Clasicism

 curent literar artistic ce apare în Franţa, între sec. al XVII-lea- sec. al XIX-lea
 reprezentanţi: Corneille, Racine, Mollire, Boileau, La Fontaine, La Bruyere
 în literatura română se manifestă în perioada veche la Dimitrie Cantemir și Miron
Costin (prin construcția frezelor specific latină) în perioada pașoptistă (în simbioză cu
romantismul) la V. Alecsandri (pasteluri, Fântâna Blanduziei), Al. Odobescu, Grigore
Alexandrescu (meditații, satire, fabule), Bolintineanu, B.P. Mumuleanu, Asachi,
Barițiu dar și mai târziu în operele lui M. Eminescu (Scrisori, perfecținea formei
poeziei), I. Creanga, I.L. Caragiale, I. Slavici (construcția personajelor), Titu
Maiorescu, Ion Pillat, L. Blaga, Călinescu, Șt. A. Doinaș. Majoritatea acestor scriitori
dar și intelectualii contemporani lor s-au format sub egida modelului clasic prezent
în școlile din București, Iași, Blaj.
 programul estetic al clasicismului a fost exprimat de Boileau în „ Arta poetică”
inspirat din Aristotel
 clasicismul reînvie valorile literaturii antice (în special grecești), considerate idealuri
de echilibru și armonie și are ca scop modelarea individului astfel ca el sa atingă
idealul frumuseții morale
 la noi clasicii iau formele și modelele antice și le adaptează pentru a exprima idealuri
ale vremii lor ca de exemplu formarea statului național unitar român
Trăsături:
 accentul pus pe raţionalitate (chiar şi în artă) în dauna pasiunii
 cultivă legile armoniei, echilibrului, simetriei
 personajele sunt construite ca eroi ideali, funcționând ca modele pentru societate
 ele sunt animate de principii morale ferme (cinste, prietenie, adevăr, patriotism etc.)
 sunt strâns legate de stat, datoria cetățenească fiind mai presus de sentimentele
personale
 puritatea genurilor şi a speciilor ( neamestecul lor)
 speciile utilizate (imn, odă, poem epic, tragedie) erau socotite specii superioare ale
literaturii dar și poezii cu formă fixă (sonet, rondel, glosă etc.)
  în tragedie (specie dramatică specifică perioadei antice) se respectă regula celor trei
unităţi: (timp- 24 h, spaţiu – decor unic, acţiune – un singur conflict)
 stilul este caracterizat de simplitate și veridicitate
 are în prim planul reflectării aristocrația ca și clasă socială

DEFINIŢIE
1) Fabula este o operă epică , în versuri sau proză , în care prin intermediul
unor necuvântătoare personificate se prezintă defecte omeneşti , cu scopul
de a fi îndreptate.

2)Fabula este o specie a genului epic , în versuri sau în proză , în care

persoanajele sunt animale , plante sau obiecte puse în situaţii omeneşti prin
intermediu cărora autorul satirează vicii şi defecte cu scopul de a le întrepta.

TRĂSĂTURI
-se foloseşte alegoria;
-la sfârşit este o morală;
-cuprinde o naraţiune propriu-zisă;
-are un conflict puternic urmat de un deznodământ imediat;
-acţiunea fabulei este redusă , prin urmare nu conţine toate momentele
dubiectului;
-apar naraţiunea şi dialogul , cel din urmă având rolul de a dinamiza acţiunea
, care astfel devine concisă;
-modul de expunere dominant este dialogul;
-descrierea are un rol secundar în prezentarea personajelor , de multe ori
fiind inexistentă;
-morala are în fabulă cea mai mare importanţă;
-morala poate fi explicită sau implicită;
-morala explicită se află în text , aşezată fie la început , fie la sfârşitul
naraţiunii , sub forma a câtorva versuri;
-morala implicită trebuie dedusă de către cititor din întâmplarea relatată.

Dintre scriitorii români care au abordat această specie literară , amintim pe

Alecu Donici , Anton Pann , Grigore Alexandrescu , George Topârceanu şi
Tudor Arghezi.

Preromantismul
Inainte de a se cristaliza intr-un curent, miscarea romantica a fost
pregatita de o literatura de tranzitie, cunoscuta sub numele de
preromantism care, desi pe planul teoriei estetice ramane tributara
clasicismului, anunta cateva din temele si mijloacele expresive specifice unui
nou curent. Preromanticii englezi, Edward Young (Noptile), Thomas Gray
(Elegie asupra unui cimitir de tara), James Thomson (Anotimpurile), J.
Macpherson (Poemele ossianice) si Thomas Percy introduc in literatura
motivul noptii, al ruinelor si cimitirelor, poezia rurarului si a naturii,
comuniunea dintre starile sufletesti si schimbarile naturii.
Noua directie estetica este consolidata in egala masura de
preromantismul german numit Sturm und Drang (Furtuna si avant - dupa o
drama cu eroi pasionali a lui Klinger) la care adera o paleta larga de scriitori:
poetii Schubart, Bürger, Mattias Claudius, apoi Goethe si Schiller prin
operele lor din tinerete, iar in teatru Lenz si Klinger. Teoreticianul acestei
miscari artistice germane a fost Herder (dascalul tanarului Goethe asupra
caruia a exercitat o imensa influenta), care realizeaza una dintre primele
sinteze despre istoria civilizatiei mondiale axata pe ideea de progres (Idei
asupra filosofiei istoriei omenirii) si care revela valoarea poeziei populare,
considerata „arhiva a popoarelor”, caracterul national al artelor in Glasurile
popoarelor in cantece.

Definiție: Romantismul este un curent literar apărut în secolul al XIX-lea, și care

ajunge la apogeu odată cu revoluția din 1848, și implicit în Epoca
Marilor Clasici (Mihai Eminescu, Ioan Slavici, Ion Creangă și Ion Luca Caragiale).
Trăsături:
 romantismul se întoarce spre folclor și istorie (pot fi menționate motive
literare precum cel al zidului părăsit, cetatea, etc…)
 natura devine spațiul ocrotitor pentru îndrăgostiți, evidențiindu-se
legăturile dintre om și natură; trăirile eului liric sunt concordante cu
elementele din natură
 iubirea, pentru romantici, este văzută ca un element salvator
 scriitorii romantici sunt înclinați spre elementele astrale (pot fi menționate
motive literare precum cel al stelelor, lunii, soarelui, etc…)

Russo Alecu s-a născut la 17 martie 1819 la Chișinău, în familia lui Iancu Rusul, proprietar și arendaș de moșii în
Principatul Moldovei și în Basarabia. Mama lui Alecu Russo provenea din familia boierilor Donici. [Link] își petrece
copilăria într-un „sat frumos, rășchirat între grădini și copaci pe o vale a codrilor Bîcului”, după cum scria mai tîrziu
însuși scriitorul. Între anii 1829-1835 studiază în Elveția, apoi timp de un an la Viena.

