perfectiv] rezultă prin incidenţă faţă de Sit 0, sau, mai
precis, prin incidenţă faţă de momentul receptării mesajului (v. supra ex. 15, 18, 19).

433
 CICCRE I 2012
Spre deosebire însă de situaţia discutată anterior, se poate observa că la transpoziţia discursului direct în
discurs indirect toate elementele deictice (pronume, adverbe) cedează, cu excepţia formei temporale (v. 20a,b):
(20) a. Paul a spus: „Eu voi pleca mâine, iar tu vei veni cu mine”.
b. Paul a spus că el va pleca a doua zi şi că tu vei veni cu el.
Această situaţie demonstrează şi că în absenţa oricărui reper contextual, funcţionarea formelor de viitor
cu valoare de VT este blocată. Un enunţ de tipul celui prezentat sub (15), de exemplu, este relevant pentru
ambiguitatea stabilirii raportului temporal: în lipsa segmentului „S-a văzut că promisiunea nu avea acoperire”,
evenimentul „va aduce la guvernare” poate fi judecat ca posterior în raport cu predicaţia „actuala putere anunţa
în 1996”, dar nu nedeterminat faţă de S, ci concomitent sau posterior faţă de acesta. Aceeaşi situaţie transpare şi
din (18) unde numai comportamentul anaforic al elementelor contextuale „pe 10 septembrie”, şi, în special,
„2011”, situează evenimentul „va avea cu 10.000 de oameni mai puţini” în anterioritate faţă de S.
Prin urmare, spre deosebire de turnurile construite cu perifraza avea + conjunctiv şi în lipsa oricărui alt
element contextual de fixare pe axa temporală (adverbe, expresii deictice relaţionale), plasarea evenimentului
afectat de formele de viitor (V-Tipul 1, respectiv, V-Tipul 3 şi, în special, V-Tipul 2) este redată nu numai ca
posterioară faţă de R, dar şi plasată concomitent sau posterior faţă de S.
De asemenea, în astfel de contexte, în ciuda comportamentului sintactic de timp relativ, viitorul este
singura formă care pare să păstreze semnificaţia originară absolută. Aşa cum se poate observa din (1) şi (2), dar
şi din (21), sensul său prospectiv originar anulează combinaţia cu adverbiali sau expresii deictice cu referinţă în
zona trecutului, dar acceptă dependenţa de o formă verbală de perfect simplu (v. 22):
(21) *Paul a spus că va pleca / o să plece ieri.
(22) Paul spuse că va pleca / o să plece peste două minute.
Din punct de vedere pragmatic, comportamentul formelor de viitor în ocurenţe cu valoare de VT subliniază
dominanta deictică a limbii române prin care se creează efectul de sens de apropiere a evenimentului faţă de Sit0.
Pentru Paul plecarea se plasează în viitor (evenimentul „va pleca” este posterior faţă de evenimentul „Paul a spus”),
iar în discursul indirect enunţiatorul „respectă” în mod fidel perspectiva propusă ab origine. Altfel spus:
„Păstrarea formei de Viitor ar putea fi interpretată ca un indiciu al faptului că [...] Timpurile în vorbirea indirectă se
raportează la centrul deictic originar [s.n.]” (Uricaru 2003: 82).
Totuşi, ambiguitatea stabilirii raportului temporal (fie R > E > S, fie R > S > E) cumulată cu un puternic
efect de sens de „contemporalitate a evenimentelor” ne determină să considerăm utilizarea formelor de viitor ca
o perspectivă subiectivă de actualizare a VT. Ipoteza noastră este susţinută şi prin testul inserării operatorului
modal probabil, co-ocurent numai cu formele de viitor, dar incompatibil cu turnura perifrastică avea +
conjunctiv care păstrează încă sensul iniţial de „trebuinţă” (cf. fr. j’ai à chanter) care exclude ideea de
„probabilitate” (v. Iliescu 1999: 97-112):
(23) a. Paul a spus că va pleca probabil mâine pe la două la Bucureşti.
b. *Paul a spus că avea să plece probabil mâine pe la două la Bucureşti.
Aceeaşi situaţie este exploatată discursiv şi în exemplul (19) aparţinând stilului jurnalistic, unde inserţia
modalizatorului epistemic accentuează gradul de certitudine al evenimentului prezis, marcând totodată o disociere
la nivelul instanţelor enunţiative: de această dată probabil trebuie pus în vocea personajului (locutorului originar
L1) Amy Winehouse şi nu a sursei - publicaţia The Wrap (= L2) sau a naratorului raportor (= E).
Totuşi, disocierea instanţelor enunţiative rămâne netransparentă şi destul de dificil de determinat.
Această situaţie se datorează în mod special orientării temporale prototipice de [prezent-viitor] a paradigmelor
analizate (V-Tipul 1, respectiv, V-Tipul 2) care, spre deosebire de diferitele forme de COND utilizate în limbile
romanice occidentale în astfel de turnuri, nu lasă să transpară „un effet de citation (du passé)” (Korzen / Nølke
2001: 129), efect vizibil însă în cazul turnurii avea + conjunctiv (v. supra ex. 11).
De asemenea, faptul că în limba română, viitorul canonic cu valoare de VT poate comuta în structurile
dependente cu V-Tipul 3 şi, frecvent, cu V-Tipul 2, morfeme prospective originar deictice, utilizate în redarea
nuanţelor aspectuale de /+proximitate/, /+iminenţă/ sau a /+probabilităţii puternice/, susţin aceeaşi ipoteză a unei
perspective subiective de actualizare a relaţiei de posterioritate din trecut.
În limbile romanice occidentale, folosirea viitorului sintetic ca echivalent al COND primeşte, în general,
o interpretare cvasiasemănătoare cu cea a formelor echivalente din limba română: evenimentul descris la viitor
este posterior lui R, dar, în mod necesar, situat după T 0. Totuşi formele sintetice de viitor apar, de obicei, în
434
 CICCRE I 2012
context trecut, dar numai (exceptând limba franceză) în corelare cu un prezent istoric, iar astfel de turnuri sunt
marcate stilistic, creând efectul de apropiere faţă de Sit 0 sau, mai degrabă, faţă de momentul receptării (lecturare,
audiţie etc.) enunţului, exploatare frecvent întâlnită în discursul mediatic, în special în cel audiovizual (datorată
probabil confuziei şi omofoniei dintre V şi COND sintetic).

2.3. Incompatibilitatea V-Foi şi a COND cu lectura de VT

Din ansamblul formelor prospective de care dispune limba română, singura incompatibilă cu lectura de
VT este cea de tip V-Foi (structură analitică compusă din formele aferezate ale auxiliarului a fi şi infinitivul
verbului lexical):
(24) *Paul a spus (ieri / acum o lună) că o veni (ieri / azi / mâine / peste două săptămâni).
Incompatibilitatea acestui tip de viitor cu turnurile de exprimare a unui VT se poate explica prin recursul
la semantismul său general. V-Foi este o formă de viitor conjectural şi evidenţial-inferenţial care funcţionează
numai deictic, traducând punctul de vedere al enunţiatorului şi nu pe cel al locutorului propriu-zis al enunţului
asertat. Este specifică registrului popular şi discursului interacţional. Rossari et al. (2007: 8) arată că semnificaţia
evidenţial-inferenţială a lui FoiG (tipul: (v)oi fi cântând) şi, implicit, a formelor corespondente de viitor (V-Foi)
se realizează în absenţa oricărei surse, deci independent de un alt reper enunţiativ, semnalând „une dissociation
entre le constat et l’énonciation qui le suit” (v. şi Iliescu 1999: 97-112):
(25) [Max nu e acasă]. O fi la cinema, o fi la nişte prieteni, o fi într-un bar…
‘Max n’est pas là. Peut-être qu’il est allé au cinéma, peut-être qu’il est allé chez des amis, peut-être qu’il est allé
boire un verre…/ *Il doit être allé au cinéma, il doit être allé chez des amis, il doit être allé boire un verre…’
(apud Rossari et al. 2007: 8).
Aceste trăsături intră în contradicţie cu definirea VT, un timp de relaţie definibil prin R.
O altă modalitate de exprimare a inferenţei se realizează în limba română şi prin formele de COND care, spre
deosebire de V-Foi sau de FoiG, pot apărea şi în structuri dependente de un verb de atitudine propoziţională, aşa
cum se observă şi din exemplul următor (v. 26), dar fără a antrena lectura de VT ca în limbile romanice
occidentale (v. 27a, b, c):
(26) Paul a spus (ieri / acum o lună) că ar veni (*ieri / azi / mâine / peste două săptămâni).
(27) a. Manuel me dijo que vendría ayer / hoy / mañana / el lunes a las diez (apud Squartini 2004: 73).
b. Paul disait hier qu’il viendrait le lendemain / demain3.
c. Paolo ha detto che sarebbe venuto il giorno successivo (Squartini 2004 : 77).
În exemplul (28), relaţia de posterioritate este de asemenea activată însă nu prin raportare la R
(identificabil în predicaţia „Paul a spus”), ci prin raportare la T0, ceea ce face posibilă inserarea unor segmente
de tipul celor redate sub [paranteze drepte] în (30), în fapt, modalităţi explicite de decodificare a formei de
COND fie spre o lectură evidenţială, fie spre una ipotetică:
(28) [Potrivit unor surse apropiate] Paul a spus alaltăieri că ar veni (*ieri / azi / mâine) [dacă ar avea timp].
Diferenţierea dintre Foi (FoiG) şi COND prezent (inclusiv CondG: aş fi cântând)) rezultă tocmai din această
funcţionare anaforică a celor din urmă, din necesitatea raportării la un reper. Pe de altă parte, absenţa lecturii de VT
în cazul ocurenţelor COND în structuri ca cele din exemplul anterior apare din tensiunea raportării lui R la Sit0. Din
această perspectivă, glosarea exemplului (28) este următoarea: Confruntarea spuselor lui Paul cu universul de
credinţă al enunţiatorului aduce un cuantum de ipoteză asupra procesului p (absent în cazul structurilor care
actualizează VT), care, văzut din exterior, determină efectul de sens [+distanţare, +deresponsabilizare].
O astfel de confruntare între R şi Sit0 nu are loc în cazul actualizării VT (cf. 29a, b vs. 31 c), cu toate că,
aşa cum am arătat mai sus, se poate face diferenţierea, sensibilă şi în plan funcţional, între un VT obiectiv şi un VT
subiectiv. Compararea exemplelor (30 a, c) cu (30b) demonstrează în mod clar prevalenţa raportului cu momentul
enunţării atât în cazul V-Tipul 1 cât şi a COND, spre deosebire de structura perifrastică avea + conjunctiv:
(29) a. *[Potrivit unor surse apropiate], Paul a spus că va veni.
b. *[Potrivit unor surse apropiate], Paul a spus că avea să vină.

3
Netranspunerea adverbialului demain este posibilă în anumite condiţii, v. situaţia în care ziua povestirii coincide cu cea a
discursului originar. (v. Nølke 2003: 179).
435
 CICCRE I 2012
c. [Potrivit unor surse apropiate], Paul a spus că ar veni.
(30) a. Paul a spus alaltăieri că va veni (*ieri / azi / mâine).
b. Paul a spus alaltăieri că avea să vină (ieri / azi / mâine).
c. Paul a spus alaltăieri că ar veni (*ieri / azi / mâine).

3. Concluzii
În limba română, singura modalitate proprie de actualizare a VT la nivel de expresie este perifraza avea
+ conjunctiv. Comportamentul său morfosintactic şi semantic este compatibil cu trăsăturile noematice ale VT:
perifraza discutată situează pe axa temporală un eveniment p 2 posterior faţă de un alt eveniment p1 şi pe axa
aspectuo-modală indică o perspectivă deschisă asupra unei actualităţi depăşite redate obiectiv (fără nicio
implicare din partea enunţiatorului / locutorului-narator). De aici, utilizarea sa frecventă în redarea
retrospectivelor istorice sau în discursul mediatic contemporan.
Folosirea formelor de viitor deictic cu valoare de VT reprezintă o modalitate subiectivă de deplasare
spre un reper, altul decât T0, plasat în trecut, marcând efectul de „contemporalitate a evenimentelor”.
Condiţionalul din limba română a pierdut această referire temporală la zona trecutului. Faptul că el
transpune sau redă o inferenţă sau funcţionează ca evidenţial, nu înseamnă că nu se raportează la un R, dar acest
R nu este „depăşit”, ci este direct legat de S.
Confruntarea cu alte limbi romanice scoate în evidenţă predominanţa deictică a sistemului verbal
românesc, referinţa temporală fiind filtrată direct sau indirect prin raportare la Sit0, în timp ce în franceză sau în
italiană, de exemplu, această referire temporală este dublă, permiţând raportarea fie la Sit 0, fie la un alt moment /
interval diferit de T0.

Bibliografie
* * *, Gramatica limbii române (GLR), vol. II, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1963.
* * *, Gramatica Limbii Române (GALR), vol. I: Cuvântul, vol. II: Enunţul, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2005.
Coene, Martine, / Liliane Tasmowski, On the Balkan-Slavic origins of the Romanian conditional, în „Revue Roumaine de
Linguistique” 51, nr. 2, 2006, p. 321–340.
Dendale, Patrick / Liliane Tasmowski (ed.), Le conditionnel en français, Metz, Éditions de l’Université de Metz, 2001.
D’Hulst, Yves, French and Italian Conditionals: From Etymology to Representation, în Jacqueline Guéron / Jacqueline Lacarme
(ed.), „The Syntax of Time”, Cambridge / Massachusetts / London, The MIT Press, 2004, p. 181-202.
D’Hulst, Yves / Martine Coene / Larisa Avram, Syncretic and analytic tenses in Romanian. The Balkan setting of Romance, in Olga Mišeska
Tomić (ed.), „Balkan Syntax and Semantics”, Amsterdam / Philadelphia, John Benjamins Publishing Company, 2004, p. 355-376.
Iliescu, Maria, Pour un statut sémantique et syntaxique du présomptif roumain, in R. Brusegan / M. A. Cortelazzo (ed.), „Il tempo,
i tempi: omaggio a Lorenzo Renzi”, Padova, Esedra, 1999, p. 97–112.
Iliescu, Maria, Grammaticalisation et modalités en roumain: le futur déïctique et épistémique, in Martine Coene/ Walter de
Mulder / Patrick Dendale / Yves D’Hulst (ed.), „Traiani Augusti Vestigia Pressa Sequamur. Studia Linguistica in Honorem
Lilianae Tasmowski”, Padova, Unipress, 2000, p. 429-441.
Nilsson-Ehle, Hans, Sur le conditionnel-temps en italien, in „Revue Romane”, 8, nr. 1-2, 1973, p. 179-184.
Nølke, Henning, Polyphonie linguistique et discours rapporté, in Michel Olsen (éd.), „Polyphonie - linguistique et littéraire.
Documents de travail”, nr. 7: „Les polyphonistes scandinaves”, 2003, p. 162-184, [Link]./romansk/polyfoni.
Real Academia Española / Asociación de Academias de la Lengua Española, Nueva gramática de la lengua española. Manual,
Madrid, ESPASA, 2010 (RAE 2010).
Renzi, Lorenzo / Giampaolo Salvi / Anna Cardinaletti (ed.), Grande Grammatica italiana di consultazione, 3 vol., Bologna, Il
Mulino, 1991.
Renzi, Lorenzo / Giampaolo Salvi (ed.), Grammatica dell’italiano antico, 2 vol., Bologna, Il Mulino, 2010.
Riegel, Martin / Jean-Christophe Pellat / René Rioul, Grammaire méthodique du français, Paris, Presses Universitaires de France, 1994.
Rossari, Corinne / Corina Cojocariu / Claudia Ricci / Adriana Spiridon, <Devoir> et l’évidentialité en français et en roumain, in
„Discours. Revue de linguistique, psycholinguistique et informatique”, nr. 1, Presses Universitaires de Caen, 2007, p. 2-15,
[Link]
Squartini, Mario, Riferimento temporale, aspetto et modalità nella diacronia del condizionale italiano, in „Vox Romanica.
Annales Helvetici Explorandis Linguis Romanics Destinati”, 58, 1999, p. 57-82.
Squartini, Mario, La relazione semantica tra futuro e condizionale nelle lingue romanze, in „Revue Romane”, 39, nr. 1, 2004, p. 68-96.
Ţâra, George Bogdan, Viitorul cu <a avea> în traducerile textelor sacre, in „Text şi discurs religios”, vol. I, 2009, p. 147-154,
Uricaru, Lucia, Temporalitate şi limbaj, Bucureşti, Editura Allfa, 2003.
Vetters, Carl, Temps et Deixis, in Vetters Carl (ed.), „Le Temps, de la phrase au texte: Sens et structure”, Lille, Presses
Universitaires de Lille, 1993, p. 85-115.
436
Secţiunea Limba și literatura spaniolă
Spanish Language and Literature Session
 CICCRE I 2012

Tibor BERTA El periódico El Censor como fuente indirecta de

(Universidad de Szeged) regionalismos lingüísticos en la España del siglo XVIII

Abstract: The Periodical El Censor as an Indirect Source of Linguistic Regionalisms in the Spain of the 18th
Century. The socio-cultural treatment of geographic variation in the use of language is a field that connects linguistics and
sociology, in which investigators have been interested since the second half of the 20th century. This type of study is
logically convenient for those who investigate the synchronic state of the language today but at the same time, obviously,
becomes more difficult when it comes to linguistic states of times that are chronologically distant from our era.
In this study, we are going to approach this question starting out from the Spanish language of the 18th century,
examining what characteristic features are attributed to oral Spanish, as it is spoken in Galicia and in Andalucia in El
Censor, a periodical publication edited in the same century. The articles that show these features with an ironic tone can
be considered important indirect sources as far as the socio-cultural treatment of linguistic regionalisms of the era
mentioned are concerned.

Keywords: Spanish regionalisms, socio-cultural treatment of geographic variation, Spanish in Andalusia, Spanish in
Galicia, 18th century Spanish press, satirical writings

Resumen: El tratamiento socio-cultural de la variación geográfica en el uso de lenguaje es un campo que enlaza la
lingüística y la sociología, que a partir de la segunda mitad del siglo XX preocupa a los investigadores. Este tipo de
estudio se ofrece de forma lógica en el caso para quienes investigan el estado sincrónico de la lengua en la actualidad,
pero, también de modo obvio, resulta más difícil cuando se trata de estados lingüísticos de tiempos cronológicamente
distantes de nuestra época.
En nuestra comunicación intentaremos aproximarnos a esta cuestión en el español del siglo XVIII examinando
qué rasgos característicos son atribuidos al español hablado en Galicia y en Andalucía en El Censor, publicación
periódica editada en el siglo mencionado. Los artículos que presentan dichos rasgos con tono irónico pueden ser
considerados fuentes indirectas importantes en cuanto al tratamiento socio-cultural de los regionalismos lingüísticos de
la época mencionada.

Palabras clave: dialectología, regionalismos lingüísticos, sociolingüística, periodismo español en el siglo 18, lenguaje
satírico

La dialectología, es decir, el estudio sistemático de las variedades lingüísticas espaciales o

geográficas es una rama de la lingüística relativamente nueva, puesto que nace en el siglo XIX en el contexto
del desarrollo de la lingüística histórico-comparada. Solo más tarde, en el siglo XX, al nacer la
sociolingüística se comienzan a examinar aquellas connotaciones socioculturales evidentes que en la
comunidad hablante, aunque inconscientemente, se atribuyen a los hechos dialectales. Como lo dialectal se
manifiesta fundamentalmente en lo oral, su análisis directo, debido a los momentos mencionados de la
evolucón de la lingüística, solo parece ser posible en lo referente al estado actual; sin embargo, el estudio
filológico de textos antiguos literarios, aunque indirectamente, demuestra qué actitud tenían los hablantes
mismos de los tiempos remotos ante lo dialectal y su relación con el prestigio sociocultural. Los pastores
sencillos e inocentes del teatro pastoril salmantino de Juan del Encina o Lucas Fernández, en el siglo XV,
hablan un lenguaje artificial lleno de dialectalismos y vulgarismos leoneses; las gitanas de Gil Vicente,
dramaturgo portugués de principios del siglo XVI, utilizan el ceceo andaluz. Lo dialectal y lo regional se
asocia, pues, ya en estos textos, con las capas bajas o incluso marginalizadas de las sociedad. Las obras
literarias referidas también sivren como ejemplos para ilustrar que el dialectalismo usado con fines literarios
desde tiempos antiguos produce efectos humorísticos y crear ambiente irónico en la literatura.
Este trabajo se propone examinar e ilustrar cómo la variación dialectal –en concreto el español hablado
en Andalucía y en Galicia– aparece en el lenguaje de la prensa del siglo XVIII. Los textos que sirven de base
para el análisis se publicaron en el periódico satírico titulado El Censor, editado entre 1781 y 1789, y reeditado
en forma facsímil en 1989 por la Universidad de Oviedo, el cual, así como con sus antecedentes The Spectator
(1711-1714) y El Pensador (1762-1765), se dedicó a la crítica de la sociedad española contemporánea invadida
por nuevos costumbres y modas procedentes de Francia. Uno de los temas concretos criticados concretos es,
438
 CICCRE I 2012
precisamente, el afrancesamiento cultural y lingüístico del país1, aunque El Censor en sus números llamados
discursos, redactados en tono irónico y dedicados a la educación de la nación critica en general «no vicios
rateros, ni defectos veniales y flaquezas inseparables de la condición humana [...] sino vicios particulares a
nuestra nación [es decir, la española, T. B.] y a nuestra era [es decir, el siglo XVIII, T. B.]» (Discurso 137). Sin
embargo, a diferencia de los antecedentes mencionados, como dice Caso González en su estudio publicado en
la edición facsímil de El Censor, este «periódico cumple la delicada misión de ilustrar al pueblo en general,
pero también a los diversos órganos del gobierno»2. Los autores se mantienen en el anonimato escondidos bajo
el nombre El Censor, con el que firman sus discursos, y realizan dicha labor publicando cartas ficticias
atribuidas a personajes ficticios en las que se exageran ciertas características de las costumbres de la sociedad
española de la época para ridiculizarlas. El método de emplear la carta, género literario nuevo como tal, es una
tendencia literaria típica de la Ilustración, que permite, «según el modelo francés, denunciar los errores y
comunicar una cultura teórica y práctica»3 a la sociedad contemporánea. Este género alcanza su cumbre en
España en las Cartas marruecas de Cadalso, inspiradas por las Cartas persas de Montesquieu, que constituyen
su manifestación más famosa y más conocida, pero no la única. Las cartas ficticias publicadas en El Censor con
los comentarios de los autores anónimos no alcanzan la coherencia de la obra de Cadalso, pero aun así son una
fuente importante sobre la sociedad española de las últimas décadas del siglo XVIII. En este artículo, sin
embargo, destacaremos su importancia como fuente indirecta para el examen de las variedades regionales
contemporáneas y su utilidad para el análisis lingüístico y filológico en general. Se presentarán, pues, aquellos
rasgos fonéticos, fonológicos, gramaticales y léxicos que, según el testimonio del texto, se atribuían a las
variedades lingüísticas mencionadas y, asimismo, se demostrará que el autor utiliza el dialectalismo como
indicio de falta de cultura para poder formular crítica social de tono irónico.
El Discurso CXXI de El Censor se dedica a la crítica de la conducta demasiado ostentosa,
pretensiosa, llamativa que algunas de las damas muestran en la época en cuestión provocando gran
indignación en la sociedad española tradicional. El Discurso comienza con la presentación y comentario del
tema por el autor, El Censor, y luego se presentan dos cartas ficticias enviadas, aparentemente, por lectores
preocupados, de los cuales uno es de Andalucía y el otro de Galicia.
En el comentario introductorio el autor anónimo explica su postura, el porqué de la presentación de
este tema. Asegura al lector que es admirador de las damas, de las que tiene una opinión muy positiva, pero
debe admitir que últimamente ha recibido tantas cartas llenas de quejas referentes a este asunto, que no
puede hacer caso omiso de esta cuestión. Justifica su decisión de tratar del tema con las palabras siguientes:
“[…] son tan multiplicadas y tan vivas las quexas que cada dias recibo de todas partes que ya no puedo, sin
incurrir en la nota de parcial, desatenderme de ellas.” (Disc. CXXI, 1002.)
A continuación añade que es justamente el respeto y la admiración que les tiene lo que le obliga a
ocuparse de este tema en el bien de ellas mismas; vuelve a expresar su benevolencia asegurando que
probablemente se trata de unos casos excepcionales –abusos, como dice– que seguramente no caracterizan la
mayoría de las mujeres de la sociedad en que vive:
“Amar es quere á otro toda suerte de bien, y yo las amo muy de veras […]. Así que no llevarán a mal que procure
hacer algun esfuerzo para remediar, si por ventura estoy engañado en el buen juicio que de ellas tengo formado,
unos abusos que dan motivo a tantos clamores” (Disc. CXXI, 1003).
Enumera textualmente las formas de conducta criticadas, insiste, no por él, sino por “la gente carnal”
en general, que son las siguientes:
“[…] podrán familiarizarse con un desconocido desde la primera vista. Recibir á un hombre en paños menores, y
aunque sea en cama, darle conversacion al oido toda una noche, ó pasearse con él á la luna dos ó tres horas á solas
y dadas las manos” (Disc. CXXI, 1004).
Estas formas de comportamiento, mal vistas por mucha gente, invitan al autor no a criticar, sino más
bien a hacer una advertencia a las damas; desea actuar como “un servicio importantísimo” “haciendolas

1
Sobre este tema véase más detalladamente el siguiente artículo: Berta, Tibor, «Sátira contra los galicismos en nuestro
lenguaje». Una crítica contra el afrancesamiento cultural y lingüístico en la España del siglo XVIII, en Acta Hispanica, tomo
VI, 2001, p. 37-43.
2
Caso González, José Miguel, El Censor, ¿periódico de Carlos III?, en El Censor, obra periódica comenzada a publicar en
1781 y terminada en 1787. Edición facsímil. Homenaje de la Universidad de Oviedo a Carlos III, Oviedo, Universidad de
Oviedo/Instituto Feijoo de Estudios del siglo XVIII, 1989, p. 777.
3
Fernández de Pinedo, Emiliano/Gil Novales, Alberto/Dérozier, Albert, Centralismo, Ilustración y agonía de Antiguo
Régimen (1715-1833). Vol. VII de Manuel Tuñón de Lara (dir.): Historia de España. Barcelona, Editorial Labor, 1988, p 357.
439
 CICCRE I 2012
conocer lo que de ellas se piensa”, porque “es menester que sepan que hay hombres muy deprabados, muy
atrevidos, muy pérfidos”, muy maliciosos, y muy inclinados a interpretar mal las cosas” (Disc. CXXI, 1005).
De esta manera, a través de las fórmulas retóricas del comentario introductorio se nos presenta un Censor
benevolente, comprensivo, atento para con las damas, el cual, sin embargo, bajo la presión de las quejas
permanentes de la “gente carnal”, no tiene más remedio que llamar la atención sobre los inconvenientes de
tal comportamiento. La advertencia, el “servicio importantísimo”, no se realiza directamente, sino mediante
la publicación de las críticas mencionadas reproduciendo textualmente dos cartas, sobre las cuales se asegura
que una procede de Andalucía y la otra de Galicia. Es importante destacar que El Censor, como editor, se
distancia del resto del texto, advirtiendo que en las cartas que siguen la crítica aparece sin atenuación, lo cual
se debe, como dice, a la falta de cultura de los autores:
“espero que no se ofendan de las expresiones demasiadamente duras y groseras que en ambas cartas se leen. Deben
hacerse cargo de que son unos patanes sin crianza los que hablan” (Disc. CXXI, 1007).
Con esta observación el autor, amigo y admirador culto y cortés de las damas, evita que pueda ser
identificado con los autores de las cartas. Esto tiene como consecuencia que la crítica puede ser más directa,
incluso grosera, puesto que, como viene de unos “patanes sin crianza”, es perdonable el estilo, y se puede
admitir más fácilmente que en la esencia el reproche tiene algo de razón. Esta postura se manifiesta en el
epígrafe intoductorio, inspirado por una cita de Horatio:
“Rusticus, abnormis sapiens, crassaque Minerva.
Rústico, inculto, tosco; pero sabio.
Aunque no a la manera de los otros.” (Horat. II. Sat. II. 3.)
Matizan el carácter inculto de los autores ficticios los nombres con los que se firman las dos cartas:
Pedro Palomo e Inocencio do Campo, respectivamente.
A continuación se analizan, pues, las dos cartas ficticias y sus características lingüísticas, con
atención especial a los rasgos dialectales observables en el plano fónico, gramatical y léxico.
Por lo que se refiere a la carta de Andalucía, en ella el dialectalismo meridional se observa
principalmente en lo fonético y fonológico con la presencia de fenómenos considerados típicos en el sur. Es
frecuente el mantenimiento de la aspiración de la /f-/ latina en posición inicial de palabra –jablar, juera a la
Siudá, jase, jarina, jecho– así como la eliminación del fonema dental /-d-/ en posición intervocálica –toos,
toa, na, puea, leío, monea, mu pulía, servío–, y final –verdá, siudá, noveá–. Otros fenómenos considerados
típicos del andaluz, como la confusión de grafemas representantes de sibilantes –Sensór, quisá, pienzan,
caza– y de palatales –lla, sulla–, se documentan, curiosamente, con frecuencia menor. También se observan
la confusión de líquidas implosivas –cuelpo, cumprimiento, esparda– y la metátesis de la vibrante /r/ –probe,
drento–. Es interesante que también se registra la sustitución de /-l/ por /-r/ en grupos iniciales –frores–,
fenómeno de extensión muy limitada, que se suele considerar huella del antiguo leonés4.
A estos fenómenos fonéticos y fonológicos conocidos y reconocidos como dialectalismos meridionales
se añaden otros rasgos, fonéticos, gramaticales o léxicos que no se asocian con una zona geográfica sino con las
capas socioculturalmente inferiores de la sociedad, es decir, son considerados en general como vulgarismos.
Así es el caso de la forma gueno por ‘bueno’, algunas incorrecciones analógicas en la flexión verbal como
escrebío por ‘escrito’, he ponido por ‘he puesto’, se me ponió por ‘se me puso’, el superlativo redundante tipo
mu jermosisimas y el indefinido anticuado naide, calificado vulgar por Corominas y Pascual5 por ‘nadie’. Esta
última forma también da tono arcaico, rústico al estilo, que también es intensificado por el uso del verbo catar
y –cate Vsté– y la forma de infinitivo contraído vella por ’verla’ –tengo mucho deseo de vella–.
Ilustran el estilo de la carta las siguientes frases que en pocas palabras condensadas resumen la
opinión del autor –Pedro Palomo– sobre las damas, que él llama jembras:
“Esto jacen y otras aquellas como estas: lo que me han jecho conocerlas por unas enreaoras y chismosas, mu
embrusteras, porque se quieren meter á uno en el corazon, y por la esparda lo ponen como un trapo. Y sabe Vsté por que
pienzan en estas picardiguelas? Porque no cozen, ni jilan, ni tienen cudiao de la caza, ni de lo ijos” (Disc. CXXI, 1012).
En la otra carta, acerca de la cual El Censor dice que la recibió de Galicia, se observan sobre todo
elementos ajenos al sistema del castellano, que se deben, según el juicio del autor anónimo del periódico, a la
influencia del gallego. Su presencia da la impresión de que el autor –ficticio– pertenece a aquella capa social,

4
Zamora Vicente, Alonso, Dialectología española, Madrid, Gredos, 1967, p. 325.
5
Corominas, Joan/Pascual, José Antonio, Diccionario crítico etimológico castellano e hispánico, Madrid, Gredos, 1955-1957,
s. v. nacer.
440
 CICCRE I 2012
que habitualmente habla gallego, y su castellano está muy influido por este hecho. Recordemos que su
nombre –Inocencio do Campo– también se refiere al estatus social bajo del autor imaginario.
En cuanto a las influencias atribuibles a la interferencia del gallego se puede decir que estas son de
diversos tipos y se manifiestan a diferentes niveles del sistema lingüístico.
En la fonética se documenta la falta de la diptongación habitual castellana en palabras tipo queren,
medo, pedras, tendas, despos, así como la falsa diptongación correlacionada con aquella como en tabierna,
la frecuente abertura de la vocal cerrada en hiatos y diptongos como boenas, moy, soertes, coantas goapo,
foera, goarde y el cambio de líquidas ya mencionado en froles, prumas o incluso la eliminación de la /-n-/
intervocálica –seo por ‘seno’ –.
A nivel gramatical se observan también diversos rasgos particulares, relacionables con la influencia
del gallego. En la morfología destaca el hecho de que en vez de el se usa la forma lo como artículo
masculino –a lo cabo de muchos dias, lo cabelo, lo dia–, siguiendo la fonética del artículo gallego o;
asimismo, en la flexión verbal podemos ver gallegismos como las del futuro tipo saberá, diciré, otras formas
verbales gallegos en diversos modos –me vo moriendo, se vira Busté– y el gerundio servindo.
En la sintaxis se puede observar que los pronombres clíticos ocupan, a veces, la posición en la que se
sitúan en gallegoportugués: por detrás quedanle hacendo bulrra, diciráles, tomaralas. Se debe destacar que
esta colocación de los pronombres clíticos era habitual en el castellano en períodos anteriores, sin embargo,
para esa época ya se había hecho arcaizante.
En ciertas expresiones también encontramos influencias atribuibles al gallego; así es el caso de
meten medo, o el de lo que haz rir, donde la apócope de la desinencia del primer verbo y así como toda la
forma del infinitivo evocan el gallego.
Además de esos casos relacionables con la influencia gallega también en esta carta se documenta
como vulgarismo gramatical el superlativo redundante tipo moy grandissimas.
Todas estas características en conjunto dan al texto un aire gracioso, así como se puede apreciar en los
siguientes fragmentos, que ilustran el estilo vivo de la carta:
“Bustè no lo creerà: hastra le compoenen, allà no sé como, lo seo, prà que pareza lo que no hae, y hacer pecar
(perdoneme Dios) a los hombres. En las menesmas nadigas diz que le poenen una almohadas praque parezan
grandes” (Disc, CXXI, 1018).
[…] Despós hayle aqui unos; que les llaman cortegos, que le son los namorados, y los tenen casadas y todo, y
hastra las menesmas niñas pequenas: y le están todo lo dia de Dios parolando sagretamente al oido á las suyas
cortegas á la vista de los suyos hombres y de los Padres y de las Madres, que no lo reparan; porque tamben andan
ellos con otras suyas cortegas” (Disc. CXXI, 1020).
El breve análisis de las dos cartas ficticias que se publican en el Discurso CXXI de El Censor, a
pesar de ser necesariamente superficial debido a las limitaciones de espacio, ofrece una muestra interesante
del uso consciente de lo dialectal en un texto de ficción, con objetivos de carácter literario-periodístico. Por
una parte, queda claro que el dialectalismo aparece como una variedad de poco prestigio, prácticamente
equivalente de lo vulgar. Ello tiene como consecuencia que el propio usuario del mismo se presenta como
una persona inculta, brusca, grosera, y se convierte en objeto de ironía. Por otra parte, el ambiente gracioso
creado por el texto irónico permite al autor anónimo formular sus críticas de una forma más directa, sincera,
a la manera rústica, sin correr el riesgo de ofender a las personas afectadas.
Como observación final se puede añadir que los datos aquí presentados no solo ilustran una posible
aplicación consciente de lo dialectal con fines concretos, sino también invitan a utilizar la prensa satírica del
siglo XVIII para examinar en futuras investigaciones el funcionamiento de la ironía en la diacronía.

Bibliografía
Berta, Tibor, «Sátira contra los galicismos en nuestro lenguaje». Una crítica del afrancesamiento cultural y lingüístico
en la España del siglo XVIII, en Acta Hispanica, tomo VI, 2001. pp. 37-43.
Caso González, José Miguel, El Censor, ¿periódico de Carlos III?, en El Censor, obra periódica comenzada a publicar
en 1781 y terminada en 1787. Edición facsímil. Homenaje de la Universidad de Oviedo a Carlos III, Oviedo,
Universidad de Oviedo/Instituto Feijoo de Estudios del siglo XVIII, 1989.
Corominas, Joan/Pascual, José Antonio, Diccionario crítico etimológico castellano e hispánico, Madrid, Gredos, 1955-1957.
El Censor, obra periódica comenzada a publicar en 1781 y terminada en 1787. Edición facsímil. Homenaje de la
Universidad de Oviedo a Carlos III, Oviedo, Universidad de Oviedo/Instituto Feijoo de Estudios del siglo XVIII, 1989.
Fernández de Pinedo, Emiliano/Gil Novales, Alberto/Dérozier, Albert, Centralismo, Ilustración y agonía de Antiguo Régimen
(1715-1833). Vol. VII de Manuel Tuñón de Lara (dir.), Historia de España. Barcelona, Editorial Labor, 1988.
Zamora Vicente, Alonso, Dialectología española, Madrid, Gredos, 1967.
441
 CICCRE I 2012

Raluca CIORTEA La imagen del ángel caído en Vicente Aleixandre,

(Universidad Tibiscus, Alexandru Busuioceanu, Rafael Alberti
Timişoara)

Abstract: The image of the fallen angel in Vicente Aleixandre, Alexandru Busuioceanu, Rafael Alberti. The aim of
this article is to provide the compared analysis of three testimonies of the topic of the angel in the lyric of some Spanish
poets: Vicente Aleixandre, Alexandru Busuioceanu, and Rafael Alberti. Special attention is given to the creation of the
image as literary topic, but also on the specificity of the common place in the work of the poets mentioned above. The angel
appears as fallen angel, as expression of the relation between human being and the condition of exiled, independently of the
form it takes: interior or exterior. Although the equivalence of the fallen angel and the exiled is recurrent in literature, and is
perceived as vertical falling, from Paradise to Hell, the article proposes the same descent, but comprehended in a different
way, as falling in oneself, as encounter with the alterity.

Keywords: angel, fallen angel, exile, exiled, literary topic.

Resumen: En este artículo se desarrolla el análisis comparado de tres testimonios relacionados con el topos del ángel en la
lírica de algunos poetas españoles: Vicente Aleixandre, Alexandru Busuioceanu y Rafael Alberti. El análisis presta especial
atención a la creación de la imagen como topos, pero también a la especificidad del lugar común en la obra de los tres. El
ángel aparece como ángel caído, como manifestación del vínculo que se crea entre el ser y la condición de exiliado,
independientemente de la forma de exilio que el autor escoge: exilio interior o exterior. Aunque la equivalencia entre el
ángel caído y el exiliado es recurrente en la literatura y es vista sólo como caída vertical, del Paraíso al Infierno, el artículo
propone el mismo tipo de caída, pero entendida como caída en uno mismo, como encuentro con la alteridad.