Alecu Russo revine în Moldova în 1837, alăturîndu-se lui Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, Costache Negruzzi
și contribuind la afirmarea literaturii și teatrului național. În 1846 sunt puse în scenă comediile „Băcălia ambițioasă” și
„Jignicerul Vadră” semnate de Alecu Russo și care conțineau atacuri satirice la adresa moravurilor boierimii, a
parvenitismului burgheziei, parodiau dulcegăria și idilismul dramelor „ce au copleșit scena”. Piesele au fost calificate
de autorități ca un atac la regimul existent, iar autorul a fost surghiunit la mănăstirea Soveja. În timpul aflării la Soveja
[Link] descoperă balada Miorița, culege cîntece epice, pe care le transmite lui [Link] ajutîndu-l la alcătuirea
culegerii lui de poezii populare.
În creațiile sale dramatice [Link] folosește pe larg tezaurul limbii populare, a surselor poetice folclorice și a
tradițiilor scrisului moldovenesc din trecut, considerînd că „datinile, poveștile, muzica și poezia sunt arhivele
popoarelor”, iar „Moldova are și ea analele sale, scrise pe frunzele codrilor, și ea are eroii săi de drumul mare, ale
căror balade sunt cu drag cîntate de popor”.

Alecu Russo se stinge din viață la 5 februarie 1859 la Iași, lăsînd o urmă adîncă în literatura și dramaturgia națională

…................................................. ............................................................

“Floare albastră”- comentariu

Structural, poezia este alcătuită din 4 secvenţe lirice construite simetric: două monologuri adresate iubitei şi două
monologuri meditative ale eului liric.

Primele trei strofe conţin monologul iubitei, care se adresează iubitului cufundat în meditaţie. Aceste versuri conturează
portretul geniului preocupat de cunoaştere raţională, abstractă, de meditaţie asupra veşniciei. Elementele acestui plan
sunt stelele, norii, „întunecata mare”, soare, câmpiile Asire, „piramidele-nvechite”, elemente veşnice, ceea ce sugerează
că tipul de cunoaştere al poetului este etern. Aceste elemente simbolizează infinitul cunoaşterii eului liric, însă la acest
tip de cunoaştere însă nu are acces oricine, doar geniul. Versurile finale ale secvenţei: „Nu căta în depărtare / Fericirea ta
iubite!” sugerează un adevăr incontestabil, acela că împlinirea umană se realizează doar în planul terestru prin iubire.

Tonul acestui monolog adresat este familiar, ceea ce este ilustrat prin exclamaţii şi interogaţii poetice, respectiv prin
termeni populari, ca de exemplu „nu căta”, „încalţe”.

A doua secvenţă lirică este strofa a IV-a, care conţine monologul eului liric, în care se accentuează măreţia geniului,
superioritatea gândirii şi a preocupărilor sale. El nu poate fi fericit trăind o iubire simplă, terestră, oferită de fată.
Strofele 5-12 formează a treia secvenţă lirică, cuprinzând cuvintele iubitei. Monologul fetei conţine o chemare la iubire în
planul terestru, în mijlocul naturii, ale cărei elemente specifice: codrul, izvoarele, văile, stânca, prăpastia alcătuiesc un
cadru primitor pentru iubirea oferită de fată. Idealul de iubire este proiectat într-un paradis terestru, unde căldura zilei
de vară este în armonie cu pasiunea iubirii: „Şi de-a soarelui căldură / Voi fi roşie ca mărul”. Trecerea spre nocturn
sugerează trecerea de la peisajul intim la cel feeric, ceea ce accentuează intimitatea. Apar momentele scenariului de
iubire, care se desfăşoară într-un cadru natural rustic şi intim. După chemare şi întâlnire, fata vorbeşte despre gesturile
de iubire: îşi desface părul, cere o sărutare; îndrăgostiţii se îmbrăţişează şi îşi şoptesc cuvinte de iubire. Acest tip de
cunoaştere a iubirii nu poate să fie veşnică, fiind compusă din elemente trecătoare.

Aceasta este subliniată şi de verbele la timpul viitor, ceea ce subliniază probabilitatea împlinirii iubirii.

Spre deosebire de celelalte poezii eminesciene, aici fata este cea care îşi cheamă iubitul în mijlocul naturii, aceasta
exprimând dorinţa refacerii cuplului paradisiac, refacerea perfecţiunii primordiale.

Ultima secvenţă este continuarea meditaţiei eului liric, a bărbatului asupra acestei iubirii, care dispare, astfel trecutul
este proiectat în lumea visului, a amintirii. Iubita dispare „înc-o gură şi dispare”, lăsându-1 pe poet cu durerea iubirii
pierdute. Frumuseţea, miracolul trăit de poet este frumos, dar trecător, ceea ce este sugerat prin exclamaţia „Ce
frumoasă, ce nebună / E albastra-mi, dulce floare!” Ultima strofa exprimă regretul eului liric pentru iubirea pierdută,
unde iubita, iubirea este denumită metaforic „dulce minune”. Repetiţia „Floare-albastră! floare-albastră” subliniază
intensitatea trăirii iubirii, profunzimea durerii, a tristeţii şi regretul pentru imposibilitatea eternizării sentimentului.
Dezamăgirea este cauzată de neîmplinirea iubirii, aducând sugestia unei tristeţi profunde „Totuşi este trist în lume!”

Ideea poetică prezintă condiţia nefericită a geniului care nu are acces la sentimentele umane care sunt trecătoare,
descrie „încercarea geniului de a se umaniza prin iubire şi a omului de a deveni geniu prin aspiraţia spre etern”.

Poezia „Floare albastră” dezvoltă metaforic şi într-o viziune lirică proprie un motiv de largă circulaţie europeană, ceea ce
consacră poezia printre cele mai valoroase creaţii eminesciene de tinereţe.

Mihai Eminescu, fotografie realizata de Jan Tomas (1841-1912) în 1869, la Praga

foto preluat de pe [Link]

articole preluate de pe: [Link]; [Link]

Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici; n. 15 ianuarie 1850, Botoșani – d. 15 iunie 1889, București) a fost un
poet, prozator și jurnalist român, socotit de cititorii români și de critica literară postumă drept cea mai
importantă voce poetică din literatura română. Receptiv la romantismele europene de secol XVIII și XIX, a
asimilat viziunile poetice occidentale, creația sa aparținând unui romantism literar relativ întârziat. În
momentul în care Mihai Eminescu a recuperat temele tradiționale ale Romantismului european, gustul pentru
trecut și pasiunea pentru istoria națională, căreia a dorit chiar să-i construiască un Pantheon de voievozi,
nostalgia regresivă pentru copilărie, melancolia și cultivarea stărilor depresive, întoarcerea în natură etc.,
poezia europeană descoperea paradigma modernismului, prin Charles Baudelaire sau Stephane Mallarme,
bunăoară. Poetul avea o bună educație filosofică, opera sa poetică fiind influențată de marile sisteme filosofice
ale epocii sale, de filosofia antică, de la Heraclit la Platon, de marile sisteme de gândire ale romantismului, de
teoriile lui Arthur Schopenhauer, Immanuel Kant (de altfel Eminescu a lucrat o vreme la traducerea tratatului
acestuia Critica rațiunii pure, la îndemnul lui Titu Maiorescu, cel care îi ceruse să-și ia doctoratul în filosofia lui
Kant la Universitatea din Berlin, plan nefinalizat pînă la urmă) și de teoriile lui Hegel.
Poemul Luceafărul a apărut în 1883, în Almanahul Societăţii Academice Social-
Literare România Jună din Viena, fiind apoi reprodus în revista Convorbiri
literare.
Poemul este inspirat din basmul românesc Fata în grădina de aur, cules de
austriacul Richard Kunisch. Basmul cuprindea povestea unei frumoase fete de
împărat izolată de tatăl ei într-un castel, de care se îndrăgosteşte un zmeu.
Fata însă se sperie de nemurirea zmeului şi-1 respinge. Zmeul merge la
Demiurg, doreşte să fie dezlegat de nemurire, dar este refuzat, întors pe
pământ, zmeul o vede pe fată, care între timp se îndrăgostise de un
pământean, un fecior de împărat, cu care fugise în lume. Furios, zmeul se
răzbună pe ei şi îi desparte prin vicleşug. Peste fată el prăvăleşte o stâncă, iar
pe feciorul de împărat îl lasă să moară în Valea Amintirii.
Eminescu valorifică iniţial acest basm în perioada studiilor berlineze, într-un
poem intitulat tot Fata în grădina de aur, dar modifică finalul. Răzbunarea nu i
se pare potrivită cu superioritatea fiinţei nemuritoare, aşa că zmeul din
poemul lui Eminescu rosteşte cu amărăciune către cei doi pământeni; „Fiţi
fericiţi— cu glasu-i stins a spus -/ Atât de fericiţi, cât viaţa toată/ Un chin s-aveţi
— de-a nu muri deodată.1".
între 1880 şi 1883, poemul este prelucrat în cinci variante succesive, schema
epică devenind pretextul alegoric al meditaţiei romantice.
Alături de sursele folclorice ale poemului (basmele prelucrate; Fata-n grădina
grădina de aur, Miron şi frumoasa fără corp şi mitul zburătorului), poetul
valorifică surse mitologice şi izvoare filozofice (antinomiile dintre geniu şi
omul comun, din filozofia lui Arthur Schopenhauer).
IPOTEZA
Poemul romantic Luceafărul de Mihai Eminescu este o alegorie pe tema
geniului, dar şi o meditat asupra condiţiei umane duale (omul supus unui
destir pe care tinde să îl depăşească).
ARGUMENTARE
Cea mai veche interpretare a poemului îi apar- f ţine lui Eminescu însuşi, care
nota pe marginea unui manuscris: „în descrierea unui voiaj în Ţările romane,
germanul K. (Kunisch) povesteşte legenda Luceafărului. Aceasta este
povestea. Iar înţelesul alegoric ce i-am dat | este că, dacă geniul nu cunoaşte
nici moarte şi numele J lui scapă de noaptea uitării, pe de altă parte aia pe]
pământ nici e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi. fericit. El n-are
moarte, dar n-are nici noroc".
Din acest punct de vedere, Luceafărul poate fi i considerat o alegorie pe tema
romantică a locuk geniului în lume, ceea ce înseamnă că povestea,!
personajele, relaţiile dintre ele sunt transpuse într-o suită de metafore,
personificări şi simboluri. Poemul reprezintă o meditaţie asupra destinului
geniului în J lume, văzut ca o fiinţă solitară şi nefericită, opusă] omului
comun.
O altă interpretare (Tudor Vianu) socoteşte „per-! sonajele" poemului drept
„voci" ale poetului, măştile lui, în sensul că eul poetic se proiectează în diverse
ipostaze lirice, corespunzătoare propriilor contradicţii, Privind astfel lucrurile,
se poate spune că poetul s-a proiectat nu numai sub chipul lui Hyperion -
geniul, ci şi sub chipul lui Cătălin, reprezentând aspectul teluric al bărbatului,
sau al Demiurgului, exprimând aspiraţia spre impersonalitatea universală, şi
chiar1 sub chipul Cătălinei, muritoarea care tânjeşte spre absolut.
Poemul e de substanţă lirică cu schemă epică, ţesute în structura dramatică,
ce accentuează lirismul.
Schema epică a poemului este reprezentată de elementul narativ preluat din
basm şi care e pretext! pentru reflecţia filosofică.
Caracterul dramatic este conferit de succesiunea de scene ale structurii, unde
dialogul predomină. Intensitatea trăirilor sufleteşti ţine tot de caracterul
dramatic al poemului.
Substanţa lirică provine din faptul ca poemul proiectează problematica
geniului în raport cu societatea, iubirea şi cunoaşterea.
în esenţă, poemul este un monolog liric, dialogul accentuând înălţimea ideilor
care-i conferă caracterul filozofic.
Viziunea romantică e dată de structură, de temă, de relaţia geniu-societate, de
cosmogonii, de alternarea planului terestru cu planul cosmic, de motivul
luceafărului, de amestecul speciilor (elegie, meditaţie, idilă, pastel), de
metamorfozele lui Hyperion.
Elementele clasice sunt: echilibrul compoziţional, simetria, armonia şi
caracterul gnomic.
Tema poemului este romantică: problematica geniului în raport cu lumea,
iubirea şi cunoaşterea.
Compoziţional, Luceafărul este structurat în patru părţi. în prima şi în ultima
parte, cele două planuri, terestru şi cosmic, interferează, pe când în părţile a
doua şi a treia, ele se separă net, partea a doua fiind consacrată planului
terestru, Cătălinei ce acceptă iubirea lui Cătălin, iar partea a treia planului
cosmic, unde Demiurgul îi dezvăluie lui Hyperion motivele pentru care nu
poate da curs rugăminţii de a-1 transforma în muritor.
începutul poemului se află sub semnul basmului. Timpul este anistoric, mitic
(illo tempore): „A fost odată ca-n poveşti/ A fost ca niciodată". Cadrul abstract
este umanizat. Portretul fetei de împărat, realizat prin superlativul absolut de
factură populară „o prea frumoasă fată, scoate în evidenţă o autentică
unicitate terestră. Fata de împărat reprezintă pământul însuşi, iar comparaţiile:
„Cum e Fecioara între sfinţi/ Şi luna între stele" propun o posibilă dualitate:
puritate şi predispoziţie spre înălţimile astrale.
Primele şapte strofe constituie uvertura poemului, partea întâi fiind o
splendidă poveste de iubire, unde atmosfera este în concordanţă cu mitologia
română, iar imaginarul poetic e de factură romantică. Fata de împărat e
văzută în mişcare abia perceptibilă, pentru că totul se petrece în planul visului.
Fata contemplă Luceafărul de la fereastra dinspre mare a castelului. La rându-
i, Luceafărul, privind spre „umbra negrului casteV, o îndrăgeşte pe fată şi se
lasă copleşit de dor.
Semnificaţia alegoriei este că fata pământeană aspiră spre absolut, iar spiritul
superior simte nevoia com- j pensatorie a materialităţii. Pe de altă parte,
iubirea fetei are un accent de cotidian, conferit de construcţia simetrică „îl
vede azi, îl vede mâni/ Astfel dorinţa-i gata". în antiteză, iubirea Luceafărului
are nevoie de un lung proces de „cristalizare", cum ar spune Stendhai: „El iar
privind de săptămâni/ îi cade dragă fatd. Cadrul este întunecat, nocturn,
specific romantic, favorabil visului. Motivul serii şi al castelului accentuează
romantismul conferit de prezenţa Luceafărului: „Şi căi de viu s-aprinde el/ în
orişicare sară,/ Spre umbra negrului castel/ Când ea o să-i apară". Mişcările
sunt de mare fineţe şi au loc în plan oniric, dezvăluind suavitatea
sentimentului de iubire exprimat prin motivul zburătorului: „Şi pas cu pas în
urma ei/ Alunecă-n odaie". Planul terestru alternează cu cel cosmic: „Şi când în
pat se-ntinde drept/ Copila să se culce,/ l-atinge mâinile pe piept,/ I-nchide
geana dulce". Motivul zburătorului apare alături de simbolul oglinzii.