Palabras clave: ángel, ángel caído, exilio, exiliado, tópico literario.

Con los años, con el ejercicio lectivo se pasa de un lector profano a uno avisado, que puede advertir que
los libros guardan entre sí sugestiones parecidas. Ante éstas Adrian Marino decía que surge la sensación de lo
“dejà lu”. Es decir unas pautas que ayudan al lector avisado relacionar un libro con el anterior. Estas pautas son
los tópicos literarios que son motivos o unidades de significado reiteradas a lo largo de la historia de la literatura
y normalmente se dan en más de una lengua y más de una tradición. Este es el caso del tópico del ángel caído en
la obra de los tres escritores. Si Vicente Aleixandre y Rafael Alberti pertenecían a la misma cultura y tenían
como fuente la misma tradición, Alexandru Busuioceanu provenía de una cultura diferente, con la cual
aparentemente no había contactos culturales. Si el tópico es el mismo, el ángel y concretamente el ángel caído, la
originalidad reside en el tratamiento del topos.
Las teorías sobre los ángeles varían y admiten todas, una suerte de seres inmateriales, con diversas
alegorías y, por lo general dicotómicas: buenos y malos, por ende un pensamiento binario, que dificulta o hasta
bloquea el entendimiento. Es ya un hecho que los textos sagrados, de todas las grandes tradiciones del mundo,
admiten que el intervalo entre el Ser Supremo y el mundo terrestre es muy aglomerado, habitado por seres
complicados, diferenciados y activos. En Platón se pueden encontrar párrafos concerniendo el tema de los mundos
y los seres intermedios, porque se dice que todo lo daimónico está entre Dios y los mortales. En el período post-
platónico, Filón de Alexandria continúa el tema y considera que alrededor del único Dios hay muchos dynámies
que tienen que acompañar, proteger y castigar al ser creado. Él llama estas energías “ángeles”, formas no-vistas,
ideales, de los mundos no-corporales, así como apunta Andrei Pleşu en el libro Despre îngeri (2003). Plotin y toda
la filosofía neoplatónica admite que “«Superiorul» omului, cel imediat supraordonat, e îngerul. Dar orice existent

442
 CICCRE I 2012
îşi are «îngerul» lui, pentru că orice particular are, necesarmente, un universal proxim, şi acel universal proxim este
o entitate de tipul îngerului”1. En términos neoplatónicos el ángel es la extensión del yo.
La primera mención de los ángeles aparece en el Antiguo y Nuevo Testamento donde se da poca
información sobre su forma visual o su apariencia. Después del Renacimiento la figura del ángel empezó a
perder su aspecto hierático para antropomorfizarse de manera abusiva. El Barroco y el rococó consagraron la
imagen infantil y femenina del ángel, sin tener en cuenta la realidad sagrada y dogmática. El ángel no tiene edad
ni sexo, por ende su afeminamiento es una herejía. El ángel, digamos “agradable” es el resultado de nuestra
degenerescencia espiritual. A mediados del siglo XVIII los ángeles son puramente ornamentales; después de la
Revolución francesa eran obsoletos y desparecieron por completo. En el siglo XIX eran incorporados en las
pinturas de los nazarenos de Alemania y de los prerrafaelitas en Inglaterra. El que vuelve a poner en discusión la
verdad del ángel es el poeta Rainer María Rilke en Duineser Elegien donde nos reencontramos con su figura
solemne, grave hasta terrible. Otro autor importante para el tema de los ángeles es en la opinión del filósofo
rumano Andrei Pleşu Walter Benjamin. Benjamin había comprado de Paul Klee la obra titulada Angelus Novus
que llevaba siempre con él como soporte meditativo. Éste es el nombre que Benjamin le da al “ángel de la
historia”, un “înger care zboară cu spatele, în timp ce fața îi rămâne mereu întoarsă spre trecut”2.
Los tres autores elegidos para llevar a cabo el análisis textual vivieron la más grave crisis, tanto existencial
como de significado: el exilio. Los tres son representantes de la dolorosa categoría del exiliado. Aunque escogieron
y vivieron de forma distinta el destierro, es seguro que los tres lucharon contra fuerzas más poderosas y dolorosas,
que estuvieron en desesperada búsqueda de la identidad, del mínimo contacto con un mundo recién descubierto y
definitivamente perdido, de las raíces ancestrales que le definían el ser, del espacio de la niñez y de los recuerdos.
Se agarraron a imágenes, fenómeno obsesivo del recuerdo de los tiempos pasados en el país y con el país, y
paraísos definitivamente perdidos para poder sobrevivir al desmoronamiento interior que el alejamiento de lo
querido implica. El dolor y el sufrimiento de los añicos de realidad se vislumbran en la escritura de unos individuos
que encontraron en la palabra la manera de mantener viva la extraña lucidez llena de tristezas. La imagen del ángel
es recurrente en la obra de estos poetas. Cada uno trató el topos de manera particular y original, tras haber sufrido
una crisis provocada por el exilio que es una de las más profundas y dolorosas experiencias humanas.
Ellos utilizan una de las imágenes recurrentes en la literatura, la del ángel caído. Éste está relacionado con
la figura de Luzbel que al querer ser igual a Dios fue echado del Paraíso. En la historia de la literatura, el exiliado
fue muchas veces relacionado con el ángel caído. El desterrado también fue echado de su paraíso, la patria, por lo
tanto su caída fue vertical, de arriba-abajo, del paraíso (patria) al inferno (exilio). Pero también se podría ver esta
relación desde otro punto de vista, la misma caída vertical, sólo que ahora la perspectiva ya no es negativa, sino
positiva, vista como fuente de creatividad, mediante la de-construcción del tópico. El exiliado es un ángel caído,
que cae en sí mismo. Mediante el derrumbe descubre la extensión del yo, como decían los neoplatónicos, dado que
el ángel es nuestra alteridad. Es ser del intervalo igual que los humanos y este intervalo es, digamos, la filosofía
itinerante, del camino. Ellos recorren el camino hacía sí mismos y una de las crisis de cualquier recorrido interior
es “pierderea încrederii, senzația că nu progresezi, că eşti abandonat, că lucrurile nu au sens, că te-ai adîncit într-o
opțiune care nu duce nicăieri. Ţelul vizat devine nebulos, voința cedează. Efectul este posomorîrea sufletului,
tristețea, demobilizarea. E marea încercare a «acediei», «noaptea duhovnicească», moartea lăuntrică, viciul cel mai
de temut al nevoitorului”3. Bajo la influencia angélica se descubren la paz, el equilibrio, el pensamiento positivo, la
fuerza de sobrepasar todas las adversidades, porque es ahora cuando se desarrolla la maduración de la consciencia
y una movilidad de los recursos, así como señalaba el ensayista Andrei Pleşu.
Los poemas escogidos son una autobiografía espiritual y crean la sensación de sufrimiento sin fin, de
estragos repetidos. Son testimonios de la difícil realización del reencuentro con uno mismo, porque la caída en sí
mismo supone estar cara a cara contigo mismo, lo que puede ser espantoso, pero a la vez sereno. La imaginería
angélica contenida allí presenta un hombre-ángel desterrado en un mundo infeliz, para así poder descubrir la
verdadera felicidad.

1
Pleşu, Andrei, Despre îngeri, Bucureşti, Editura Humanitas, 2003, p. 27.
2
Ibid., p.31.
3
Ibid., pp. 114-115.
443
 CICCRE I 2012
Para demostrar lo antes dicho he elegido tres poemas. El primero pertenece al poeta Vicente Aleixandre
y está incluido en el tomo Sombra del paraíso (1944), entre aquellos poemas luminosos y sensuales, que sin
embargo respiran un tono triste, de soledad, de intento hacia la luz. Esta evasión se mezcla con el exilio interior
en el que se ha sumergido deliberadamente el poeta. Por eso el libro es a la vez, luminoso y triste, oposición
limitativa felicidad-infelicidad, luz-sombra. Leemos:

ARCÁNGEL DE LAS TINIEBLAS

Me miras con tus ojos azules,

nacido del abismo.
Me miras bajo tu crespa cabellera nocturna,
helado cielo fulgurante que adoro.
Bajo tu frente nívea 5
dos arcos duros amenazaban mi vida.
No me fulmines, cede, oh, cede amante y canta.
Naciste de un abismo entreabierto
en el nocturno insomnio de mi pavor solitario.
Humo abisal cuajante te formó, te precisó 10
hermosísimo.
Adelantaste tu planta, todavía brillante de la roca
pelada,
y subterráneamente me convocaste al mundo,
al infierno celeste, oh, arcángel de la tiniebla.

Tu cuerpo resonaba remotamente allí, en el

horizonte,
humoso mar espeso de deslumbrantes bordes, 15
labios de muerte bajo nocturnas aves
que graznaban deseo con pegajosas plumas.

Tu frente altiva rozaba estrellas

que afligidamente se apagaban sin vida,
y en la altura metálica, lisa, dura, tus ojos 20
eran las luminarias de un cielo condenado.

Respirabas sin vientos, pero en mi pecho daba

aletazos sombríos un latido conjunto.
Oh, no, no me toquéis, brisas frías,
labios larguísimos, membranosos avances 25
de un amor, de una sombra, de una muerte besada.

A la mañana siguiente algo amanecía

apenas entrevisto tras el monte azul, leve,
quizá ilusión, aurora, ¡oh matinal deseo!,
quizá destino cándido bajo la luz del día. 30

Pero la noche al cabo cayó pesadamente.

Oh labios turbios, oh carbunclo encendido,
oh torso que te erguiste, tachonado de fuego,
duro cuerpo de lumbre tenebrosa, pujante,
que incrustaste tu testa en los cielos helados. 35

Por eso yo te miro. Porque la noche reina.

Desnudo ángel de la luz muerta, dueño mío.
Por eso miro tu frente, donde dos arcos impasibles
Gobiernan mi vida sobre un mundo apagado.

444
 CICCRE I 2012
Según aparece en el título, la imagen predominante en este poema es la de las “tinieblas”, los
“entreabiertos abismos” de “cielos helados y condenados”, los “subterráneos”. Todas éstas dibujan un “mundo
apagado” donde “la noche reina”. La insistencia en la elección de adjetivos cuya carga semántica suscita
desazón, turbiedad, afligimiento y adjetivos cromáticos de la paleta sobria, aumentan aún más el derrame y los
escombros del “cuerpo de lumbre tenebrosa”. De tal forma se reactualiza el tópico invertido del “pequeño
mundo del hombre”. La oscuridad y la muerte aparecen recalcadas tanto por el oxímoron del verso 13 y por la
grandiosidad cósmica del verso 18, como por vocablos del registro nocturno “cabellera nocturna”, “nocturno
insomnio”, “nocturnas aves”, “noche reina”. Si en las primeras estrofas dominaba la segunda persona “Me
miras”, “tu cuerpo” en la última se da el cambio en primera persona “yo te miro”. Así se evidencia la objetividad
del sujeto lírico, esa mirada desde lejos tan necesaria en el intento de definición del individuo, imprescindible
como decía Vilem Flusser en el artículo “Exilio y creatividad”. Las estructuras paralelísticas, las anáforas y las
correlaciones recalcan el arduo camino que el ser tiene que emprender hacia las tinieblas de sí mismo.
El alargamiento del verso 16 o el acotamiento versal 18 mediante palabras con sema positivo o negativo,
el blanco interestrófico del 16 subrayan la falta de atributos, del “desnudo ángel de la luz muerta”.
Se podría decir que el “arcángel de las tinieblas” es el yo poético que recorre el camino hacia sí mismo,
hacía ese yo fundamental en la existencia de cualquier exiliado, hacia el ángel caído que parece ser el mismo
Aleixandre.
El segundo poema pertenece a Rafael Alberti y aparece en el tomo Sobre los ángeles (1929), libro
enteramente dedicado a la agonía de la perdida, prefigurando una angeología personal del poeta. El texto es de
la tercera parte del libro, donde el versículo se aproxima a la prosa, en contraste con las dos primeras
secciones del tomo donde los versos son cortos, para así plegarse al estado anímico del poeta. Aunque este
libro no fue escrito en destierro, está publicado después de una crisis personal que podría prefigurar el exilio
interior. En este libro leemos:

LOS ÁNGELES MUERTOS

BUSCAD, buscadlos;
en el insomnio de las cañerías olvidadas,
en los cauces interrumpidos por el silencio de las basuras.
No lejos de los charcos incapaces de guardar una nube,
5 unos ojos perdidos,
o una estrella pisoteada.
Porque yo los he visto:
En esos escombros momentáneos que aparecen en las neblinas.
10 Porque yo los he tocado
en el destierro de un ladrillo difunto,
venido a la nada desde una torre o un carro.
Nunca más allá de las chimeneas que se derrumban
ni de esas hojas tenaces que se estampan en los zapatos.

15 En todo esto.
Mas en esas astillas vagabundas que se consumen sin fuego,
en esas ausencias hundidas que sufren los muebles desvencijados,
no a mucha distancia de los nombres y signos que se enfrían en las paredes.

Buscad, buscadlos:
20 debajo de la gota de cera que sepulta la palabra de un libro
o la firma de uno de esos rincones de cartas
que trae rodando el polvo.
Cerca de casco perdido de una botella,
de una suela extraviada en la nieve,
25 de una navaja de afeitar abandonada al borde de un precipicio.

445
 CICCRE I 2012
El destierro aparece de forma explícita en el textos en versos como “destierro de un ladrillo difunto/
venido a la nada desde una torre o un carro”, “astillas vagabundas”, “ausencias hundidas”. El poliptoton en
imperativo de los versos 1 y 19 además de crear la estructura circular del texto, instigan al lector a buscar más
allá de los “olvidos”, del “silencio” que es el lenguaje de los ángeles, de la “distancia de nombres y signos que se
enfrían”, de la “gota de cera que sepulta la palabra de un libro”, de los “rincones de cartas/ que traen rodando el
polvo” para encontrar a ese ser caído del único lugar que tenía sentido, que es la patria, para encontrarse con su
alteridad idéntica. Así Alberti invita al lector a pasar por un espacio que no es el paraíso, pero se vislumbra y se
intuye como un estada edénico anterior a la actualidad dolorosa desde la que se escribe. Notemos el hecho de
que la palabra “libro” sea síntoma de la desesperación, del miedo de los que están en destierro, de entrar en la
oscuridad. El mejor representante de este tópico fue Ovidio que en sus escritos invoca las musas para ayudarle
que en Roma no se olvide su nombre. El tópico invertido del pequeño mundo del hombre y la analogía entre
cuerpo y mundo en desintegración “chimeneas que se derrumban” es significativa para la asociación que el poeta
crea entre el destino ineludible de todo ser, la caída, y la consiguiente desintegración de las murallas del ser y de
las ciudades. La selección de vocablos con sema de carencia, como “olvidadas”, “perdidos”, “rota”, “pisoteada”,
“polvo” acota el verso para crear la sensación de dolor y sufrimiento mediante la disminución, que no es sólo del
verso, sino también del sujeto lírico. Los paralelismos sintácticos de los versos 8-10, los verbos “tocado” y
“visto” enfatizan la dolorosa realidad de los desterrados “vistos en la neblina” y “tocados en destierro”.
El ángel muerto de Alberti es la representación de todos los exiliados, vagabundos por meridianos
extranjeros y por sí mismos, semejantes a los caracoles que siempre llevan la maleta con ellos, dondequiera que
la vida los lleve.
El tercer poema que se presta al análisis y en el cual aparece de forma magistral delineada la imagen del
ángel caído es «Ángel engañoso», del poeta Alexandru Busuioceanu, que tal vez confiere más intensidad al
tema, al sufrimiento y al reencuentro consigo mismo, al ser uno de los representantes por antonomasia de la
categoría del exiliado.

ANGEL ENGAÑOSO
Hermoso cuerpo blanco e impuro
en la umbrosa selva extendido del pecado
sedoso ángel de un falaz sueño
llevando el engaño como sombra
en su hombro alado

Sobre tu seno redondez sensible

la luz dorada de ese cielo expira
La palpitación secreta llama el deseo
y ardientes labios dolorosamente en tu carne ponen
una morada aureola

Sombra profunda Morir oh morir Abandono

Pliegue oscuro del tiempo Gruta del olvido
Sangre y gozo Corazón herido
Alma y sima
Ciega el alma en ti se hunde

¡Rota la vida! No hay camino de regreso

Dame tu mano ángel engañoso
Pasaré los puentes quebrados del sumergido paraíso

¡Allá! Entre ruinas negro alto

el pórtico de la muerte espera
en el abismo (IN 1949: 409)

446
 CICCRE I 2012
Desde el principio aparece la referencia bíblica “ángel engaños”. Los ángeles poseen el cuerpo etéreo,
pues son capaces de tomar de los humanos sólo la apariencia. Si tenemos en cuenta esta última acepción del
término “engañoso”, el ángel haría referencia a la impresión de apariencia, de sombra.
En la primera estrofa se describen las características del ángel, insistiendose más en su estado etéreo. En
el verso “Hermoso cuerpo blanco e impuro”, el poeta subraya la belleza del cuerpo del ángel y para que éste
cobre materia, coloca el adjetivo “hermoso” ante el sustantivo “cuerpo” y después lo califica de “blanco”, signo
de la pureza espiritual y física, e “impuro” que denota exactamente lo opuesto, destacando la ambivalencia del
ángel: ángel del bien y ángel del mal.
Si en el verso precedente se hablaba del estado del ángel, ahora el poeta lo ubica “en la umbrosa selva
extendido del pecado”. Para dar más énfasis y crear la ilusión de sombra, el poeta alarga el verso con las
palabras “extender” y de “umbrosa”. El infinitivo significa algo que aumenta su superficie, mientras que
“umbrosa” junto con el sustantivo “selva”, sugiere la sensación de espacio amplio, impenetrable, tenebroso,
peligroso, por los semas de cantidad en el espacio. Es la “selva del pecado” una metáfora preposicional que
indica que el ser puro se halla en un entorno oscuro y lleno de maldad.
“Sedoso ángel de un falaz sueño” es un verso construido a base de imágenes fuertes. El adjetivo
“sedoso” destaca la calidad del ángel, su parecido a la seda, a algo suave, añadiendo a la imagen visual la
sensación táctil. Pero al estar en contraposición con el otro adjetivo “falaz” que se aplica a “sueño” ya no se
refiere al sueño en sentido totalizador y expresión de un deseo o sentimiento rechazado, sino de un engaño, de
una trampa en la que cayó el yo poético al creer en la imagen del “sedoso ángel”, con lo cual una vez más se
subrayan las dos caras del mismo ser.
Los últimos dos versos “llevando el engaño como sombra/ en su hombro alado” además de describir la
apariencia del ángel, también crean la imagen del vuelo echando mano al adjetivo “alado” que sugiere
movimiento y levedad. Al mencionar otra vez la sombra, asimismo portadora del significado de “la nada”, evoca
el color blanco para evidenciar el vuelo, las alas del ángel. En la segunda estrofa, los vocablos “redondez
sensible” definen el “seno” del ángel, la invitación al pecado, el lugar donde “la luz dorada de ese cielo expira”.
El poeta utiliza el término “luz” al principio del verso y crea la impresión de rayo, pero al usar una palabra con
sema de carencia como “expirar”, el verso en vez de alargarse disminuye y por esto aumenta el miedo o el temor
que siente el yo poético al referirse a “ese cielo expira”. La metáfora connota algo que termina, algo sin salida.
“La palpitación secreta llama el deseo” es como una incitación a cometer un pecado, una invitación a caer en un
hueco sin salida, que es la vida errante del individuo que ya no puede encontrar el camino hacia sí mismo o hacia
su patria que ya perdió para siempre.
En los versos “Y ardientes labios dolorosamente en tu carne ponen/ una morada aureola”, el adjetivo
“ardientes” denota un secreto o la pasión, porque el amor es fuego, pero “dolorosamente” caracteriza el secreto, la
incitación a mal o la herida según el tópico. “Morada aureola” es una imagen antitética, dado que la aureola es el
círculo luminoso que suele figurarse sobre la cabeza de las imágenes sagradas, o sea son resplandecientes, emanan
luz. Y “morada” es un color entre carmín y azul, que no tiene ninguna relación con un ángel, sino evidencia el tipo
de imagen sagrada, que aquí es una que te invita al pecado, una imagen de potencia maligna.
La tercera estrofa marca una separación. Si antes se trataba de incitar al pecado, ahora se entra
directamente en la muerte (real o simbólica). Ésta viene construida a base de versos cortos, porque el poeta utiliza
vocablos que llevan sema de carencia como: “morir”, “abandono”, “olvido”, “pliegue”, “hunde”. El poeta utiliza
una vez más el blanco entre palabras que cumple exactamente esa función de connotar carencia y también
fracciona el poema. Las pausas causadas por el blanco marcan el tono, el ritmo entrecortado. Asimismo parece que
simulan cada paso de la muerte.
“Sombra profunda Morir oh morir Abandono”, aparentemente son palabras sueltas, pero realmente
señalan el pensamiento del yo poético. Aquí las palabras “morir” y “abandono” denotan el final de algo,
refuerzan la idea de sombra profunda como hueco en que se adentra cada vez más el yo lírico, como en un pozo
sin salida. En “Pliegue oscuro del tiempo Gruta del olvido”, la primera parte del verso lleva un vocablo que
podría aumentar su espacio, pero tiene también el sustantivo pliegue que acorta el verso y del mismo modo
oscuro crea la sensación de silencio, de nada y subrayan la segunda parte del verso, claramente corto. El vocablo
olvido indica una carencia aplicada a la memoria. La segunda parte recalca la misma idea: sombra oscura, gruta
del olvido, muerte, final. En “Sangre y gozo Corazón herido” la sangre encarna valores solidarios con el
447
 CICCRE I 2012
fuego, el calor y la vida; es el vehículo de ésta y en el registro bíblico significa la vida, como principio de la
regeneración. Pero también es considerada principio de las pasiones. La combinación de las palabras sangre y
gozo que significa alegría del ánimo alude a la alegría de vivir. Pero la sangre también connota sufrimiento.
“Corazón herido” recalca la idea expresada anteriormente. Un corazón que sufre por la falta de vida, por la
consciencia del acabamiento y de la destrucción o por el fin del amor.
En los sustantivos “Ala y sima”, las alas son el símbolo de la desmaterialización del alma y del espíritu,
del paso a un cuerpo sutil y del deseo del espíritu de llegar a una fase supraindividual. En la tradición cristiana es
el movimiento áereo y el símbolo del espíritu, del pneuma. Pero al estar al lado del sustantivo sima, que significa
hundimiento en vez de un vuelo hacia el cielo, el paraíso, se realiza un descenso, hacia las entrañas de la tierra.
El hecho de que al principio del verso aparezca el sustantivo ala crea la sensación del vuelo. En el último verso
“Ciega el alma en ti se hunde”, el adjetivo marca la oscuridad en la que entró el yo, debido que al final del verso
aparece una palabra como hunde que señala un final y un derrame. Además del acortamiento versal también se
produce el blanco interestrófico que crea la sensación de descenso, de ceguera.
En “¡Rota la vida! No hay camino de regreso”, el adjetivo rota es una palabra que significa algo que se
quiebra igual que la vida del desterrado. “No hay camino de regreso” ilustra una vez más la idea cristiana de que
después de la muerte no hay otra vida, que no hay otro camino.
En los versos “Dame tu mano ángel engañoso/ Pasaré los puentes quebrados del sumergido paraíso”, el
yo poético pide ayuda para conseguir la transgresión de su estado, para pasar “los puentes quebrados del
sumergido paraíso”. “Puentes quebrados” es una metáfora que denota la relación ya rota entre la vida y la
muerte, y la separación entre el Paraíso y el Infierno, llamado “sumergido paraíso”. “Allá” enfatiza la lejanía,
induciendo la idea de que el sumergido paraíso está muy lejos. En la secuencia “entre ruinas negro alto”, de
nuevo aparece una palabra que significa la desintegración de lo compacto. Los dos adjetivos pospuestos al
sustantivo lo caracterizan explícitamente, matizando el efecto poético. En los versos “el pórtico de la muerte
espera/ en el abismo” al colocar la palabra abismo al límite del verso, iconiza y crea el precipicio, enfatizando
una vez más la lejanía del espacio de la muerte.
El poema es como un grito de desesperación, y el ángel engañoso significa la apariencia, un deseo
rechazado, una desilusión al estar exiliado y también podría hacer alusión a la religión cristiana, ilustrando a
Jesús cuando estaba en el desierto y el diablo se le apareció disfrazado de ángel. De toda forma, el sentimiento
que se transmite mediante los versos es la angustia del ser que se siente desterrado de un estado de felicidad,
bien por la pérdida de la patria o por el paso del tempus aedax rerum.
En síntesis, tras los análisis se observa la insistencia de los poetas en los vocablos pertenecientes al área
semántico de la bajada, que dibujan un trayecto hacia abajo, siendo este el movimiento más constante en los tres
poetas que dirige la mirada hacia allí. Así se crea una perspectiva vertical desde el cielo hasta el infierno, desde
el exterior hacia el interior, por lo tanto el exilio supone un descenso vertical para el descubrimiento de uno
mismo. En cuanto al vocabulario también hay que subrayar la preferencia por palabras con sema de carencia
como “olvido”, “memoria”, “polvo” que además de la disminución versal recalcan y hacen hincapié en la
aminoración de la vida de estos ángeles caídos del único paraíso fiable, la patria y al mismo tiempo señalan la
necesidad de sufrimiento para la felicidad del descubrimiento. La preferencia por las estructuras paralelísticas, el
poliptoton, las anáforas, la construcción circular, las negaciones que se transforman en positivas, como en
Aleixandre y Busuioceanu, amplifican la caída, la friabilidad, lo roto y lo fragmentario de estos añicos de
realidad, de estos ángeles caídos que son los exiliados. Aún así, éstos viven una experiencia necesaria para poder
reconstruirse de sus ruinas y descubrirse y aceptarse a sí mismos.
La condición de exiliado-ángel caído además de explayar irremisiblemente la pérdida de algunos seres
en el océano del sufrimiento, y del dor, también creó unos seres fuertes que superaron su fragilidad, para
convertirse en los pilares de una existencia manchada por el dolor, el sufrimientos y los recuerdos siempre vivos
en el alma de aquellos seres caídos del paraíso de su existencia.
Los tres poemas son testimonios, grietas en aquellas murallas del exiliado que a través de la palabra y del
verso intentan compartir con el mundo los dolores, los sufrimientos y las angustias por los que pasa cualquier
individuo en busca de sí mismo entre la patria definitivamente perdida y la patria de adopción, lo recién reencontrada.
En estos poemas los ángeles son la imagen del desterrado, roto de las raíces ancestrales que lo definían, que se tiene
que enfrentar a la nada, a la desesperación, a la de-construcción y re-construcción de la identidad.
448
 CICCRE I 2012

Bibliografía
Alberti, Rafael, Sobre los ángeles, Madrid, Ediciones Cátedra, 2006.
Aleixandre, Vicente, Sombra del Paraíso, Madrid, Editorial Castalia, 1990.
Busuioceanu, Alexandru, Innominada luz, Madrid, Colección Ínsula, 1949.
Pleşu, Andrei, Despre îngeri, Bucureşti, Editura Humanitas, 2003.
López, Martínez, María Isabel, El tópico literario. Teoría y crítica, Madrid, Editorial Arco Libros, 2008.

449
 CICCRE I 2012

Lara GARLITO BATALLA Coincidencias y diferencias de la comunicación online en

(Universidad de Extremadura) la Romania

Abstract: Coincidences and differences in online communication at Romania. TCIs have caused changes in
communication and interaction within communities. Language has adapted to this new environment by producing new ways of
interacting that are in accordance with the electronic influence of the environment. This allows users to look at every possible
way of communicating by modifying previous linguistic conduct but, at the same time, they are putting in perspective very
important factors like the equilibrium between oral and written language. The study is trying to take this into consideration by
analyzing language usage in these kinds of linguistic environments, particularly programs on the Internet like social and
messenger networks. Both programs have had huge impacts on the Internet since 2007. Finally, the characteristics and
elements of this kind of language are depicted through different levels of content: extra-textual, paratextual and intertextual.

Keywords: Messenger, social networks, cyber talk, immediacy, communication

Resumen: Las Tecnologías de la Información y la Comunicación (TICs) han propiciado cambios en las formas de
comunicarnos y relacionarnos en la sociedad. El lenguaje se amolda a estos nuevos medios para producir nuevas formas de
interrelación, nuevos usos teniendo en cuenta la influencia electrónica del medio, lo que ha provocado que los usuarios
exploten todas sus posibilidades de expresión modificando la conducta lingüística previa y poniendo en tela de juicio algunas
cuestiones tan importantes como el equilibrio entre el lenguaje escrito y el leguaje oral. Este estudio trata de dar cuenta de ello
y analiza el lenguaje empleado en esos medios de comunicación, en concreto, en los programas informáticos y páginas web
más utilizados en Internet: El Messenger, foros y redes sociales. Se pretende mostrar con ello a través de niveles de contenido:
niveles extratextuales, niveles paratextuales y niveles intratextuales, las características y procedimientos lingüísticos propios de
este lenguaje en los diferentes idiomas de la Romania, incidiendo en las diferencias, pero sobre todo en las semejanzas que
muestran que se están produciendo fenómenos casi universales en este lenguaje online.

Palabras clave: Messenger, Redes Sociales, ciberhabla, inmediatez, comunicación

Cuando hablamos de lenguaje y nuevas tecnologías siempre se tiende a buscar el comienzo de esta
realidad (no tan nueva), quizá porque nadie se imaginaba que la repercusión que ésta tendría sobre todo lo que
nos rodea iba a ser tan fuerte como para modificar significativamente nuestros conceptos de comunicación y de
interrelación con nuestros semejantes. Hasta hoy, la siguiente afirmación de Barbatsis y Hanses (1999: 14) ha
sido una de las más extendidas para explicar el origen de toda esta avalancha tecnológica que ha inundado
nuestras vidas: “(…) la comunicación virtual se erige (o se funda) en la plaza, la cafetería y el pub de la vida
actual…en esos centros naturales de interacción de las que emana la sensación de comunidad (hoy centros
comerciales). Ante la deshumanización del espacio físico el ser humano ha encontrado otros vehículos de
humanización en la interacción por Internet.”
¿Pero realmente ése es el origen?, ¿es la incapacidad de comunicación fruto de la deshumanización del
medio natural?
Según el antropólogo Mayans i Planells (2000: 52-59), la comunicación virtual responde a la necesidad
del anonimato que produce una sociedad donde la gente se siente cada día más informada, vigilada y
teledirigida. Esta nueva comunicación sería el modo de interrelación que nos permite interactuar sin nuestra
identidad real. Un espacio de anonimato que se puede habilitar desde casa, sin salir a la calle, ir al aeropuerto o
al supermercado. Pero seguramente si miramos a nuestro alrededor y preguntamos a los usuarios de la Red sobre
estas cuestiones, probablemente muchos de ellos no se sentirían identificados, no darían como válidas estas

450
 CICCRE I 2012
hipótesis. Y es que a tenor de los últimos fenómenos en Internet, como las llamadas redes sociales, se demuestra
todo lo contrario, se ha dado una vuelta de tuerca a chats o foros, entre otros géneros.
De este modo, la sociedad se ha trasladado a la Red, los usuarios la sienten como una prolongación de su
vida, retratan y explotan su identidad real en ella.
Por lo tanto, necesitaríamos reformular la pregunta, ¿el origen de toda esta avalancha tecnológica es la
incapacidad de comunicación fruto de la deshumanización del medio natural o es simplemente la necesidad de
estar permanentemente comunicado y conectado a la misma sociedad?
Para la mayoría de jóvenes y no tan jóvenes, esos a los que Papert (1995: 36) llama “la generación del
ordenador”, cuya sabiduría respecto de las tecnologías es un saber intuitivo que no reconoce inequidades
económicas ni sociales, la cultura audiovisual y mediática en general, es hoy el lugar desde el que dan sentido a
su identidad, además de aprender a hablar de sí mismos en relación con los otros.
Los medios son, por tanto, punto de encuentro y diálogo, de discusiones y negociaciones, de reuniones y
charlas o, simplemente, un punto en el que estar; la juventud busca en los medios los soportes para su
sociabilidad, determinantes a la hora de configurar nuevas formas de comunicación juvenil y trazar la
personalidad en la intersección del texto escrito, la imagen electrónica y cultura audiovisual; ellos y ellas viven
una experiencia cultural distinta, tienen unas nuevas maneras de percibir, de sentir, de escuchar, de ver y
encuentran en los programas informáticos la herramienta perfecta para expresar todo ello en un lenguaje que es
capaz de combinar todos estos elementos.
Algo que hace vislumbrar que Internet, además de haberse convertido en un mundo de innovaciones, de
movimiento, de facilidades y de comunicaciones, ha traído consigo una verdadera revolución lingüística
(Crystal, 2002:8).
Sea el motivo que sea, lo cierto es que parece incuestionable que las nuevas tecnologías que utilizamos
a diario para comunicarnos con los demás han permitido entender los medios de comunicación como algo
necesario e imprescindible en nuestras vidas.
El lenguaje se amolda a los nuevos medios para producir nuevas formas de interrelación, nuevos usos
teniendo en cuenta la influencia electrónica del medio porque, como es lógico, las opciones determinadas por la
pantalla, los caracteres, el tamaño del formato, la configuración, etc. son decisivas para la capacidad lingüística
tanto del usuario como del receptor; lo cual ha provocado que los usuarios exploten todas sus posibilidades de
expresión modificando la conducta lingüística previa y poniendo en tela de juicio algunas cuestiones tan
importantes como el equilibrio entre el lenguaje escrito y el leguaje oral.
Este estudio trata de dar cuenta de ello y analiza el lenguaje empleado en esos medios de comunicación,
en concreto,en los programas informáticos y páginas web más utilizados en Internet: losmessengers-online,
foros y redes sociales. En última instancia, se pretende mostrar a través de niveles de contenido: niveles
extratextuales, niveles intratextuales y niveles intratextuales, las características y procedimientos lingüísticos
propios de este lenguaje.

1. Elementos extratextuales
Las conversaciones que se entablan en los messengers-online son intercambios comunicativos en tiempo
real a través de un programa electrónico, interactivo y virtual cuyas características técnicas (teclado, pantalla y
conexión a Internet) condicionan la capacidad productiva lingüística.
Los usuarios de este programa conocen su potencialidad, así como las restricciones que posee el medio y
sobre ello modelan su lenguaje, buscando el equilibrio perfecto entre la naturaleza del medio, los fines y las
expectativas comunicativas; prevaleciendo ante todo, la función comunicativa del lenguaje sobre el uso
normativo de los aspectos formales de la lengua, lo cual no es de extrañar, ya que para lingüistas como Martinet
“la función básica del lenguaje es la de la comunicación” (1979: 61).
Las conversaciones en los messenger-online son, por tanto, interacciones cuya intención comunicativa es
básicamente la de transmitir información o establecer un contacto.
Estas interacciones con carácter sincrónico (“porque ambos interlocutores se encuentran presentes (esto
es, conectados a Internet) en el momento de la interacción” (Yus, 2001: 91)) son, según Crystal (2002: 155), “las
que dan lugar a una innovación lingüística más radical, que afecta a las convenciones de la oralidad y la escritura
tal como se comprenden tradicionalmente”; y es que el aspecto más característico de las conversaciones
451
 CICCRE I 2012
virtuales, como las que se establecen en el Messenger, es la presencia de rasgos que parecerían más propios de la
oralidad. Por ello, el lenguaje de las charlas virtuales ha sido descrito como un “texto escrito oralizado”,
“conversaciones escritas”, “habla escrita” o “ciberhabla3” poniendo así de manifiesto que hay un escalón
intermedio entre la lengua escrita y la lengua oral, un género híbrido.
Los usuarios de estos programas o plataformas quedan para “charlar” y buscan el mismo fin
comunicativo que en los entornos reales: conseguir que la interpretación deseada de su mensaje, (que a menudo
es sólo una entre otras posibles) sea la elegida por su destinatario.

2. Elementos paratextuales
Las conversaciones que mantienen tienen como fin la interactividad con otras personas y su
organización paratextual está caracterizada por los turnos de habla. Estamos, pues, ante una relación interactiva
entre emisor y destinatario sobre una gama amplia de marcos prototípicos, una interacción entre coenunciadores
y una ostensión comunicativa donde la relevancia pragmática no siempre es posible.
Se observa en su estructura una disposición sustancial plural y multimodal (código lingüístico e icónico)
motivada, como hemos dicho anteriormente, por el deseo de los usuarios de exportar su expresividad y de
conseguir el grado de intimidad y cercanía que se genera en la comunidad real y que, como se subraya
continuamente desde la pragmática, es esencial para poder interpretar los mensajes correctamente. Para mitigar
este problema, en lugar de estar limitados por el ordenador, los usuarios explotan los rasgos del sistema de forma
creativa para explorar nuevas formas de comunicación expresiva, utilizando todas las oportunidades que les
aporta el código lingüístico (incluso para la representación gráfica del sonido) y la utilización de emoticonos.
Gracias a la posibilidad que ofrece Internet, los usuarios pueden sentir la presencia del otro y ahondar en
sus pensamientos hasta alcanzar un acuerdo sobre la meta que debe alcanzarse en la conversación y el sentido en
el que deben interpretarse los diferentes enunciados (Bellamy y Hanewitz, 1999: s/p).