Născut, după propria-i mărturisire dintr-un fragment de biografie, la 1 martie 1837 (sau
la 10 iunie 1839, după un înscris oficial), ION CREANGĂ a fost primul dintre cei opt copii
ai lui Ştefan a lui Petrea Ciubotariul din Humuleşti, Neamţ, şi ai soţiei sale Smaranda,
născută Creangă. După ce urmează, pe rând, cursurile şcolilor din Humuleşti,
Broşteni şi Târgu-Neamţ (1846–1853), apoi pe ale Şcolii Catihetice din Fălticeni (1854–1855),
ajunge să studieze la Seminarul de la Socola (Iaşi). În 1859 se căsătoreşte cu Ileana
Grigoriu şi este hirotonisit diacon. Un an mai târziu se naşte unicul său fiu,
Constantin. După un parcurs întortocheat, care include printre altele înscrierea la
Facultatea de Teologie, curând abandonată, şi la Şcoala Normală Vasiliană de la Trei
Ierarhi, al cărei director era Titu Maiorescu, ocupă prin concurs, în 1864, postul de
institutor la Şcoala primară de la Trei Ierarhi. În 1865 absolvă Şcoala Normală. Este
apoi institutor şi diacon. Alcătuieşte manuale şcolare. În 1871, refuză să mai respecte
cutuma şi apare în biserică tuns şi cu pălărie. Publică Învăţătoriul copiilor – carte de cetit în
clasele primare de ambele sexe cu litere, slove şi buchi, cuprinzând învăţături morale şi instructive,
alături de C. Grigorescu şi V. Răceanu; manualul avea să primească patru ani mai
târziu, alături de Metoda noua de scriere şi cetire pentru uzul clasei I primare, avizul
ministrului Titu Maiorescu pentru studierea în şcoli. În 1873 semnează câteva articole
despre care se consideră că ar aduce atingere preoţimii şi este destituit din cler,
pierzând totodată şi slujba de institutor. În acelaşi an obţine divorţul, după ce se
retrăsese la „bojdeuca din Ţicău", împreună cu Tinca Vartic, alături de care îşi va
petrece întreaga viaţă. În 1874 îşi primeşte înapoi postul de institutor. Îi sunt publicate
câteva povestiri şi poezii. În 1875, îl cunoaşte pe Mihai Eminescu, numit într-o comisie de
examinare a cărţilor didactice din Iaşi. Cu ajutorul lui ajunge în cercul Junimii şi
începe să publice constant poveşti şi povestiri în Convorbiri Literare. Din 1880, la sfatul
bunului său prieten Eminescu, începe să pună pe hârtie Amintiri din copilărie. În anii
următori se implică în diverse proiecte de manuale, îşi vede tipărite primele trei părţi
din Amintiri. Starea sa de sănătate se înrăutăţeşte. Vestea morţii lui Eminescu îl
afectează foarte mult. După ani de suferinţă şi numeroase concedii de boală, Creangă
se stinge în noaptea de 31 decembrie 1889, în urma unui atac cerebral. Partea a IV-a din
Amintiri din copilărie va fi publicată postum, în anul 1892.
Fraţii Jderi (comentariu)
Fraţii Jderi