3. Elementos intratextuales
Si tenemos en cuenta lo que hasta ahora hemos expuesto, es casi lógico pensar que el tipo de lengua
usada no va a poder tender a una corrección ortográfica y estilística exquisita, más bien todo lo contrario.
Y es que como dice Lopez Alonso: aunque la función creativa y lúdica del lenguaje aparezca, es la función
comunicativa la que recibe una atención prioritaria, obviando a menudo, la pureza sintáctica o, en general,
lingüística (López Alonso, 2003: 40). Un hecho éste que ha llevado a muchos a indicar que la aparición de
múltiples errores ortográficos en las conversaciones delosmessengers-online no son un signo que muestre la falta
de formación en sus usuarios sino que, sencillamente, se trata de una falta de precisión al escribir en el teclado (Yus
2001:142; Crystal 2002: 106) o, como señala Mayans (2002: 101-106), de incorrecciones deliberadas.
No estamos en presencia del desconocimiento del uso de la lengua, sino de un uso deliberadamente
informal, económico y creativo de la misma, con el objetivo de hacer la comunicación más expresiva, más
atractiva, más flexible, más lúdica e incluso más elocuente; un uso deliberadamente coloquial, que captura
algunos elementos de la oralidad y que se apropia de ellos en un proceso dinámico, creador y desafiante,
revelador de una identidad efusiva que se expande en y por la comunicación (Araujo y Melo, 2003:58).
En este sentido, hay que diferenciar y matizar los errores, puesto que no es cierto que todos sean
neutralizados por los usuarios, hay distintos casos y son perfectamente reconocibles por ellos.
Por lo tanto, no es del todo cierto que las conversaciones en los messengers-online se distingan por los
errores ortográficos así como por usuarios que ignoren las reglas de la ortografía normativa, lo correcto sería
matizar y, más que hablar de una ortografía descuidada, habría que hablar de una transgresión ortográfica con
unos fines comunicativos determinados.
Podríamos decir, pues, que el estilo de los messengers-online se caracteriza por ser un discurso dilógico
con elevada presencia de la oralidad, dinamismo, falta de planificación y con un alto grado de informalidad; así
como por la capacidad de innovación y transformación de los signos ortográficos tradicionales para compensar la
ausencia física de los interlocutores. Los usuarios de los messengers-online han creado para ello múltiples
alteraciones gráficas (transgresiones ortográficas, alteraciones tipográficas e innovaciones gráficas y tipográficas)
que, aunque no se atienen a reglas fijas para construir sus intervenciones, responden a una cierta homogeneidad
estilística como es el uso anómalo de la mayúscula, de los signos de interrogación y de exclamación y del punto, la
452
 CICCRE I 2012
coma y la tilde, que incluso desaparecen o cambian su función normativa. Aparece el uso de símbolos matemáticos
y cifras en el código lingüístico, el uso de la ortografía sintáctica, errores tipográficos constantes, uso de
extranjerismos, supresión de vocales en vocablos así como la reducción de consonantes dobles y la desaparición de
la h. Se muestra el uso constante de abreviaturas para sustituir a palabras completas. Se representa de forma gráfica
al sonido con el código lingüístico así como se transmite la emotividad a través de emoticonos. Con unos rasgos
gramaticales muy simples como es el uso del presente de indicativo, uso de estructuras exclamativas e interrogativa
para indicar la entonación de la voz, uso casi exclusivo de los pronombres de primera y segunda persona, uso de la
coordinación en detrimento de la subordinación y sintaxis elíptica.
Nos encontramos pues, ante una nueva manifestación del lenguaje universal en la que aparecen los
mismos fenómenos en diferentes idiomas y países de forma casi simultánea, con unos nuevos códigos que se
adaptan al medio dejando claro que “el medio hace el mensaje” y que operan bajo la simplificación y
concentración de ideas en los contenidos emitidos; estos procedimientos han existido siempre y los ejemplos a lo
largo de toda la historia son múltiples; sin ir más lejos, actualmente se aprecia cómo los rasgos de la escritura en
las redes sociales son diferentes a los de los messengers-online porque las condiciones son distintas, la rapidez
para conseguir el éxito comunicativo, por ejemplo, no es necesaria en las redes sociales y, por lo tanto, el
resultado lingüístico también es diferente: muchos procesos de acortamiento de palabras no aparecen, como es el
caso de la eliminación de vocales en contextos no ambiguos.
Por lo tanto, la tendencia a suprimir letras, palabras y construcciones no es tal si los medios que vayan
apareciendo no lo requieren, los usuarios buscan la comodidad y forma más idónea para construir sus mensajes.
Los procedimientos de los que sirven los usuarios para paliar la falta de contextualización ponen de
manifiesto la necesidad de replantear el equilibrio entre el lenguaje hablado y el lenguaje escrito, así como, si
son necesarios, la contextualización y elementos tan importantes como los gestos o el tono de voz. ¿Pero
realmente los usuarios consiguen el mismo éxito comunicativo que en la conversación real?
Es innegable que los nuevos medios están ocasionando cambios en la forma de construir nuestros
mensajes, incluso parece verse un nuevo género capaz de integrar lo oral, lo escrito y gestual y que tiene un
carácter universal; sin embargo, hay que tener en cuenta las nuevas situaciones comunicativas en las que los
nuevos códigos comunicativos (visual, sonido, imagen) tienen mucho que aportar y donde desconocemos el
papel que el código lingüístico tomará en la comunicación, así como si los rasgos lingüísticos que hemos estado
viendo hasta ahora en los medios electrónicos perdurarán en el tiempo.

Bibliografía
Alonso Cortés, A., “Las construcciones exclamativas. La interjección y las expresiones vocativas”, en I. Bosque y V.
Demonte (dirs.), Gramática descriptiva de la lengua española, Madrid, Espasa Calpe, (3), 1999, pp. 3993- 4050.
Araujo, M. E. y Melo, S., “Del caos a la creatividad: los chats entre lingüistas y didactas”, en López Alonso, C. y Séré, A.
(eds.), Nuevos géneros discursivos: los textos electrónicos, Madrid, Biblioteca Nueva, 2003, pp. 45-61.
Bellamy, A. y Hanewicz, C., “Social phychological dimensions of electronic communication”, Electronic Journal of
Socology, (4).1999, pp. 4.
[[Link]
Crystal, D., El lenguaje en Internet, Madrid, Cambridge University Press, 2002.
Escandell, M. V., Introducción a la Pragmática, Barcelona, Ariel Lingüística, 2008.
Galán, C., “En los arrabales de la comunicación: los mensajes SMS”, en Anuario de Estudios Filológicos, Cáceres,
Universidad de Extremadura, (15), 2002, pp. 103- 117.
Galán, C. (Coord.), “Lenguaje y nuevas tecnologías”, en Español Actual, Madrid, Arco/Libros S.L., (82), 2004, p. 8.
Galán, C., “Cncta kn nstrs: los SMS universitarios”. Estudios de Juventud, Instituto de la Juventud (InJuve), Madrid,
(8).2007. pp. 63-78.
García Canclini, N., La modernidad en duda, inédito, 2006.
Gómez Torrego, L., “La gramática en Internet”, II Congreso Internacional de la Lengua Española, El español en la sociedad
de Información, Valladolid, 16-19 de octubre de 2001.2002.
[[Link] lengua-
_y_escritura/gomez_l.htm]

453
 CICCRE I 2012
Grüm, U., “Visualizacion of gestures in conversional turn-talking-situacion structure”, Universidad de Bielfeld, Seminario
Phonetik und Multimediale Kommunikation, 1998.
[[Link]
López Quero, S., El lenguaje de los “chats”. Aspectos gramaticales, Granada, Port-Royal Lingüística, 2003.
López Alonso, C. y Séré, A. (eds.), Nuevos géneros discursivos: los textos electrónicos, Madrid, Biblioteca Nueva, 2003.
Martín Barbero, J., “Jóvenes: comunicación e identidad”, en Revista de cultura: Pensar iberoamericana. (0), febrero 2002.
[[Link]
Martinet, A., Estudios de sintaxis funcional, Madrid, Gredos, 1979.
Mayans i Planells, J., “De la incorrección normativa en los chats”, en Revista de investigación Lingüística, (2, V), 2002,
pp.101-116.
[[Link]
Morduchiwicz, R. (coord.), Los jóvenes y las pantallas, Barcelona, Gedisa, 2008.
Papert, S., La máquina de los niños, Buenos Aires, Paidós, 1995.
Sperber, D. y Wilson, D., Relevance. Comunication and Cognition, Oxford, Blackwell, 1986.
Sperber, D. (ed.), Metarepresentations, Oxford, Oxford University Press, 2000.
Vigara, A. M., Morfosintaxis del español coloquial. Esbozo estilístico, Madrid, Gredos, 1992.
Yus, F., Ciberpragmática. El uso del lenguaje en Internet, Barcelona, Ariel, 2001.

454
 CICCRE I 2012

Oana-Roxana IVAN En la época del deseo masculino y la lujuria Don Quijote

(Universidad de Oeste, cuestiona la masculinidad de su caballero1
Timişoara)

Abstract: In the age of masculine desire and lust, Don Quixote questions the masculinity of his knight. Manipulative
images of masculinity are culturally widespread, while literary texts are dominated by manhood. The pillars of maleness
continue to be strength, invulnerability and maintaining a competitive edge. So, any misuse of one of these along with a mere
hint of emotion or feelings may trigger a masculinity that has failed, deliberately or not, to meet the expectations formulated by
culture and society. Don Quixote is obsessed with mimicking the lives and adventures of the chivalric knights-errant of the
medieval age. Therefore, in an attempt to elaborate parody of the romances of chivalry, Cervantes teasingly calls into question
his knight’s potency. The knights-errant that populate the libros de caballerías test their powers in every arena, often including
the erotic, thing which proves to be quite unsuccessful for Don Quixote. One of his many failings is his inability to liberate
himself from the moral restrictions of the age. Cervantes employs numerous strategies to hint in a humorous way that his
protagonist’s moral abstinence may be accompanied by a psychological or even physical impotence.

Keywords: parody of chivalric romances, psychological or physical impotence, phallic symbols, fear of sexuality, failed
masculinity

Resumen: Las imágenes manipulativas de la masculinidad son muy frecuentes en la cultura, mientras que los textos
literarios están dominados por ellas. Los pilones de la masculinidad siguen siendo la fuerza, la invulnerabilidad y el hecho
de mantener una ventaja competitiva. Por eso, cualquier mal uso de ellos junto con una simple sugerencia de emociones o
sentimientos pueden insinuar una masculinidad que ha fallado, de modo deliberado o no, a cumplir con las expectativas
formuladas por la cultura y la sociedad. Don Quijote está obsesionado con la imitación de las vidas y aventuras de los
caballeros andantes de la Edad Media. Por lo tanto, en un intento de elaborar parodia de los libros de caballerías, Cervantes
cuestiona la potencia de su caballero. Los caballeros andantes que rellenan los libros de caballerías ponen a prueba sus
poderes en todos los ámbitos, a menudo incluyendo el erótico, cosa que demuestra ser bastante ineficaz para Don Quijote.
Una de sus muchas fallas es su inhabilidad de liberarse de las restricciones morales de la época. Cervantes emplea diversas
estrategias para insinuar de una manera humorística que la moral abstinencia de su protagonista puede ir acompañada por
una impotencia psicológica o incluso física.

Palabras clave: parodia de libros de caballerías, impotencia psicológica o física, símbolos fálicos, temor ante la
sexualidad, masculinidad fracasada

Don Quijote es una de las más conocidas obras de ficción, de diversas y contradictorias opiniones
relacionadas a su sentido. Su gran atracción durante los siglos ha traído comentarios de hombres o mujeres de
letras prominentes por todos lados.
El Don Quijote de Miguel Cervantes es un alma llena de imaginación, cuya manera de ver la vida es más
idealista que práctica, por ser un héroe romántico que intenta –de una manera caballeresca pero irreal y,
finalmente, sin éxito– luchar contra el malo y rescatar a los sentenciados. El Quijote muestra un tipo mimético
de representación mientras que Don Quijote está obsesionado con la mímica de las vidas y aventuras de los
caballeros de la Edad Media, tratando de “imitar en todo cuanto a él le parecía posible los pasos que había leído

1
Este trabajo ha sido parcialmente financiado por la subvención estratégica POSDRU/CPP107/DMI1.5/S/78421, con el Número
de Identidad del Proyecto 78421 (2010), cofinanciado por el Fondo Social Europeo – Invertir en las Personas, dentro del Programa
Operativo Sectorial de Desarrollo de Recursos Humanos 2007-2013. („This work was partially supported by the strategic grant
POSDRU/CPP107/DMI1.5/S/78421, Project ID 78421 (2010), co-financed by the European Social Fund – Investing in People,
within the Sectoral Operational Programme Human Resources Development 2007 – 2013.”)
455
 CICCRE I 2012
en sus libros”2. Así que en su manera de elaborar la parodia de los libros de caballería, Cervantes pone en duda
la potencia de su caballero sistemáticamente. Los caballeros andantes que rellenan los libros de caballerías
ponen a prueba sus poderes en todos los ámbitos, a menudo incluyendo el erótico, cosa que demuestra ser
bastante ineficaz para Don Quijote. Una de sus muchas fallas es su inhabilidad de liberarse de las restricciones
morales de “estos nuestros detestables siglos.” 3
Para entender mejor la parodia de Cervantes es importante concentrar todos nuestros esfuerzos
interpretativos hacia una forma de arte característica de los siglos XVI y XVII, que es el emblema. “Si el autor
de ese periodo quería satirizar toda la sociedad, él creaba un emblema que tenía que representar mediante la
parodia. Después, como un genial toque de ironía y Barroco, pondría el emblema en oposición a lo que
representaba. Eso es precisamente lo que Cervantes hizo.” 4 Los críticos románticos y sus oponentes comparten el
mismo problema en su análisis, que es: “ellos se concentran en el héroe como los críticos pasados de moda,
separándolo de su ambiente antes de analizar su interacción con el ambiente”5. Que esto es una visión
equivocada es evidente mediante la crítica emblemática. Así que luchando contra los molinos es para un hombre
mal de la cabeza, no sólo una actividad externa sino también una simbólicamente interna. Así como la
imaginación de la protagonista transforma sus mismos emblemas en enemigos reales, el autor convierte a su
caballero imaginario en un emblema real para el mundo que lo rodea.
Cervantes emplea diversas estrategias para insinuar de una manera humorística que la abstinencia moral
de su protagonista puede ir acompañada por una impotencia psicológica o incluso física. Aunque le damos a
nuestro héroe el beneficio de la duda y admitimos que él es capaz de gobernar sus impulsos para imitar la virtud
de Amadís de Gaula (el héroe ibérico más representativo de libros de caballerías), nos sorprende bastante su
incapacidad de domar los impulsos pasionales de su caballo Rocinante, “la mejor pieza que comía pan en el
mundo”6. Por lo tanto es muy interesante considerar algunos símbolos de la impotencia de Don Quijote, que él
esconde detrás de juramentos de castidad, y también examinar la yuxtaposición entre un amo que lucha para
seguir en el camino de la virtud y su mundano y carnal caballo. Todo esto es una fuente de humor en el texto y
una constante sugestión de la impotencia simbólica o real del caballero.
Uno de los símbolos fálicos más evidentes que el lector relaciona con Don Quijote es el brazo fuerte que
él agita con tanto orgullo en muchas ocasiones durante la novela. Aun así, siempre que lo somete a un test,
resulta ser un brazo que falla siempre. El mismo Don Quijote parece asociar su brazo, al principio de la novela,
con su sexualidad, cuando habla con las mujeres de la posada: “y el valor de mi brazo descubra el deseo que
tengo de serviros”7. El brazo que llega a representar al caballero, está exageradamente denominado como fuerte,
invencible, invicto, valeroso, incansable y poderoso. Pero parece que el único éxito que su brazo puede
demostrar es la destrucción figurativa de su sexualidad. Javier Herrero opina que la decapitación del gigante
Pandafilando es una metáfora obscena de la castración8. Asustado o envidioso de este símbolo de la potencia,
Don Quijote decide destrozarlo: “pienso, con la ayuda de Dios y de mi brazo, tajar la cabeza soberbia con los
filos desta…no quiero decir buena espada”9. Así que, Don Quijote consigue destrozar la sexualidad. En la
mayoría de los casos, Cervantes consigue un efecto humorístico cada vez que su héroe presenta orgullosamente
su brazo valiente, haciéndolo incapaz de salir victorioso. Su brazo es literal y metafóricamente impotente.
Hay una escena en la novela donde el brazo de Don Quijote como símbolo fálico es demasiado obsceno.
Se trata de la escena en la posada donde Maritornes y la hija del posadero gastaron su famosa broma al caballero.
Don Quijote queda asustado con lo que él imagina ser avances sexuales de una mujer que “vencida de su amor,

2
Cervantes, Miguel, El Ingenioso Hidalgo Don Quijote de la Mancha, Madrid, Cátedra, 1991, I. 39, p. 218.
3
I.11, p. 157.
4
Ullman, Pierre L., “Romanticism and Irony in Don Quixote: A Continuing Controversy”, in Papers on Language and Literature,
volume 17, issue 3, 320-33. 1991, p. 322.
5
Ibidem, p. 324.
6
I. 2, p. 85.
7
I. 2, p. 86.
8
Herrero, Javier, 1977, “The Beheading of the Giant: An Obscene Metaphor in Don Quixote”, in Revista Hispánica Moderna,
volume 39, issue 4, 141-49, p. 152.
9
I. 30, p. 377.
456
 CICCRE I 2012
tornaba a solicitarle”10. La ambigüedad notoria de la novela nos permite leer aquí una admisión hilarante de la
impotencia mediante las palabras de Don Quijote, dichas a su supuesta admiradora: “Lástima os tengo, hermosa
señora, de que hayas puesto vuestras amorosas mientes en parte donde no es posible corresponderos conforme
merece vuestro gran valor y gentileza”11. Siempre caballeroso, Don Quijote responde a la petición de introducir
su mano en el agujero hacia la señora, “para poder desahogar con ella el gran deseo que a este agujero la ha
traído, tan a peligro de su honor”12. La parodia de la penetración sexual es obvia para cualquier lector. La imagen
se hace una realmente obscena cuando Don Quijote describe orgullosamente su brazo como virgen.
Por supuesto que las señoras hacen una abertura alrededor de la cintura de Don Quijote y lo dejan colgar
de una manera muy peligrosa. Si aceptamos la imagen atribuida a esta escena, entonces el lamento del héroe es
hilarante: “ni es bien que en tan poca parte venguéis el todo vuestro enojo” 13. De manera figurativa Don Quijote
está forzado a hacer sexo en contra de su voluntad. Él intenta escapar pero en vano: “tiraba de su brazo, por ver
si podía soltarse; mas él estaba tan bien asido, que todas sus pruebas fueron en vano” 14. En otras palabras, él es
incapaz de llevar al cabo el acto sexual. El caballero “bramaba como un toro” 15, pero el “estirado señor”16 es
incapaz de retirar su brazo. La escena termina en una sugestión de la castración, cuando Rocinante se aleja y deja
a su amo suspenso en el aire: “cosa que le causó tanto dolor, que creyó, o que la muñeca le cortaban, o que el
brazo se le arrancaba”17.
La lanza es otro símbolo que merece nuestra atención. Helena Percas de Ponseti, en su análisis del
encuentro de Don Quijote con los leones, considera la lanza “un símbolo fálico” y “una arma de carácter
terrenal”. Considerado al principio un arma noble, el tamaño como la forma de la lanza facilitaron obviamente su
asociación con el falo. La lanza tenía como tres metros y medio, pero otros tipos de lanza alcanzaban
dimensiones casi hiperbólicas. La pica española, por ejemplo, era una lanza de ceniza con punta de acero que
tenía más de cinco metros y pesaba más de cinco kilos. Algunas lanzas utilizadas por una banda de mercenarios
conocidos como lansquenetes alcanzaban hasta siete u ocho metros. En conclusión, la lanza como símbolo fálico
parece ser una asociación evidente.
Don Quijote es incapaz de llevar a cabo su empeño para las conquistas y este fracaso se puede visualizar
por medio de las lanzas rotas y “torpes” en la novela. Si el hombre de la Mancha presume de su poder y de su
brazo, las referencias a su lanza son aún más frecuentes. Esta antigua arma de los caballeros andantes estaba
llena de un simbolismo profundo: “Se da al caballero una lanza, para significar verdad. Porque la verdad es cosa
recta, que no se tuerce, y la verdad se adelanta a la falsedad. El hierro de la lanza significa la fuerza que la
verdad tiene sobre la falsedad; y el pendón significa que la verdad se demuestra a todos, y no tiene pavor ni de la
falsedad ni del engaño. También la verdad es apoyo de la esperanza; y esto, como otras cosas, vienen
significadas en la lanza que recibe el caballero”18.
Ahora, si la lanza representa la verdad, es muy importante el hecho de que Don Quijote entorpece
continuamente sus lanzas. Estas parecen carecer de banderas, un defecto que puede ser interpretado como una
imagen de la castración. La importancia de la lanza por la caballería es mucho más que evidente en el nombre
del famoso caballero de la tradición asturiana, el nombre derivado del arma: Sir Lancelot. El nombre es conocido
en español como Lanzarote. Don Quijote maneja su lanza con el mismo orgullo con el que utiliza su brazo
“fuerte”, llevándonos a los mismos resultados obviamente graciosos. Su instrumento, generalmente un símbolo
fálico, apenas cumple con su deber y como resultado acaba roto o despuntado.
Cervantes explota la relación entre Don Quijote y su lanza, con el propósito de denigrar a su
protagonista en varias formas en la novela. Nuestro héroe depende de su lanza literalmente, hasta se recuesta en

10
I. 43, p. 527.
11
Ibidem.
12
Ibidem.
13
I. 43, p. 528.
14
I. 43, p. 529.
15
Ibidem.
16
I. 43, p. 531.
17
Ibidem.
18
Lulio, Raimundo, Libro del orden de caballería: Príncipes y juglares, Buenos Aires, Espasa-Calpe. 1949, p. 66.
457
 CICCRE I 2012
ella por lo menos dos veces. Esta dependencia literaria y figurativa sugiere que Don Quijote se siente
desamparado y emasculado cuando no tiene su lanza al alcance de su mano, hecho perfectamente ilustrado por
su reacción al verse atacado por los bandidos de Roque Guinart: “que si me hallaran sobre mi caballo, con mi
lanza y con mi escudo, no les fuera muy fácil rendirme” 19.
Otra estrategia para utilizar la lanza como un símbolo de la potencia de Don Quijote implica el tamaño
de la lanza. Hemos ya mencionado el uso del lanzón corto de nuestro héroe después de haber roto sus primeras
dos lanzas. En contraste, vamos a considerar la descripción del tamaño de la lanza de Sansón Carrasco mientras
estaba disfrazado del Caballero de los Espejos: “la lanza que tenía arrimada a un árbol, era grandísima y gruesa,
y de un hierro acerado de más de un palmo” 20. La técnica más simple que Cervantes utiliza para ironizar a Don
Quijote y a su lanza es de hacerlo agitarla de manera ineficaz.
Brevemente, Cervantes utiliza el brazo y la lanza o, por supuesto, la espada a lo largo de la novela para
sugerir que el protagonista no es tan potente como los caballeros andantes que él intenta imitar.
Otro aspecto de la parodia de los libros de caballería es que el desafortunado caballero vive en un miedo
mortal ante el sexo y la sexualidad, tal como hemos visto en la aventura de Pandafilando. Al contrario de los
caballeros pasionales que llenan las páginas de los libros, Don Quijote encuentra todo lo carnal como
desagradable y repugnante. La ironía cómica es bastante obvia: rechazando la sexualidad de manera tan
vehemente, en vez de imitar a los caballeros andantes que llenan su fantasía, él llega a imitar a las damiselas en
apuros, que están luchando modestamente para proteger sus virtudes. Ejemplos de este tipo abundan en la
novela. El desastre de la posada durante la visita nocturna de Maritornes sirve para atribuir a Don Quijote las
preocupaciones exageradas por su honestidad. Una vez más, la ambigüedad de la novela permite al lector
interpretar la explicación de nuestro héroe como una aceptación de su impotencia: “que, aunque de mi voluntad
quisiera satisfacer a la vuestra, fuera imposible”21.
Aun así, Don Quijote experimenta las tentaciones carnales en la novela, a veces reales, a veces imaginadas.
Al menos una vez el protagonista demuestra su deseo para mujeres que normalmente consigue sutilizar. Don
Quijote está molesto, tal vez en su papel de damisela en apuros, cuando la duquesa le ofrece cuatro doncellas para
cuidar sus necesidades íntimas: “así entrarán ellas en mi aposento, ni cosa que lo parezca, como
volar…Déjeme…que yo ponga una muralla en medio de mis deseos y de mi honestidad”22. Cervantes parece
contemplar el hecho de volcar el mundo al revés y reír de su protagonista por medio de la inversión sexual. La
preocupación del protagonista por guardar su castidad es mucho más propia de una doncella: “¿Quién sabe si el
diablo, que es sutil y mañoso, querrá engañarme agora con una dueña, lo que no ha podido con emperatrices,
reinas, duquesas, marquesas ni condesas? …Y ¿quién sabe si esta soledad, esta ocasión y este silencio despertará
mis deseos que duermen, y harán que al cabo de mis años venga a caer donde nunca he tropezado?”23
Aunque Don Quijote nunca se entrega al deseo carnal para que su integridad quede intacta, hay
momentos favorables para su decadencia de la virtud. Aunque su razón y sus heridas lo impidan, Don Quijote
está preparado para recibir en sus brazos a Maritornes, la princesa imaginaria del castillo: “sentándose en la
cama, a pesar de sus bizmas y con dolor de sus costillas, tendió los brazos para recibir a su hermosa doncella” 24.
Cervantes ofrece a Don Quijote una excusa muy fuerte para su aversión contra el sexo. Después de la
batalla con Biscayan, la imagen de su casco estropeado determina a nuestro furioso caballero a jurar
solemnemente “de hacer la vida que hizo el grande marqués de Mantua cuando juró vengar la muerte de su
sobrino Valdovinos, que fue de no comer pan a manteles, ni con su mujer folgar… hasta tomar entera venganza
del que tal desaguisado me fizo”25. Aunque el protagonista renuncia a la parte de buscar venganza, él decide

19
II. 60, p. 495.
20
II. 14, p. 140.
21
I. 16, p. 204.
22
II. 44, p. 369.
23
II. 48, p. 398.
24
I. 16, p. 203.
25
I. 10, p. 150.
458
 CICCRE I 2012
hacer todo lo demás. Aun así, sólo consigue evadir el sexo, ya que más tarde Sancho lo regaña por haber comido
“pan a manteles”26.
Si se resiste a tener relaciones íntimas por miedo o por un sentido de honor caballeresco, Don Quijote
deja a Sancho pensar que su desilusión con Dulcinea es un asunto urgente que le impide expresar su sexualidad:
“tú vives en descuido; yo muero deseando”27. Dejando atrás la ironía que acompaña su aversión contra el sexo,
hay voces que admiran la decisión radical del héroe: “Los Románticos pueden estar de acuerdo en considerarlo
admirable por su fuerza de no prestar atención tanto a la casta como al sistema nobiliario, mientras que sigue sus
sentimientos”28.
Si ya sabemos que Don Quijote tiene deseos humanos normales, la novela es un poco confusa con
respecto a su habilidad de moderar su pasión carnal. Una de las muchas manifestaciones del tema del arte vs.
naturaleza en Don Quijote representa el motivo de la lucha entre la razón y la moralidad vs. la pasión y el
instinto humano. Don Quijote nunca llega a una conclusión en cuanto a estos conceptos opuestos. Él justifica sus
ataques de nervios diciéndole a Sancho Panza que “los primeros movimientos no son en mano del hombre” 29. De
todas formas, cuando el caballero descubre que su narrador es Cide Hamete, él teme que su pasión por Dulcinea
sea tratada indecentemente. Es realmente irónico como en los asuntos del amor, Don Quijote se contradice a sí
mismo, confesando que ha tratado de controlar sus primeros pensamientos eróticos: “menospreciando reinas,
emperatrices y doncellas de todas calidades, teniendo a raya los ímpetus de los naturales movimientos”30. Por
culpa de su discurso contradictorio, Don Quijote acaba con sus virtudes a cada paso, cosa que sirve una vez más
para subrayar el uso del humor en la novela con el propósito de contrastar al protagonista con los caballeros que
él nunca consigue imitar.
El problema de la sexualidad de Don Quijote ha recibido una atención crítica sustancial, con una larga
variedad de perspectivas. En general, estos tratamientos intentan enfatizar la asexualidad cómica de nuestro
héroe con una gran seriedad que Cervantes probablemente había perseguido.
Por ejemplo, Cesáreo Bandera considera a Don Quijote como una víctima de lo que el nombra “deseo
metafísico”31; Ruth El Saffar afirma que la preocupación de Don Quijote con los libros es un síntoma de su
miedo hacia el cuerpo32; Félix Martínez-Bonati argumenta que la impotencia y el miedo al sexo del caballero
hacen que cree un mecanismo defensivo hacia Dulcinea, el ideal inalcanzable que le da la excusa para quedarse
virgen33; Daniel Eisenberg cubre en la novela la idea del rechazo de la sexualidad por parte del propio
Cervantes34; Carroll B. Johnson ofrece unos argumentos persuasivos para la impotencia y el miedo a la
castración de Don Quijote y, al final, John G. Weiger, en un ensayo sobre la “Sublimación Sexual de Don
Quijote” concluye que la timidez sexual y la falta general de interés en el tema por parte del caballero pasan por
culpa de su impotencia.
En otras palabras, P. E. Russell sugirió que “Cervantes sólo quiso dar a sus lectores algo para reír”35.
Cualquier fuera la sugestión de la impotencia de Don Quijote no se debe tomar en serio y sí utilizarla como un
arma para construir un argumento sobre la sexualidad de su creador. Todo esto forma parte de un truco
elaborado que Cervantes ingenia para la parodia cómica de los libros de caballería. Don Quijote fracasa de la
peor manera en imitar a los caballeros andantes. El presupuesto caballero está completamente consciente de la
búsqueda sexual de algunos héroes caballerescos. Una razón principal para el fracaso de Don Quijote se debe al

26
I. 19, p. 228.
27
II. 60, p. 492.
28
Ullman, op. cit., p. 333.
29
I. 20, p. 250.
30
II. 3, p. 59.
31
Bandera [Link] Cull, T. John. “The ‘Knight of the Broken Lance’ and his ‘Trusty Steed’: On Don Quixote and Rocinante”, in
Cervantes: Bulletin of the Cervantes Society of America, 37-53, 1990, p. 37.
32
El Saffar qtd. in Cull, [Link], p. 37.
33
Matínez-Bonati [Link] Cull, [Link], p. 37.
34
Eisenberg qtd. in Cull, op. cit., p. 37.
35
Russell, P. E., “Don Quixote as a Funny Book” , in Modern Language Review 64, 312-26. 1969, p. 313.

459
 CICCRE I 2012
hecho de que sea un producto de su tiempo, incapaz de aceptar las debilidades morales que se destacan en las
acciones de muchos de sus héroes. Nuestro caballero no es capaz de solucionar la paradoja que existe entre los
hechos virtuosos para el bienestar del mundo y las tolerancias libertinas para satisfacer al mismo individuo.
Sin tomar en cuenta los motivos que hayan llevado al rechazo de la sexualidad de Don Quijote, está claro que
Cervantes va arruinando sistemáticamente las aspiraciones caballerescas de su protagonista, utilizando una
impotencia no sólo figurativa sino también literal. La crítica moderna de la novela afirma que Cervantes intuyó
con éxito las teorías psicológicas contemporáneas con respecto a la disfunción sexual. Admitiendo la validez de
estas interpretaciones, nosotros pensamos que todos los símbolos de la impotencia de Don Quijote que hemos
analizado en el presente artículo pueden enriquecer la percepción de Don Quijote como parodia cómica de los
libros de caballería. Coincidiendo con P. E. Russel, podríamos añadir que todo este humor en la novela no niega
de ninguna forma su “profundidad como obra de arte o su misma manera de seriedad” 36.

Bibliografía
Cervantes, Miguel, El Ingenioso Don Quijote de la Mancha, Madrid, Cátedra, 1991.
Bandera, Cesáreo, Mimesis conflictiva: Ficción literaria y violencia en Cervantes y Calderón, Madrid, Gredos, 1975.
Cull, T. John, “The ‘Knight of the Broken Lance’ and his ‘Trusty Steed’: On Don Quixote and Rocinante”, in Cervantes: Bulletin
of the Cervantes Society of America, 37-53. 1990.
Eisenberg, Daniel, Romances of Chivalry in the Spanish Golden Age, Newark, Delaware, Juan de la Cuesta. 1982.
El Saffar, Ruth, Beyond Fiction: The Recovery of the Feminine in the Novels of Cervantes, Berkeley, University of California
Press, 1984.
Herrero, Javier, “The Beheading of the Giant: An Obscene Metaphor in Don Quixote”, in Revista Hispánica Moderna, volume 39,
issue 4, 141-49. 1977.
Johnson, Carroll B, Madness and Lust: A Psychoanalytical Approach to Don Quixote, Berkeley, University of California Press,
1983.
Lulio, Raimundo, Libro del orden de caballería: Príncipes y juglares, Buenos Aires, Espasa-Calpe, 1949.
Martínez-Bonati, Félix, “El Quijote: Juego y significación”, Dispositio 3.9, 315-36. 1978.
Percas de Ponseti, Helena, “Authorial Strings: A Recurrent Metaphor in Don Quijote”, in Cervantes, vol.1, 51-62. 1981.
Russell, P. E., “Don Quixote as a Funny Book”, in Modern Language Review 64, 312-26. 1969.
Ullman, Pierre L., “Romanticism and Irony in Don Quixote: A Continuing Controversy”, in Papers on Language and Literature,
volume 17, issue 3, 320-33. 1991.
Weiger, John G., The Individuated Self. Cervantes and the Emergence of the Individual, Athens, Ohio, Ohio UP, 1979.

36
Ibidem, p. 313.
460
 CICCRE I 2012

María LARDIÉS El gatopardo, de Visconti: un personaje en crisis bajo

GABARRE auspicios dandistas
(Universidad de Zaragoza)

Abstract: The Leopard, by Visconti: the crisis of a man under dandy patronages. All the elements of the vast work of
the Italian filmmaker concern the central figure of Prince Fabrizio de Salina, who is the principal star of the specific galaxy
in which he finds himself. His centrality and relevancy, together with a voluntary ostracism on the part of the character,
place him irremediably as a prototype of the dandy, in an example of the projection of this figure to the territories of the
European south. His characteristics - demonstrated in the movie but which always take Lampedusa's novel as a base- can be
recognized in those of his counterparts mentioned and created by Hinterhauser, Villena or D'Aurevilly. Even though his
personality can be analyzed from several points of view, I have chosen to highlight the individualism and superiority, two
characteristics that can be seen in other European dandies, and which continuously prove his elasticity and heterodoxy. It
shows the dialogue existing between the different European areas and the materialization of concrete elements in
Romanesque territories that complete his identity.

Keywords: the Leopard, Visconti, dandy, individualism, superiority

Resumen: Todos los elementos de la inconmensurable obra del cineasta italiano giran en torno a la figura central del
príncipe Fabrizio de Salina, cual estrella principal de la particular galaxia en la que se ubica. Su centralidad y relevancia,
parejas a un voluntario ostracismo por parte del personaje, lo colocan irremediablemente como un prototipo de dandi, en un
ejemplo de extrapolación de esta figura a los territorios del sur europeo. Sus características -evidenciadas en la película pero
que tienen siempre como base la novela de Lampedusa-, pueden reconocerse en las de sus homólogos citados y creados por
Hinterhauser, Villena o D'Aurevilly. Pese a que por la riqueza que conlleva, su personalidad puede analizarse desde varios
puntos de vista, he elegido diseccionar su individualismo y superioridad, dos características que descuellan en otros dandis
europeos, demostrando siempre su elasticidad y heterodoxia. Ello evidencia el diálogo existente entre las diferentes partes
europeas y la materialización de elementos concretos en los territorios románicos que confieren y completan su identidad.

Palabras claves: el gatopardo, Visconti, dandi, individualismo, superioridad

La identidad histórica europea se basa, además de en una ética, en ciertas figuras reconocibles a lo largo
de los tiempos, que han dejado su poso y que sirven para cohesionar la idiosincrasia del continente. El flujo de
intercambios entre el septentrión y el meridión se ha producido desde los orígenes. No es ajeno a ello la figura
de estas líneas, el flemático dandi, norteño en su inicio pero encarnado aquí en un mediterráneo titán mitológico,
el príncipe Fabrizio de Salina -protagonista fílmico y literario de El gatopardo1-, quien debe luchar por mantener
su dignidad frente a un mundo -su mundo- que se derriba al compás de la unificación italiana2.
El alemán Hans Hinterhäuser propone un ejercicio de influencias en su clarificador y muy interesante
libro Fin de siglo. Figuras y mitos, conectando la antigua mitología a lo largo de los siglos con el presente
europeo de su autor, y demostrando, en último término, la vigencia de esos iconos. Del mismo modo piensa
Villena3 al aludir a la cita de Huysmans “Toutes les fins de siècle se ressemblent”.

1
Entre las dos versiones media un breve lapso de tiempo, pues Visconti adaptó la novela póstuma de 1958 en una fiel recreación de
1963 que tiene como protagonista a Burt Lancaster.
2
Temporalmente, la película se ciñe a lo que marca el grueso de la acción narrativa, esto es de mayo de 1860 a noviembre de 1862,
cuando Sicilia está pasando de manos borbónicas a manos piamontesas, como una región más de la neonata Italia.
3
En dos libros, además, próximos entre sí (1980 Hinterhäuser, 1987 Villena), pertenecientes a las postrimerías del siglo XX.
461
 CICCRE I 2012
Los loables ensayos de Hinterhäuser muestran diferentes figuras (Cristo, la mujer prerrafaelita, el
dandi...) enmarcables en la iconografía finisecular y conectadas con fenómenos más próximos como el
superhombre o el nuevo dandi, trazando una especie de nueva mitología basada en elementos antiquísimos. Sin
nada que refutar a la idea de sincretismo cristiano-pagano que realiza, es relevante el empeño que el ser humano
pone en relacionar situaciones. ¿No pueden ser fenómenos independientes, cada uno con sus circunstancias
particulares? Realmente, la antigüedad greco-romana se encuentra muy lejos de las postrimerías del siglo XIX.
Subsisten, sin embargo, ciertas aposturas y necesidades vitales. Lo cíclico existe; el sedimento que deja huella,
también. Algo experimentado por el príncipe de Salina en sus propias carnes.
No pretendo resaltar en esta composición la vigencia de la figura del aristócrata.
Inicialmente, resulta difícil encontrar una conexión entre él y los confusamente avezados tiempos
actuales. Tal vez por eso mismo esté necesitado de una revisitación, sería complementario a la estética imperante
que ladeáramos la cabeza hacia su apostura.
Sin embargo, no puede objetarse su catalogación como dandi, así como la atmósfera decadente del
filme4. Porque Fabrizio5 es un dandi. No podía ser menos pensando en quienes modelaron su figura: el escritor
Tomasi di Lampedusa y el cineasta Luchino Visconti. Ambos fueron nobles, estetas, hedonistas y pesimistas e
innegablemente Fabrizio comparte características dandistas tanto con uno como con otro, como alter-ego de
ambos que es.
En ello, es menester relevar dos aspectos en principio irregulares. En primer lugar, es menos consciente
de su pertenencia al estatus dandista -lo que ya es una anomalía, puesto que el dandi sabe que es un dandi, está
orgulloso y lo ostenta–. Quizás represente un dandismo más espontáneo, más auténtico, siendo la autenticidad
una constante en el príncipe. La segunda cuestión –en relación con la precedente– sería el hecho de que, a todas
luces, el dandismo de Fabrizio es particular dentro de su clasicismo, desconcertante puesto que, pensando de
nuevo en las figuras finiseculares de Hinterhäuser, cualquiera casaría mejor con Sicilia que la del dandi, cuya
refinada silueta resulta extraño situar en una tierra agreste, sureña, cálida y castiza. Muy lejos del originario y
británico Brummell. Menos mal que Fabrizio cayó en las muy adecuadas y sensibles manos de sus dos autores
quienes, pasándoselo con cuidado, supieron crear un auténtico dandi siciliano.

Mitemas dandistas en la película: individualismo y superioridad

Es inevitable relacionar el dandismo con ese fin de siècle por excelencia que corresponde al XIX,
arrastrado por el crisol de movimientos que se fraguan en él: simbolismo, modernismo, decadentismo,
parnasianismo... El templo de la belleza es una buena morada para el dandi.
Ante tanto fasto -y siempre con la complejidad como telón de fondo-, me detendré en dos características
que, por ser las más íntimas, son las más crueles: individualismo/individualidad y superioridad6.
El individualismo es el elemento embrionario del dandismo en un fenómeno que es todo menos
minimalista, por lo que podremos suponer que a lo largo del decurso haya sido enronado por las capas volcadas
sobre él. Fibra sensible del dandi, a la que encerrará en una preciada urna de cristal y a la que amparará frente a
cualquier ventisca. Con esta piedra angular, el yo dandi mantendrá una conflictiva y melodramática dialéctica:

4
Además del personaje principal y del mismo contexto de la historia, que ya conforman una atmósfera delicuescente, ésta puede
vislumbrarse en elementos como el de la imagen femenina. Angelica y Concetta encarnarían respectivamente a la mujer fatal y a
la mujer frágil de las llamadas “mujeres prerrafaelitas”. Para el estudio de la mujer finisecular, véase Dijkstra, Bram, Ídolos de
perversidad, Debate, Barcelona, 1994; Bornay, Erika, Las hijas de Lilith, Madrid, Cátedra, 1990; Litvak, Lily, Erotismo. Fin de
siglo, Barcelona, Aritoni Bosch, 1979.
5
Personaje del que poco se sabe por su tardía revelación al mundo público y que se me antoja poseedor de un dandismo barojiano.
Nuevamente Villena traza un acertado bosquejo de su figura: “caballero elegante, discreto y silencioso [...] la gran vocación de
este príncipe silencioso y acaso algo extranjerizante fue la lectura, sentida y analizada, lo que evidentemente le preparaba
indirectamente para ser escritor, aunque la circunstancia tardó en darse.” (2009: 10-11)
6
El presente artículo es una revisión y síntesis de dos de los mitemas tratados en mi trabajo para la obtención del DEA (Diploma
de Estudios Avanzados): “Itinerario de un dandi decimonónico: el príncipe de Salina (de Lampedusa a Visconti)”, en el que, tras
contextualizar la obra y catalogar al personaje Fabrizio de Salina, me detengo en su estudio desde la perspectiva que ofrecen
cuatro mitemas que, a mi juicio, son troncales en el dandi; a saber: individualismo/ individualidad, superioridad -los dos aquí
presentados-, belleza y decadentismo.
462
 CICCRE I 2012
del mismo modo que la protegerá ferozmente, la prostituirá sin contemplaciones cuando lo crea necesario. La
individualidad del yo será, en consecuencia, el reverso de un carácter exhibicionista.
Quizás la reticencia a catalogar en algunos casos al dandi de individualista venga de la confusión que se
ha producido entre conceptos pertenecientes a una misma línea –llegando, incluso, a converger- pero muy
distanciados en su posición: el dandi y el esnob. Citando a Hinterhäuser, “El dandy clásico es individualista, el
snob miembro de un clan” (1980: 81). A raíz de esto, y tras exponer la evolución dandista iniciada por
Brummell, el estudioso alemán finaliza su ensayo con una serie de desafiantes preguntas que los cronistas de
nuestra época deben responder. Entre ellas, “¿Cómo pudo convertirse el individualismo cultivado con tanto
esmero por el dandy clásico en una ideología de grupo?” (1980: 89).
La mirada que arroja el escritor de los años cincuenta del pasado siglo sobre un dandi del siglo XIX es
clásica; un dandi clásico en relación a su individualismo. Fabrizio de Salina evoluciona de acuerdo a los dandis
finiseculares (Wilde o Baudelaire): se convierte en un marginado social, en un individuo retirado. Sus antecedentes
así lo preconizan, puesto que el noble siciliano es desde el principio del filme un ser inexorablemente solitario.
Porque, ¿conlleva el dandismo estar fuera de la sociedad? Semánticamente, el concepto no lleva implícita esta idea
secundaria. Algo que también comparte Pena (2002: 115-116), al defender que el dandi –sobre todo el de nuestros
días– desea verse incluido y admirado en un grupo social. Así, tanto Pablo Pena como Félix de Azúa identifican
como dandis actuales a unos personajes que están a años luz del tipo de dandi que aquí se está desentrañando. Mi
análisis es discrepante al de los citados estudiosos puesto que, debido a la lejanía entre los prototipos, son
individuos diferentes, no concibo insertar en el mismo grupo a Fabrizio de Salina y a personajes habituales del
papel cuché. Abogo por la casi disolución del dandi en la sociedad actual, teniendo en cuenta el abismo existente
entre ésta y aquella que propició la aparición del fenómeno dandista7.
Fabrizio de Salina es un hombre individualista da per sè incluso desde antes del inicio de la historia por
sus firmes ideas y licencias –profusamente argumentadas– matrimoniales. Ser individual y perfectamente social,
insertado plenamente en su clase y que gusta de la grata compañía. Pero este individualismo, con el cariz que
toman los acontecimientos, comienza a agarrotarse cada vez más, apartándose de modo irónico de esa sociedad
en la que se había movido a sus anchas y en la que tanta respetabilidad y admiración causaba. Su individualismo
pasa de situarle en el centro de la órbita a expulsarle fuera de ella.
La autenticidad del príncipe se ve vapuleada en el decurso del filme. Él intenta mantenerse fiel a sus
convicciones, entabla una titánica batalla entre ellas y la sociedad, al final doblegadas por esta última. El
individualismo pisoteado deriva en humillación, sentimiento que percibimos en varias escenas centrales de la
película. Una de las más evidentes es aquella del plebiscito8. Aquí observamos el anti-individualismo, el
abatimiento de un dandi que en estos momentos deja de serlo para convertirse en un anónimo y vil votante que
acepta el gobierno piamontés.
La escena en la que el latifundista Calogero Sedara promulga el resultado del plebiscito es cómica hasta
el punto de que ni siquiera el meditabundo Fabrizio puede evitar una felina carcajada –que afirma su subrepticio
individualismo–. Sin embargo, en el momento en el que el príncipe, desde su solitario y privilegiado balcón -
donde aparece en toda la escena en un acertado contrapicado- oye a Don Calogero anunciar grotescamente los
resultados de los votantes (“inscritos quinientos quince; votantes quinientos doce. Sí, quinientos doce; no,
cero”), aquel no puede evitar ensombrecer su semblante, que resalta sobre los fuegos artificiales de los festejos y
frente a la casi general alegría, entre la que se observan algunos ademanes discordantes que –sin embargo– no
tienen el arrojo suficiente para hacer crecer su voz. Individualismo del príncipe que aparece, por lo tanto,
divergente a la unánime voz del pueblo, que acepta lo impuesto sin ser partícipe. Traición a la revolución, como
apuntaron los antiguos camaradas del Partido Comunista a Visconti.

7
Es complicado encontrar modelos sociales en un contexto tan cambiante como el nuestro, inmerso en una crisis social que está
destruyendo un gran número de clichés y pilares ideológicos y en la que se intenta salir, al mismo tiempo, de cierto
adoctrinamiento deontológico.
8
Muestra la corrupción del nuevo sistema de gobierno, en unas votaciones falseadas para la elección de Calogero Sedara como
alcalde de la localidad de veraneo del príncipe, Donnafugata.
463
 CICCRE I 2012
En muchos momentos el individualismo de Fabrizio lo alejaría de la figura del dandi en cuanto entronca
con profundas cuestiones éticas. Se ciñe a los planteamientos y consideraciones que se plantea sobre su clase
aristocrática, pero no puede evitar que estos atañan también al pueblo, como en el momento anterior. A lo largo
de toda la película –y especialmente en los fotogramas centrales, donde Salina es el mitológico héroe de su
propia tragedia en busca de la solución– el príncipe se va transformando poco a poco en un romántico, pasando
de balancearse en una ética ya hecha, de carácter ilustrado –lo que conlleva su plena aceptación– a una ética por
hacer, en la que no existen códigos claramente definidos –y ante la que se encuentra solo–, un librepensador,
como puede serlo Bearn (Bearn o la sala de muñecas, Chávarri)9. Una especie de Lord Byron, “quien sentó el
precedente [...] al entender y anticipar el dandysmo como actitud de protesta” (Hinterhäuser, 1980: 71). Por lo
tanto, el individualismo del principe es una característica que, del mismo modo que lo aleja del dandismo, lo
acerca a él, puesto que si el dandi, con su individualismo e individualidad lo que busca es emerger entre la
multitud, no le sucede lo mismo a nuestro personaje, cuya raíz de expresión es tremendamente profunda,
interior, y que liga más con cuestiones políticas, etnográficas, morales, antropológicas e, incluso, religiosas.
Todo ello, en cambio, con una actitud muy lejana a los excesos románticos: la mesura, el estoicismo con
que Fabrizio sobrelleva el proceso, permitiéndose solamente controlados ataques de ira frente a personajes de
confianza ante quienes no le importa desnudarse espiritualmente.
La famosa escena del baile en la que se festeja el inicio de la nueva legislación ocupa casi un tercio del
metraje total.
Es en este momento donde vemos la lógica consecuencia y reacción del aristócrata a los
acontecimientos: su tremendo agotamiento. Eclosiona todo el proceso acaecido y los sentimientos que éste ha
potenciado. El príncipe ha cumplido con su labor, favoreciendo la alianza nobleza-burguesía en el matrimonio de
la joven pareja -Tancredi Falconieri, su adorado sobrino, y Angelica Sedara, la hija del latifundista don
Calogero- y, exhausto, ya no puede dar más de sí en un mundo en el que no encuentra acomodo.
En consecuencia, el acrecentamiento del individualismo en la segunda mitad del filme derivaría en
misantropía, que hace que el príncipe se aparte primero de la sociedad y luego del ser humano10.
La negación a la sociedad y a ocupar un lugar en ella aparece en la escena previa al baile, aquella en la
que el caballero Chevalley le ofrece un puesto como senador en el recién formado gobierno turinés. Fabrizio lo
rechaza por diferentes motivos –telúricos, muchos de ellos–. Durante la conversación, al aristócrata le sucede lo
contrario que a otros dandis11, su soledad es claramente escogida pese a los ofrecimientos que tiene para
posicionarse, pero la sociedad es mediocre y el príncipe la rehúye. Es éste uno de los momentos en los que más
patentemente se manifiesta su individualidad, al declinar la tentadora oferta; y es que el dandi, en muchas
ocasiones, actúa en oposición a lo que de él se espera.
Tras haber rechazado este prestigioso cargo, Fabrizio rechazará al ser humano. En el baile apreciamos su
progresivo alejamiento. Al inicio del mismo, ya el espectador presupone el ánimo del príncipe por el curso que
han tomado los acontecimientos. Los planos se encargan de retratar a un Fabrizio desorientado, mostrando
panorámicas de salones cargados con fosilizadas personas –además de con otras cosas–, entre las que el
protagonista se confunde, intensificándose su soledad. La cámara inicia la filmación de la escena con una serie
de ligeros picados, que acentúan el ambiente saturado y asfixiante. Las conversaciones –o conatos de

9
En numerosas ocasiones se han señalado las curiosas coincidencias que poseen dos obras como la italiana El gatopardo y la
española Bearn o la sala de muñecas. Estas atañerían a la proximidad temporal en lo que a concepción novelesca se refiere, pues
la escrita por Lorenzo Villalonga es de 1956; a la adaptación cinematográfica -de 1983 la de Jaime Chávarri-; y, sobre todo, a
concomitancias espacio-temporales (ambientación decimonónica en dos islas mediterráneas), argumentales o ideológicas, en las
que destacan sus maduros y escépticos protagonistas masculinos -Tonet en la mallorquina-, haciendo frente a la finitud de su clase
aristocrática. Todas estas similitudes, sin embargo, no hacen sino evidenciar las distancias habidas entre las dos propuestas.
10
Muchos de los dandis más prototípicos han sido afectados por este ostracismo, como Baudelaire o el literario duque Des
Esseintes -protagonista de la novela de J.-K. Huysmans A rebours (1881). Este último, más extravagante, reviste de hecho un
retiro ermitaño en Fontenay-aux-Roses.
11
En el caso de otro dandi cinematográfico, Stefan Brand, protagonista de Carta de una desconocida (Ophüls, 1948), es en cambio
él el olvidado, no siendo requerido para dar más conciertos en la sociedad vienesa de 1900; el mediocre es él –un personaje que,
de todos modos, tiene también mucho de bohemio.
464
 CICCRE I 2012
conversaciones– que emprende son plenamente fáticas o, en el caso de que vayan más allá, éstas no le sirven
más que para reafirmarse en sus ideas. No se molesta en ocultar su actitud, abstraído como está en sus
pensamientos. Se asemeja, en muchos planos generales, a un navío a la deriva entre la marejada, único
personaje destacable entre toda la nobleza palermitana.
Al final, merodeando por las estancias palaciegas encuentra una de su agrado, que lo aísla de todo
cuanto lo circunda: es vacía y silenciosa. En este aislamiento irrumpen Tancredi y Angelica preguntándole el
primero “¿Qué haces aquí tan solo?”. El entorno alude a otra solitaria afición de Fabrizio, la lectura, pues se
encuentra en una pequeña biblioteca del palacio Ponteleone. Sus oscuros y desazonadores pensamientos
evidencian los diferentes planos en los que ahora parecen estar situados los dos hombres. Su antigua
complicidad ha perdido su razón de ser, básicamente por la misantropía mezclada con decadentismo que
embarga al personaje en estos momentos en contraposición al joven, quien es poseedor de atributos opuestos.
El individualismo, por tanto, es un concepto que corre parejo a otros similares: su parónimo
individualidad12 o ese individualismo extremo que es la misantropía. Todos ellos presentan implícita la idea de la
soledad, en muchos casos atormentado deleite del sujeto. Otro sentimiento que también habitualmente conduce
al individualismo solitario es la nostalgia, presente de modo ineludible en todas y cada una de las escenas que
requieren a Fabrizio.
En cualquier caso, la raíz del individualismo del príncipe es plenamente romántica, teniendo su origen
en la discordancia producida entre lo que sucede fuera y los ideales personales. Así, el romántico no es sino un
sujeto que voluntariamente se encierra en sí mismo. Lo que ocurre es que tiene miedo de exponerse a la sociedad
o, en cualquier caso, tras haberse expuesto a la misma acepta su derrota y decide olvidarse de ella. Fabrizio es así
un ser sociable al que las circunstancias vuelven solitario e individualista. La esencia de este sentimiento aparece
ya al principio de la película al no contar con un soporte personal, pues su matrimonio es un mero contrato.
Como ser humano social que es, cifra sus esperanzas al brindar su apoyo a su sobrino. Es esta relación la que se
va minando/ agotando progresivamente en la película abocando al príncipe a la misantropía.
Estrechamente ligada a la individual del dandi aparece la superioridad moral, que él siente
intrínsecamente. En este caso, este sentimiento es flagrante en función de su clase social, la aristocracia, en la
cumbre de la pirámide estamental. Sin embargo, todo ello va más allá de estas meras constataciones.
No hemos de olvidar, además, que se trata de una aristocracia consumida, atenazada por la revolución y
la burguesía, por lo que el protagonista ha de demostrar su supremacía de otro modo, su clase social ya no se lo
garantiza. Debe destacar por encima del resto de los nobles, como de hecho sucede. En realidad, al final será el
único aristócrata de todos, el único que sabe mantener la nobleza que se presupone a su clase. Así, si Villena
afirma que Cernuda es el poeta en dandi, puede también afirmarse que Fabrizio es el aristócrata en dandi.
Ya el título de la cinta, además de ser el escudo nobiliario de la casa de los Salina, es alegoría de su
protagonista, patriarca de la familia. De hecho, Lampedusa varias veces se refiere a Fabrizio por medio de este
sintagma, “el gatopardo”. Su presencia física le hace merecedor de tal apelativo, iconografía de lo felino en su
penetrante mirada –“En sus ojos clarísimos se reflejó [...] el orgullo de esta efímera confirmación de su señorío
sobre hombres y edificios” (Lampedusa, 1999: 17)– y en su imponente cuerpo, pronto a actuar en cualquier
momento aunque con la astucia y reflexión necesarias. Ciertamente, la superioridad del dandi va a estar siempre
ligada a la apariencia física y al modo de actuar, y ambas condiciones se verifican en Fabrizio. Pero éste atesora
una tercera: su superioridad interior, una nobleza que le torna diferente al resto de sus congéneres, quienes se
caracterizan precisamente por la ausencia de la misma, focalizando en las otras dos vertientes.
Su superioridad será, en consecuencia, una superioridad accesible. Su insigne nobleza lo convierte en un
espíritu poco común, en un ser en extinción en la sociedad occidental contemporánea. Es por todo ello que Salina
despierta una unánime admiración entre sus coetáneos pero ninguna envidia: no puede reprochársele nada.

12
Además de la individualidad interior, el dandi alardea también de una individualidad exterior. No puede soslayarse la gran parcela
frívola que cultiva, arrastrado por la vestimenta –que no exactamente moda–, tal y como Pena evidencia, amparado en esa
conciliadora sentencia: “El dandismo es el romanticismo en la moda”. Y aunque muchos caballeros no traspasen esa opaca
superficialidad –el iniciador Brummell, por ejemplo– el dandismo va en ocasiones ligado a un profundo y cultivado espacio interior.
465
 CICCRE I 2012
Quizás esta humildad en la que concluimos pueda achacarse a su sensibilidad espiritual: en estos
momentos lo decadente o el presagio de lo decadente corroe su cuerpo, no dejando un resquicio a su lado más
exhibicionista como sí puede hacerlo, por ejemplo, su sobrino Tancredi.
Como he apuntado, su titánico físico está muy cerca de lo mitológico, sobresaliendo en multitudinarias
escenas. Es éste un punto clave puesto que, en su humana superioridad, Fabrizio se siente en su fuero interno un
dios más allá de este prosaico mundo, y es allí donde empieza su decadencia. Esta consideración del protagonista
como una especie de dios pagano, de ser superior, es aportada por el tratamiento que sus dos autores le
dispensan: nada hay que no indique respeto e incluso reverencia hacia este aristócrata que ve pasar la historia un
poco a sus pies, para situarse luego otra vez en la esfera celeste.
La parte mitológica aparece más explícitamente en la versión literaria. En su homóloga cinematográfica
podemos visualizar el breve plano en el que la cámara recoge los frescos del palacio del príncipe, quien
doctamente explica su significado a un general florentino. En las pinturas se evidencia como Marte, Júpiter o
Venus exaltan la gloria de la casa Salina.
Bellamente, el arranque de la novela concede un papel importante a estos frescos mitológicos, siendo,
paradójicamente, la única parte activa del inicio de la narración, que se caracteriza por su estatismo. Se describe el
hermoso despertar de las criaturas del letargo en el que han estado sumidas media hora, correspondiente a la diaria
oración del rosario. Así, “Sabían que ahora, por veintitrés horas y media, recobrarían el señorío de la villa.”
(Lampedusa, 1999: 15). Tales deidades se oponen a los mortales, en una suerte de concepción dionisíaca sin
intervención católica: “Bajo aquel olimpo palermitano también los mortales de la Casa de los Salina descendían
apresuradamente de las místicas esferas” (Lampedusa, 1999: 15). Este maniqueísmo en la clasificación de dioses y
mortales, se rompe con la figura de Fabrizio, acaso un semi-dios. Como evidencia, el final de este primer capítulo -
que, circularmente, concluye con otro rutinario rezo del rosario-, pocos días después: así, mientras el aristócrata
está esperando al resto de su prole para iniciar el rito, se deleita solitario en las pinturas –ligeramente inquieto por la
reciente notificación del desembarco garibaldino– y –casualmente– observa cómo “el Vulcano del techo se parecía
un poco a las litografías de Garibaldi que había visto en Turín” (Lampedusa, 1999: 63). De la identificación física
entre ambos personajes va más allá, no pudiendo evitar musitar la palabra “cornudo” en relación a Vulcano13.
Observemos la familiaridad, denostándola incluso, con que Salina se dirige a quienes él siente sus iguales,
presencias habituales en su día a día, más incluso que su propia familia14.
Desde esta atalaya, Salina disminuye a todos sus oponentes, los antagonistas Chevalley, padre Pirrone y
Calogero Sedara. Más conflictivo es el caso de Tancredi, por la poliédrica relación que mantiene con su tío,
fluíida frente al estatismo de las demás, y compuesta por tanto de etapas. Quizás sea Tancredi el personaje en el
que verdaderamente descuelle el antagonismo, porque ¿qué antagonismo es aquel que enfrenta a un superior
contra un inferior?
Fabrizio es metáfora de la película, de su película. Como filme aglutinador, también él lo es de todo lo
que la cinta representa. En consecuencia, la supremacía frente a los tres oponentes citados será aplastante.
Ninguno del trío de agonistas se le resiste, empezando por algo tan inmeritorio y fácil como el aspecto físico.
Visconti, sensible a la belleza, no podía ser menos en lo que respecta a la humana, cuestión totalmente desligada
de la sexualidad, atañendo tanto a la masculina como a la femenina. Recurso, por otra parte, explotado desde las
obras más elementales hasta las más inteligentes y que demuestra, una vez más, la clásica disposición de los
elementos en la obra frente a la vanguardia –que no la postmodernidad–.
De entre los tres, el personaje con quien se traba una ligazón más estrecha es el padre Pirrone, único
representante del estamento eclesiástico en una cinta que no le concede demasiado protagonismo. La
confrontación entre ambos contiene una no eludida comicidad, asentada en lo fácil que a un personaje como el
príncipe le resulta bromear y dirigir a un tipo como el sacerdote, un pusilánime, pese a que en varios momentos
–frente al pueblo llano sobre todo- el clérigo muestre cierta habilidad deductiva.

13
Alusión a las infidelidades matrimoniales de Venus, esposa de Vulcano y amante de Marte.
14
Aunque el efecto pueda ser similar, esta línea ascendente hacia la mitología es inversa a la realizada por el Barroco, donde los
dioses descienden, contaminándose de humanidad. Así, continuando la analogía pictórica, El dios Marte de Velázquez, donde
sorprende la laxa y carnavalesca postura de la deidad.
466
 CICCRE I 2012
No obstante, su relación se basa en la confianza y el respeto mutuos. Las bromas que Pirrone soporta
acerca de los jesuitas o la comprensión que demuestra hacia las aventuras amorosas del príncipe son signos de la
complicidad existente entre ellos pero, sobre todo, del respeto y admiración que le infunde su superior. Pirrone
representa a un clero alejado de las grandes decisiones, de raíz popular. En sus diálogos, se cumple al pie de la
letra cierta afirmación que dice que el dandi es el placer de sorprender y la satisfacción orgullosa de no ser
sorprendido jamás. La relegación que se hace de la iglesia a un segundo plano, así como de algunos valores
tradicionales representados por el cristianismo enfatizarían la idea del superhombre nietzscheano, al cual el
dandi, y Fabrizio concretamente, hace algunos guiños como personaje capaz de generar su propio sistema de
valores. Algo que ejerce a pleno derecho en la aludida conversación con Chevalley.
Esta conversación es una de las cimas en cuanto a la superioridad de Salina, no sólo frente a su
interlocutor o frente al resto de personajes, sino frente a la sociedad, frente al estado y frente a la moral y la
dignidad. Como superhombre contrario a lo gregario, se permite rechazar un importante puesto en la sociedad –
anhelado por tantos– indicando que él está por encima de ello, por encima del Estado al que, como Nietzsche,
considera en este momento como una de las mayores perversiones creadas por el hombre. Elige al individuo
frente al estado. Condescendiente, Salina califica a Chevalley de “buen hombre”, pero su orgullo le permite
pisotear lo que estas palabras representan, creando nuevos valores. Del mismo modo, Salina hace extensivo este
concepto del superhombre a los sicilianos, quienes “jamás desearán mejorar por el sencillo motivo de que se
creen perfectos”. Fabrizio somete las cosas a su voluntad, lo que también ha pretendido hacer con Chevalley
cuando, antes de la conversación y expresando éste su deseo de marcharse de Sicilia, aquel le replica: “Nada de
eso, mi querido cavaliere. Ahora está usted en mi casa y le guardaré como rehén hasta que a mí me parezca.”
Reacción que nos da idea de una superioridad espontánea e idiosincrásica.
El tercero de los antagonistas que desfilan frente al noble es el desaliñado Sedara, quien porta el frac en
una recepción vespertina, quien quiere emparentar a su hija con la aristocracia, quien suda copiosamente en el
baile o quien realiza comentarios de un pragmatismo completamente insulso, como el que provoca la visión de
doce candelabros de plata dorada: “!Quién sabe a cuántos acres de tierra equivaldrán!”
Realmente, los dos personajes son tan opuestos que la negación de uno supone la existencia del otro. Y
ello, pese al eslabón que crean, puesto que uno viene a suceder al otro15, sugiriendo el mismo Fabrizio a Chevalley
el nombre de Sedara para el gobierno turinés; un secreto a voces frente al que remilgadamente se escandaliza el
septentrional y que ha verbalizado Salina, poseyendo ese difícil arte de ser sincero sin caer en el ridículo.
Sedara, aprendiz de Salina, aprendiz de dandi. Afirmación que es la definición del esnob. Como he
citado, se ha confrontado en muchas ocasiones a esta figura con la del dandi y lo que cierto es que, pese a que en
ocasiones empleen procedimientos comunes, sus diferencias los delimitan, en una división que Villena observa
tajante. Hinterhäuser, en cambio, piensa que podemos encontrar casos limítrofes y confusos16. No es el caso que
nos ocupa, al ser tan amplias las distancias. Sedara es el hombre latifundista, parasitario, vulgar, un neófito
dirigente con fuerte instinto primitivo: es el animal que husmea el modo de asegurarse los elementos básicos
para una supervivencia. Pero cuando los tiene, se da cuenta de que, a pesar de sus técnicas, no es un animal, y
que ha de comportarse, relacionarse y vestirse como un humano. Y es aquí cuando el ambicioso campesino
convertido en burgués se inmiscuye en las altas esferas, desacralizadas, sin embargo, hace tiempo. Sedara es un
esnob, en cuanto a que en el baile final se encuentra entre iguales, entre esas simiescas jóvenes que saltan por los
sillones. Pero don Calogero no pretende ser un dandi, sus miras no van más allá de la obcecación pecuniaria. Por
eso, como mucho podría decirse que es un esnob a regañadientes, en quien rige su farisaica hipocresía frente a la
sinceridad gatopardesca, su amenazante proselitismo. Tristemente, de entre los tres personajes será el único que
realmente ejerza su antagonismo, puesto que está en calidad de usurparle algo –o todo– al protagonista.

15
No puede aquí eludirse el ya aforismo de la obra: “Era preciso que algo cambiara [o bien “que todo cambiara”,] para que todo
siguiera igual que antes” que repiten -como recuerda Javier Marías- “hasta la saciedad quienes jamás han leído El Gatopardo […]
aunque esa frase sea sólo anecdótica en el conjunto del libro, un afortunado elemento más” (Diario El País, 12/3/2011).
16
En relación al barón de Montesquiou y a su copia literaria, el Barón de Charlus de En busca del tiempo perdido, debido a sus
extravagancias (1980: 80).
467
 CICCRE I 2012
El único oponente masculino que no se verá disminuido en la confrontación ante Salina será Tancredi. El
joven sí sería una especie de dandi cuyas sinapsis con su tío inician en la común apostura para diluirse en el aspecto
moral, interceptadas por su diferente etapa vital. Moralmente, sus características dandistas son mucho más híbridas.
La rebeldía es también un rasgo de su carácter, aunque poco a poco vayamos viendo el convencionalismo de la
misma, la suya quizás sea una rebeldía más moderna, en conexión con los tiempos de hoy en día, la de un rebelde
integrado. Es un hombre con un carácter social y expansivo que desea triunfar, algo intolerable para el dandi más
clásico, encerrado en su malditismo. Sin embargo, a pesar de su intencionalidad, Tancredi, como su tío, posee un
espíritu e imagen carismáticos, y es éste el vínculo que Salina siente, contemplando en su sobrino el arrojo del que
también él se vio preso en su juventud. Tancredi será la única persona que le haga cuestionarse su código moral, el
reverso de la moneda, quien le impulsa a actuar como actúa, aceptando a los burgueses en su seno.
La impasibilidad, la ataraxia –el dandi aspira a la insensibilidad, como ya dictaminó Baudelaire– que
Fabrizio demuestra frente a todo el proceso, que para él conlleva un revés emocional, no le exime de sus
arrebatos de cólera, que son sin embargo controlados, estando sus réplicas enmarcadas dentro de la corrección,
distantes de los desplantes que un Brummell o un Wilde ofrecían a sus humildes interlocutores.
Realmente, el príncipe es un ser superior entre los superiores, entre los dandis y entre cualquier otro
personaje viscontiano. Superior externa e internamente, llegando hasta el digno final (mucho más contenido y
sereno que el de otros: Byron acabó estafado en Grecia; Monstesquieu, desahuciado; D’Aurevilly, loco) que le
otorga Visconti, como único habitante de la gran ciudad dormida que dialoga con los cuerpos celestes.
Demasiado perfecto para existir. Un héroe literario. Y es que, como Félix de Azúa nos recuerda, el dandi es una
figura que nunca ha existido de modo ortodoxo, estricto. Buena parte de él ha sido creada por escritores dandis
que completaban e idealizaban en las páginas de ficción un retrato que partía de su propia persona. Esta
superioridad sedujo a Visconti, cuya ambición –carácter concomitante a la idea de superioridad– le llevó a
proyectar adaptaciones inabarcables de Proust o Mann. La no conclusión de las mismas transformó la
superioridad en idealismo. Característica también del dandi en sentido estricto, en oposición al pragmatismo.
Visconti, de paso, ha activado el elemento desmitificador, mostrando la ordinariez que, en muchos casos,
se esconde tras la fastuosidad. Seguramente, tanto él como Lampedusa conocían bien esa sensación. La
desmitificación, además, se produce mediante un tenue elemento satírico confundido con lo melancólico, que dista
mucho de lo grotesco que podemos encontrar en pasajes fellinianos o buñuelianos. La elegancia, sin duda, es un
factor clave en la obra viscontiana, en absoluto instrumentalizada, Visconti no tendría reparos en ir más allá en la
explicita degradación de sus personajes, tratándolos como marionetas. Sin embargo, su cine antropormórfico se lo
impide. Su elegancia, su respeto al hombre. O la sugerencia de su poesía, lo imperturbable.

Bibliografía
AZÚA, Félix de, “El dandy” [en [Link]/conferencias/anteriores (última consulta, 9-06-2012)].
BALZAC, Honoré de / BAUDELAIRE, Charles / BARBEY D’AUREVILLY, Jules Amédée (Trad. Joan Giner), El
Dandismo, Barcelona, Anagrama, 1974.
BAROJA, Pío, El amor del dandismo y la intriga, Madrid, Caro Raggio, 1979.
CORREA, Jorge / VILLAMARÍN, Sergio, El gatopardo, Valencia, Tirant lo Blanch, 2005.
GIMFERRER, Pere, Cine y literatura, Barcelona, Seix Barral, 1999.
HINTERHÄUSER, Hans, Fin siglo. Figuras y mitos. Madrid, Taurus, 1980.
LAMPEDUSA, Giuseppe Tomasi di (Trad. Fernando Gutiérrez), El Gatopardo, Barcelona, Plaza & Janés, 1999.
LLOP, José Carlos, “Estetas” [en [Link]/conferencias/anteriores (última consulta, 4-07-2009)].
MACCANTI, Luis (coord.), Luchino Visconti (1906-2006), Universidad de Las Palmas de Gran Canaria, Servicio de
Publicaciones, 2006.
MARÍN, Francisco, El cabo del miedo. El gatopardo, Barcelona, Dirigido, 1995.
MIRET JORBA, Rafael, Luchino Visconti: la razón y la pasión, Barcelona, Fabregat, 1984.
OLIVIER, Gabriel / PUIGDOMÈNECH, Helena / SIGUAN, Marisa (coords.), Romanticismo y fin de siglo. Barcelona,
Estudi general [Link], Cátedra Ramón Llull, Simposium sobre romanticismo y fin de siglo, 1992.
PAZ, Maria Antonia / MONTERO, Julio (coord.), Historia y cine. Realidad ficción y propaganda, Madrid, Complutense, 1995.

468
 CICCRE I 2012
PENA, Pablo, “Dandismo y juventud”, en REIS Revista Española de Investigaciones Sociológicas Madrid, 98, 2002, pp.
107-122. [en www. [Link]/servlet/fichero (última consulta, 4-07-09)].
PINTO, Rafaelle, Introducción en LAMPEDUSA, Giuseppe Tomasi di El Gatopardo, Madrid, Cátedra, 1987.
SAVATER, Fernando, “El librepensador” [en [Link]/conferencias/anteriores (última consulta, 9-06-2012)].
SCHIFANO, Laurence, Luchino Visconti: el fuego de la pasión, Barcelona, Paidós, 1991.
SERVADIO, Gaia, Luchino Visconti, Barcelona, Ultramar, 1986.
TORRES, Augusto M., “El gatopardo”, en El cine italiano en cien películas, Madrid, Alianza, 1994, pp. 214-218.
VILLANUEVA, Darío, “Novela y cine, signos de narración”, en Encuentros sobre literatura y cine, Carmen Peña (coord.),
Zaragoza, Instituto de Estudios Turolenses, 1999, pp185-209.
VILLENA, Luis, Antonio de, Corsarios de guante amarillo, Barcelona, Tusquets, 1983.
Máscaras y formas de fin de siglo, Madrid, Biblioteca del Dragón, 1988.
“Bohemios y malditos” [en [Link]/conferencias/anteriores (última consulta, 9-06-2012)].
El Gatopardo. La transformación y el abismo, Barcelona, Gedisa, 2009.
VISCONTI, Luchino, El Gatopardo, Barcelona, Aymá, 1963.

Filmografía
CHÁVARRI, Jaime, Bearn o la sala de muñecas (1983).
OPHÜLS, Max, Carta de una desconocida (Letter from an unkonwn woman, 1948).
VISCONTI, Luchino, El Gatopardo (Il Gattopardo, 1963).
VISCONTI, Luchino, Luis II de Baviera (Ludwig, 1972).
VISCONTI, Luchino, Senso (Senso, 1954).

469
 CICCRE I 2012

Pere Manuel LLORENS OLLÉ El léxico de la economía

(Universidad de Oeste, Timişoara)

Abstract: The Lexicon of Economy. In the specialized language used today in the sector of the economy we can distinguish
three terms: the jargon, the language sector and scientific and technical languages. This language has several origins. One of
them is in foreign words, mostly from North America. Although not all have been included in the Dictionary of the Royal
Spanish Academy, they have been accepted by our society. There are some words of recent introduction, as a broker, and
others that have been around for more than three decades, such as marketing, holding, and so on. There is also a group of loan
words i.e. the terms that have adapted in a natural way to the structure of Spanish, but keep the significant of the source
language. We continue with the semantic calques, which are minted by the host language signifiers and therefore provide a
new term. In addition, there are derivatives and compound words such as: capitalization, renegotiation, Europeanist, etc. We
also find metaphors, such as the semantic field of the car: braking in interest rates. At the morphosyntactic level, the shortening
of phrases are highlighted. There are three types: abbreviations, acronyms and initialisms.

Key words: economy, morphology, foreignness, loan, minting

Resumen: En el lenguaje especializado utilizado hoy en día en el sector de la economía podemos diferenciar tres términos:
la jerga, los lenguajes sectoriales y los lenguajes científico-técnicos. Este lenguaje tiene varios orígenes, entre los cuales los
extranjerismos: la mayoría provenientes de Norteamérica. Aunque no todos han sido incluidos en el Diccionario de la Real
Academia Española, han sido aceptados por nuestra sociedad. Existen algunos vocablos de reciente introducción, como
broker, y otros que existen desde hace más de tres décadas, como por ejemplo marketing, holding, etc. También existe el
grupo de los préstamos, es decir, los términos que se han amoldado de forma natural a la estructura del español, sin embargo
mantienen el significante de la lengua de origen. Por ejemplo optimización, procedente del inglés optimization. Seguimos
con los calcos semánticos, que se acuñan a través de significantes de la lengua receptora y por eso aportan un nuevo
término. Además hay palabras derivadas y compuestas, como por ejemplo: capitalización, renegociación, europeista, etc.
Encontramos también metáforas, como por ejemplo, del campo semántico del automóvil: frenazo en los tipos de interés. En
el plano morfosintáctico cabe destacar los acortamientos de sintagmas. Hay tres tipos: abreviaturas, siglas y sigloides.

Palabras clave: economía, morfología, extranjerismo, préstamo, acuñación

1. Introducción
Desde los años 80 se han consolidado diversas tendencias en los ámbitos político, económico y
tecnológico, como la globalización de la información, la internacionalización de la economía, el rápido
desarrollo científico y tecnológico, las múltiples aplicaciones de las tecnologías de la información y de la
comunicación y la diversificación y movilidad física y funcional de los profesionales. Se trata de cambios e
innovaciones constantes que han tenido amplias repercusiones en todas las actividades humanas y han originado
un nuevo modelo de sociedad, la denominada Sociedad de la Información y del Conocimiento.
Los factores extralingüísticos facilitan la interacción constante entre un vocabulario fuertemente
especializado como es el de la economía y las finanzas, y el vocabulario de la lengua común o estándar, cuya
dependencia mutua se pone de manifiesto con el nacimiento de palabras nuevas.
Dos elementos en especial han contribuido a la difusión de estos términos y su implantación entre hablantes
diferentes y/o especialistas: los medios de comunicación y la presencia masiva de las nuevas tecnologías,
especialmente internet.