Mihail Sadoveanu
Creator al romanului istoric românesc - experienţele lui B. P. Haşdeu sau I. Slavici rămânând
în sfera bunelor intenţii - Mihail Sadoveanu evocă momente din trecut, transformând, după
opinia lui T. Vianu, în mit şi colorând liric realitatea. Inspirându-se din cronici (Grigore Ureche,
Miron Costin, Ion Neculce), din literatura populară, din documente, scriitorul realizează o operă
în care există o permanentă alternare de real şi fabulos, observaţia realistă îmbinându-se cu
avântul romantic, documentul cu legenda.
De la timpurile îndepărtate ale existenţei noastre pe aceste meleaguri(Creanga de aur,
Vremuri de bejenie), până în perioada secolului al XVII-lea, evocată mai ales prin povestiri,
trecutul trăieşte sub o aură legendară, aflându-se la graniţa dintre real şi fabulos, încărcat de
lirism. Prozatorul se dovedeşte preocupat, în mod deosebit, de trei momente ale istoriei
Moldovei: perioada de glorie, de independenţă şi de înflorire sub Ştefan-Voievod (Fraţii Jderi),
perioada luptei pentru recâştigarea prestigiului ţării după moartea lui Ion-Vodă cel Cumplit şi
perioada decăderii din timpul domniei lui Duca-Vodă (Nunta domniţei Ruxanda şi Zodia
Cancerului sau Vremea Ducăi-Vodă).
Trilogia Fraţii Jderi are proporţii ea singură de epopee, întrucât reprezintă o gigantică,
impunătoare construcţie epică, în care lirismul sadovenian se topeşte într-o naraţiune enormă,
homerică. Al. Piru arată cum tehnica din epopeea clasică se uneşte în Fraţii Jderi cu tehnica
romanului de aventuri de tipul Cei trei muşchetari de Alexandre Dumas - tatăl. Lupte,
expediţii, victoria de la Podul Înalt, evocarea unei epoci strălucite din istoria statului
moldovenesc când, între 1469 şi 1475, domnia lui Ştefan cel Mare asigurase libertatea ţării
sale, toate dau densitate epică unei epopei cu amplă desfăşurare.
Romanul este ficţiune poetică în care se topeşte documentul istoric: accentul se pune într-o
măsură mai mare pe eroismul fraţilor Jderi, al oamenilor Măriei-Sale, decât pe figura autentică
a lui Ştefan Vodă. Fraţii Jderi sunt rodul fanteziei autorului. Lucrarea surprinde esenţa spiritului
epocii, atmosfera ei particulară, problematica ei socială şi etică al cărei element fundamental e
lupta istorică a poporului pentru independenţa patriei.
Astfel structura acestei opere devine, în mod necesar, epică.
Marele poet al naturii şi amintirii, impregnându-şi proza cu un lirism caracteristic, a creat în
Fraţii Jderi o bogăţie de peripeţii epice, după modele homerice, un adevărat epos copleşitor.
Trilogia are o complexă desfăşurare. Ucenicia lui Ionuţ începe cu evocarea unui hram al
ctitoriei Neamţu în primăvara anului 1469, la care participă şi Ştefan Vodă. Nechifor Căliman
istoriseşte multe întâmplări printre care, mai însemnate sunt asasinarea lui Bogdan, tatăl
voievodului, de către Petre Aron, fratele său. În ceea ce priveşte “ucenicia lui Ionuţ” ea se
realizează prin probe de foc, prin bătălii vitejeşti, care alimentează substanţa epică a
romanului. El se luptă cu mercenarii din slujba duşmanilor lui Ştefan Vodă, îl scapă de la
primejdie pe Alexăndrel, fiul domnului, iar după ce tătarii pradă ţara şi o răpesc pe jupâniţa
Nasta, iubita lui Ionuţ, el se duce s-o scape, întreprinde o acţiune eroică, plină de peripeţii, dar
zadarnică, întrucât fata preferase să se arunce în Dunăre, ca şi Chira Chiralina din baladă,
decât să ajungă roabă într-un serai.
Titlurile capitolelor sunt, ca-n atâtea opere sadoveniene, foarte sugestive şi cu semnificaţii
complexe. Capitolul XV poartă titlul: Pe neaşteptate, Ionuţ pune la cale cea mai mare nebunie.
Sadoveanu înţelege zburdălniciile tinereţii, de aceea zugrăveşte cu simpatie pe Ionuţ Jder,
eroul principal al trilogiei, dar consideră o mare nebunie acţiunea lui aşa de imprudentă sub
stăpânirea impulsurilor, când porneşte pe urmele Nastei, fără să mediteze prea mult asupra
riscurilor. Jderii cei mari îl urmează pe mezin cu gândul de a-l salva. Ionuţ, în toiul acţiunii lui,
începe a căpăta mai mută judecată şi măsură. Presimţind că fraţii mai mari îl vor ajuta, deşi
plecase fără voia şi ştirea lor, el îi aşteaptă în stufurile de pe lângă cetatea ienicerească, unde
era seraiul. E o adevărată expediţie a fraţilor Jderi, încununată de succes pentru că se termină
cu pedepsirea exemplară a lui Suliman beg, pleşuvul, unsurosul şi coptul de grăsime, stăpân al
seraiului, căruia îi era destinată şi jupâniţa Nasta.
Materia epică este densă şi în volumul al II-lea, Izvorul Alb. Sporesc isprăvile vitejeşti ale
fraţilor Jderi. Jitnicerul Neculăeş Albu o răpeşte pe jupâniţa Maruşca, dragostea lui Simion
Jder, fiică nelegitimă a lui Ştefan Vodă, aprigă ca şi ilustrul ei părinte. Lupta lui Simion Jder
pentru eliberarea fetei, în Polonia, are semnificaţie politică, întrucât Neculăeş Albu era nepot al
logofătului Mihu, unul din marii boieri trădători, duşmani ai lui Ştefan Vodă. Acţiunea de
pedepsire a lui Neculăeş Albu, care-şi pierde capul “dintr-o prostie a tinereţii”, după vorba aşa
de înţeleaptă a lui Amfilohie Şendrea, sfetnicul de taină al voievodului, are implicaţii etice
profunde în contextul întregii opere a lui Mihail Sadoveanu. Neculăeş Albu nu e departe de
Alecu Ruset, eroul din Zodia Cancerului, care cade înfrânt în acţiunea lui nechibzuită de răpire
a domniţei Catrina, zdrobit de buzduganul lui Duca Vodă. Scriitorul sancţionează încă o dată
dezechilibrul pasional, lipsa de raţiune, spiritul anarhic. Neculăeş Albu se face vinovat nu
numai prin răpirea unei fecioare, răpire silnică, ci şi prin faptul că făcea jocul duşmanilor lui
Ştefan Vodă, prin urmare ai ţării, în contrast cu lupta dreaptă a fraţilor Jderi.
Ultimul volum al trilogiei, Oamenii Măriei-Sale, e însufleţit de un elan epic şi mai puternic,
încununând toată opera cu evocarea unei eveniment epocal, pentru domnia lui Ştefan cel Mare
şi a ţării, bătălia moldovenilor cu turcii la Vaslui, bătălie în care îşi află sfârşitul Manole Păr-
Negru şi Simion Jder. Acesta e un deznodământ-apoteoză al epopeii, pregătind, însă, prin alte
isprăvi eroice.
Titlurile dau o indicaţie asupra construcţiei epice. E vorba de capitolul X Întâmplările de mirare
ale comisului Jder, pe drumurile Împărăţiei şi de capitolul XI Alte întâmplări şi mai de mirare.
Într-adevăr sunt de mirare, aparţin baladei şi legendei, acţiunile temerare ale lui Ionuţ ca
iscoadă până la muntele Athos, urmărind mişcările armatei turceşti a lui Solomon Hadâmbul,
conform indicaţiilor date de marele voievod al Moldovei, demonstrându-şi vitejia, dibăcia în
mânuirea armelor chiar în capitala monstruoasei împărăţii înrobitoare. Suflu epic au şi
evocările unor lupte preliminare cu urdiile turceşti date de fraţii Jderi, comandanţi ai răzeşimii
armate, precum şi capturarea lui Mitru, mare boier, duşman al stăpânirii celei drepte.
Alături de partea epică pe alocuri apare în epopee şi imaginaţia lirică a scriitorului, forţa de a
plăsmui simboluri poetice. Cel mai sugestiv simbol poetic din Fraţii Jderi îl găsim în capitolul
Vânătoare domnească şi bourul cel tare de la Izvorul alb. De altfel, titlul celui de al doilea boul
e o indicaţie către esenţe: Izvorul Alb. Ştefan cel Mare apare în primul plan. El pleacă în
fruntea oamenilor lui de încredere în căutarea unui pustnic legendar, de la care aşteaptă
îndrumare pentru acţiunea lui istorică de apărare a ţării, pentru biruinţa dreptăţii poporului
său. Izvorul alb este simbolul legăturii dintre Ştefan cel Mare şi tradiţiile străvechi, neprihănite
ale pământului. Pustnicul n-a mai fost găsit, dar voievodul a înţeles că adâncurile s-au mişcat
şi că lupta cu balaurul se apropie. Pustnicul era ucenic al unui sihastru care a fost proroc lui
Alexandru cel Bun, profeţind că după acesta va urma o perioadă grea pentru Moldova, “cu
mişelia răzvrătirii şi a uitării de Dumnezeu”, până ce “va ieşi din nouri un bour tânăr care va
sufla pe nări foc îngemănat”. Aceşti monahi erau din seminţie domnească, aveau o
înţelepciune şi o ştiinţă mai veche decât creştinismul şi au povăţuit pe primii voievozi, Dragoş