2. Naturaleza del nuevo vocabulario

El vocabulario de la Economía actual es el fundamento conceptual de la nueva configuración económica
mundial en la que hoy estamos inmersos. La Nueva Economía tiene su origen en [Link]. a partir de los años 80
cuando el ciudadano americano asiste al acrecentamiento singular de un nuevo fenómeno económico que había

470
 CICCRE I 2012
surgido en los comienzos de la reciente revolución técnica y tecnológica, con la implantación y posterior
expansión de los ordenadores personales.
Según Bonifacio Rodríguez Díez (Sobre el estatuto lingüístico de las lenguas especiales, 1979)
podemos distinguir tres tipos de lenguajes específicos o lenguas especiales:
a) El argot: “El de los grupos sociales cuya vida ronda el margen de la sociedad constituida en un país o en una
región, en donde viven, a menudo, enmarcados desde el nacimiento en el grupo, como es el caso de ciertos
malhechores. Se trata de lenguas esotéricas, con finalidad críptica”.
b) Los lenguajes sectoriales: “En general, las jergas profesionales y lenguajes afines, que identifican un
determinado dominio social y de actividad. En los lenguajes sectoriales no existe finalidad críptica”.
c) Los lenguajes científico-técnicos: “Forman este grupo las nomenclaturas específicas de cada una de las
ciencias o disciplinas científicas en cuanto tales productos científicos”.
Los tres tipos de lenguajes específicos tienen algunas características en común, como son el carácter
técnico, la dependencia del lenguaje común y la presencia de préstamos.
Se diferencian, en cambio, en que los dos primeros presentan numerosos casos de polisemia,
sinonimia y empleo de tropos y, en cambio, el tercero se caracteriza por la univocidad, la denotación y la
ausencia de figuras retóricas.
En efecto, en toda microlengua se distinguen una serie de registros según el ámbito operativo en el que
se trabaja. Así, dentro del mundo económico y empresarial, es posible hallar, por lo menos, tres registros bien
definidos. El primero de ellos está constituido por los textos científicos que transmiten un mensaje comunicativo
basado en contenidos o datos del conocimiento. En esta categoría textual podemos incluir, por ejemplo, los
manuales, los textos didácticos, los estudios, los tratados, las descripciones de patentes o de productos, los
comentarios y los servicios periodísticos, la correspondencia comercial y las instrucciones de uso.
El segundo registro es el llamado tecnolecto, el cual es empleado por los usuarios del sector. Se trata en
este caso del registro utilizado dentro de la empresa y que contempla al mismo tiempo diversos actos
comunicativos.
En el tercer registro se incluyen los instrumentos lingüísticos que se emplean en el acto comunicativo
con el entorno externo. Los destinatarios del mensaje pertenecen a categorías heterogéneas y, por consiguiente,
es necesaria una mayor flexibilidad en el uso del lenguaje. Se utilizarán determinados recursos lingüísticos
dependiendo de los fines que se deseen alcanzar.
3. Características del vocabulario
La primera característica por la que destaca este léxico es la banalización de sus términos.
Sin embargo, otras veces los términos que componen el glosario dejan entrever la huella de la evolución y
posterior desarrollo del ámbito de especialidad para el que han sido creados, de tal manera que las nuevas voces
son testigo y al mismo tiempo resultado de una confluencia de factores extralingüísticos, pragmáticos y
funcionales, tales como la cualificación profesional, el carácter, la forma de vida, el ocio, etc., de los
especialistas que las han acuñado.

3.1. Procesos de creación neológica en lengua española

En España la creación neológica en el ámbito económico tuvo una implantación bastante más lenta y no
llegó a alcanzar un ritmo de incorporación aceptable hasta bien entrados los últimos años noventa. Esta nueva
actividad, caracterizada por la aplicación masiva de las nuevas tecnologías al proceso económico y de carácter
interdisciplinar, se denomina en español con la voz Nueva Economía, acuñada por un procedimiento de calco a
partir del término inglés New Economy.
Existen diferentes características que identifican el lenguaje económico. Los extranjerismos tienen su origen
principalmente en Norteamérica y la neología va desde la relativamente reciente introducción de vocablos como
broker, consulting, etc., junto con otros que permanecen en el vocabulario de la economía a lo largo de los años sin
sufrir ningún tipo de modificación en su estructura gráfica ni fonética como marketing, holding, stand, slogan, boom,
etc. Este último grupo de términos se emplea desde hace más de 30 años en la lengua española y ha llegado a
naturalizarse hasta tal punto que aparecen en la prensa desprovistos de marcas discursivas como pueden ser la cursiva
o las comillas. Ello no quiere decir que todos ellos hayan sido aceptados por la Real Academia Española.

471
 CICCRE I 2012
Los préstamos son aquellos vocablos que han sufrido un proceso de adaptación o naturalización
mediante el cual se han acomodado a la estructura del español, pero conservan, en la medida de lo posible, el
significante de la lengua de origen. Esta adaptación suele afectar a la fonética y al cambio de grafía. Por ejemplo
on-line banking, banca on-line; financial market self-regulation, autorregulación de los mercados financieros.
También optimización y maximización proceden del inglés “optimization” y “maximization” respectivamente.
3.1.2. Creación morfológica
Desde una aproximación descriptiva y sincrónica del vocabulario de la economía actual se puede
realizar una clasificación de los neologismos que lo constituyen a partir de los procesos de creación morfológica
más recurrentes.

[Link]. Sufijación
Los sufijos más frecuentes en español son:
-idad: forma nombres abstractos a partir de bases adjetivas que presentan identidad semántica como nombres de
cualidad. Se trata de un sufijo tónico con el género femenino inherente, como por ejemplo: fiabilidad,
usabilidad, competitividad, estabilidad, flexibilidad, en los que el sufijo se combina con bases terminadas en -
ble, con la presencia de interfijos o falsa sufijación;
-ción: da lugar a formaciones como: -ción: (generación, ocupación), -ización (capitalización, liberalización,
profesionalización, amortización, privatización);
-dor es productivo para la nominalización de los constituyentes instrumentales dando lugar a derivados
masculinos como: navegador web, prestador de servicios, suministrador, etc.;
-al: empresarial, industrial, porcentual;
-ismo: desarrollismo, intervencionismo, proteccionismo;
-ista: inflacionista, monopolista, pensionista.

[Link]. Prefijación
Los prefijos más utilizados en español son:
· des-: se combina con verbos denominales dando lugar a formaciones con valor privativo como en desempleo,
desaceleración y selecciona bases nominales: desdoble, desempleo…
· inter-: alomorfo culto de entre, se combina con adjetivos denominales para denotar relación o conexión entre
varias entidades como en interbancario, intersindical…
· sobre- y super-: aportan el significado de posición superior. Sobre- supone una carga intencional cuantitativa o
valorativa del contenido significativo de la base, en sobreendeudamiento tiene valor de exceso. La variante culta
super- acompaña a nombres concretos y da lugar a formaciones que denotan mayor tamaño como en
superburbuja, superempresa, superportal…
· re-: se combina unas veces con sustantivos para intensificar las cualidades propias de estos: reorientación,
recapitalización (de una entidad), recompra (de deuda), redifusión (web)…
· co- y contra-: cogestión, cofinanciación, contragarantía, contraoferta…
En este grupo de vocablos formados por composición cabe destacar el uso del formante euro-
(eurolibor, europesimista, europeísta...).
El vocabulario económico español presenta un patente predominio de neologismos formados por derivación
frente a los compuestos.

[Link]. Composición
La composición sintagmática nos ofrece numerosas voces que podemos clasificar en compuestos
endocéntricos, en donde el núcleo refleja las relaciones semánticas de sus componentes.
· sustantivo + adjetivo: con la presencia de algunos adjetivos (financiero, electrónico, digital, etc.) que puede
llegar a saturar el segundo formante. Junto a estos también son frecuentes los compuestos exocéntricos: lista
muerta; con la acuñación de voces que pueden denotar diversas entidades por procedimientos tropológicos que
son en su mayoría metáforas, sinécdoques y metonimias en este vocabulario.

472
 CICCRE I 2012
· sustantivo + sustantivo: acuerdo marco, mercado continuo, capital riesgo, formados por dos nombres que no
llegan a fusionarse fonológicamente, donde el segundo sustantivo, de los dos que constituyen el compuesto,
actúa como complemento especificador.
· sustantivo + de + sustantivo: cálculo de riesgo, canal de distribución;
· sustantivo + de + sustantivo + adjetivo: derechos de suscripción preferente;
· sustantivo + adjetivo + adjetivo: transacciones electrónicas seguras;
· sustantivo + adjetivo + de + sustantivo: derecho preferente de suscripción;
· sustantivo + de + sustantivo + de + sustantivo + adjetivo: proyección de flujo de caja negativo;
· sustantivo + en + sustantivo: marketing en Internet; pagos en línea;
· sustantivo + con + sustantivo: adquisición con apalancamiento;
· sustantivo + por + sustantivo + adjetivo: contrato por vía electrónica;
· sustantivo + de + sustantivo + sobre + sustantivo: derechos de compra sobre acciones.
El empleo de metáforas se centra en la identificación con diversos instrumentos que son necesarios para
el hombre de nuestros días, como aparece por ejemplo en sintagmas de los siguientes campos semánticos:
- automóvil: ralentización de los precios, brusco frenazo de los tipos de interés…
- situaciones emocionales o afectivas del ser humano: debilitamiento de la moneda, apatía en los mercados
bursátiles…
- enfermedad y salud de las personas: convulsión en los mercados financieros, síncopes inflacionistas…
Destacan algunos ejemplos de prensa digital (en adelante, EPD): “La fuga de capitales en España: de un banco
intervenido a otro sano” (13/06/2012).
- guerra, para referirse a la competencia que existe en el mercado libre: la peseta recupera posiciones, ofensiva
contra el déficit, la estrategia del sector…
EPD: “Yoigo lanza su tarifa plana y a 2 céntimos y Pepephone contraataca a 1,9 céntimos” (24/05/2012).
- procesos y reacciones de la física y la química, como si la economía estuviera sujeta a leyes naturales:
mercados emergentes, bajón de la bolsa, altibajos de las cotizaciones, crecimiento de las ventas…
EPD: “El Banco de España evapora todo su prestigio internacional en cuatro años” (17/05/2012).
EPD: “El Ministerio de Empleo advierte de posibles tensiones de liquidez en la Seguridad Social” (05/06/2012).
- deporte: ha batido su propio record para ilustrar la baja cotización del euro.
EPD: “La rentabilidad del bono español marca un récord de 6,834%: la prima en 528 puntos” (12/06/2012).
- Escolar: EPD: “¿En qué asignaturas suspende España?” (31/05/2012).
- Varios:
Ejemplos en prensa: “El Gran Hermano de la banca: la troika va a supervisar la reestructuración financiera de
España” (11/06/2012).
“Pero, ¿por qué sigue subiendo la prima de riesgo si ya han rescatado a España?” (11/06/2012).
“¿Cómo afectará el rescate a su bolsillo?” (12/06/2012).
“Atentos a Grecia: el Ibex 35 ganó el 1, 2% en plena tormenta de deuda en España” (14/06/2012).
[Link]. Siglas y acortamientos
Por lo que se refiere al plano morfosintáctico, es importante hablar de los acortamientos de sintagmas
que tienen por finalidad suprimir en la escritura el mayor número de letras que los componen, dando como
resultado tres tipos de formaciones diferentes: las abreviaturas, las siglas y los sigloides. El uso de todas ellas es
bastante difuso en el lenguaje de la economía.
La característica más destacada de las abreviaturas es que en ellas se leen las palabras enteras; se trata
de una reducción de carácter gráfico y no fonético.
La diferencia principal entre las abreviaturas y las siglas es que las primeras, al ser leídas, se traducen a
palabras, mientras que las segundas se leen como palabras. Es evidente que la sigla en el uso corriente se ha
convertido en una palabra; por ejemplo, NIF funciona en la lengua como tal palabra, puesto que al nombrarlo
nos referimos al NIF y no decimos Número de Identificación Fiscal.
Las siglas son signos que se pueden formar tomando la primera letra de cada uno de los componentes del
sintagma (OPA: Oferta Pública de Adquisición), grupos de letras iniciales (PEMEX: Petróleos Mexicanos), o
473
 CICCRE I 2012
incluso la combinación de ambos procedimientos (INEM: Instituto Nacional de Empleo). La mayor parte de las
siglas incorporadas al vocabulario económico son de naturaleza nominal y se emplean para denominar organismos
(CNMV: Comisión Nacional del Mercado de Valores, OMC: Organización Mundial del Comercio), sociedades
bancarias (BEF: Banco Europeo de Finanzas, BCA: Banco de Crédito Agrícola), bursátiles (SVB Hispano:
Sociedad de Valores del Banco Hispano), comerciales e industriales (AEB: Asociación Española de Banca), etc.,
que generalmente tienen nombres compuestos de considerable extensión y logran, mediante el uso de la sigla, el
acortamiento y la precisión semántica que proporcionan a este lenguaje las características de rapidez y eficacia.
Las sigloides son aquellas formaciones en las que no se ha respetado el principio de tomar la letra inicial de
cada uno de los términos que componen el sintagma y, además, se le han añadido o suprimido otros fonemas, a fin
de que el vocablo resultante sea más fácil e pronunciar (ALDEASA: Almacenes y Depósitos Aduaneros, S.A).

[Link]. Acuñación metafórica

En cuanto a los mecanismos cognitivos terminologizadores, el más frecuente en este vocabulario es la
metonimia, entendida esta como el cambio léxico producido por la fusión de formas contiguas.
Observamos la presencia de la metonimia en numerosos sintagmas terminológicos (banca personal;
consejero delegado; economía financiera.).
También abundan las metáforas, que adoptan también la forma de sintagmas terminológicos
(apalancamiento financiero; barrido de cuentas; hipoteca basura). Puede hablarse en el vocabulario de la
Economía actual de productivos esquemas para la acuñación de denominaciones metafóricas como: la Economía
sube y baja (alcista, bajista); los productos económicos son como alimentos que se ingieren (activos sanos,
activos infectados/malos/tóxicos); otras veces se asemejan a líquidos o fluidos (inyección de liquidez, flujo de
caja); las empresas como entes agrarios (financiación de siembra); o también cuando la economía está rodeada
de trampas (burbuja tecnológica).

Bibliografía
Capanaga, P., Palabras de papel. Formaciones neológicas en español, Bolonia, CLUEB, 1999.
[Link]., Didáctica de las segundas lenguas. Estrategias y recursos varios, Madrid, Santillana, 1990.
Español para fines específicos. Actas del I Congreso Internacional de español para fines específicos, Ámsterdam,
Ministerio de Educación, Cultura y Deporte de España, 2000.
Estefanía, J., La nueva economía: la globalización. Madrid, Espasa Calpe, 1996.
Las lenguas de especialidad y su didáctica. Actas del Simposio Hispano-Austriaco, Tarragona, Universitat Rovira i Virgili,
2001.
Rodríguez Díez, Bonifacio, “Sobre el estatuto lingüístico de las lenguas especiales”, en Estudios ofrecidos a Emilio Alarcos
Llorach, Universidad de Oviedo, vol. 4, pp. 279-293, 1979.
San Vicente, F., En este país. El español de las ciencias sociales, Bolonia, CLUEB, 1999.
San Vicente, F., La lengua de los nuevos españoles, Zaragoza, Libros Pórtico, 2001.
Ejemplos en prensa digital (EPD): [Link]

474
 CICCRE I 2012

Sanda-Valeria MORARU Una revista del exilio rumano en España: “Carpaţii”

(Universidad “Babeş-Bolyai”, (Madrid, 1954-1962; 1972-1990)
Cluj-Napoca)

Abstract: A journal of the Romanian exile in Spain: “Carpatii” (Madrid, 1954-1962; 1972-1990). After the Second
World War ended, Romania entered under the influence of the Soviet Union, which led to the establishment of the
communist regime, which produced great political, ideological, cultural and spiritual changes. One of the countries of
destination of the Romanian intellectuals (of the right-wing party) was Spain. In Madrid, an important group of Romanian
intellectuals was formed in the early 50s, who were dedicated to the dissemination of Romanian culture in Spain by
publishing culture journals, with great efforts. We shall refer especially to the legionnaire journal “Carpaţii”, founded by the
poet Aron Cotruş; beside journals like “Destin”, “Fapta”, “Libertatea Românească”, “Tara şi exilul”, “Carpaţii” was one of
the promoters of the anticommunist movement. The authors who published there called the attention of the Occidentals on
the serious problems Romania was having.

Keywords: Spain, exile, journal, culture, politics

Resumen: Al terminar la Segunda Guerra Mundial, Rumanía entró bajo la influencia de la Unión Soviética, lo que conllevó
la instauración del régimen comunista, que produjo grandes transformaciones políticas, ideológicas, culturales y espirituales.
Uno de los países de destino de los intelectuales rumanos (de derecha) fue España. En Madrid, se formó en los años `50 un
importante núcleo de intelectuales rumanos, que se dedicaron a la difusión de la cultura rumana en España mediante la
publicación de revistas de cultura, con esfuerzos materiales considerables. Nos referiremos especialmente a la revista de
orientación legionaria “Carpaţii”, cuyo fundador fue el poeta Aron Cotruş; al lado de revistas como "Destin", "Fapta",
"Libertatea românească", "Ţara şi exilul", “Carpaţii” fue una de las promotoras de la lucha anticomunista. Los autores que
publicaron en ella llamaban la atención de los occidentales sobre los graves problemas por los que pasaba Rumanía.

Palabras clave: España, exilio, revista, cultura, política

Al terminar la Segunda Guerra Mundial, en Rumanía se instauró el comunismo; por consiguiente, los
intelectuales que no estaban de acuerdo con la nueva ideología impuesta por la Unión Soviética fueron obligados a
exiliarse a varios países del mundo. Como muchos de ellos compartían la ideología de derecha, se encaminaron
hacia España, donde se les acogió muy bien. Con el paso del tiempo esta comunidad se fue ampliando y algunos de
los intelectuales rumanos incluso llegaron a imponerse como grandes profesionales en España, especialmente en el
área de la enseñanza universitaria: George Uscătescu y Vintilă Horia fueron catedráticos de la Universidad
Complutense de Madrid y Alexandru Ciorănescu, en la Universidad de La Laguna de Las Palmas de Gran Canaria.
Para poder mantener la unidad de los rumanos en el exilio, algunos de ellos fundaron revistas, editoriales
y asociaciones culturales. Se enfrentaron con muchos problemas financieros y de otra índole también, pero
nunca abandonaron su ideal. Su propósito era no solo el de difundir la cultura rumana entre los desterrados, sino
también de promocionarla en los países en que vivieron. A partir de los años `50 del siglo XX se publicaron en
Madrid las siguientes revistas: “Destin” [“Destino”] (1951-1972), “Carpaţii” [“Los Cárpatos”], “Fapta” [“La
acción”] (1956-1958; 1963-1964), “Libertatea românească” [“La libertad rumana”] (1951-1955) y “Ţara şi
exilul” [“El país y el exilio”] (1967-1970).
La revista “Carpaţii”1 fundada por el poeta Aron Cotruş, fue una de las más longevas del exilio rumano.
En la portada aparece el subtítulo “Revista de cultura” y, además, están mencionados los nombres del director,

1
Como en las bibliotecas rumanas no se encuentra todavía la colección completa de la revista “Carpaţii”, para el presente artículo
consultamos los números que se publicaron desde octubre-noviembre de 1976 hasta enero de 1990.
475
 CICCRE I 2012
Aron Cotruş, y de los redactores, Traian Popescu y N. S. Govora. En la última página está incluida la dirección
de la revista: Calle Conde de Peñalver, 82, 4, Madrid (España). Su extensa red de distribución se debe a la
contribución financiera de los fundadores y a las suscripciones que pagaban los interesados.
El primer número se publicó el 10 de mayo de 1954 y en una primera etapa, la revista se editó hasta
1962, porque el 1 de noviembre de 1961 su fundador falleció. Después de su muerte, la revista dejó de editarse
por un período de 10 años y desde 1972 hasta 1990, el abogado Traian Popescu se encargó de su publicación. Si
al principio se trataba de una revista dedicada casi exclusivamente a la cultura, cuando se reanudó su aparición,
su orientación cambió a “Revista de cultura y acción rumana en el exilio”.
La revista fue dedicada a los desplazados políticos no solamente de España, sino de todo el mundo. En
el artículo-programa se menciona que: “Unul din punctele principale ale programului revistei noastre este acela
de a răspândi, printre Românii desţăraţi, scrieri literare dintre cele mai apropiate de sufletul neamului nostru, cari
le pot fi spre întărire sufletească, precum şi tot ce avem mai deosebit în visteria noastră populară, cu care avem
tot dreptul să ne mândrim”2. [Uno de los aspectos principales del programa de nuestra revista es el de difundir,
entre los rumanos desterrados, las obras literarias más cercanas al alma de nuestra nación, que les pueden servir
para fortalecerles, así como todo lo que tenemos de especial en nuestro acervo popular, del cual tenemos todo el
derecho de sentirnos orgullosos.].
Entre los colaboradores de la revista descuellan, entre otros: Antonio Iraizoz, Pamfil Şeicaru, Lope
Mateo, Johan Urwich, Nicolae Novac, Sever Manuceanu, N. Stelian Beldie, Rene Al. de Flers, Virgil Stahl,
George Bacniţiu, T. Belgiu, Serafim Bratocea, Alexandru Şuga, George Baldovin, D. C. Untaru, Vintilă Horia,
Ovidiu Vuia, S. Gârleanu, Iulian Niţescu, Romeo A. Coruşan, Cătălin Niţescu, Ion Niţescu, I. Brăileanu, Şt.
Georgescu-Olenin, Mihail Săndulescu, Ştefan Marin, Basile Turaskol de la Kaleone, Nicolae Dima, Traian
Cerbu, Alexandru Şoimu, Horia Sima, Nicolae Roşca, Vasile Posteucă, G. Dumitrescu, Dan. D. Ivanovici, Petre
Bratan, E. Lozovan, Gabriel Bălănescu, Nicolae Lupan, Mircea Marcoiu, Ştefan Marin, Adrian Chintescu, Alex.
Săndulescu, Tiberiu Vuia, Sever Manea, Romeo Bran, George Demetrescu, Victor Malcoci, Eugenia
Demetrescu, Marcelo Elissalde Martel, Patrick Argaraicomendia, Nicolae Ciachir, George Ştefaniu, Filon Verca,
Vasile Martea, Ion Negură, Ion Ardeleanu, S. Lerim, Grigore Manoilescu, Cicerone Ioniţiu, Ion Buzdugan, Gh.
Badea, Radu Budişteanu, Vinicius Flora, J. N. Manzatti, Ion Boacă, Miguel Leiva, Ion Nicolau Delta, Ovidiu
Ionescu, Alexandru S. Moraru, Vasile Gherla, Mihaela Nica, Ion Jovin, Cornel Armeanu, Eugen Popescu, Alain
Sanders, Constantin Sporea, Philippe Baillet, Dan Illman, Cătălin Ropală, José Manuel Ferreira y Blas Piñar.
Se escribieron estudios sobre temas muy variados como: la historia de Transilvania, Besarabia,
Bucovina; la historia de Rumanía (la unión de los Principados Rumanos el 24 de enero de 1859; la unión de
Transilvania con Rumanía el 1 de diciembre de 1918; el 23 de agosto de 1944 que marcó el fin de la Segunda
Guerra Mundial para Rumanía y que representa el comienzo de una etapa muy difícil para su historia); la historia
del Partido Legionario y de la Legión “Arhanghelul Mihail” [El Arcángel Miguel]; la masacre del bosque de
Tâncăbeşti del 30 de noviembre de 1938, cuando fueron ejecutados a las órdenes del Rey Carol II, un importante
grupo de legionarios rumanos, entre los que estaba incluso su líder, Corneliu Zelea Codreanu; las relaciones
rumano-rusas desde el siglo VI hasta el siglo XX.
Se aceptaron para la publicación artículos en otros idiomas también: en inglés (A. Boldur, Great Thrace3
[La gran Tracia]); francés (Les paradoxes de l`Occident4 [Las paradojas del Occidente]; La voix de l`exil5 [La
voz del exilio]); alemán (Die Rumanische Volksarmee6 [El ejército rumano]); español (Basarabia y Bucovina,
tierra rumana7; Nuestros antepasados, los dacios8).

2
Florin Manolescu, Enciclopedia exilului literar românesc, 1945-1989. Scriitori, reviste, instituţii, organizaţii [La enciclopedia del
exilio literario rumano, 1945-1989. Escritores, revistas, instituciones, organizaciones], Bucureşti, Editura Compania, 2003, p. 132.
3
A. Boldur, Great Thrace [La gran Tracia], en “Carpaţii”, nr. 1, 1976, p. 1; 4; 9; 10-12.
4
Yvonne Goudemand, Les paradoxes de l`Occident [Las paradojas del Occidente], en “Carpaţii”, nr. 2, 1976-1977, p. 14-15.
5
Carpaţii, La voix de l`exil [La voz del exilio], en “Carpaţii”, nr. 17-18, 1979, p. 20.
6
Dionisie Gherman, Die Rumanische Volksarmee [El ejército rumano], en “Carpaţii”, nr. 2, 1976-1977, p. 23-27.
7
Ion Ţolescu, Basarabia y Bucovina, tierra, rumana, en “Carpaţii”, nr. 3, 1977, p. 13-15.
8
Trajano Popescu, Nuestros antepasados, los dacios, en “Carpaţii”, nr. 17-18, 1979, p. 18-19.
476
 CICCRE I 2012
Una parte importante de la revista la representan los poemas escritos por: N. S. Govora, Ion Ţolescu, Al.
Petru Silistreanu, Ion A. Bucur, Leon Vasu, Ilarion Albu Petrican, Ion I. Mirea, Michaela Silvestri, George
Fonea, Ovidiu Cotruş, Dumitru Leontieş, Omero Orăşianu, Ion Pin, Vasile Militaru, Emanoil Carabaş, C.
Unguraşu, Dumitru Ichim, Florica Baţu, Mia Paiu, R. Cahuleanu, Ana Maria Marin, D. Paulescu, Maria Sulfina,
Boboc Dionisie, Steluţa Doru. Destacan, sin embargo, el tema del exilio, de las experiencias de las cárceles
comunistas, de la nostalgia y la añoranza del país de origen.
En el primer número de cada año se conmemoró la muerte de los legionarios Ion Moţa y Vasile Marin,
que lucharon como voluntarios junto a la Falange en la Guerra Civil Española y fallecieron en 1937 en
Majadahonda, donde están enterrados. También se reproducen los artículos escritos sobre esa conmemoración en
los periódicos españoles “Fuerza Nueva” y “El Alcázar”.
Los editorialistas criticaron sin piedad no solo el régimen comunista, sino también a los intelectuales
rumanos exiliados cuyas obras se publicaron en Rumanía durante el régimen dictatorial de Nicolae Ceauşescu, a
los que tacharon de colaboracionistas: Emil Cioran, Mircea Eliade, George Uscătescu. También desaprobaron la
actitud de los desterrados que no manifestaron abiertamente la condenación del comunismo: Constantin
Brâncuşi, Virgil Ierunca, Monica Lovinescu, Paul Goma, Ion Raţiu.
En varios artículos juzgaron duramente la actitud del Rey Mihai I de Rumanía, que renunció al trono en
1947, lo que dio paso a la instauración definitiva del comunismo en Rumanía y al exilio de gran parte de los
intelectuales rumanos. En Majestatea sa trădarea9 [Su Majestad, la traición], el autor lo define en como: “călău
şi vânzător al neamului Românesc”10 [verdugo y vendedor de la nación rumana]. En la misma línea están:
Tragicul şi sentimentalul destin al Regelui Mihai al României11 [El trágico y sentimental destino del Rey Mihai
de Rumanía]; Interviul Exregelui Mihai I Televiziunii Maghiare12 [La entrevista que el Ex Rey Mihai I dio a la
Televisión Húngara]; Mihai Viteză dus de nas de unguri13 [Mihai Velocidad manejado a su antojo por los
húngaros].
Otros artículos polémicos están dirigidos en contra de los húngaros: Hasta cuándo, vecinos húngaros14;
Roesler y el revisionismo maghyar15; Conspiraţia maghiară contra României continuă16 [La conspiración
húngara contra Rumanía continúa]; Minciunile ungureşti17 [Las mentiras húngaras]; o los judíos: Cine sunt
provocatorii18 [¿Quiénes son los provocadores?].
Además, se incluyeron reseñas de libros y revistas. En cada número los refugiados políticos rumanos
siempre se han mostrado solidarios con el sufrimiento de sus compatriotas que tuvieron que someterse al duro
tratamiento del régimen autoritario y totalitario de Ceauşescu y lucharon con todas sus fuerzas para llamar la
atención del Occidente sobre la situación tan grave y difícil que atravesaba Rumanía. A menudo reprocharon la
falta de unidad de los exiliados, que estaban divididos en muchos grupos según sus propios intereses.
El número 4, de abril-mayo de 1977, está dedicado al aniversario del centenario de la Independencia de
Rumanía (1877-1977).
En el número 17-18 de 1979 se menciona la visita del presidente rumano Ceauşescu a Madrid. Sobre
este evento el corresponsal de la revista afirma lo siguiente: “Primirea la aeroportul Barajas a fost rece-limitată la

9
Traian Popescu, Majestatea sa trădarea [Su Majestad, la traición], en “Carpaţii”, nr. 23, 1980, p. 18-22.
10
Ibidem, p. 19.
11
Anónimo, Tragicul şi sentimentalul destin al Regelui Mihai al României El trágico y sentimental destino del Rey Mihai de
Rumanía], en “Carpaţii”, nr. 23, 1980, p. 22-23.
12
Traian Popescu, Interviul Exregelui Mihai I Televiziunii Maghiare [La entrevista que el Ex Rey Mihai I dio a la Televisión
Húngara], en “Carpaţii”, nr. 62-63, 1989, p. 19.
13
Anónimo, Mihai Viteză dus de nas de unguri [Mihai Velocidad manejado a su antojo por los húngaros], en “Carpaţii”, nr. 62-
63, 1989, p. 20-21.
14
Idem, Hasta cuándo, vecinos húngaros, in “Carpaţii”, nr. 1, 1976, p. 1; 3.
15
Idem, Roesler y el revisionismo maghyar, en “Carpaţii”, nr. 2, 1976-1977, p. 1-2.
16
Idem, Conspiraţia maghiară contra României continuă [La conspiración húngara contra Rumanía continúa], en “Carpaţii”, nr.
34-35, 1982, p. 9.
17
Faust Brădescu, Minciunile ungureşti [Las mentiras húngaras], en “Carpaţii”, nr. 49-50, 1985, p. 5-6.
18
Traian Popescu, Cine sunt provocatorii [¿Quiénes son los provocadores?], en “Carpaţii”, nr. 46, 1984, p. 15-16.
477
 CICCRE I 2012
ceremonialul de rigoare, cu toată risipa de afabilitate a Majestăţilor lor Regele şi Regina Spaniei. Lipsea de data
aceasta –neobişnuit în Spania ospitalieră-generoasă cu oaspeţii săi - adeziunea populară cu entuziasmul ei
spontan şi sincer”19. [La acogida en el Aeropuerto de Barajas fue fría – limitada al ceremonial típico, con todo el
derroche de cordialidad de sus Majestades los Reyes de España. Esta vez faltó – lo que no es natural en una
España hospitalaria y generosa con sus huéspedes - la adhesión popular con su entusiasmo espontáneo y
sincero.].
El número 30, de agosto-noviembre de 1981 conmemora al fundador de la revista, Aron Cotruş. Se
publicaron en este número: algunos poemas suyos titulados: Psalm românesc nr. 1 [Salmo rumano nº 1] (p. 2-3);
Ţara [El País] (p. 22-25); Corabia verde [El barco verde] (p. 25); Nuestros son estos montes (p. 25); artículos
que evocan su gran figura: Maestrul Aron Cotruş-omul [El maestro Aron Cotruş - el hombre], de Traian Popescu
(p. 1; 13-21; 27); Aron Cotruş, simbol al iubirii de neam [Aron Cotruş, símbolo de amor a la patria], de Faust
Brădescu (p. 5-6); Cum l`am cunoscut pe Aron Cotruş [Cómo conocí a Aron Cotruş], de V. Copilu Cheatră (p. 7;
26); Aron Cotruş în amintire [Aron Cotruş en mis memorias], de Vintilă Horia (p. 8); Aron Cotruş, marele
rapsod [Aron Cotruş, el gran rapsoda], de Ovidiu Vuia (p. 9-12); „Socialistul” Aron Cotruş [“El socialista”
Aron Cotruş], de N. S. Govora (p. 12; 27); algunos poemas dedicados a Aron Cotruş, escritos por Alexandru
Gregorian (Seară de seară [Cada noche], p. 26) e Ion Ţolescu (Suflete străbune [Almas ancestrales] y Ruini
[Ruinas], p. 26). Ovidiu Vuia escribe una reseña al libro de Ion Dodu Bălan, Resurecţia unui poet: Aron Cotruş,
[La resurrección de un poeta: Aron Cotruş], impreso en Rumanía en 1981.
En el último número se celebra la victoria de la Revolución rumana de diciembre de 1989, cuando, por
fin, el país se liberó del comunismo. En el editorial A încetat tirania Ceauşistă [Se acabó la tiranía de
Ceauşescu], el autor exulta de felicidad y escribe: “Şi miracolul sperat s`a produs. Mulţimile desesperate au
învins”20. [El milagro se ha producido. La gente desesperada venció.].
A pesar de haber promovido especialmente la ideología nacionalista legionaria, los directores de la
revista incluyeron también fragmentos de literatura rumana, por ejemplo, de la obra del poeta nacional rumano,
Mihai Eminescu, en el número dedicado al centenario de su muerte (62-63/1989); estrofas de la Rapsodia valaca
de Aron Cotruş; de la literatura popular rumana: La leyenda del Monasterio de Curtea de Argeş - Maese
Manole21; y de otros poetas que plasmaron en sus versos la dura experiencia vivida en las cárceles comunistas,
entre los que descuella Radu Gyr: (Clopotarul din stele22 [El campanero de las estrellas]; Don Quijote23;
Morminte dragi24 [Tumbas queridas]; Crucea din stepă25 [La cruz de la estepa]; Ţapul sălbatec26 [El chivo
salvaje]; Balada27 [La balada]; Balada codrului fără haiduc28 [La balada del bosque sin justiciero]; Înţeleptul29
[El sabio]; Mormântul căpitanului30 [La tumba del capitán].
Se fundó también una editorial con el mismo nombre, en la cual se publicó en 1978 la novela de Vintilă
Horia, Dumnezeu s-a născut in exil [Dios ha nacido en el exilio], una obra mundialmente conocida. El propósito
de la editorial era de: “să răspândească scrisul şi cititul românesc în exil”31 [difundir la lectura de las obras
rumanas en el exilio]. En la última página de cada número de la revista salen mencionados los títulos publicados
por la editorial.

19
Corespondent, Vizita preşedintelui Ceauşescu la Madrid [La visita del presidente Ceauşescu a Madrid], en “Carpaţii”, nr. 17-
18, 1979, p. 16-17.
20
Traian Popescu, A încetat tirania Ceauşistă [Se acabó la tiranía de Ceauşescu], en “Carpaţii”, nr. 64-65, 1989-1990, p. 1.
21
Anónimo, La leyenda del Monasterio de Curtea de Argeş - Maese Manole, en “Carpaţii”, nr. 45, 1984, p. 11.
22
Radu Gyr, Clopotarul din stele [El campanero de las estrellas], en “Carpaţii”, nr. 15, 1979, p. 8-9.
23
Idem, Don Quijote, en “Carpaţii”, nr. 15, 1979, p. 9.
24
Idem, Morminte dragi [Tumbas queridas], en “Carpaţii”, nr. 16, 1979, p. 10.
25
Idem, Crucea din stepă [La cruz de la estepa], en “Carpaţii”, nr. 17-18, 1979, p. 34.
26
Idem, Ţapul sălbatec [El chivo salvaje], en “Carpaţii”, nr. 19, 1979, p. 33.
27
Idem, Balada [La balada], en “Carpaţii”, nr. 33, 1982, p. 2.
28
Idem, Balada codrului fără haiduc [La balada del bosque sin justiciero], en “Carpaţii”, nr. 33, 1982, p. 13-15.
29
Idem, Înţeleptul [El sabio], en “Carpaţii”, nr. 34-35, 1982, p. 2.
30
Idem, Mormântul Căpitanului [La tumba del capitán], en “Carpaţii”, nr. 41-42, 1984, p. 6.
31
I. Hangiu, Dicţionarul presei literare româneşti (1790-2000) [El Diccionario de la prensa literaria rumana (1790-2000)],
Bucureşti, Editura Institutului Cultural Român, 2004, p. 138.
478
 CICCRE I 2012
Desde 1990 los historiadores y críticos literarios rumanos vienen recuperando obras, revistas y
periódicos rumanos editados en el exilio, que pertenecen a nuestro patrimonio nacional. Es una empresa
minuciosa, duradera, pero imprescindible, porque es importante recuperarlas para ampliar y completar el
panorama de la literatura y de la cultura rumana del siglo XX.