şi Bogdan. Cercetând urmele schivnicului, Ştefan cel Mare făcea legătura cu înţelepciunea
magilor din străvechea Dacie.
Pentru conturarea personajelor Sadoveanu nu foloseşte analiza minuţioasă a stărilor sufleteşti
pentru conturarea personajelor care se dezvăluie treptat din evocarea faptelor, printr-o
selecţie subtilă a momentelor semnificative. Această mişcare epică fuzionează permanent cu
lirismul într-o sinteză artistică unică.
Ionuţ Jder se conturează ca personaj literar în mod treptat în funcţie de viziunea artistică a lui
Sadoveanu care e creator de ample povestiri baladeşti, opere epico-lirice, nu de tipuri
balzaciene.
Ucenicia lui Ionuţ, adică formarea lui, este fecundă întrucât prin cucerirea treptată a
înţelepciunii el se maturizează în focul experienţei şi devine Comisul Onu, unul din oamenii de
încredere şi de nădejde ai Măriei Sale.
La început, zburdălnicia firească a vârstei lui e prinsă în formulări sugestive, lirice, metaforice:
“Era fluture, flacără, schimbător ca un pui de demon.”
Proiecţia folclorică dă un contur tot mai sugestiv şi pregnant virtuţilor lui Ionuţ. El este mezinul
din basme, superior până la urmă fraţilor, deşi la început se dovedeşte atât de nechibzuit în
dragoste.
Ca Nică a lui Ştefan a Petrei din Amintirile lui Creangă, Ionuţ Jder confundă realitatea cu
basmul, e copilul universal care crede în propriile lui fantasme. La 12 ani, i-a dat harmăsarului
alb, năzdrăvan ca în poveşti, lui Vizir al lui Ştefan Vodă, să mănânce jăratec, dar calul
domnesc l-a lovit cu copita; era să dea foc grajdului. Tot din cadrul fanteziei zburdalnice fac
parte fraţii Onoferi şi Samoilă care devin Sfarmă Piatra şi respectiv Strâmbă Lemne.
Scrisorile solilor veneţieni în Moldova pe lângă curtea lui Ştefan Vodă ajută la conturarea
personalităţii lui Ionuţ. Părintele Geronimo della Rovere primise de la postelnicul Ştefan Meşter
confirmarea vitejiei şi iscusinţei în luptă a lui Ionuţ: “te încredinţez, cuvioase părinte, că acest
tânăr are minte cât şi vitejie”. Nepot al Papei Sixt, Geronimo îi scrie stăpânului său despre
Signor Onu, comandantul cavaleriei răzeşeşti care a prezentat voievodului pe solii italieni.
Scrisoarea veneţianului Guido Solari ne arată pe un străin foarte curio să cunoască pe răzeşi ca
ostaşi care participă la lupta de la Voineasa, condusă cu deplin succes de Comisul Onu.
Opera este plină de virtuţile fraţilor Jderi care sunt pe primul plan. Titlul ales trilogiei subliniază
ideea de bază, ca şi titlul celui de-al treilea volum care accentuează comuniunea dintre
“Oamenii Măriei-Sale” şi personalitatea marelui domn. Fraţii Jderi sunt boieri mici, ridicaţi din
răzeşime.
Toţi sunt devotaţi lui Ştefan Vodă, dar fiecare are calităţi particulare. Simion e deosebit de
viteaz şi curajos, în toate acţiunile lui, un om închis, un caracter nestrămutat. El cade eroic în
lupta de la Podul Înalt, ca şi tatăl său, cu care semănă foarte mult. Cristea are graiul dulce şi
împodobit. Damian are şiretenia neguţătorului. Bădiţa Nicoară, călugăr la Mănăstirea
Neamţului, în urma unei decepţii sentimentale, reprezintă înţelepciunea. Devotat marelui
domn, el devine la nevoie iscusit în mânuirea armelor şi viteaz ca şi fraţii săi.
Ionuţ, mezinul, întruneşte toate calităţile fraţilor, de la vitejie până la diplomaţie şi vorbire
înflorită, depăşindu-şi ca-n basme, pe fraţii mai mari.
Figura lui Ştefan cel Mare e realizat în lumina cronicii marelui domn, adică Letopiseţ de când s-
a făcut Ţara Moldovei, precum şi a cronicii lui Grigore Ureche. Voievodul e o expresie a epocii
feudale, un domn autoritar, cu drept de viaţă şi moarte asupra supuşilor. Intransigenţa lui în
pedepsirea duşmanilor şi a trădătorilor de ţară, ca boierul Mihu, e caracteristică eroilor
sadovenieni, tari şi neînduplecaţi în sancţionarea mişeliei. E la fel de necruţător cu tătarii care
prădaseră ţara, punând în ţeapă pe soli şi desfăcând în două pe feciorul hanului, pedepsind
cotropirea Moldovei.
E un strateg iscusit, foloseşte cu măiestrie terenul în câştigarea războaielor. Diplomat abil, se
înconjoară de sfetnici cu simţ politic deosebit, ca Arhimandritul Amfilohie Şendrea, care-l
sfătuieşte să-şi aleagă oameni devotaţi, oameni tineri împotriva puterii marilor boieri feudali.
Fraţii Jderi reprezintă noua boierime ridicată până la divan prin încrederea domnului şi virtuţile
ei.
Ştefan cel Mare are preocupări cărturăreşti şi artistice. A învăţat la şcolile Bizanţului, ascultă cu
înfiorare psalmii, călăuzeşte pe meşterii care-i lucrează bisericile, vorbeşte cu italienii în limba
lor. În viziunea lui Sadoveanu, se pune accentul pe înţelepciunea şi iscusinţa sa politică şi
militară, pe comuniunea cu norodul, pe calităţile oamenilor săi, fie sfetnici apropiaţi, fie oameni
simpli, care duc la apoteoza finală, la cucerirea independenţei patriei. Nu se ocolesc slăbiciunile
 omeneşti ale voievodului. Postelnicul Ştefan Meşter, om cult format la şcolile Veneţiei, îl califică
astfel: “după cum vinul îi e dat să-l bea numai voinicii, asemenea şi dragostea nu priesc oricui.
Însă lui Ştefan Vodă îi priesc fiind Măria-sa blăstămat aşa.”
Eroismul popular îşi găseşte omagiul patetic în scena când, după victorie, domnul
îngenunchează, cu inima înnegurată de mâhnire, în cinstea oştenilor căzuţi (printre care şi
Manole şi Simion Jder, ca şi bătrânul Căliman), vorbind celor din preajmă din inimă.
Încă o dată puterea de evocare sadoveniană se sprijină pe audiţie. Se ştie că s-au scris pagini
despre simfonia vântului în proza lui Sadoveanu. Universul său e în proporţie copleşitoare
sonor şi ne face să vibrăm mai ales prin muzicalitatea frazei. George Călinescu compară
sugestiv opera lui Sadoveanu cu o harfă eoliană, în care toate gândurile, priveliştile, figurile
sunt puse pe portativ, încă până şi virgulele cântă. Paul Georgescu o numeşte un uriaş coral,
asemenea muzicii lui Johan Sebastian Bach. Până şi titlul ultimului capitol al epopeii, cap. XV, e
impregnat de lirismul textelor vechi: Genune pe genune o cheamă.
Pregnanţa artistică are şi evocarea personajelor feminine, de la Comisoaia Ilisafta Jderoaia,
înţeleapta şi vorbăreaţa stăpână de la Timiş, pentru care autorul are o simpatie uşor inundată
de umor, până la jupâniţa Nasta, cu visurile şi spaimele ei, eroina unei tragice poveşti de
dragoste; de la frumoasa şi bogata Candachia, originară din Bârlad, soţia devotată a lui Cristea
Jder, la apriga Maruşca, fiica tăinuită a lui Ştefan Vodă, care bate din picior şi lui Vodă; de la
Moaşa Irina Vorniceasa până la doamna Maria de Mangop.
Cu simpatie, c-un blând umor, Sadoveanu înfăţişează pe Comisoaia Ilisafta, mama bună a
Jderilor, ocrotitoarea lui Ionuţ pentru care are o slăbiciune aparte, deşi nu era fiul ei, ci numai
al soţului.
Exuberanţa ei temperamentală, locvacitatea ei fără sfârşit, artistul le evocă printr-un procedeu
invariabil şi de efect: o pune să vorbească mereu. Abia o vedem mişcându-se cu gesturile ei
domoale de mamă grijulie, de amfitrioană, revărsându-şi generozitatea unui suflet bogat. O
blajină ironie a povestitorului însoţeşte până şi-n titlul capitolelor cum ar fi al şaselea: Unde se
arată şi vorbeşte iar cunoştinţa noastră veche, Comisoaia Ilisafta.
Vorbăria ei are totuşi substanţă. Are rezerve fată de politica lui Ştefan cel Mare, necruţătoare
cu marii latifundiari necredincioşi, mai ales că e gata de războaie pentru a apăra independenţa
Moldovei. Ea lăcrimează uşor din cauza primejdiilor eventuale ce ameninţă pe feciorii ei, totuşi
îi îndeamnă la supunere, intuind misiunea istorică a marelui voievod. Când află că soţul ei
Manole şi fiul ei Simion au căzut în lupta de la Vaslui, e cutremurată, dar se pregăteşte să
plece pentru a împlini ritualurile strămoşeşti.
Capodoperă a evocării istorice sadoveniene, prin fuziunea desăvârşită dintre epos şi lirism,
Fraţii Jderi e o epopee ce preamăreşte acele virtuţi morale care constituie zestrea esenţială a
poporului român, definindu-l într-o imagine unică.

Mihail Sadoveanu (n. 5 noiembrie 1880, Pașcani - d. 19 octombrie 1961, București) a fost un scriitor,
povestitor, nuvelist, romancier, academician și om politic român. Este considerat unul dintre cei mai importanți
prozatori români din prima jumătate a secolului XX. Opera sa se poate grupa în cîteva faze care corespund
unor direcții sau curente literare dominante într-o anumită epocă: o primă etapă sămănătoristă, cea de început,
a primelor încercări, nuvele și povestiri, o a doua mitico-simbolică, din perioada interbelică (reflectată în
romane precum Creanga de aur sau Divanul persian, precum și o ultimă fază care corespunde realismului
socialist, în acord cu perioada socialist-comunistă la care Sadoveanu va adera ideologic.

Părinții lui Mihail Sadoveanu au fost avocatul Alexandru Sadoveanu din Oltenia și Profira Ursache, fată de
răzeși. Urmează gimnaziul "Alecu Alecsandru Donici" la Fălticeni. În timp ce studia la gimnaziu, în 1897,
intenționează să alcătuiască, împreună cu un coleg, o monografie asupra lui Ștefan cel Mare, renunțînd, însă,
din lipsă de izvoare istorice. Urmează apoi cursurile Liceului Național din Iași, iar la București studiază dreptul.
Debutează în revista bucureșteană Dracu în 1897. În 1898 începe să colaboreze la foaia Viața nouă alături de
Gala Galaction, N.D. Cocea, Tudor Arghezi ș.a., semnînd cu numele său, dar și cu pseudonimul M.S. Cobuz.

Se stabilește la București, în 1904, se căsătorește, și va avea unsprezece copii. În același an are loc debutul
editorial cu patru volume deodată - Povestiri, Dureri înăbușite, Crîșma lui Moș Precu, Șoimii - în care
Sadoveanu manifestă predilecție deosebită pentru istorie. Nicolae Iorga va numi anul 1904 ”anul Sadoveanu”.

În 1910 este numit în funcția de director al Teatrului Național din Iași. În acest an publică volumele Povestiri de
seară (la Editura Minerva), Genoveva de Brabant, broșura Cum putem scăpa de nevoi și cum putem dobîndi
pămînt ș.a. Colaborează la revista Sămănătorul, dar se va simți mai apropiat spiritual de revista care apărea la
Iași, Viața Românească.

În anul 1919 editează, împreună cu Tudor Arghezi, la Iași, revista Însemnări literare. În decembrie, revista își
anunță încetarea apariției: Viața românească își pornește iar munca pentru cultură și folos. Noi, cei de la
Însemnări literare, reintrăm în curentul ei cu modestele noastre mijloace. În editura revistei ieșene publică
volumul de nuvele Umbre și broșura În amintirea lui Creangă, iar la Editura Luceafărul, volumul Priveghiuri.
Devine membru al Academiei Române în 1921.
În anul 1926 reprezintă Societatea Scriitorilor Români, împreună cu Liviu Rebreanu, la Congresul de la Berlin.

În 1928 publică povestirea Hanul Ancuței, aparținînd perioadei de maturitate a scriitorului, fiind un volum de 9
povestiri, o îmbinație ideală a genului epic și liric.
În anul 1936 Mihail Sadoveanu, George Topîrceanu, Mihai Codreanu și Grigore T. Popa scot, începînd cu luna
ianuarie, revista lunară Însemnări ieșene. La moartea lui Garabet Ibrăileanu, Mihail Sadoveanu va evoca cu
cuvinte elogioase personalitatea criticului de la revista Viața românească.

După anul 1947, scrisul său virează spre ideologia noului regim comunist, publicînd opere afiliate curentului
sovietic al realismului socialist, celebre fiind romanul Mitrea Cocor sau cartea de reportaje din URSS Lumina
vine de la Răsărit. Ca recompensă pentru această orientare, devine președinte al Prezidiului Marii Adunări
Naționale, funcția politică maximă ocupată de un scriitor român în timpul regimului comunist și se bucură de
toate privilegiile ce decurgeau din aceasta.

Ion Druță (n. 3 septembrie 1928, satul Horodiște, județul Soroca, în prezent în raionul Dondușeni, Republica
Moldova) este un scriitor moldovean.
Fiul lui Pentelei Druță, zugrav bisericesc, și al Soficăi, de origine ucraineană. în 1939, familia Druță se mută în
satul Ghica Vodă, de lîngă Bălți, unde viitorul scriitor va face clasele primare.

În 1945, urmează cursurile unei școli de tractoriști, A absolvit școala de silvicultură și Cursurile superioare de
pe lîngă Institutul de Literatură "Maxim Capsa" al Uniunii Scriitorilor din U.R.S.S.. Din 1960 locuiește la
Moscova, Rusia.

Primele povestiri ale prozatorului sunt publicate la începutul anilor '50. Operele sale, adunate în 4 volume,
"Frunze de dor", "Balade din cîmpie", "Ultima lună de toamnă", "Povara bunătății noastre", "Clopotnița",
"Horodiște", "Întoarcerea țărînii în pămînt", "Biserica albă", "Toiagul păstoriei" ș.a. fac parte din fondul de aur al
literaturii naționale contemporane.

Operele sale au fost traduse în: rusă, franceză, germană, engleză, ucraineană, bulgară, cazahă, gruzină,
letonă, maghiară, lituaniană, georgiană, slovacă, armeană, uzbecă, azerbaidjană, letonă etc.

Din 1987 Ion Druță este președinte de onoare al Uniunii Scriitorilor din Moldova, post în care a fost ales unanim
la Adunarea Generală a scriitorilor. Este decorat cu mai multe ordine și medalii, deține titlul de Scriitor al
Poporului. În 1967, pentru piesa "Casa Mare", nuvela "Ultima lună de toamnă" și romanul "Balade din cîmpie",
Ion Druță a primit Premiul de Stat al R.S.S. Moldovenești. A fost ales membru de onoare al Academiei
Române, membru titular al Academiei de Științe a Republicii. A fost inclus în lista celor 10 scriitori din lume
pentru anul 1990 ("Moldova Literară" din 26 iulie 1995).