Bibliografía

Anónimo, La leyenda del Monasterio de Curtea de Argeş - Maese Manole, en “Carpaţii”, nr. 45, 1984, p. 11.
Anónimo, Mihai Viteză dus de nas de unguri [Mihai Velocidad manejado a su antojo por los húngaros], en “Carpaţii”, nr. 62-63,
1989, p. 20-21.
Anónimo, Tragicul şi sentimentalul destin al Regelui Mihai al României [El trágico y sentimental destino del Rey Mihai I de
Rumanía], en “Carpaţii”, nr. 23, 1980, p. 22-23.
Boldur, A., Great Thrace [La gran Tracia], en “Carpaţii”, nr. 1, 1976, p. 1; 4; 9; 10-12.
Brădescu, Faust, Minciunile ungureşti [Las mentiras húngaras], en “Carpaţii”, nr. 49-50, 1985, p. 5-6.
Carpaţii, La voix de l`exil [La voz del exilio], en “Carpaţii”, nr. 17-18, 1979, p. 20.
Corespondent, Vizita preşedintelui Ceauşescu la Madrid [La visita del presidente Ceauşescu a Madrid], en “Carpaţii”, nr. 17-18,
1979, p. 16-17.
Gherman, Dionisie, Die Rumanische Volksarmee [El ejército rumano], in “Carpaţii”, nr. 2, 1976-1977, p. 23-27.
Goudemand, Yvonne, Les paradoxes de l`Occident [Las paradojas del Occidente], en “Carpaţii”, nr. 2, 1976-1977, p. 14-15.
Gyr, Radu, Balada [La balada], in “Carpaţii”, nr. 33, 1982, p. 2.
Gyr, Radu, Balada codrului fără haiduc [La balada del bosque sin justiciero], en “Carpaţii”, nr. 33, 1982, p. 13-15.
Gyr, Radu, Clopotarul din stele [El campanero de las estrellas], en “Carpaţii”, nr. 15, 1979, p. 8-9.
Gyr, Radu, Crucea din stepă [La cruz de la estepa], en “Carpaţii”, nr. 17-18, 1979, p. 34.
Gyr, Radu, Don Quijote, en “Carpaţii”, nr. 15, 1979, p. 9.
Gyr, Radu, Înţeleptul [El sabio], en “Carpaţii”, nr. 34-35, 1982, p. 2.
Gyr, Radu, Mormântul Căpitanului [La tumba del Capitán], en “Carpaţii”, nr. 41-42, 1984, p. 6.
Gyr, Radu, Morminte dragi [Tumbas queridas], en “Carpaţii”, nr. 16, 1979, p. 10.
Gyr, Radu, Ţapul sălbatec [El chivo salvaje], en “Carpaţii”, nr. 19, 1979, p. 33.
Hangiu, I., Dicţionarul presei literare româneşti (1790-2000) [El Diccionario de la prensa literaria rumana (1790-2000)],
Bucureşti, Editura Institutului Cultural Român, 2004.
Manolescu, Florin, Enciclopedia exilului literar românesc, 1945-1989 Scriitori, reviste, instituţii, organizaţii [La enciclopedia del
exilio literario rumano, 1945-1989. Escritores, revistas, instituciones, organizaciones], Bucureşti, Editura Compania, 2003.
Popescu, Traian, A încetat tirania Ceauşistă [Se acabó la tiranía de Ceauşescu], en “Carpaţii”, nr. 64-65, 1989-1990, p. 1.
Popescu, Traian, Cine sunt provocatorii [¿Quiénes son los provocadores?], en “Carpaţii”, nr. 46, 1984, p. 15-16.
Popescu, Traian, Conspiraţia maghiară contra României continuă [La conspiración húngara contra Rumanía continúa], en
“Carpaţii”, nr. 34-35, 1982, p. 9.
Popescu, Traian, Hasta cuándo, vecinos húngaros, en “Carpaţii”, nr. 1, 1976, p. 1; 3.
Popescu, Traian, Interviul Exregelui Mihai I Televiziunii Maghiare [La entrevista que el Ex Rey Mihai I dio a la Televisión
Húngara], en “Carpaţii”, nr. 62-63, 1989, p. 19.
Popescu, Traian, Majestatea sa trădarea [Su Majestad la traición], en “Carpaţii”, nr. 23, 1980, p. 18-22.
Popescu, Traian, Roesler y el revisionismo maghyar, en “Carpaţii”, nr. 2, 1976-1977, p. 1-2.
Popescu, Trajano, Nuestros antepasados, los dacios, en “Carpaţii”, nr. 17-18, 1979, p. 18-19.
Ţolescu, Ion, Basarabia y Bucovina, tierra, rumana, en “Carpaţii”, nr. 3, 1977, p. 13-15.

479
 CICCRE I 2012

Lavinia SIMILARU «Mi nombre es Jamaica» de José Manuel Fajardo y

(Universidad de Craiova) «Don Quijote» de Miguel de Cervantes. Una lectura intertextual

Abstract: My Name is Jamaica by José Manuel Fajardo and Don Quixote by Miguel de Cervantes. An Intertextual
Reading. José Manuel Fajardo is a Spanish writer and journalist, born in 1957. Despite his legal background, he is
passionate about history. His books evoke important events in the history of Spain and Latin-America. My name Is Jamaica
(2010) is one of his most famous novels. Nathalie Piégay-Gros noticed that a text can’t be written ‘independently of what
has already been written and, that it bears, in a manner more or less visible, the trace and memory of an inheritance and
tradition’. To Julia Kristeva, ‘any text is the absorption and transformation of another’. Any literary text is a ‘palimpsest’, to
use Gérard Genette’s term. ‘The absorption’ of the novel Don Quixote into My Name Is Jamaica is undoubted. In addition
to this, José Manuel Fajardo mentions Cervantes’s masterpiece several times throughout his novel. As Riffaterre states, it is
a ‘compulsory intertextuality’ that any writer perceives.
Santiago Boroní, the protagonist of the novel My Name Is Jamaica, teaches history at a university in Paris. In the
XXIst century, he lives a story similar to Don Quixote’s: he owns an immense library, partly inherited; he reads a lot, loses
his mind and wants to resemble the hero of his readings, a warrior called Jamaica, from the 16th century. Like Don Quixote,
he changes his name, tries to make the world a better place, defends the weak and the oppressed. He delivers grandiloquent
speeches and drags those around him into his absurd and dangerous adventures. In the end, he comes to his senses and asks
those he had involved into his pipe dreams for forgiveness.

Keywords: Spanish literature, intertextuality, novel, Cervantes, Fajardo

Resumen: José Manuel Fajardo es un escritor y periodista español, nacido en 1957. A pesar de los estudios de Derecho, lo
que más le interesa es la historia. Sus libros evocan acontecimientos importantes de la historia de España y de América
Latina. Mi nombre es Jamaica (2010) es una de sus novelas más conocidas. Nathalie Piégay-Gros observa que un texto no
puede ser escrito “independientemente de lo que ya está escrito, y lleva, de manera más o menos visible, la huella y la
memoria de una herencia y de la tradición.” Para Julia Kristeva, “todo texto es la absorción o transformación de otro texto”.
Cualquier texto literario es un „palimpsesto”, para utilizar el término de Gérard Genette. La „absorción” de la novela Don
Quijote en Mi nombre es Jamaica es evidente. Además, José Manuel Fajardo menciona varias veces la obra maestra de
Cervantes en su novela. En términos de Riffaterre, es una “intertextualidad obligatoria”, que percibe cualquier lector.
Santiago Boroní, el protagonista de la novela Mi nombre es Jamaica, es profesor de historia en una universidad de
París. En el siglo XXI, vive una historia parecida a la de Don Quijote: posee una inmensa biblioteca, en parte heredada, lee
mucho, pierde la razón, y quiere parecerse al héroe de sus lecturas, un guerrero llamado Jamaica, del siglo XVI. Igual que
Don Quijote, cambia de nombre, trata de enderezar el mundo, defiende a los débiles y oprimidos. Pronuncia discursos
grandilocuentes, e involucra a los demás en sus aventuras absurdas y peligrosas. Al final de la novela recupera la razón, y
pide perdón a los que había implicado en sus quimeras.

Palabras clave: literatura española, intertextualidad, novela, Cervantes, Fajardo

1. La intertextualidad
Nathalie Piégay-Gros observaba en su Introduction à l’intertextualité que un texto no puede ser
escrito “independientemente de lo que ya está escrito, y lleva, de manera más o menos visible, la huella y la
memoria de una herencia y de la tradición.” (Piégay-Gros: 1996, 7) La autora añade que cualquier obra
literaria “se sitúa siempre dentro de las obras que la preceden, y jamás es posible hacer tabla rasa de la
literatura.” (Piégay-Gros: 1996, 7)
El origen del concepto de intertextualidad hay que buscarlo en la remota OPOYAZ, Sociedad para el
Estudio de la Lengua Poética (1914-1923), en el formalismo ruso, y en la teoría literaria de Mijail Bajtín,
concebida en los años treinta del siglo pasado. Bajtín introdujo la noción de dialogismo, fundamental para la
génesis de la intertextualidad.
480
 CICCRE I 2012
A finales de los años sesenta, Julia Kristeva definía la intertextualidad en su Séméiotikè. Según ella, “todo texto
es la absorción o transformación de otro texto”. La intertextualidad no constituye una imitación, y tampoco una
filiación; no se trata de préstamos, sino de huellas inconscientes y difícil de identificar.
Gérard Genette en sus Palimpsestos. La literatura en segundo grado incluye la intertextualidad en la
transtextualidad, esta última abarcando varias relaciones, como la architextualidad, la paratextualidad, la
metatextualidad, la intertextualidad. Según Genette, la intertextualidad sería “una relación de copresencia entre
dos o más textos, es decir, eidéticamente y frecuentemente, como la presencia efectiva de un texto en otro”.
Michaël Riffaterre introduce la subjetividad (Piégay-Gros: 1996, 16), ya que define la intertextualidad mediante
la lectura. El lector percibe relaciones entre una obra y otras que la han precedido o seguido. La identificación
del intertexto depende, de esta manera, de la competencia y de la memoria del lector. Riffaterre habla de
intertextualidad aleatoria, que el lector puede percibir o no, e intertextualidad obligatoria, que el lector no puede
dejar de percibir. Riffaterre admite que los conocimientos de los lectores cambian con el tiempo, ya que cada
generación lee otros libros. Además, en todas las épocas hay lectores eruditos, y lectores ordinarios.

2. «Mi nombre es Jamaica» de José Manuel Fajardo y «Don Quijote» de Miguel de Cervantes
La intertextualidad de Mi nombre es Jamaica con Don Quijote es buscada y proclamada por José
Manuel Fajardo1.
Los primeros hechos narrados en la novela ocurren en Israel. Ahí, un policía de origen argentino dice de
Santiago Boroní, el protagonista de la novela: “Parece que tanto libro de Historia se le subió a la cabeza […]
como a Don Quijote” (Fajardo: 2010, 48).
No es la única mención a la célebre novela de Cervantes. Dana, la amiga de Santiago Boroní que le
sigue a todas partes, reflexiona sobre su relación con el protagonista: ”… yo no había pedido convertirme en el
Sancho Panza que le acompañara en su delirio…” (Fajardo: 2010, 242).
Dana compara incesantemente a Santiago Boroní con Don Quijote: “Yo le escuchaba tan desalentada
que ni siquiera trataba de contradecir sus disparates, me entristecía verle perdido en sus quimeras, batallando
contra los molinos de viento de sus fantasmas” (Fajardo: 2010, 159).
El nombre de Sancho Panza, el escudero más famoso de la literatura, y los molinos de viento, referencia
a “la espantable y jamás imaginada aventura” de Don Quijote no dejan lugar a dudas: son otras alusiones a la
novela de Cervantes, alusiones que cualquier lector de cultura media del planeta percibiría. En términos de
Riffaterre, sería “intertextualidad obligatoria”.
Santiago Boroní es un “brillante historiador especializado en judaísmo español” (Fajardo: 2010, 48),
profesor en una universidad de París, que pierde la razón a raíz de una tragedia familiar, y está “oponiendo a la
locura del mundo su propia locura” (Fajardo: 2010, 335). Pero su trastorno es provocado sobre todo por la
lectura. Igual que Don Quijote, posee una gran biblioteca, en parte heredada de su padre. Como todos los
profesores, lee mucho, y en algún momento confunde la realidad con la ficción, como Don Quijote.
Entre sus lecturas está la «Relación de la guerra del Bagua», una crónica del siglo XVI. En este
documento descubre a Jamaica, un héroe guerrero, y quiere parecerse a él, igual que Don Quijote quería
parecerse a Amadís. Santiago Boroní se peina como Jamaica, viste como Jamaica, y se comporta como Jamaica.

1
José Manuel Fajardo es un escritor y periodista español, nacido en 1957. A pesar de sus estudios de derecho, tiene una pasión por
la historia. Sus libros evocan acontecimientos importantes de la historia de España, y de América latina.
La epopeya de los locos (1990) narra las andanzas de los españoles que participaron en la Revolución francesa.
Las naves del tiempo (1992) constituye una galería de retratos históricos, trayendo a la memoria de los lectores diez
personalidades del Descubrimiento.
Vidas exageradas (2001) reúne veintidós biografías de personajes históricos.
Carta del fin del mundo (1996) evoca en primera persona los trágicos lances acaecidos en el Fuerte Navidad en los tiempos de
Colón. El episodio es mencionado también en Mi nombre es Jamaica (2010).
El Converso (1998) es su novela más conocida, y relata el fascinante viaje de un galeón en que se reúnen un inglés, un judío
español que oculta su condición, una dama, y varios otros personajes.
Una belleza convulsa (2001) es una historia del País Vasco, llena de las sombras del terrorismo.
Mi nombre es Jamaica (2010) recoge elementos de su narrativa anterior: la historia de América latina después del Descubrimiento,
y la historia de los judíos.
481
 CICCRE I 2012
Santiago Boroní es ridículo imitando a Jamaica, y Don Quijote lo era imitando a Amadís. Además, Santiago
Boroní pretende llamarse Jamaica, adopta el nombre de su ídolo. Don Quijote nunca pretende llamarse Amadís,
pero adopta muchos otros nombres.
José Manuel Fajardo habla de “la melancolía de la derrota” (Fajardo: 2010, 192), describiendo la
decadencia de los incas: “Los rostros demacrados, los cuerpos magros y desgastados, las precarias chozas, los
vestidos raídos cuando no rotos, las escasas armas, el desorden que imperaba en la villa, tan alejado del
esplendor de las ciudades del Tahuantinsuyu, el reino del inca que encomiaban siempre los viejos del ayllu, todo
era prueba de la enfermedad que estaba acabando con mi raza y que no era otra que la melancolía de la derrota”
(Fajardo: 2010, 192). Esto hace que el lector piense en el famoso fragmento del final de Don Quijote, cuando el
héroe de Cervantes se está muriendo, y Sancho le dice estas memorables palabras: “...la mayor locura que puede
hacer un hombre en esta vida es dejarse morir sin más ni más, sin que nadie le mate, ni otras manos le acaben
que las de la melancolía. [...] Si es que se muere de pesar de verse vencido...”
Más adelante, José Manuel Fajardo repite unas de las palabras de Cervantes del mismo fragmento: “que
no hay mayor locura que dejarse morir en este rincón perdido del mundo, como ha sucedido antes con otros
pueblos, mientras nuestros enemigos disfrutan de nuestras casas y tierras y pugnan por borrar las huellas mismas
de nuestra existencia” (Fajardo: 2010, 299).
Pero Santiago Boroní comparte con Don Quijote sobre todo el deseo de enderezar el mundo, y de ayudar a los
oprimidos. El brillante profesor parece un anacrónico caballero andante, dispuesto a ”defender las doncellas,
amparar las viudas, y socorrer a los huérfanos y a los menesterosos” (Cervantes: 1991, 70). Interviene en las
manifestaciones violentas de los jóvenes del barrio parisino Aubervilliers, en medio de los coches en llamas.
Reivindica para sí la condición de judío, se inventa unos antepasados judíos, para coincidir con los héroes de sus
ensueños, y pronuncia discursos grandilocuentes e irrisorios:
”¡Hijos de Israel, tenéis que hacer algo! ¡No os dejéis matar como corderos, hay que resistir, hay que hacerles frente!
¡No podemos dejar que el Holocausto se repita de nuevo!” (Fajardo: 2010, 157).
En sus delirios se mezclan los conocimientos de historiador; las menciones a hechos históricos son
frecuentes y eruditas:
”La historia del Niño de la Guardia fue una de tantas excusas inventadas […], acuérdate que había leyendas para todos
los gustos, que si los judíos habían entregado la ciudad de Toledo a los moros, que si los judíos de Constantinopla
habían aconsejado a los de España que se dejaran bautizar y aprovecharan su condición de cristianos nuevos para
expulsar a los verdaderos cristianos de las iglesias y vengarse así de haber sido ellos expulsados de sus sinagogas, que
si los judíos habían envenenado los pozos causando con ello la terrible peste que asoló Europa en el siglo XIV, que si
las madres judías portuguesas habían preferido matar a sus hijos antes que verlos bautizados...” (Fajardo: 2010, 96).
Lo mismo hacía Don Quijote en el famoso discurso del capítulo XI de la primera parte, al hablar a unos
cabreros de la Edad de Oro:
”Dichosa edad y dichosos siglos aquellos a quien los antiguos pusieron nombre de dorados, y no porque en ellos el oro
(que en esta nuestra edad de hierro tanto se estima) se alcanzase en aquella venturosa sin fatiga alguna, sino porque
entonces los que en ella vivían, ignoraban estas dos palabras de «tuyo» y «mío»” (Cervantes: 1991, 70).
Hay una diferencia notable: el discurso de Santiago Boroní lo escuchan dos amigos suyos, Dana y
David, los dos personas cultas, ella es profesora, y él es periodista y traductor, mientras Don Quijote pronuncia
su discurso delante de unos cabreros, que no entienden nada.
En el tono de Santiago Boroní destacan la indignación y la vehemencia, el profesor parece haber
empuñado una espada: ”Mentiras, Dana, mentiras inventadas por el odio, eso hoy lo sabemos los historiadores,
incluso sabemos el nombre de algunos de los inventores de esas patrañas, como Silíceo, el siniestro arzobispo de
Toledo, un apostol del odio que usó su dignidad eclesiástica para fomentar la violencia y el resentimiento contra los
judíos convertidos. Eso ha sido así siempre, pero me desespera verlo de nuevo en la televisión” (Fajardo: 2010, 96).
Se trata de cosas muy distintas, pero el mismo rencor y la misma ira animaban a Don Quijote, cuando
hablaba de sus enemigos imaginarios, antes de embestir los molinos de viento: ”...esta es buena guerra, y es gran
servicio de Dios quitar tan mala simiente de sobre la faz de la tierra” (Cervantes: 1991, 52).
En sus acciones absurdas, Santiago Boroní arriesga su vida sin sentido, e implica a los demás, igual que
Don Quijote. Su víctima habitual es su amiga Dana. Los dos protagonistas tienen que ir al barrio parisino
Aubervilliers, a recoger el coche de Daniel, el hijo muerto de Santiago (el coche que había provocado la muerte

482
 CICCRE I 2012
del joven). Ahí, Santiago Boroní, o Tiago, como lo llama Dana, quiere ver ”el caos”, es decir los incendios
provocados por los jóvenes protestatarios. Éste es el panorama:
”El fuego prendió en el coche contiguo y, cual si fuera una señal esperada, los cócteles molotov empezaron a llover sobre
el resto de la hilera; el resplandor de las explosiones hacía bailar sombras en las fachadas de los edificios, cuyas ventanas
se habían oscurecido repentinamente, y pintaba de rojo el rostro de Tiago, que permanecía agarrado al volante, extasiado
ante el espectáculo. La escena resultaba irreal, como sacada de una película, sólo faltaba el fundido en negro y que
apareciéramos en un apartamento, viendo las mismas escenas repetidas en la televisión” (Fajardo: 2010, 204).
Pero Santiago no se limita a contemplar el espectáculo, quiere participar. Hay un episodio que hace
recordar la aventura de Andrés, del capítulo IV de la primera parte del Quijote, cuando el héroe de Cervantes
defiende a un joven, que es azotado por su amo. En Mi nombre es Jamaica, Dana narra el acontecimiento de
Aubervilliers de esta manera:
”Entré bajo la marquesina de hormigón que separaba las dos alas del bloque de apartamentos y vi, en el centro de una
especie de jardín cubierto de gravilla, a dos policías moliendo a golpes a un muchacho que se ovillaba en el suelo
tratando de protegerse la cabeza con los brazos” (Fajardo: 2010, 210).
Hay que destacar que tanto Cervantes como Fajardo utilizan el mismo sustantivo, ”muchacho”, para
referirse al joven golpeado.
Dana sigue su relato con estas frases:
”Tiago estaba parado a cuatro o cinco metros de ellos y les gritaba “¡kedar de golpearle, ijos de puta, no es más ke un
ninyo!”, me volví un momento para comprobar si alguien me había seguido, pero a través del soportal sólo vi pasar otro
coche patrulla a toda velocidad. Cuando miré de nuevo hacia los policías, uno de ellos trataba de protegerse la cabeza
con las manos, Tiago había empezado a lanzarles piedras, ¿de dónde diablos las había sacado?” (Fajardo: 2010, 210).
El héroe de Cervantes estaba igualmente encolerizado, e insultaba al agresor y deseaba luchar con él,
para vengar al joven:
”Descortés caballero, mal parece tomarnos con quien defender no se puede. Subid sobre vuestro caballo, y tomad
vuestra lanza […], que yo os haré conocer ser de cobardes lo que estáis haciendo” (Cervantes: 1991, 33).
Al final de la novela, Santiago Boroní le pide disculpas a Dana, por haberla involucrado en sus acciones
delirantes:
”Mi querida Dana, en todos estos meses nunca te he dado las gracias por lo que has hecho por mí. Supongo que el dolor
lo vuelve a uno egoista, por eso quiero dártelas ahora. Sé que te lo hice pasar mal y lo siento mucho. No quiero
escudarme tras la muerte de Daniel, muchos otros pierden a sus hijos y no por eso se comportan como locos, pero te
aseguro que no fui capaz de reaccionar de otra manera. En ningún momento fui consciente de lo que te estaba haciendo.
Sin embargo, tú estuviste conmigo hasta el final, como la buena amiga que eres” (Fajardo: 2010, 341).
El protagonista de Mi nombre es Jamaica nos hace recordar una vez más a Don Quijote, pidiéndole
perdón a Sancho, en el último capítulo de la obra maestra cervantina:
”Perdóname, amigo, de la ocasión que te he dado de parecer loco como yo, haciéndote caer en el error en que yo he
caído de que hubo y hay caballeros andantes en el mundo.”
Para concluir, podemos afirmar sin miedo a equivocarnos que la “absorción” del «Quijote» en «Mi
nombre es Jamaica» de José Manuel Fajardo es innegable.

Bibliografía
Cervantes Saavedra, Miguel de, El ingenioso hidalgo Don Quijote de la Mancha, Madrid, Fernando Plaza del Amo, 1991.
Fajardo, José Manuel, Mi nombre es Jamaica, Barcelona, Seix Barral, 2010.
Genette, Gérard, Palimpsestes [Palimpsestos], Paris, Le Seuil, 1982.
Kristeva, Julia, Séméiotikè [Semiótica], Paris, Le Seuil, 1969.
Piégay-Gros, Nathalie, Introduction à l’intertextualité [Introducción a la intertextualidad], Paris, Dunod, 1996.
Riffaterre, Michaël, La Production du texte [La producción del texto], Paris, Le Seuil, 1979.
[Link]
[Link]

483
 CICCRE I 2012

Sorina Dora SIMION Lenguas y culturas romances en las novelas de

(Colegiul Naţional Enrique Vila-Matas
“I. C. Brătianu”, Piteşti)

Abstract: Romance Languages and Cultures in the Novels of EnriqueVila-Matas. In his novels, the contemporary
writer Enrique Vila-Matas depicts the Romance space and with this end he uses a rhetoric means called multilinguism of the
speech. Therefore we have phrases or sentences in French, Portuguese, and Italian. Moreover, in some of his novels he
makes reference to the reality of the countries where these languages are spoken and he even mentions a topic from
Romania. For example, Bartleby y compañía's linguistic mosaic is completely justified, since the literature of No manifests
itself everywhere, and there are quotes in French, Portuguese, Italian and even Latin and also Catalan. In conclusion, these
linguistic leaps mark an obvious relationship that the Spanish writer establishes between the Romance cultures and
languages, and it's our intention to analyse his own manner of reframing the union between all these.

Key words: Enrique Vila-Matas, rhetoric means, general rhetoric analysis, morphological licences, multilinguist speech,
Romania

Resumen: En sus novelas, el escritor barcelonés contemporáneo Enrique Vila-Matas bosqueja el espacio románico, y
emplea con este propósito un recurso retórico llamado plurilingüísmo discursivo. Por tanto, aparecen palabras, frases u
oraciones en francés, portugués, italiano. Además, en unas de sus novelas, se refiere a realidades de los países
correspondientes a estos idiomas y hasta a un tópico de Rumanía. Por ejemplo, el mosaico lingüístico de Bartleby y
compañía se justifica plenamente, ya que la literatura del No se manifiesta por todas partes, y se cita: en francés, portugués,
italiano, y hasta en latín, y también, en catalán. En conclusión, estos saltos lingüísticos marcan la relación obvia que el
escritor español establece entre las lenguas y las culturas romances, y nuestra intención es de analizar su propio modo de
rehacer la unión entre todas éstas.

Palabras clave: Enrique Vila-Matas, recursos retóricos, análisis retórico-general, licencias morfológicas, plurilingüismo
discursivo, Romania

1. Introducción
En sus novelas, el escritor barcelonés contemporáneo, Enrique Vila-Matas, bosqueja espacios
nacionales, y también, el espacio románico, y con este fin recurre a instrumentos diferentes que pertenecen a
varios niveles lingüísticos. Por entre estos instrumentos emplea un recurso retórico llamado plurilingüísmo
discursivo. Tal recurso consiste en la inserción en el discurso novelesco de palabras, frases u oraciones en
francés, portugués, italiano, catalán, o bien tales inserciones del inglés o de otras lenguas. Además, en algunas de
sus novelas, se refiere a realidades de los países correspondientes a estos idiomas, utilizando metáforas,
símbolos, referencias culturales o literarias, y por entre estos citaríamos un tópico de Rumanía. Por tanto, se
realiza un mapa de cada cultura romance y un mapa simbólico de su conjunto. Hay novelas en las cuales la
mezcla de las lenguas y de las culturas o el mosaico de las corrientes modernas, de las vanguardias se transpone,
también, por estos recursos elocutivos que desempeñan un papel importante, aunque parecen desprovistos de
importancia a primera vista, o un simple juego. Por ejemplo, el mosaico lingüístico de Bartleby y compañía se
justifica plenamente, ya que la literatura del No se manifiesta por todas partes, y se cita, en francés, portugués,
italiano, y hasta en latín, y también, en catalán. Asimismo, las vanguardias se extienden por todo el mundo, y las
culturas se funden en un esfuerzo de transcender los límites y realizar la integración en lo universal, pero el
centro de las corrientes de vanguardia sigue siendo París. Estos saltos lingüísticos marcan la relación obvia que
el escritor español establece entre las lenguas y las culturas, y nuestra intención es de analizar su modo propio de

484
 CICCRE I 2012
retratar cada cultura romance y rehacer la unión entre todas éstas, de recomponer el rostro de la Romania, tal
como lo dibujan sus novelas.

2. Análisis elocutivo e inventivo

a. Licencias morfológicas
Las figuras morfológicas, como son las licencias morfológicas o metamorfemas, se manifiestan en el
dominio de la neología léxica, tratándose de vocablos nuevos, sea resultados de la adopción de préstamos de
otras lenguas o tomados de otros escritores, sea de la creación de vocablos totalmente nuevos u originales Fictio
nominis. Se crean palabras nuevas mediante la derivación o composición. Se emplean también extranjerismos, y
se recurre al “plurilingüismo” discursivo1. La invención léxica y la creatividad se muestran una vez más y, sobre
todo, en las novelas en que se toca el tema de la cultura o de Literatura. De todos modos, es un recurso que sirve
tanto para individualizar como para mostrar la inclinación hacia el componente lúdico de la vanguardia. El juego
confiere una nota distintiva a la obra vila-matiana, y las sugerencias léxicas también vienen a reforzar tanto la
dimensión cosmopolita como la vertiente inventiva y creativa del escritor, en todos los dominios, y, por
supuesto, también en el vocabulario mismo. Es un modo de transmitir el mensaje de apertura hacia la
universalidad y hacia el mundo entero a través de marcas que parecen desprovistas de importancia, pero en
realidad, estos “detalles” son muy importantes en el discurso narrativo del escritor. El texto vila-matiano está
accionando a través de simples alusiones, sugerencias, menciones muy cortas y que asombran, ésta siendo una
característica de su obra, la de abrir paso, de sugerir y no decirlo todo directamente. Por esto, las técnicas de la
mera mención y de la alusión son muy importantes para interpretar su universo, en el cual se produce la
intersección de los campos retóricos de culturas y Literaturas diferentes, mejor dicho de culturas filtradas a
través de las referencias lingüísticas y/o literarias.
b. Plurilingüismo discursivo y referencias culturales
El plurilingüismo discursivo es una de las licencias morfológicas presentes en las novelas de Vila-Matas
con el fin preciso de configurar un espacio lingüístico, literario y cultural distinto y concorde con los elementos
semánticos seleccionados. Estas licencias morfológicas, que son marcas distintivas del discurso de algunos
personajes, que diferencian tal discurso de los demás presentes en el texto, son un rasgo de la Transmodernidad.
Hablamos de lo translocal y lo transcultural, de la superación misma de los límites del espacio nacional, en todos
los sentidos, y de la proyección en lo universal. Es la marca misma de la actitud abierta y del esfuerzo de superar
cualquier prejuicio o tendencia a cerrarse o a limitarse a un espacio, una lengua, una cultura determinados y de
circunscribirse a una obstinación carpetovetónica, que el escritor considera limitadora y estrecha.
Al principio de su actividad, podemos hablar sólo de la apertura hacia lo universal, por ejemplo, en la
novela La asesina ilustrada, en el centro mismo del libro, se halla la quintaesencia del libro, su centro, y es el
estribillo de Lazy, Out of the World. En los siguientes libros, podemos notar que las palabras extranjeras
reaparecen y algunas son recurrentes, como long play, que distingue en Hijos sin hijos el discurso de la hermana
enamorado de su propio hermano de una de las historias de los demás discursos del conjunto de cuentos. Pero
por repeticiones frecuentes, long play se utiliza, en algunas entrevistas o ensayos, para explicar la fluencia de la
escritura, su fluidez, y los ritmos mismos de ésta. En la novela París no se acaba nunca, la presencia de los
vocablos extranjeros parece natural, ya que se trata de la capital francesa y de la estancia allí, lo que más tarde el
escritor mismo denominará el salto francés. Asimismo, aparece roulotte noire en Exploradores del abismo. Pero
la más importante y sustancial oscilación entre palabras francesas e inglesas se nota en Dublinesca, con el fin
concreto de circunscribir los dos saltos, el salto francés y el salto inglés, dos realidades distintas, pero dos
movimientos complementarios del mosaico lingüístico, literario y cultural presentado en la novela.
Aunque no se trata de presencias en exceso, el procedimiento limitándose más bien al empleo de los
extranjerismos sin llegar a un plurilingüísmo propiamente dicho o por lo menos extenso, estas marcas son
importantes en la interpretación de la narrativa de Vila-Matas y representan índices discursivos que no podemos
pasar por alto, y al interpretar su obra, no se puede prescindir de ellos. Identificaremos las situaciones diversas

1
Mayoral, 1994: 92-97.
485
 CICCRE I 2012
en las que aparecen estas figuras a lo largo de sus novelas, ordenando el material cronológicamente y haciendo,
al mismo tiempo, breves comentarios.
En la novela Impostura, apenas en su final, aparecen los títulos de las obras del falso profesor Bruch,
que, después de su fuga a Río, escribió sólo en portugués libros como: Ave do Egipto, Chuva Obliqua, Pensar
em Nada, Passagem das horas. Asimismo, se establece una relación simbólica entre el profesor y su obra y
Pessoa: podemos pensar en los heterónimos del poeta portugués, ya que el tipógrafo Nart llega a ser el profesor
Bruch. Después de abandonar la península sigue escribiendo, pero no en español sino en portugués. Por lo tanto,
se relacionan las dos lenguas y culturas ibéricas, que parecen ignorarse recíprocamente. Además, se unen dos
continentes, Europa y América, dos épocas distintas, el período de la Guerra Mundial, ya que se habla de la
División Azul, y del período posterior en que se instaura la grisura en la ciudad de Barcelona, poniéndose de
relieve la ruptura que caracteriza la época. Se hace patente la situación de incomunicación entre la gente, las
culturas, el aislamiento de España, la imposibilidad de establecerse un diálogo intercultural y además de salir de
unas estrechas fronteras trazadas aleatoria y forzosamente. Cada cultura tiene sus representantes y se distingue
por rasgos peculiares, dominantes y en este caso lo son la crisis de la identidad y el problema de la identidad
múltiple, la pérdida de la identidad y la construcción de otra identidad o la reconstrucción de una identidad. La
relación entre identidad y alteridad es la relación entre una lengua y cultura romances y otra distinta, en
condiciones difíciles en las cuales la única solución parece ser la emigración, la fuga a Rio de Janeiro. Si en la
realidad inmediata se cortan los puentes mismos del diálogo, en el arte siempre es posible rehacer los lazos. Las
características del ser portugués parecen ser la tristeza, la nostalgia y el dolor que la persona vive al sentir el
correr del tiempo. De este modo, el desgarro que supone el desprenderse de su propia identidad y de su país está
generando este sentimiento. Este sentimiento une lugares, continentes, épocas históricas.
En la historia abigarrada de las vanguardias, Historia abreviada de la Literatura portátil, la difusión de
las nuevas corrientes por todo el mundo, esta dimensión internacional, se subraya también a través del recurso a
citas, palabras, títulos de revistas, de libros, en francés (Inedits secrets; Le vrai nom du complot portátil;
CONTRA EL GRAND STYLE; “HYDRE INTIME, sans gueles,/ Qui mine et desolé”; “Je voyage pour
connaître ma géographie”), inglés (Good bye, Travels with Rita Malù), alemán (Die Fackel, Ich vermute). Son
espacios culturales diversos, pero la dominante es la inserción de lo francés. París es el centro neurálgico del
shandysmo, del portatilismo, esto es, del arte vanguardista. Las conexiones que se proyectan entre espacios
como París, Nueva York, Viena, y los elementos lingüísticos correspondientes son evidentes. Por más escasos
que sean, estos recursos lingüísticos bastan para crear una atmósfera y abrir paso hacia lo translocal, el
cosmopolitismo y la universalidad. El fenómeno artístico, las corrientes artísticas transcienden siempre las
fronteras entre los países, las lenguas y las culturas, y los artistas se reúnen en el centro del mundo, París. Lo
extranjero da una característica de las vanguardias, su específico no es sólo la apertura, sino también la
capacidad de superar, aceptar y cultivar las diferencias, de integrarlas en un mapa mundial, universal. Lo francés
se convierte en el marco idóneo en que se pueden reunir tendencias diferentes, a veces contrarias. El salto entre
lenguas y culturas es posible debido a la atmósfera tolerante y cosmopolita de la capital francesa y de la
convivencia de los artistas en este espacio y en cualquier otro. La lengua favorece la comunicación entre todos, y
París es el centro mágico que hace posible este encuentro, estableciéndose lazos de unión entre continentes,
países, ciudades, lenguas y culturas. En el espacio parisino, francés, fusionan las culturas, y otros dos elementos
romances sobresalen, lo español y Trieste, ciudad del norte de Italia. No obstante, aparecen, durante la estancia
de los artistas shandy en Praga, los elementos de la cultura rumana, puesto que los nombres de bucaresti y
Drácula revelan lo borroso, lo incierto, lo misterioso, lo desconocido de esta cultura que aparece a través de
referencias literarias. Y nos referimos a Tristán Tzara, y además, a tópicos culturales accesibles a los europeos,
en general, en cuanto a los vampiros: “Habló […] de la presencia, en la ciudad, de unos extraños seres,
silenciosas criaturas que actuaban dormidas para que no se notara nada de la vida engañosa y hostil que, a veces,
emanaba de ellas […]. Esos golems […] tienen su bucaresti: criaturas originarias de Rumanía, parientes pobres
del conde Drácula y perseguidores implacables de los golems de los odradeks”2.

2
Vila-Matas, 1985: 72.
486
 CICCRE I 2012
En Una casa para siempre aparece, en italiano, el saludo de despedida del público del maestro Veranda
(addio caro público), dado el origen de este ventrílocuo (su ciudad natal es Roma). Se remite, de este modo
fugaz, al espectáculo, al destino del artista, al arte y a la sede de movimientos artísticos importantes. Y se añade
la figura de la cantante de ópera, del barbero, se menciona el Palacio de los Antiguos y otros símbolos de un
espacio mítico, Italia, cuna de artes y artistas. Sin embargo, la escasez de esta figura, en la novela, se justifica
por una opción por el cuento oral, por lo menos por la oralidad, que pasa al primer plano, dejando atrás la
palabra escrita. Por cierto, borrar las fronteras entre lo oral y lo escrito es una característica de la
Transmodernidad.
En la novela Suicidios ejemplares ponemos de manifiesto la repetición de la palabra portuguesa
saudade. El eje semántico de este libro de cuentos es la tentación del vacío, el salto al vacío, y a este eje se
asocian los sentimientos de soledad, tristeza, nostalgia, melancolía, es decir, en una sola palabra, saudade. Pero
también destacamos la repetición de las voces italianas: il condottiere, bel morir, ya que la acción de la historia
del coleccionista de tempestades de uno de los cuentos ocurre en Bérgamo. Al citarse los vocablos en italiano, ya
se localiza la acción. No obstante, si estas palabras localizan, la palabra portuguesa saudade se conecta con un
estado anímico definitorio para el ser portugués, para la persona que vive en este país (en portugués, Pessoa =
en español, Persona). En la saudade, soledad, nostalgia, tristeza, añoranza (en español, saudade, del portugués
saudade, 1. f. Soledad, nostalgia, añoranza.3) se mezclan, pero aún así con todo esto no es suficiente para definir
la complejidad de los sentimientos que brotan al pronunciar este vocablo. Saudade, este vocablo de difícil
definición, se emplea en portugués y en gallego, pero se ha incorporado como tal al español y a otras lenguas, y
expresa un sentimiento afectivo primario, próximo a la melancolía, estimulado por la distancia temporal o
espacial a algo amado y que implica el deseo de resolver esa distancia. A menudo conlleva el conocimiento
reprimido de saber que aquello que se extraña quizás nunca volverá. Sin embargo, la saudade aparece como un
fenómeno característico del ámbito cultural luso-galaico, incluyendo en este ámbito las tierras de ultramar. El
objeto de la saudade no es una persona o una cosa concreta, sino una referencia simbólica al lugar de origen, y la
saudade puede ser entendida como singularidad del pueblo luso-galaico. Por tanto, es una marca de la
individualidad del ser portugués en la Romania, pero no se puede pasar por alto el hecho de que haya lazos de
unión con la añoranza o la morriña o la soledad española y con el complejo sentimiento del dor rumano. Vila-
Matas insiste en este aspecto, ya que es algo muy entrañable de los pueblos romances, algo muy presente en sus
literaturas.
Enrique Tenorio, personaje de la novela Lejos de Veracruz, que es barcelonés, de madre catalana, está
en S´Estanyol, Mallorca, escribiendo en su cuaderno de los tres tucanes, y, en directa correspondencia con este
ambiente, se introducen palabras catalanas como mercat de Sineu, trinxet(s), celler, frit, poesía noucentista, rica
pubilla. Como es una novela que analiza la identidad y se refiere a los orígenes, lo de mencionar las raíces
maternas es relevante en el contexto general de la novela que intenta definir las relaciones entre la península,
México y todo el resto del mundo. Existe también la referencia a la música tex-mex, que envía al Nuevo Mundo,
puesto que la novela es “una metáfora de México” 4. Y siguen apareciendo voces franceses como boîtes de nuit y
boutade: la expresión boîtes de nuit la utiliza el taxista en la isla Beranda, refiriéndose a un tipo de diversión y a
la vida nocturna de la mulata Rosita Boom Boom Romero, conocida en la isla como Marilù; y boutade
(boutades) surge en el ambiente del concurso literario de Teruel, en la conversación de Enrique con Guerrero, un
escritor de esta ciudad, para marcar el discurso del personaje y poner de relieve su intento de salir del ámbito
cultural nacional, un intento de abrir paso hacia la cultura y literatura universales. En el primer caso, seguro, en
la isla se hablara francés, y la vida nocturna y los espectáculos de los bares tienen que ver con aspectos de la
existencia de las artistas de cabaret en un espacio típicamente francés. Se trata de niveles distintos de la vida de
los personajes, de modos distintos de relacionarse con ellos mismos, con los demás, con los problemas
profundos y superficiales, con lo cotidiano y lo espiritual.
Una vez más, la Babel lingüística moderna se manifiesta en la novela Extraña forma de vida. Se usan
vocablos franceses (voyeur, souvenir), se citan versos de canciones en francés (Cherie je t´aime, cherie je

3
[Link]
4
[Link]
487
 CICCRE I 2012
t´adore) o voces inglesas (dry Martini, play-back, boogie-woogie), ya que el personaje vive en un mundo
contemporáneo lleno de contrastes y de aspectos dispares. Es la invasión de lo actual, de una actualidad
apremiante, que borra las fronteras. De este modo, se ofrece una visión global y translocal, pues la permanente
oposición entre nacional y universal caduca, ya no es relevante. A todo esto se suma la referencia al fado de
Amália Rodrigues, que dio el título a la novela: Estranha forma de vida. Esto es, la fascinación de lo portugués
sí, existe, puesto que el fado no sólo es una de las características lusitanas, parte del Patrimonio Cultural
Inmaterial de la Humanidad, sino la expresión del sentimiento definitorio y complejo, la saudade.
El espacio portugués recorrido por Federico Mayol, el protagonista de la novela El viaje vertical, tiene,
como dimensión sentimental especifica, la añoranza, es decir, saudade, palabra portuguesa, que aparecía
también en la novela Suicidios ejemplares, con otra función, aquélla de sugerir la diversidad de los sentimientos,
y no también el color local, como en este caso. Por otra parte, desprenderse de Barcelona, de su mujer y de su
vida anterior es un proceso muy difícil, por lo tanto Federico Mayol ha de pasar por el Infierno y vivir el
desgarrador sentimiento de saudade, perder países y desaparecer para siempre en la borrosa lejanía, esto es,
perder para siempre su identidad, renunciar a ser él mismo, dejar atrás su identidad de señor de Barcelona sin
apetencias culturales, conservador y nacionalista.
El mosaico lingüístico de Bartleby y compañía se justifica plenamente en relación con el tema, ya que la
Literatura del No se manifiesta por todas partes, es el temor universal a la actividad de crear, de escribir, el mal
de la escritura. Los títulos de los libros o de las revistas se escriben en la lengua original y están o no seguidos,
inmediatamente o a distancia, por la traducción al castellano; en francés (Du démon de Socrate, Paludes, Artistes
sans oeuvres, Eclipses littéraires, Maintenant, Manuel de bibliographie, Le cafard, Bateau ivre, Carnet du
grand chemin, Cahiers); inglés (Old time for Spain, The Confidence Man, His Masquerade, The Chatcher in the
Rye, Nine Stories); portugués (Nocturno fundo, Noite vazia); italiano (Disagi e malesseri di un mitente, Barleby
o della contingenza en Idea della prosa); y latín (Tractatus Logico-philosophicus). Hay también palabras o
frases y oraciones en francés: Livre, chosisme, touchée, oui, adieu, immortel, Monsieur Teste, Bonsoir les choses
d´ici bas, des livres jamais publies ni même écrits, la respuesta de Duchamp ––Mais que voulez-vous? Je n´ai
plus d´idées––, o la frase final de Tolstoï, Fais ce que dois, advienne que pourra…; en inglés: sprinter, ready-
mades, All the rest is silence; y hasta palabras en catalán, que se refieren al jorobado Marcelo, geperut,
geperudet. En cuanto al oficio de escritor, todo se relaciona con lo universal, con la Babel, con la superación de
lo nacional, de lo local. El escritor no puede tener una nacionalidad, es ciudadano del mundo, y se sitúa en el
momento en que las diferentes lenguas se separaban, pero aún la gente seguía construyendo la torre, a pesar de
todas estas diferencias en cuanto al idioma. Pero la torre ya no apuntaba al cielo, sino que tenía como fin la
reconstrucción del ser humano.
La novela El mal de Montano, con sus episodios de viajes a las islas u otros sitios y con sus numerosas
inserciones ensayísticas, ofrece una diversidad de ejemplos del mosaico lingüístico correspondiente a las rutas
de los viajes o a las rutas diversas de las lecturas o de los recuerdos y de los reflejos de las obras artísticas en las
vivencias de los personajes: en inglés ––gente del underground, The Thing––; en portugués ––el taxista de las
Azores, ambiente en que se sitúan los personajes en la primera parte, repite muchas veces, Festas, muitas festas–
–; en francés ––Rencontres littéraires espagnoles en Nantes, Détour, el nombre de una película––; en italiano ––
vaporetti de Venecia, y a propósito de la elegante traducción italiana de Walser, el personaje hace los mismos
gestos, il capello in testa, diretto in strada, o se refiere a Leopardi citando el nombre de una de sus obras
recitada, Le Ricordanze––; en alemán ––Boshaft wie goldene Rede beginnt diese Nacht, porque participa en un
encuentro en Suiza (la montaña Matz y el montanismo)––; y en latín ––Introibo ad altare Dei (retomará esta
oración en una de sus últimas novelas, Dublinesca) ––. Se nota la misma tendencia hacia lo universal, hacia lo
translocal.
París no se acaba nunca, con su fórmula reconocida de autoficción, nos introduce en la atmósfera del
salto francés, así que abundan palabras francesas: Le Monde, chambre, concierge, foulard, clochard, damas
chic, chambre de bonne, las bebidas: pichet rouge, croque-monsieur. Pero París era el centro en que se
encontraban artistas de orígenes diversos, por lo tanto las voces inglesas marcan este rasgo característico de la
vida artística de la ciudad: pick-up, flipper, shocks estéticos si se refiere a Gertrude Stein, exiliada americana,
beautiful people de París en la casa de Paloma Picasso, glamour referente a Fitzgerald y al Gran Gatsby, joint.
Las afirmaciones en francés se traducen al español, Marcel Duchamp ––D´ailleurs, c´est toujour les autres qui
488
 CICCRE I 2012
meurent (Por otra parte, siempre se mueren los otros)5 ––; la plus belle pour aller danser, la más guapa6, Papá,
on peut fusiller ce con? (Papá, ¿podemos…?)7, qui a beaucoup lu, aujourd´hui lit très peu8. Los nombres de las
películas aparecen sea en francés (L´Histoire d´Adèle, L´assasin musicien), sea en inglés (I have seen, India
Song), y, si se trata de Venecia, el joven es joven innamorato.
Exploradores del abismo se acerca más a Extraña forma de vida, desde el punto de vista de las
ocurrencias de las palabras extranjeras, porque la realidad contemporánea es compleja y en un permanente
movimiento, sugerido también por el recurso a la neología léxica. En francés, surgen dos vocablos que tienen
también importancia en cuanto a las constelaciones significantes, troupe y roulotte (la troupe de Maurice Forest–
Meyer, la roulotte negra) y el nombre de una canción (Les histoires d´amour); y en inglés las siguientes: hobby,
sparing, bloody mary ––palabra utilizada por el narrador americano al cual la bebida lo coloca en el paraíso––;
Don´t expect anything ––la afirmación de Sophie Calle con su traducción al castellano.

3. Conclusiones
En conclusión, el plurilingüísmo discursivo y todos estos extranjerismos tienen funciones diversas y se
adaptan al contexto, a la situación concreta, en cada caso, con una flexibilidad extraordinaria. Se emplean para
conferir el color local, para sugerir el contexto lingüístico y cultural, para mostrar el traslado de un espacio a
otro, de una cultura a otra, de un ámbito social y cultural a otro. Son palabras, frases, oraciones que localizan,
contextualizan, identifican, trasladan y muestran la diversidad, la disposición y la tendencia de abrirse y no de
cerrarse en lo estrictamente local, nacional.
Al mismo tiempo, se puede evidenciar por el empleo de este recurso la coexistencia de diversa gente de
diferentes culturas, procedente de varios medios sociales, culturales y lingüísticos. Se revela una de las
características fundamentales de la obra vila-matiana, su apertura hacia lo universal, lo cosmopolita, lo
multicultural, lo intercultural y asimismo su tolerancia. Es la opción por la Transmodernidad de un autor
convencido de que la diversidad y la complejidad del mundo contemporáneo exige la reconsideración de
conceptos como identidad y alteridad, local y global.
No obstante, en este contexto complejo, se distingue el rostro de una Romania diversa y filtrada por las
referencias lingüísticas y culturales, una imagen que se divisa y se puede bosquejar, como lo hemos podido ver
arriba, al leer la compleja obra del escritor barcelonés. Es una Romania en la cual lo francés domina en lo
cultural, lo artístico, y se trata del centro de las vanguardias, del centro por excelencia de lo nuevo en cuanto a
las corrientes artísticas. Al mismo tiempo, aquí también se sitúa lo ex-céntrico, es decir, lo catalán y lo español
que no son del centro, de Madrid; lo portugués y su espacio en que se viven plenamente la saudade y el fado; lo
italiano que representa el eco mismo y los reflejos de Le Ricordanze de la lengua y cultura antigua; lo rumano
representado por seres nocturnos, inquietos, símbolos del doble los bucarestis o por vampiros, Drácula, es decir,
por lo misterioso, lo fantástico desbordante. Sin embargo, es una Romania que gira alrededor de su centro
lingüístico, religioso y cultural heredado desde la Antigüedad. Se oye el eco de la misa, Introibo ad altare Dei.

Bibliografía
Albaladejo Mayordomo, Tomás, Retórica, Madrid, Síntesis, 1991, reimpresión 1993.
Albaladejo, Tomás, Transducciones en la obra de Enrique Vila-Matas, Universidad Autónoma de Madrid, en María
Dolores de Asís Garrote, Ana Calvo Revilla eds., La novela contemporánea española, Madrid, Instituto de
Humanidades Ángel Ayala de la Universidad San Pablo CEU, 2005, págs. 11-31.
Alsina, Miguel Rodrigo, Elementos para una comunicación intercultural, en Revista CIDOB d'Afers Internacionals 36,
1997, págs. 11-21.
Alsina, Miguel, La comunicación intercultural, Barcelona, Anthropos, 2003.

5
Vila-Matas, 2003: 59.
6
Vila-Matas, 2003: 78.
7
Vila-Matas, 2003: 137.
8
Vila-Matas, 2003: 213.
489
 CICCRE I 2012
Arduini, Stefano, El estatuto de las figuras en la Retórica contemporánea, en Retórica hoy, Alicante, Verbum, 1998, págs.
353-370.
Arduini, Stefano, Prolegómenos a una teoría general de las figuras, Murcia, Universidad de Murcia, 2000.
Chico Rico, Francisco, Pragmática y construcción literaria. Discurso retórico y discurso narrativo, Alicante, Universidad
de Alicante, 1988.
García Berrio, Antonio, Retórica como ciencia de la expresividad. Presupuesto para una retórica general, en Estudios de
lingüística, no. 2, Alicante, 1984, págs. 7-59.
Mayoral, José Antonio, Figuras retóricas, Madrid, Síntesis, 1994.
Piñeiro, Ramón y otros, La saudade, Vigo, Galaxia, 1953.
Piñeiro, Ramón, Filosofía da saudade, Vigo, Galaxia, 2009.
Rodríguez Magda, Rosa María, Transmodernidad, Barcelona, Anthropos, 2004.
Vila-Matas, Enrique, La asesina ilustrada, Barcelona, Tusquets, 1977.
Vila-Matas, Enrique, Impostura, Barcelona, Anagrama, 1984.
Vila-Matas, Enrique, Historia abreviada de la Literatura portátil, Barcelona, Anagrama, 1985.
Vila-Matas, Enrique, Una casa para siempre, Barcelona, Anagrama, 1988.
Vila-Matas, Enrique, Suicidios ejemplares, Barcelona, Anagrama, 1991.
Vila-Matas, Enrique, Hijos sin hijos, Barcelona, Anagrama, 1993.
Vila-Matas, Enrique, Lejos de Veracruz, Barcelona, Anagrama, 1995.
Vila-Matas, Enrique, Extraña forma de vida, Barcelona, Anagrama, 1997.
Vila-Matas, Enrique, El viaje vertical, Barcelona, Anagrama, 1999.
Vila-Matas, Enrique, Bartleby y compañía, Barcelona, Anagrama, 2000.
Vila-Matas, Enrique, El mal de Montano, Barcelona, Anagrama, 2002.
Vila-Matas, Enrique, París no se acaba nunca, Barcelona, Anagrama, 2003.
Vila-Matas, Enrique, Exploradores del abismo, Barcelona, Anagrama, 2007.
Vila-Matas, Enrique, Dublinesca, Barcelona, Anagrama, 2010

490
 CICCRE I 2012

Ksenija ŠULOVIĆ La cuestión femenina en la novela de Pío Baroja,

(Universidad de Novi Sad) El mundo es ansí1

Abstract: The question of women in Baroja's novel El mundo es ansí. In this paper we try to find the approach to female
issues in the Baroja's novel El mundo es ansí (Such is the World), as well as the writer's vision of women in the European
context of the early 20th century. Our aim is to analyze images of the female characters in the novel as well and to reveal
that the author's intention, as a member of the Generation of 98, was to initiate the topic of women's equality as a
precondition for economic and social development. We also try to affirm that female issues, as well as their figure,
symbolically represent a process of cultural transformation in which the woman is presented as an object based on needs of
social groups and social classes.

Keywords: women, gender, feminism, society

Resumen: En nuestro trabajo tratamos de averiguar el planteamiento de la cuestión femenina en la novela de Pío Baroja El
mundo es ansí, como también la visión del escritor de la mujer en el contexto europeo a principios del siglo XX. Nuestro fin
es analizar las imágenes de los personajes femeninos en la novela y revelar que la intención del autor, como miembro de la
Generación del 98, fue iniciar el tema de la igualdad de la mujer como una condición previa para el desarrollo económico y
social. Igualmente intentamos afirmar que la cuestión femenina representa y figura simbólicamente un proceso de
transformación cultural, en el que la mujer está presente como un objeto en función de necesidades de estamentos y clases
sociales.

Palabras clave: la mujer, el género, el feminismo, la sociedad

La implicación de la mujer y su papel activo en la historia ya están reconocidos en la historiografía más

reciente. La mujer interviene en las transformaciones sociales, económicas y artísticas abarcando todas las áreas
de la vida. Sin embargo, dentro del paradigma patriarcal global las mujeres o no existían en el discurso
académico, o se problematizaban dentro de la cuestión de la mujer. Hasta la aparición de los movimientos
femeninos durante el siglo XIX la mujer ha sido rutinariamente problematizada tanto de parte de las grandes
mentes y grandes pensadores humanos como de la sociedad en su conjunto (Milojević 2011, 16).
La mujer y su posición frente al hombre y la sociedad ha sido el tema tanto en la literatura como en el
arte, como también la cuestión filosófica y cultural. Pío Baroja en sus novelas también se ocupó con los
personajes femeninos. Sin embargo, en sus Memorias, el escritor menciona que se le ha atribuido „cierto odio
por las mujeres y el no haber pintado en los libros el amor como algo brillante y admirable” (Baroja 1978, 415).
Al leer estas palabras el lector podría constatar que el escritor enlaza la cuestión femenina solo con el segmento
emocional. Pero como miembro de la Generación del 98 Baroja contempla a la mujer dentro de la realidad
histórica a fines del siglo XIX y principios del XX, cuando el capitalismo, industrialización, desarrollo urbano,
burguesía oligárquica y el proletariado juegan un papel muy importante en la actualidad española, cuando
España sufre la transición de estado preindustrial a uno industrial exigiendo nuevas evaluaciones de la literatura
y cultura españolas. Por eso, Baroja comenta que „solamente en los países industriales y comerciales de clima
blando es donde se destaca la personalidad de la mujer y triunfa el amor apasionado” (Baroja 1978, 415).

1
El presente texto es parte de la investigación realizada dentro del proyecto del Ministerio de Educación y Ciencia de
Serbia no 178002 Lenguas y culturas en tiempo y espacio.

491
 CICCRE I 2012
Ofreciendo en su abundante obra un abanico de caracteres femeninos, Baroja frecuentemente hace contraste
entre los personajes femeninos, por ejemplo entre la mujer que se ocupa por su existencia, por ganarse la vida y
la mujer que piensa que el matrimonio puede resolverlo todo.
La obra El mundo es ansí (1912) representa „el retrato más largo y completo de una mujer hecho por
Baroja” (Shaw 1989, 142), en la que „la sufrida protagonista, Sacha Savarofna (...) se entrega a hombres mediocres
(...), despreciando a los hombres que realmente la aprecian y podrían encauzar su vida” (Navarra Ordoño 2011,
17). Baroja presenta a Sacha, a la mujer que pertenece al mundo eslavo, a una cultura diferente de la española. Ella
viene de una familia rica, dispone de su tiempo, puede tomar sola las decisiones, pero es una mujer sin voluntad
propia, sin fuerza en tomar su propia vida en las manos y seguir su rumbo. En la novela Pío Baroja elabora el
concepto de la mujer coincidiendo con la primera ola del feminismo que se produce en Europa, pero también con
los cambios dentro de la sociedad española producidos a causa de la crisis de fin de siglo. Preocupado con la idea
del progreso y la europeización de España, el autor abarca el tema de la mujer siendo consciente de que esta
cuestión representa un elemento imprescindible tanto en el sentido histórico y social como en el artístico. En la
primera parte la novela comienza con el autor como narrador, luego, en la segunda parte continúa con las cartas de
la protagonista para que finalmente concluyera con la misma protagonista como narradora.

1. La cuestión de género
A partir de la opinión de Simone de Beauvoir que "la vida cultural define la capacidad de una persona
para entender las relaciones biológicas como un sistema de oposiciones: la dualidad, la alternancia, el contraste y
la simetría" (De Beauvoir 1, 1983, 13), consideramos que Baroja intenta presentar patrones de comportamiento,
como una consecuencia histórica de la dualidad de las categorías Yo y Otro, la dualidad que se expresa como
una contrariedad. Para nuestro análisis consideramos que el marco espacio-temporal de la novela representa el
elemento crucial en la creación de un propio sistema de valores de la protagonista a lo cual influyen diferentes
categorías como la familia, amigos, cónyuges, profesión, pertenencia a una clase, educación y el contacto con
otras culturas.
Baroja utiliza el término feminista en el título del tercer capítulo del prólogo para describir uno de los
personajes secundarios, la mujer de Suiza, que critica la conducta desvergonzada de los hombres en general,
particularmente de los españoles. Sin embargo, el escritor no profundiza el tema del feminismo en este capítulo
y tampoco vuelve a mencionarlo en la novela. A lo largo de la novela, en varias ocasiones, Baroja insinúa las
diferencias de género y de carácter, siendo el precursor de Margaret Mead, que sólo en 1935, en su libro Sexo y
temperamento en tres sociedades primitivas, define el sexo como una categoría biológica y el género como una
construcción social (Mead, 2009, 15). De hecho, Baroja inicia la cuestión femenina y la dramatización de las
diferencias de género en el escenario social.
A la figura central de la novela, Sacha, la introduce su futuro esposo, Velasco, en el prólogo, indicando
al principio que es una mujer divorciada. La explicación sobre la relación desigual entre los géneros refleja el
hecho de que la mujer se contemple como un objeto sobre el cual opinan otros, lo que implícitamente lleva a la
idea de que la mujer a principios del siglo pasado está marginada y que es una categoría subordinada en la
sociedad, y que el hombre figura como un portador del poder. Sin embargo, la cuestión de la mujer divorciada en
el contexto de la novela de Baroja se puede observar como la cuestión de una mujer independiente y liberada que
domina su destino, y que, sin embargo, quiere seguir siendo una mujer porque quiere unirse al otro sexo, para
sentirse como un individuo completo.

2. El papel de la familia
La falta de la funcionalidad en las relaciones familiares se demuestra fatal en cuanto al destino del
sistema de valores tanto en términos de su papel en la sociedad, el amor y la amistad, como también en lo que se
refiere al matrimonio y su posibilidad de elección del cónyuge. Durante su niñez Sacha era testigo de la
discordia entre sus padres y de su separación, de modo que el matrimonio como una forma de integración entre
personas en ella no forma una imagen idílica de la vida en común y no establece una idea firme sobre la creación
de su propia felicidad y amor.
Esto se deriva del hecho de que, simultáneamente con el factor externo de la desintegración de la familia
patriarcal y de la atmósfera revolucionaria en Rusia, actúe el factor de desintegración interna como resultado de
492
 CICCRE I 2012
la incapacidad del cristianismo para satisfacer el deseo natural del hombre por la libertad y su necesidad de vivir
y desarrollarse de acuerdo con su voluntad como una persona libre.
La protagonista Sacha decide irse al extranjero queriendo deshacerse del modelo de la civilización rusa
del patriarcado e integrar su personalidad en el sentido profesional. Sin embargo, el proceso de individualización
y de la emancipación lleva consigo el peso de una comunidad muy patriarcal, lo que influye en su decisión de
casarse con dos hombres extranjeros. Sacha afirma las palabras de la filósofa francesa que dice que „el destino
que la sociedad propone tradicionalmente a la mujer es el matrimonio” (De Beauvoir 2, 1983, 205). Sin
embargo, al casarse por segunda vez la joven rusa comenta: „Mi preocupación actual nace de la situación en que
he venido a colocarme un poco a la ligera. Me encuentro nuevamente casada, y ahora en la frontera de España,
como ante esas puertas misteriosas de los cuentos, que lo mismo pueden resultar del infierno que del paraíso”
(Baroja 2007, 115) Quedándose en el mundo de los valores masculinos, basados en los intereses y la
superioridad del poder masculino Sacha se convierte en una víctima de sus propias decisiones malas, pero
también de las motivaciones interesadas de Ernesto y del egoísmo de Velasco, por lo que queda condenada a la
infructuosa búsqueda del sentido de sus decisiones, y al vano intento de entender los intereses egoístas que
fácilmente juegan con su destino.
Como un personaje típico barojiano, Sacha no es capaz de definir con claridad qué es el amor, qué
significa estar enamorada, qué es pasión. Debido a la falta de voluntad como una fuerza interior se convierte en
una víctima de la estrategia calculada de seducción e imposición de la voluntad de otros, anulando así su propia
libertad y conciencia de sí misma. Por lo tanto, no es casual que Sacha no observa la diferencia funcional entre la
verdad y la mentira.

3. El aspecto social
Baroja utiliza la técnica de contraste en la caracterización de personajes femeninos, y como el reverso de
la protagonista introduce el carácter de Vera. Las dos representan puntos de vista completamente opuestos y
tienen diferentes destinos. Sacha es una mujer sin una actitud firme y clara frente a los hombres, „un juguete de
su ceguera y de su destino” (Navarra Ordoño 2011, 17). Vera es la encarnación de los patrones de conducta
femenina en términos de amor, pasión, preocupaciones financieras, y en términos de interés personal y apertura a
la vida. Para Vera es más cómodo casarse con un doctor y dejar que su marido trabajara y ganara la vida. Ella
misma declara que tiene más condiciones para cocinera que para médica, mientras Sacha considera que la mujer,
igual que los hombres, puede ser una científica. Además, Baroja expone el modelo de pensar de los hombres en
cuanto a las capacidades femeninas en sentido profesional. Por ejemplo, el joven Lescof tiene muy poca fe en la
capacidad de las mujeres para la ciencia, y una opinión poco halagüeña acerca del sexo débil. Lo que se puede
constatar de su declaración: „Es lógico y me parece bien, que haya mujeres médicas para las enfermedades de
mujeres y de niños, pero es absurdo querer hacerlas sabias” (Baroja 2007, 40). Nos preguntamos si se trata de
una ideología del escritor vasco o del planteamiento de la cuestión de la mujer, puesto que aborda también la
cuestión de la educación de la mujer, la formación profesional y la actitud de la mujer frente a su propia
identidad específica. Realmente, el escritor destaca el componente ideológico e institucional, que alienta la idea
de que la ciencia y la educación pertenecen a la zona de los hombres y que las mujeres frente a ciertas
profesiones o no son adecuadas, o no pueden ejercerlas o no tienen interés por ellas.
El contacto de Sacha con los libros, su deseo de educarse y el interés por la política tienen doble
significado, tanto amplio como restringido. En el sentido más amplio nos referimos a su preparación para ser
médica, a pesar de la oposición de su padre, para contribuir a la sociedad, y en el sentido más restringido implica
que la educación representa un acceso privilegiado a las áreas protegidas y que los mecanismos institucionales
están basados en el conocimiento de la exclusión tanto a base de las diferencias sociales y de clase, como de los
prejuicios étnicos, raciales y sexuales. Baroja llama la atención sobre la cuestión de los derechos de la mujer, de
la igualdad en la educación y enfoca temas que pueden profundizarse en un nuevo estudio.

Conclusión
La idea artística de Baroja se vincula a cuestiones cardinales que se ponen al día en el siglo XX. Una de
ellas es el enfoque del determinismo biológico, lo que indica claramente la existencia del patriarcado que
convierte las diferencias biológicas entre los sexos en las diferencias sociales de género. Como base de todas las
493
 CICCRE I 2012
diferencias en la sociedad, el patriarcado afecta también las esferas económicas, políticas, culturales,
mitológicas, arquetípicas, y de otra índole. Su existencia privilegia a los hombres crea otras diferencias en el
sistema social y en la estructura de una sociedad que favorece el sexo masculino.
La obra de Baroja refleja la complejidad de la sociedad a principios del siglo XIX no solo en España
sino en toda Europa. Es obvia su conciencia de las relaciones entre el individuo y la sociedad y la necesidad de
abrirse a nuevas tendencias y nuevas temáticas relativas a la mujer. Baroja constata e identifica la presencia de la
mujer en espacio y tiempo, pero su concepción proyecta una crisis de confianza en el orden social y el
cuestionamiento sobre el significado y el papel de la mujer en la sociedad.
El método artístico del autor en el proceso de la presentación de la protagonista refleja que la poética
del autor español es abierta, acabada, adoptando todos los aspectos de la experiencia humana, y que su novela
representa una de sus obras más complejas en la que expresa su pesimismo resumido en el lema que sirve
como título.

Bibliografia
Baroja, P., Memorias. Obras Completas, 7, Madrid, Biblioteca Nueva, 1978.
Baroja, P., El mundo es ansí, Belgrado, Utopija, 2007.
Beauvoir, S., Drugi pol 1-2 [El Segundo sexo], Belgrado, BIGZ, 1983.
Mead, M., Pol i tremperament u tri primitivna društva [Sexo y temperamento en tres sociedades primitivas], Beograd,
Ukronija, 2009.
Milojević, I., Uvod u rodne teorije [Introducción al teoría de género] En: Uvod u rodne teorije [Introducción al teoría de
género]. Novi Sad. Univerzitet u Novom Sadu, Centar za rodne studije ACIMSI. pp. 15-24, 2011.
Navarra Ordoño, A., “Pío Baroja y Rusia”, en Sancho el Sabio. Estudios Vascos, n°34. pp. 11-22, 2011.
Shaw, D., La generación del 98, Barcelona, Cátedra, 1989.

494
 CICCRE I 2012

Luminiţa Felicia TUNSOIU La enseñanza del ELE en Rumanía: el lugar que ocupa
(Universitat Rovira i Virgili) el español entre las lenguas extranjeras y los materiales
con los que se trabaja

Abstract: Teaching Spanish as a Foreign Language in Romania: its place among the foreign languages and the
materials used in the teaching process. Teaching Spanish in Romania has been a challenge for Romanian teachers, as
Romania was considered until recently a francophone country. However, English has gradually begun to take over, while
languages such as Spanish and Italian have made progress, as well. Therefore, we are particularly interested in describing
the evolution of teaching Spanish as a Foreign Language in Romania over recent years, and its place in the teaching of
foreign languages. Moreover, if we refer to the available materials for teaching Spanish as a Foreign Language, we can
mention that the market lacks ELE materials directed exclusively to the Romanian market. Usually, the textbooks used, are
the ones published in Spain, such as: ABANICO, PRISMA, ECO, SUEÑA, EL VENTILADOR, AVANCE, CUMBRE.

Keywords: teaching, languages, Spanish as a Foreign Language, Romania, materials

Resumen: La enseñanza de español en Rumanía ha representado un reto para los profesores rumanos ya que hasta hace
pocos años Rumanía se consideraba un país francófono. Poco a poco, sin embargo, el inglés ha empezado a predominar e
idiomas como el español y el italiano han ido ganando terreno. Nos interesa especialmente tratar en este trabajo la evolución
de la enseñanza de ELE en Rumanía a lo largo de los últimos años y el lugar que ocupa el español en la enseñanza de
lenguas extranjeras. Además, si hablamos de los materiales disponibles para la enseñanza de ELE, podemos mencionar que
el mercado carece de material dirigido exclusivamente al mercado rumano. Normalmente se utilizan manuales editados en
España como los siguientes: ABANICO, PRISMA, ECO, SUEÑA, EL VENTILADOR, AVANCE, CUMBRE.

Palabras clave: enseñanza, idiomas, ELE, Rumanía, materiales

La enseñanza del ELE en Rumanía: el lugar que ocupa el español entre las lenguas extranjeras
En una de las conferencias anteriores1 pronunciada en la Universidad de Barcelona, donde el tema de la
comunicación era la enseñanza del FLE en Rumanía, mencionaba que en el siglo XIX y la primera mitad del
siglo XX hubo un dominio total de la cultura y civilización francesa. Sin embargo, “En los últimos cinco años
del régimen de Ceausescu, aunque no existiera una prohibición explícita, la enseñanza de lenguas extranjeras se
enfrentó con muchas dificultades, dada la voluntad del régimen de cerrar el país y aislarlo del exterior. Después
de la revolución de 1989 se facilitó la difusión de lenguas extranjeras […]” 2 El ruso, a partir de 1944 ocupó
también un lugar primordial dentro del ámbito de la enseñanza de lenguas extranjeras. A partir del año 2003 sin
embargo, la situación cambia y el inglés se impone como primera lengua extranjera. En ese mismo año se
introduce el tercer idioma moderno a partir del décimo curso e idiomas como el italiano y el español empiezan a
ganar terreno logrando que actualmente sean unos de los idiomas extranjeros enseñados en diferentes institutos
bilingües y universidades de prestigio de Rumanía.
Análisis de materiales: estudios anteriores
Después de este recorrido introductorio por la situación de la enseñanza de lenguas extranjeras en
Rumanía es el momento de centrar nuestra atención en casos más concretos, el análisis de materiales utilizados
para la enseñanza del ELE. En el estudio anteriormente mencionado hemos notado que los manuales utilizados

1
XXI Colloque de l’APFUE: “Les mondes du français 23, 24 y 25 de mayo de 2012”, Universitat de Barcelona.
2
Ministerio de Educación y Ciencia, El mundo estudia español, 2006, p.343.
495
 CICCRE I 2012
para la enseñanza del francés durante el período comunista reflejaban bastante bien la situación del FLE en
Rumanía. Por lo tanto, hemos considerado pertinente intentar observar algunas características de los manuales
que se utilizan actualmente para la enseñanza de ELE, en una época de continuo cambio y continua evolución en
todos los campos, incluido el de las lenguas extranjeras.
Antes de pasar a la descripción de los manuales escogidos para nuestro estudio conviene hacer un breve
repaso histórico de los trabajos anteriores relacionados con el tema que estamos tratando. Por falta de espacio y
sin poder abarcar todos los que podrían resultar de especial interés para nosotros solo enumeraremos algunos,
que han estado más a nuestro alcance.
En España, el ámbito de la enseñanza del español como lengua extranjera es un tema de especial interés,
acrecentado últimamente por el aumento continuo de la inmigración. Autores como Ezquerra, R. (1974) se han
preocupado siempre por el campo de la didáctica intentado mejorarlo en todos los aspectos. En uno de sus
primeros trabajos encomendados por la AEPE3 pretendía comprobar los resultados que las diferentes
metodologías didácticas ofrecen al aplicarlas en el aula y cómo afectan en los procesos de adquisición de una
lengua las diferentes técnicas didácticas que se pueden experimentar en los nuevos manuales.
En una Escuela Secundaria de Nueva York se realizó otro trabajo de especial interés para nosotros, el
estudio de Ramírez y Hall (1990) donde los autores se plantean la revisión de los libros de enseñanza del español
publicados en América para su utilización como libros de texto. El análisis que Ramírez y Hall llevaron a cabo
en manuales estadounidenses incorporaba a la descripción del diseño curricular una perspectiva sociocultural y
otra sociolingüística.
María José Rueda Bernao (1994) mostró en su trabajo los resultados del primer intento de aplicación de los
mismos criterios para la evaluación de libros de texto realizados y utilizados en España para la enseñanza de ELE.
El siguiente estudio que examinaremos es el de Areizaga Orube (1995) que elabora su tesis doctoral
siguiendo en su análisis de manuales algunos de los criterios que recordaremos más adelante. Hemos tomado
como referencia en nuestro análisis algunos de esos criterios, y otros de Fernández, M. C. (2004), pues
consideramos que ofrecen una perspectiva bastante amplia y completa que un manual escolar debería reflejar.

Análisis de materiales: algunos manuales editados en España que se utilizan en Rumanía

Después de escudriñar en todo detalle el contenido de los manuales estructurales utilizados para la
enseñanza de FLE durante el período comunista hemos tomado la decisión de tomar como referencia, esta vez,
manuales de uso reciente destinados a la enseñanza de ELE. El estudio anterior representa en cierto modo la base
de este que presentamos aquí, aunque hay que mencionar desde un principio que los manuales en cuestión no
comparten muchas características. Los métodos actuales han evolucionado bastante en los últimos años y, por lo
tanto, los autores de manuales se han tenido que adaptar a los cambios.
Posteriormente a la revolución de 1989 hubo un cambio radical en todos los campos, la enseñanza de
lenguas extranjeras siendo uno de los “afectados”. Este cambio se ve reflejado tanto en los métodos empleados
como en los manuales utilizados. De la enseñanza de orientación ideológica reflejada incluso en los textos
utilizados para la enseñanza de lenguas extranjeras se dio el paso a un tipo de enseñanza más abierto, más
comunicativo. La reforma iniciada entre 1990-1994 dio lugar a numerosos cambios, incluidos los de los libros de
texto y manuales escolares. La comercialización de manuales elaborados fuera del país no fue más que un factor
importante dentro de ese proceso.
Antes de pasar a examinar los manuales escogidos conviene destacar que el objetivo final de los
diferentes tipos de análisis nunca es criticar el trabajo de los autores de manuales o materiales, sino intentar
describir en qué momento o en qué grupos resulta mejor la aplicación de un manual frente a otros.
En diferentes liceos bilingües de Rumanía, además de elaboraciones propias, se utilizan manuales
editados en España como los siguientes: ABANICO, PRISMA, ECO, SUEÑA, EL VENTILADOR, AVANCE,
CUMBRE. Los que están en cursiva representan objeto de atención en nuestro presente estudio. Además de
hacer uso de estos manuales los profesores también emplean fichas de trabajo en la elaboración de los cuales
siguen las instrucciones de la Embajada de España en Bucarest, con la cual mantienen una estrecha relación.

3
Asociación Europea de Profesores de Español.
496
 CICCRE I 2012
En cuanto a la descripción general de los manuales hemos utilizado el siguiente cuadro:

Descripción externa del material

Título
Autor/es
Datos bibliográficos
Material (impreso, sonoro, visual,
multimedia)
Descripción interna del material
Objetivos
Destreza
Nivel
Destinatario
Organización del material
Organización de cada unidad
Análisis del material
Contenidos comunicativos
Contenidos lingüísticos
Contenidos culturales
Observaciones

En cuanto al contenido, hemos seguido los siguientes criterios:

 Presencia o ausencia de la L1
 Contextualización de la lengua
 Inclusión de habilidades propias de los destinatarios a los que va dirigido
 Presencia de actividades que eliciten conocimientos de los estudiantes y que permitan la personalización
 Integración de modelos de lengua (reales, auténticos), para que el estudiantes pueda realizar cómodamente y
de manera "rentable" una actividad
 Presencia/ausencia de modelos de lengua que recojan diferentes variedades de lengua (registro formal e
informal, variantes de Hispanoamérica, etc.)
 Proporción y tratamiento de la gramática (orientación deductiva/inductiva)
 Proporción y tratamiento del léxico
 Tratamiento de la fonética y ortología
 Ejercitación formal
 Equilibrio de las cuatro destrezas
 Inclusión de materiales auténticos y su relevancia
 Integración de cuestiones socioculturales.
Hemos tomado como referencia manuales dirigidos a alumnos del curso avanzado de lengua con el
propósito de observar cómo se adapta cada manual a las exigencias del MCER.
ABANICO
Se trata de un manual destinado a alumnos del curso avanzado de español lengua extranjera que intenta
emplear todas las habilidades del alumno. Está dividido en 12 unidades. Este manual abarca más contenidos
comunicativos y lingüísticos, dejando de lado los contenidos culturales, exceptuando los casos en los cuales se
trabajan algunos aspectos literarios.
Después de esta visión general, en un análisis más detallado de las actividades se puede notar la ausencia
de la L1. Además del vocabulario utilizado en función del tema introducido también se tiene en cuenta el
contexto en el que se desarrollan las diferentes acciones. Del mismo modo, se han intentado abarcar además
varios registros. En cuanto a la inclusión de habilidades propias de los destinatarios a los que va dirigido el
manual, hay que mencionar que se trata de actividades simples de describir, dibujar etc. De vez en cuando las
497
 CICCRE I 2012
actividades se intentan personalizar para que los alumnos se sientan identificados y quieran participar. En los
ejercicios se integran modelos de lengua reales, auténticos como por ejemplo el juego o la ficha de la comisaría,
para que el estudiante pueda realizar cómodamente y de manera “rentable” las actividades. En cambio, modelos
de lengua que recojan diferentes variedades de lengua de Hispanoamérica no se encuentran más que
esporádicamente, pero aún así, otras variedades de lengua como el registro formal e informal sí que se emplean
de vez en cuando. Si centramos nuestra atención en el tratamiento de la gramática podemos especificar que ésta
se introduce de manera inductiva, igual que el léxico nuevo presentado. En cuanto a la ejercitación formal, se
hace hincapié en las explicaciones, tanto léxicas como gramaticales que resaltan porque están diseñadas en un
cuadrito de otro color. Por lo general, hay un equilibrio de las cuatro destrezas, quizá en menor proporción en lo
que atañe a la expresión escrita y también se hace uso de la interacción oral. Asimismo, se incluyen materiales
auténticos como la entrevista de radio, el juego o el carné de estudiante que se consideran relevantes para el tema
que se trabaja. Referente a las cuestiones socioculturales que se integran, destacan solo los aspectos literarios
que están relacionados con el tema tratado.
En cuanto a los temas introducidos en este manual, el número, igual que en los demás manuales, es de
doce. Sin embargo, si examinamos más detalladamente el vocabulario empleado, los tres manuales no coinciden.
ABANICO y PRISMA ponen el acento sobre la descripción física y de la personalidad, aunque el segundo
utiliza un léxico perteneciente a un registro diferente, el de la caricatura. Aún así, el tema gramatical introducido
es el mismo – el uso de los verbos SER/ESTAR. CUMBRE, a diferencia de los otros dos manuales, opta por un
léxico juvenil y un tema gramatical diferente. Lo mencionado anteriormente es solo una pequeña muestra de la
adaptación de cada manual a las exigencias del MCER. Evidentemente, por falta de espacio, no tenemos la
posibilidad de analizar en todo detalle todos los temas trabajados. En nuestro estudio solo pretendemos ofrecer
una descripción general de cada manual para que los profesores, a la hora de elegir alguno de estos manuales
para sus clases, sepan algunos aspectos que quizás, a primera vista, no se pueden observar.
PRISMA
Se trata de un manual dirigido a alumnos del nivel C1 (consolida). A diferencia del manual
anteriormente estudiado, en esta ocasión se indica el nivel conforme a las directrices del MCER, el otro
especificando solo que se trata de un curso de nivel avanzado. En la presentación del manual se enumeran
algunos de los objetivos propuestos: “el alumno aprende a….”.
La organización, desde el punto de vista formal, es muy simple: cada actividad está marcada con un
icono que indica la destreza que se va a emplear, la distribución en clase sugerida por los autores (solo, parejas,
grupos pequeños, grupo de clase).
Si miramos de forma más detallada el contenido, podemos destacar que aunque cada unidad tenga
autonomía, se recogen de vez en cuando tanto contenidos gramaticales, como léxicos y funcionales de las
unidades anteriores (retroalimentación). En cuanto a los contenidos comunicativos, podemos notar una presencia
escasa debido al número más elevado de actividades individuales presentes en este manual. Esta vez, a
diferencia del manual anterior, se les da más importancia a los aspectos socioculturales, como por ejemplo, el
humor en el mundo hispano o la diversidad cultural reflejada por medio de chistes que hablan sobre el carácter
de los vascos, catalanes, andaluces o madrileños, pero también se tienen en cuenta aspectos literarios. Se
constatan por tanto diferencias y semejanzas entre los dos manuales estudiados porque por una parte coinciden
en los contenidos gramaticales y funcionales que emplean, pero por otra difieren en los léxicos y culturales. Un
aspecto positivo, a diferencia de ABANICO, es que en este manual se fomenta el uso del diccionario, lo que nos
lleva a afirmar que el practicar los conocimientos nuevos no se acaba en el aula, sino que se intenta promoverlos
incluso fuera de clase. Si no nos referimos a los demás aspectos tratados en el otro manual es porque los dos
manuales coinciden plenamente.
CUMBRE
Se trata de un manual destinado a alumnos del nivel superior de lengua, orientado a los jóvenes.
Desde el punto de vista formal comprobamos relativamente la presencia de bastantes imágenes, igual
que en los manuales anteriormente analizados. También se incluyen algunos mapas elaborados o adaptados en
función de la actividad en la cual se emplean. Los cuadros de color, igual que en los casos anteriores, tienen el

498
 CICCRE I 2012
rol de destacar algunas explicaciones nuevas y definir diferentes partes de una misma actividad. En cuanto a la
estructura, podemos mencionar que las unidades se dividen en cuatro partes: para entender, para consolidar, para
perfeccionar, muestras de Hispanoamérica que integran, al mismo tiempo, otras actividades. Parece incluso que
la numeración de estas actividades integradas en cada parte de la unidad empezando por 1 nos podría llevar a
pensar que se trata de unidades distintas que no desempeñan el papel de crear una tarea final, como en el caso
del manual ABANICO.
A diferencia de los demás manuales, esta vez se trabajan más la comprensión escrita y oral y solamente
en pocas ocasiones las demás restantes. La estructura de los ejercicios denota claramente el método empleado
más a menudo, el estructural. Se trata de ejercicios que consisten en sustituir palabras o expresiones, en
transformar frases según el modelo o en rellenar huecos. Por tanto, la gramática y el léxico se introducen esta
vez de manera deductiva y de vez en cuando se recurre a la lengua materna.

Conclusiones
Los tres manuales estudiados se dividen en 12 unidades que compartimentan diferentes actividades y
muestran un intento de adaptación de cada manual a las exigencias del MCER. Al mismo tiempo, cada uno de
estos manuales intenta proporcionar un equilibrio de todas las destrezas, pero no siempre se obtienen resultados
positivos. Además, notamos que aunque se trate de manuales que se dirigen a alumnos del mismo nivel
(avanzado), entre los tres estudiados se destacan diferencias notables.
Si nos referimos a los manuales de francés analizados en el estudio anterior, podemos mencionar que
éstos y los analizados en el presente estudio no comparten muchas características. Los manuales de francés
utilizados durante el período comunista se basaban casi de manera exclusiva en el uso del método estructural,
adoptando por tanto un tratamiento diferente de la gramática y el vocabulario. En cambio, los manuales de ELE
emplean más el método comunicativo y el enfoque por tareas adoptando por lo general un tratamiento inductivo
de la gramática y el vocabulario.

Bibliografía:
Areizaga Orube, E., Dos décadas de enseñanza del español como lengua extranjera a adultos en sus materiales. Tesis
doctoral (PhD). Universidad del País Vasco, Facultad de Filosofía y Ciencias de la Educación, 1995.
Ezquerra, R., Análisis de métodos para la enseñanza del español, Boletín de AEPE 11, 1974, pp. 31-46. Véase también
Ezquerra, R., Notas para un análisis formal de los ejercicios estructurales, Español Actual 26, 1974 pp. 26-32.
Fernández, M. C., “Principios y criterios para el análisis de materiales didácticos”, en Vademécum para la formación de
profesores. Enseñar español como segunda lengua (L2) / lengua extranjera (LE), Sánchez Lobato, J. y Santos
Gargallo, I. (Dirs.), Madrid, SGEL, 2004, pp. 715-734.
Ministerio de Educación y Ciencia, El mundo estudia español, 2006, p.343.
Ramírez, A. G. y Hall, J. K.., “Language and Culture in Secondary Level Spanish Textbooks”, in The Modern Language
Journal 7 4, 1, 1990, pp. 4 8 - 6 5.
Rueda Bernao, M. J. “Análisis de cuatro manuales para la enseñanza de español lengua extranjera”, in Revista de Estudios
de Adquisición de la Lengua Española (REALE), 2, 1994, pp. 74-114.

499
 CICCRE I 2012

Luminiţa VLEJA Diálogo ficcional y mímesis de la oralidad en La consagración

(Universidad de Oeste, de la primavera y su traducción al rumano1
Timişoara)

Abstract: Fictional Dialogue and Feigned Orality in La consagración de la primavera and its Romanian Translation.
The construction of orality in fictional texts and its translation are indeed important aspects which did not receive as much
attention as they should have. The study of feigned orality in the original text and in its versions in other languages may
provide interesting explanations regarding the mechanisms that create them, which favours a much clearer vision of the
text’s structure, of its stylistic convergences or divergences and their possible consequences in a macro-textual level. The
aim of the present paper is to analyse the elements that constitute the illusion of orality as means of communication,
especially those that form the fictional dialogue, in the novel La consagración de la primavera (The Rite of Spring) and its
Romanian translation. We study and compare some of the strategies and solutions adopted by the author and the translator,
solution which are mainly characterized by the desire to reduce the distance between the writer, his characters and the
reader. We have placed emphasis on the phonetic, graphic and semantic resources and evidence, on a few morphosyntactic
aspects, on the markedly oral and colloquial language, in its transfer to the target language.

Keywords: feigned orality, translation, novel, Spanish, Romanian

Resumen: La construcción de la oralidad en los textos ficcionales y su traducción son importantes y no han recibido toda la
atención que merecerían. El estudio de la oralidad fingida en un texto original y en sus versiones en otras lenguas puede
proporcionar explicaciones interesantes sobre los mecanismos que la crean, permite ofrecer una visión más clara de la
estructura de cada texto, las convergencias/divergencias estilísticas entre ellos y las posibles consecuencias a nivel
macrotextual. El objetivo del presente trabajo es analizar los elementos que constituyen la ilusión de la oralidad como tipo
de comunicación, especialmente los que configuran el diálogo ficcional, en la novela La consagración de la primavera y en
su traducción al rumano. Estudiaremos y compararemos algunas estrategias y soluciones adoptadas por el autor y el
traductor, soluciones que se caracterizan principalmente por el deseo de reducir la distancia entre el escritor, sus personajes
y el lector. Haremos especial hincapié en los recursos e indicios fonéticos, gráficos y semánticos, en algunos aspectos
morfosintácticos, en el lenguaje marcadamente oral y coloquial, en su transferencia a la lengua meta.

Palabras clave: oralidad fingida, traducción, novela, español, rumano

Tal vez no resulte ocioso en estos tiempos aleccionar sobre la

utilidad de volver a unir los estudios lingüísticos y literarios, de
recordar y retomar el llamamiento de R. Jakobson a la solidaridad que
debe existir entre el lingüista y el literato.
(José Manuel González Calvo, I Coloquio Comunicación y
cultura en la Romania europea, Timişoara, 15-16 de junio de 2012)

Introducción
En el presente trabajo nos proponemos analizar los elementos y los mecanismos que constituyen la
ilusión de la oralidad como tipo de comunicación, especialmente los que configuran el diálogo ficcional, en la
novela La consagración de la primavera y en su traducción al rumano. El principal problema nos parece ser el
de la naturaleza de las particularidades del estilo de su autor, uno de los novelistas más originales de su época.

1
Este artículo se inscribe en el marco del grupo de investigación FFI2010-16783 La traducción del diálogo ficcional. Textos
literarios y textos multimodales TRADIF (subprograma FILO, 2010-2013).
500
 CICCRE I 2012
Nos cuestionamos cómo y en qué medida estas particularidades son factores relevantes para causar la impresión
de oralidad para luego comparar algunos fragmentos de la novela con la traducción al rumano.
Alejo Carpentier (1904-1980), el escritor cubano ampliamente conocido por el estilo barroco de sus
escritos, tiene entre sus obras más famosas El reino de este mundo (1949), cuyo tema central es la revolución
haitiana, obra considerada por muchos comentaristas como la novela iniciadora de la corriente llamada “lo real
maravilloso”. Los pasos perdidos (1953) es el diario ficticio de un músico cubano en el Amazonas, que intenta
definir la relación real entre España y América, Concierto Barroco (1974), una novela en la que muestra sus
visiones acerca de la mezcla de culturas en Hispanoamérica. El recurso del método (1974) es un libro considerado
como la historia de la destrucción de un mundo, mientras que La consagración de la primavera (1978) es un
amplio fresco histórico del siglo pasado, con sus luchas por la libertad, una crónica del triunfo en Cuba de un nuevo
mito, con los trastornos inherentes y los desajustes entre el tiempo del hombre y el tiempo histórico.
Como narrador, Alejo Carpentier contribuyó notablemente en la renovación de la técnica literaria del siglo
XX, sobre todo en el periodo del “boom” de la literatura latinoamericana, siendo entre los primeros que introdujo el
término de “lo real maravilloso” y el neobarroco. Su estilo particular incorpora nuevas dimensiones de la imaginación
para recrear la realidad, lo que influyó en la técnica literaria de sus contemporáneos y continuadores. No es de
extrañar pues que, al igual que en la novela Tres tristes tigres Guillermo de Cabrera Infante2, otro representante
famoso de la literatura latinoamericana moderna, Carpentier empiece su novela La consagración de la primavera por
una cita de Lewis Carol (Alicia en el país de las maravillas). Tanto Carpentier como Cabrera Infante rompen en
ambas novelas con la tradición narrativa según la cual se nos presenta un texto lineal para introducirnos en un texto
cuyas estrategias narrativas y lingüísticas adoptadas tienen efecto de sorpresa o de extrañamiento.

Mímesis de la oralidad
La conversación realizada en forma de diálogo o como monólogo nos da la sensación de oír en el texto
de la novela una voz hablada. Sin embargo, para que la conversación pueda cobrar vida en el texto escrito, es
necesario que las frases resulten cargadas de efectos dramáticos. Estos efectos se producen entrelazando las
palabras con el tono de la voz hablada. La habilidad del autor consta precisamente en saber incorporar en las
palabras escritas imágenes acústicas que estimulen “la imaginación de la oreja”, a través de un juego, mental y
concreto a la vez, que actúe sobre un plano físico, la página y los diversos planos mentales de la memoria, la
imaginación, el pensamiento, tal como opinaba Guillermo Cabrera Infante en la entrevista citada (véase nota 2).
Ya no hace falta referirnos a las carencias de la gramática tradicional para la explicación y el análisis del
discurso oral. Sin embargo, en los campos de la lingüística y de la pragmática existen actualmente aportaciones
que ayudan a esclarecer cuestiones sobre las relaciones entre oralidad y escritura. El carácter marcadamente
filológico de los estudios lingüísticos anteriores explica por qué hasta no hace mucho las diferencias entre lo
hablado y lo escrito no hayan sido objeto de especial atención. En la época moderna, en las comunidades en que
la cultura ha estado estrechamente vinculada a las manifestaciones escritas, las conexiones entre estas y las
orales han sido cada vez más intensas y con modificaciones notables que se están produciendo en las relaciones
entre la oralidad y la escritura. La dicotomía medial (el canal fónico-auditivo frente al gráfico, visual) se
encuentra permanentemente determinada por “una única escala, pluriparamétrica, gradual y cambiante” 3. Las
elecciones idiomáticas que, según su competencia, lleva a cabo cada usuario, tienen que ver más con el grado de

2
Guillermo Cabrera Infante decía en una entrevista suya: “Para mí la literatura es un juego, un juego complicado, mental y
concreto a la vez, que actúa sobre un plano físico, la página y los diversos planos mentales de la memoria, la imaginación, el
pensamiento, no muy lejano del ajedrez, pero sin las connotaciones del juego-ciencia que muchos se empeñan en otorgar al
ajedrez, como una forma de diversión y de ensimismamiento a un tiempo. (Susanne M. Cadera, “La oralidad fingida del monólogo
de Magdalena Cruz en Tres tristes tigres de Guillermo Cabrera Infante y su traducción al alemán e inglés”, en Grenzgänge.
Beiträge zu einer modernen Romanistik, Leipzig, Leipziger Universitätsverlag, 2008, p. 58).
3
En estos términos de Koch/Oesterreicher analiza Antonio Narbona Jiménez la oralidad y la comunicación de la inmediatez en su
estudio “Sintaxis de la escritura de lo oral en los diálogos del Quijote”, en CORTÉS RODRÍGUEZ, L., BAÑÓN HERNANDEZ,
A. M., ESPEJO MURIEL, Ma del Mar, MUÑÍO VALVERDE, J.L. (coords.), Discurso y oralidad. Homenaje al profesor José
Jesus de Bustos Tovar, Madrid, Arco Libros, 2008, pp. 65-110.
501
 CICCRE I 2012
connivencia o complicidad entre él y sus interlocutores o receptores y con los factores y circunstancias de cada
tipo de situación de comunicación, que con el hecho de expresarse a través de un medio u otro.
La oralización del texto de la novela muestra un tipo mimético de representación, el escritor tratando de imitar
de hecho los rasgos universales de la lengua hablada. Estos rasgos son las
“características que no dependen de una lengua específica, sino que son comunes a todas o casi todas las lenguas
conocidas. Estos rasgos se sitúan en el nivel lingüístico, léxico y pragmático de cualquier enunciado. Entre las
características principales destacan, por ejemplo:
-la simplicidad expresiva con frases incompletas o interrumpidas, o la menor ocurrencia de frases subordinadas;
- el mayor número de redundancias, como la repetición de palabras, oraciones o partes de oraciones;
- el mayor número de palabras passe-partout o de partículas, y el uso de un vocabulario general y simple o de
regionalismos y/o coloquialismos;
- la libre alternancia de la toma de palabra (free turn-taking) y la ausencia de temas fijos, la presencia de preguntas
confirmativas o aclarativas, la presencia de vacilaciones (hesitation phenomena);
- presencia de rasgos suprasegmentales, como la entonación, el ritmo, las pausas o la melodía y elementos
parasegmentales, como la mímica, los gestos o las posturas corporales.” 4
En la novela La consagración de la primavera Carpentier ingenia varios recursos para fingir rasgos
universales de la lengua hablada, entre los cuales destacan la abundancia repetitiva del conector y, la simplicidad
sintáctica, la falta de párrafos, la abundancia de comas, etc., recursos empleados también por el traductor al
rumano en sus procedimientos traslativos.
En cuanto a la sintaxis, hay autores que opinan que pese a reconocerse su superior relevancia, ella ha
pesado menos en la caracterización de los estilos y para determinar la oralización de un texto que la fonética, el
léxico, los giros y modismos empleados.5
En La consagración de la primavera los nexos sintácticos son simples, como es lógico en un texto que
aspira a reproducir el habla de los personajes en situaciones de confianza, familiaridad, intimidad o camaradería.
Encontramos, por tanto, una serie de oraciones coordinadas o yuxtapuestas paratácticamente, oraciones largas
concebidas para dar mayor respiro al discurso. El polisíndeton, rasgo de soltura sintáctica, es un mecanismo
sintáctico claramente vinculado a la distancia comunicativa que acentúa el verismo del relato y aumenta el efecto
de la oralización:
(1) Y hay mujeres de blusas claras que se arriman a las tranqueras de la vía para mirar de cerca la
extraña humanidad que parece menospreciar esta paz, esta dicha de quienes confían en el día de hoy y en el
amanecer de mañana para permanecer en lo mismo, para seguir viviendo en luz y antojos –segura la cuenta
de ahorros, segura la sombra del árbol, seguras la anchoa, y la oliva, y la hogaza tibia, y las gambas
enjoyadas de perejil, y la carne marcada por la parrilla, y el hojaldre que se rompe bajo el diente, y la
crema que se desborda…Y, la obsesión del poema harto sabido…Y la locomotora vieja, chirriante,
renqueante, que penetra en la noche del túnel. (CP: 12)
Şi femei cu bluze deschise la culoare ce se adună la porţile dinspre stradă ca să privească de
aproape ciudata omenire ce pare că dispreţuieşte această pace, această fericire a celor ce se încred în ziua
de azi şi în răsăritul de mâine pentru a rămâne aceiaşi, pentru a continua să trăiască în lumină şi dorinţi –
cont sigur la bancă, umbra copacului sigură, sigure hamsiile, măslinele, pâinea caldă şi creveţii garnisiţi
cu pătrunjel, şi carnea vârstată de grătar, şi plăcinta ce se topeşte în gură, şi smântâna ce se revarsă …Şi
obsesia poemului prea bine cunoscut…Şi locomotiva veche , ce ţiuie şi se târăşte pătrunzând în noaptea
tunelului. (RP: 11)
El texto está vertebrado y a veces encabezado por la conjunción copulativa y, propia de la lengua oral:

4
Susanne M. Cadera, op. cit., p. 68-69.
5
Véase, por ejemplo, Antonio Narbona Jiménez, op. cit., p. 66 y Jenny Brumme (ed.), La oralidad fingida: descripción y
traducción. Teatro, cómic y medios audiovisuales, Iberoamericana/Vervuert Verlag, Madrid/Frankfurt am Main, 2008, p. 29.
Según Brumme, hacen falta más estudios para seguir defendiendo que la simplicidad sintáctica constituye un rasgo de oralidad,
mientras que la complejidad sintáctica es exclusivamente atribuible a la escritura.

502
 CICCRE I 2012
(2) …Y empezaron, para mí, los tiempos de una extraña soledad acompañada –soledad rodeada
de gente…Y contemplando lo vivido hasta aquí, lo veía como episodios, peripecias, tránsitos de un
“tiempo anterior”…
Y ese “viejo Enrique”, que parecía haber visto tantísimas cosas, allá, en Europa…. (CP: 197)
…Şi au început pentru mine vremurile unei ciudate singurătăţi în tovărăşie – singurătate înconjurată de
oameni… Şi, contemplându-mi viaţa de până acum, o vedeam sub forma unor episoade, peripeţii, perioade
ale unui “timp anterior”… Şi acest “bătrân Enrique” ce părea că a văzut atâtea lucruri, acolo în Europa…
(RP: 270)
En realidad el intenso uso de la conjunción copulativa representa, a lo largo de la novela, un calculado y
elaborado esfuerzo retórico. Este procedimiento puede ser de mucha relevancia, porque restituye incluso la
sensación del ritmo de las frases. Así, el texto escrito llega a ser “oído” por el lector:
(3) El suelo. A ras del suelo. Hasta ahora solo he vivido a ras del suelo, mirando al suelo -
1…2…3…-, atenta al suelo -1 yyyy 2 yyy 3…-, uniendo el suelo que va de mi impulso, de la volición
de mi ser, de la rotación, del girar sobre mí misma… (CP: 9)
Podeaua. Foarte aproape de podea. Până acum am trăit doar foarte aproape de podea, privind podeaua –
1…2…3… -, atentă la podea – 1 şiií 2 şiií 3 -, unind podeaua ce porneşte dinimpulsul meu, din actul de
voinţă al fiinţe imele, din rotire, din învârtirea înjurul propriei mele persoane… (RP: 7)
Los elementos prosódicos (entonación, acento y pausas) funcionan en la lengua oral como organizadores
del discurso. Para crear la sensación de oralidad en el texto escrito es necesario insertar y fragmentar el sentido
del sonido, con sus estructuras y acentos métricos y el ritmo regular, sugerir el tono de la voz y la prosodia. Al
ser un rasgo ausente en la escritura, Carpentier recurre, además de la puntuación, al uso de los conectores para la
organización coherente del discurso. A lo largo de la novela hay, pues, varios fragmentos en los cuales se
acentúa el desarrollo fluido o entrecortado, casi musical de las oraciones coordinadas por el conector y:
(4) Madame Christine ritmaba nuestros movimientos con palmadas, o bien con la voz……yyy 4…
contando: 1, 2, 3, y también 1 yyy 2 yyy 3; 1, 2, 3, 4 y también 1 yyy 2 yyy 3 yyy 4…; (CP: 194).
Madame Christine marca mişcările noastre bătând din palme, sau numărând, cu glas tare: 1, 2, 3, şi
iarăşi 1 şiií 2 şiií 3; 1, 2, 3, 4 şi iarăşi 1 şiií 2 şiií 3 şiií 4…; (RP: 266).
Las opiniones sobre la mimesis de la realidad o de la oralidad, aunque se trate de las incluidas en las
teorías y las prácticas literarias de dos autores cubanos, pueden distar considerablemente si nos referimos a una
época anterior. Por ejemplo, José Martí (1853-1895), ya no en la juventud, sino en la madurez, al bocetar un
posible prólogo para su única novela, escribía: “El autor, avergonzado, pide excusa. Ya él sabe bien por dónde
va, profunda como un bisturí y útil como un médico, la novela moderna. El género no le place, sin embargo,
porque hay mucho que fingir en él, y los goces de la creación artística no compensan el dolor de moverse en una
ficción prolongada; con diálogos que nunca se han oído, entre personas que no han vivido jamás”6.
Cabe destacar, sin embargo, que la mimesis de la oralidad, vista a la luz de los estudios más recientes,
permite ofrecer una visión más clara de la estructura textual analizada. A nivel macrotextual, a la hora de
traducir el texto de origen, pueden aparecer divergencias estilísticas, semánticas, posibles pérdidas, etc. que
modifican en parte el efecto original y su percepción por parte del lector.

Diálogo ficcional y su traducción

En La consagración de la primavera el elemento hablado tiene mucha importancia y es lógico que se
imponga como primer paso al empezar el análisis para describir la relación que se establece entre los recursos
utilizados por Alejo Carpentier para la recreación de la oralidad. La viveza de los intercambios dialogados
emana de recursos como las exclamaciones, interrogaciones más o menos retóricas, imprecaciones. El lenguaje
de la novela se caracteriza por su permanente tensión, por el suspense incesante de la trama.
Es cosa consabida que el uso oral espontáneo e informal se caracteriza por una articulación de las
palabras más relajada: se omiten sonidos, algunos enunciados son incompletos, hay cambios en el timbre de las
vocales, etc. En su ejercicio de simular la forma de hablar de sus personajes, Alejo Carpentier intenta restituir

6
José Martí, Letras fieras, La Habana, Editorial Letras Cubanas, p. 15.
503
 CICCRE I 2012
gráficamente estas características y reconstruye constantemente la sensación sonora de la entonación de las
frases, creando un efecto de autenticidad: puntuación, guiones, paréntesis que insertan comentarios o sugieren
alguna imagen o idea del hablante.
Las enumeraciones y reiteraciones contribuyen plenamente a la creación de la impresión de oralidad:
(5) Aunque mi trabajo, mi vocación, mi oficio, era el de estar a ras del suelo, atenta al metrónomo, al
ritmo machacón y falso del pianista de ensayos, y a las voces de: 1 y 2 y 3, 1 yyy 2 yyyy 3, yyyyy 4…del
maestro de baile, era una intelectual y las intelectuales no han de pensar en creyones de labios, arreboles, y
otros atufos de mujercillas frívolas y burguesas, de las de bridge, mah-jong y canasta… (CP: 42)
Deşi munca mea, vocaţia mea, meseria mea era să fiu foarte aproape de podea, atentă la
metronom, la ritmul obsedant şi fals al pianistului corepetitor, şi la strigătele de 1 şi 2 şi 3, 1 şiií 2 şiií 3,
şiií 4…ale maestrului de balet, eram o intelectuală şi intelectualele nu trebuie să se gândească la rujuri
de buze, farduri şi alte nimicuri de femeiuşti frivole şi burgheze, care se ocupă de bridge, mah-jong şi
canastă…(RP: 54)
El procedimiento traslativo coincide en ambas lenguas y el lenguaje de los personajes es igual de
marcado. En general en la novela La consagración de la primavera no hay acentos peculiares, no detectamos
marcaciones diastáticas ni diatópicas en la pronunciación de las palabras:
(6) “Concentración… Concentración… No dejarlo todo al cuerpo…1, 2, 3, 4…1 yyy 2 yyy 3 yyy
4… Bien”…”Aaaaasí”… “Otra vez”… “Aaaaasí”… “Descanso” (Y pasaban los meses)… Barras,
barras, barras. Y descanso… Y caen las hojas del calendario, y algunas empiezan a tener gracia y
soltura, sobre todo cuando, devueltas a casa, solas, se dan a remedar algún paso de Giselle, Raymonda o
La fille mal gardeé, tal como lo vieron en el Gran Teatro Imperial…Pero Madame Christine no quiere
saber de tales impaciencias nuestras… (CP: 195)
“Concentrare… Concentrare… Nu lăsaţi totul Aaaaaaaşá”… “Pauză”. (Şi lunile treceau…) Bară,
bară, bară. Şi pauză. Şi cad filele calendarului, şi câteva încep să aibă graţie şi dezinvoltură, mai ales când,
întoarse acasă, singure, încearcă să imite anumite poziţii…1, 2, 3, 4…1 şiii 2 şiii 3 şiii
4…Bine”…”Aaaaaaaşá”…Încă o dată…” pasul din Giselle, Raymonda sau La fille mal gardée, aşa cum au
văzut la Marele Teatru Imperial…Dar Madame Christine nu vrea să audă de nerăbdarea noastră… (RP: 268)
Las informaciones acerca de la pronunciación de los personajes también contribuyen a la sensación de
oralidad, el autor indicando él mismo, en letras itálicas o entre paréntesis, las respectivas informaciones:
(7) -“¡Magnífico! El deseo de eso es el mejor indicio de curación. Cuando vemos que un ex herido
se levanta a la mañana, se baña solo, se afeita, busca brillantina para peinarse, se pone la camisa mejor
planchada, y sale a caminar por la costa buscando no sé qué –y se le van los ojos tras el primer par de
tetas que le sale al paso- sabemos que está curado (CP: 131-132)
-“¡Magnífico! El deseo de eso es el mejor indicio de curación. Cuando vemos que un ex herido
se levanta a la mañana, se baña solo, se afeita, busca brillantina para peinarse, se pone la camisa mejor
planchada, y sale a caminar por la costa buscando no sé qué … (CP: 131).
(8) Pero Madame Christine no quiere saber de tales impaciencias nuestras… “La técnica (la tech-
nik, pronuncia ella), antes que nada: hay que trabajar, trabajar, trabajar, y dejar de imitar a las estrellas,
que están ustedes muy verdes, todavía, para eso…” (CP: 195)
Dar Madame Christine nu vrea să audă de nerăbdarea noastră…”Tehnica (la teh-nik, pronunţă
ea), înainte de toate: trebuie să lucraţi, să lucraţi, să lucraţi, şi să nu mai imitaţi stelele, că sunteţi încă
prea fragede pentru aşa ceva… (RP: 268)
Otro aspecto de la oralidad fingida en la novela es, de vez en cuando, el uso de algunas interjecciones,
imprecaciones, tacos o insultos, recursos que le dan espontaneidad e inmediatez comunicativa En el plano léxico
se manipulan, en el tono exaltado de algunos personajes, intervenciones vulgares, lo que logra plasmar el
dinamismo de una conversación oral:
(9) Cierto día, José Antonio, un compañero de estudios muy atraído por las artes plásticas, y que a
ratos dibujaba con suma habilidad, atreviéndose ya con la “gouache”, al ser traído por mí a la casa, había
resumido su impresión ante aquella gran pintura española con un “¡Qué mierda!”, cuyo eco giró por tres
veces en el alto deambulatorio de la rotonda. (CP: 43)

504
 CICCRE I 2012
Într-o zi, José Antonio, un coleg de facultate foarte preocupat de artele plastice, şi care, în
timpul liber desena cu deosebită pricepere, îndrăznind să lucreze şi guaşe, adus acasă de mine, îşi
rezumase impresiile în faţa acelei mari picturi spaniole într-un “Ce căcat!”, al cărui ecou se rostogolise
de trei ori în înaltul rotondei. (RP: 56)
Como era de esperar, se ha traducido en todos los casos por construcciones equivalentes, las soluciones
adoptadas recogiendo como característicos de la lengua hablada los mismos parámetros que ayudan a sugerir el
estado de ánimo (la relajación, irritación, obstinación, etc.) enmarcado en el habla de los protagonistas de la novela.

Conclusión
A través de la comparación de la traducción al rumano de la novela cubana La consagración de la
primavera de Alejo Carpentier con el texto original nos hemos acercado a la estructura y la esencia de los
recursos adoptados para fingir rasgos universales de la lengua hablada. Por otro lado hemos observado las
posibilidades y dificultades de la traducción de la oralidad fingida en este texto literario. Entre los citados
recursos destacan la simplicidad sintáctica, la abundancia repetitiva del conector ‘y’, frases interrumpidas por
verbos dicendi (decía, gemía, CP: 204; ziceam, spunea, suspina, RP: 279).
La sensación de oralidad no reside tanto en la imitación que los personajes hacen del habla real como en
la capacidad del autor para hacerlos reales mediante diálogos dramáticos apropiados a los mismos. El margen de
maniobra a la hora de acoger rastros de la oralidad es mayor en la novela de Carpentier que en otros géneros o
clases de discursos.
La traducción al rumano refleja de una manera muy lograda la composición del texto original. La técnica
narrativa de Carpentier, ingeniada con claros guiños a la oralidad, se ha restituido fielmente en la traducción al
rumano, el traductor intentando seguir formalmente el texto original en cuanto esto fuera posible. La traducción
rumana, vista en su globalidad, es capaz de inspirar el dinamismo de una conversación oral y el tono exaltado
que se percibe en el texto original.
Muchos traductores confiesan ver la traducción como una reescritura, una obra propia, otro texto, tal
como es la intención del traductor. Desde la perspectiva de la traducción, la novela hispanoamericana en general
presenta ciertas características que la hacen especialmente interesante y Dan Munteanu Colán, el traductor
rumano, lo demuestra plenamente con cada traducción publicada.
Al explorar en su novela la compleja relación entre la memoria y el tiempo, entre la verdad y la
subjetividad humana, Carpentier rechaza el realismo empobrecedor, amputado, del cual hablaba el poeta José
Martí. Aquel rechazo por Carpentier de un realismo procustiano lo preparó para la práctica de un realismo
creador, de alto vuelo, “lo real maravilloso”, donde la oralidad fingida ocupa un lugar aparte.
Esperamos que las observaciones aducidas en el presente artículo puedan enriquecer las perspectivas de
la percepción y del análisis de la oralidad fingida. La comparación del texto original con su traducción revela las
diferencias de los distintos sistemas lingüísticos y las dificultades de la traducción de la oralidad fingida en un
texto literario.

Bibliografía
Andujar, Gemma& Brumme, Jenny (eds.), Construir, deconstruir y reconstruir. Mímesis y traducción de la oralidad y la
afectividad, Frank &Timme, Berlin, 2010.
Ballard, Michel (ed.), Oralité et traduction, Arras, Artois Presses Université, 2001.
Blanche-Benveniste, Cl., Estudios lingüísticos sobre la relación entre oralidad y escritura, Barcelona, Gedisa, 1998.
Briz Gómez, Antonio, El español coloquial en la conversación. Esbozo de pragmagramática, Barcelona, Ariel, 1998.
Briz, Antonio & GRUPO [Link]., ¿Cómo se comenta un texto coloquial?, Barcelona, Ariel, 2004.
Brumme, Jenny (ed.), La oralidad fingida: descripción y traducción. Teatro, cómic y medios audiovisuales,
Iberoamericana/Vervuert Verlag, Madrid/Frankfurt am Main, 2008.
Brumme, Jenny& Resinger Hildegard (eds.), La oralidad fingida: obras literarias. Descripción y traducción,
Iberoamericana/Vervuert Verlag, Madrid/Frankfurt am Main, 2008.

505
 CICCRE I 2012
Bustos Tovar, J.J. de, “La imbricacion de la oralidad en la escritura como técnica del discurso narrativo”, en Th. Kotschi,
W. Oesterreicher & K. Zimmermann (eds.), El español hablado y la cultura oral en España e Hispanoamérica,
Frankfurt/Madrid, p. 359-374, 1996.
Cadera, Susanne M., “La oralidad fingida del monólogo de Magdalena Cruz en “Tres tristes tigres” de Guillermo Cabrera
Infante y su traducción al alemán e inglés”, en Grenzgänge. Beiträge zu einer modernen Romanistik, Leipzig, Leipziger
Universitätsverlag, 2008, pp.57-82.
Calsamiglia Blancafort, Helena &Tusón Valls, Amparo, Las cosas del decir, Barcelona, Ariel Lingüística, 2007.
Caracostea, Dumitru, Expresivitatea limbii române, Iaşi, Polirom, 2000.
Guţu Romalo, Valeria (coord.), Gramatica limbii române, vol. II, Enunţul, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2005.
Koch, Peter & Oesterreicher, Wolf, Lengua hablada en la Romania: español, francés, italiano, Madrid, Gredos, 2007.
Lungu-Badea, Georgiana, Mic dicţionar de termeni utilizaţi în teoría, practica şi didáctica traducerii, Timişoara, Editura
Universităţii de Vest, 2008.
Narbona Jiménez, Antonio, “Sintaxis de la escritura de lo oral en los diálogos del Quijote”, en Cortés Rodríguez, L., Bañón
Hernandez, A. M., Espejo Muriel, Ma del Mar, Muñío Valverde, J.L. (coords.), Discurso y oralidad. Homenaje al
profesor José Jesus de Bustos Tovar, Madrid, Arco Libros, 2008, pp. 65-110.
RAE, Diccionario de la lengua española, Madrid, Espasa Calpe, 1992.
Vleja, Luminiţa, “Marcas de oralidad en El molino afortunado de Ioan Slavici”, en Montserrat Cunillera&Hildegard
Resinger (eds.), Implicación emocional y oralidad en la traducción literaria, Berlin, Frank &Timme, 2011, pp. 75-89.
(TRANSÜD ArbeitenzurTheorie und Praxis des Übersetzens und Dolmetschens, vol. 36).
Vleja, Luminiţa, Breves observaciones sobre el diálogo ficcional en La consagración de la primavera, en “Filologie şi
bibliologie. Studii”, volum coordonat de Georghe Chivu, Alexandru Gafton, Adina Chirilă, Timişoara, Editura
Universităţii de Vest, 2011, pp. 383-390.
Vleja, Luminiţa, La consagración de la primavera entre espejos paralelos: la traducción del diálogo ficcional, en
“Colindancias”, Revista de la Red Regional de Hispanistas de Hungría, Rumanía y Serbia, no.3, 2012, Timişoara,
Editura Universităţii de Vest, pp. 35-46.

Corpus
CP = Carpentier, Alejo, La consagración de la primavera, La Habana, Editorial Letras Cubanas, 1987.
RP = Carpentier, Alejo, Ritualul primăverii. Traducere şi note de Dan Munteanu Colán, Bucureşti, Editura Leda, Grupul
Editorial Corint, 2005.

506
Volum apărut cu sprijinul:

Embajada de España en Bucarest Sindicatului „Universitas Timisiensis”

Aleea Alexandru, 43, sector 1 Universitatea de Vest din Timișoara
Bucarest, 011822 Bd. Vasile Pârvan nr. 4, cam. 022

Coperta și design: Călin Timoc

Info: [Link]
Mail: colocviulint_uvtpoli@[Link]

Descrierea CIP:

QVAESTIONES ROMANICAE
Lucrările Colocviului internațional Comunicare și cultură în
Romania europeană, ediția I, (15 -16 iunie 2012, Timișoara) ,
Szeged: JATEPRESS, 2012

ISBN ///////////////////

Pregătirea pentru tipar a volumului s-a realizat cu sprijinul

Centrului de scriere academică şi profesională, Universitatea de Vest din Timişoara
– Center for Academic and Professional Writting, West University Timişoara

Responsabilitatea privind conţinutul ştiinţific al materialelor revine în întregime autorilor.