"Limba , istoria si pamantul sunt cei trei piloni pe care se sprijina neamul"
"Povara bunatatii noastre" este o lucrare care aparine curentului Realist
deoarece pune accent pe reprezenatarea veridica si obiectiva a realitatii autorul ne
arata viata taranilor din moldova in timplu razboiului si dupa acesta ,iar subiectul
operei este dramatica existenta a poporului basarabean .
Lucrarea esti o idiologie ,scrisa in 2 parti prima parte scrisa in 1961 iar a 2 pate in
1967 ambele romane urmaresc destinul comunitatii rurale din satul Ciutura din
campia Sorocii in anii de dinaintea razboi pana in 1945 sunt prezentati in prima carte
"Balade din campie" apoi in primii ani ai regimului sovietica instaurat dupa al doilea
razboi mondial care sunt reprezentati in a 2 carte "Povara bunatatii noastre".Tema
romanului o formează satul şi ţăranul în timpul celui de-al doilea război mondial.
Titlul operei reprezintă un oximoron, întrucât bunătatea este în general văzută
drept un concept pozitiv, spre deosebire de termenul „povară”, care este un simbol al
negativitatii. Rolul oximoronului din titlu este acela de a evidenția tragedia . Mai
apoi bunătate devine o greutate, un obstacol în calea personajelor .
 Subiectul îl formează dramatica existenţă a românilor din Basarabia, supuşi mereu
unui atac dinspre răsărit. Dacă în Fraţii Jderi al lui Mihail Sadoveanu acest atac era
realizat de tătariîn romanul lui Ion Druţă atacul este dat de ruşi.
Scriitorul ştie să dea valoare simbolică unor lucruri comune cum ar fi: pietrele de
lângă sat, drumul, podul, pădurea, Prutul, pământul, fiindcă taranii duceau o viata
blanda iar „Fericiţi sunt cei blânzi că aceia vor moşteni pământul“.
Protagonistul principal Onache Carabus este imaginea poporului basarabean iar
sorata acestuia intruchipeaza soarta satului sau chiar am puate spune si sorta
intrebului neam , el este un personaj realist deoarece este un personaj simplu care nu
pune accent pe sentimentete ci pe ratiune .
Prin actiunile sale si anume prin cearta cu Haralan , inarmarea in armata si viata
din padura da dovada de un temperamnt de viata mobil , un caracter de luptator , de
harnicie , de ambitie pescurt un detinator de valori perene.
El duce o viata uitat de toti chiar si de rude iar la batrinete fiind uitati de toti el
simte ca a venit momentul mortii si se duce acasa aprinde focul iar cand focul se stinge
se stinge si el .
Insa prin ce a trecut el prin asta a trecut tot poporul basarabean in acea perioada
momentele prin care a trecut el este o imagine generalizata a nemului basarabean .
Romanul contine ciclul de viata al lui Onache Carabus care corespunde cu cilclul
intregului popor care la fel a incercat sa se afirme si sa isi mentina integriatetea
anume viata acestuia a creat istoria nemului nostru iar intaplarile prin acre a
trecut acesta este o generalizare a istoriei acesta a fost destinul omenesc darapanat
si neimplinit nu daoar a lui Onache Carabus ci a intregului neam .
Onache chiar si prin limbaj da dovada ca a fost un simplu taran basarabean "Iaca bre
Tudorache zici tu de padurar ca nu vrea sa iti daie lemni cat it trebu" dupa parerea
me autorul a reusit sa transmita acele sentimente si trairile ale taranilor
basarabeni pe care autorul tindea sa le aduca la cunostinta una dintre idei fiind
greutatile prin care au trecut taranii basarabeni in perioada razboiului si dupa
acesta.
Ideea este că lupta pentru supravieţuire a românilor dintre Prut şi Nistru a cerut
multă tenacitate, mult curaj, multă forţă şi nenumărate sacrificii.

Marin Preda (n. 5 august 1922,[4][5][6][7] Siliștea Gumești, Teleorman, România – d. 16 mai 1980,[5][7]
Mogoșoaia, Ilfov, România) a fost unul dintre cei mai importanți romancieri români din perioada
postbelică. Dincolo de marele său talent, Marin Preda a fost un intelectual lucid, conștient de
urmările nefaste ale ideologiei comuniste asupra literaturii. Un martor ocular a pretins că
scriitorul i-ar fi spus cu mult curaj în anii '70 lui Nicolae Ceaușescu: „Dacă vreți să introduceți
realismul socialist, eu, Marin Preda, mă sinucid”[8]. Totuși Marin Preda nu a criticat niciodată în
mod public doctrina realismului socialist, dimpotrivă, a părut să o legitimeze, implicit, prin
tematica scrierilor sale, începând cu volumul al doilea din „Moromeții”, așa cum arăta bunăoară
criticul Nicolae Manolescu[9].
În ultimul deceniu al vieții sale, Marin Preda a căutat însă o formă de eliberare de sub tutela
ideologiei de partid[10]. Ultimul său roman publicat în 1980, „Cel mai iubit dintre pământeni”, a fost
perceput la apariție ca o critică îndrăzneață la adresa regimului comunist, cu nuanța că epoca la
care se referă este aceea a regimului Gheorghe Gheorghiu Dej, față de care Nicolae Ceaușescu
căutase pe multe căi să se delimiteze. Așa cum în romanul “Delirul” publicul văzuse “o reabilitare”
a mareșalului Ion Antonescu, una care servea antisovietismului cultivat aluziv de N. Ceaușescu,
tot așa “Cel mai iubit dintre pământeni” slujise, cel puțin în primă instanță, la discreditarea
regimului prosovietic din primul deceniu de comunism. După câteva săptămâni pe piață, romanul a
fost retras din toate librăriile și bibliotecile publice și universitare. [necesită citare] În scurt timp, pe 16
mai 1980, scriitorul a fost găsit mort în camera sa din vila de creație a scriitorilor din Palatul
Mogoșoaia. La momentul decesului său, Marin Preda era deputat în Marea Adunare Națională.[11]

Cel mai iubit dintre pământeni poate fi interpretat ca un roman de dragoste în sensul că urmăreşte drumul
sufletului de la dragostea cea lumească la dragostea faţă de Dumnezeu, aşa cum o spun cuvintele din finalul
romanului: „dacă dragoste nu e, nimic nu e!...“ Definiţia dragostei este dată de Sfântul apostol Pavel în
Epistola I, Către Corinteni, capitolul 13, versetele 4-7, care dau cheia întregului roman: „Dragostea
îndelung rabdă, dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea
nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de
nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.
Dragostea nu cade niciodată“. Din această perspectivă, el devine un roman romantic. 527 Victor Petrini
porneşte prin labirintul social şi primeşte iubirea ca pe un fir al Ariadnei, alcătuit din patru secvenţe
simbolice. Nineta reprezintă dragostea adolescenţei, când eroul confundă existenţa cu apartenenţa.
Capriciul rupe cuplul, fiindcă Nineta îi impune într-o formă subtilă voinţa ei, să meargă pe strada indicată de
ea, adică să-şi părăsească destinul propriu şi să-l urmeze pe al ei. Refuzul ei de a-l urma pe drumul lui este
cauza despărţirii. Voia proprie este mai tare decât dragostea care-i leagă. Eroul trăieşte iluzia că are
dreptul la opţiune, la liberul arbitru, la a-şi impune voinţa sa altora. Nu are dragostea care este
binevoitoare, care nu caută ale sale. Cea de a doua iubită, Căprioara, îl admiră, fiindcă, devenit asistent la
Universitate, crede că poate domina realitatea, ca Ştefan Gheorghidiu din romanul Ultima noapte de
dragoste, întâia noapte de război a lui Camil Petrescu. Căprioara a fost sedusă de un medicinist şi a rămas
însărcinată. Victor Petrini, orgolios, nu acceptă compromisul. Încercând să scape de sarcină, Căprioara
moare, el fiind, de fapt, cel care a împins-o la actul acesta, fiindcă n-a putut s-o ierte, s-o creadă. Nu are
dragostea care toate le crede. Matilda reprezintă a treia etapă a drumului prin labirint, când el crede, ca
filosof, că poate lua în posesie realitatea prin cunoaştere şi vrea să elaboreze o nouă gnoză. Realitatea
socială este brutală, fără o ordine, incoerentă ca Matilda. Viaţa îi apare ca un amestec de murdărie şi
puritate, păcat şi virtute, minciună şi adevăr. Matilda, ca şi viaţa socială, este dominată de spiritul răului,
reprezentat în viaţa ei de evreul cu bani sau de omul politic ca Mircea, care deţine puterea. O astfel de lume,
alcătuită din oameni ca Matilda, distruge valorile. Se exprimă adevărul că lumea, ca şi femeia, sunt ostile
spiritului şi preferă banul, puterea. Este o lume aberantă, absurdă, iraţională. El nu are dragostea, care
toate le rabdă. Al patrulea tronson al labirintului este parcurs pe firul Suzy. Ea este o victimă a realităţii
sociale, care l-a lovit pe Petrini. Fostul soţ al ei, inginerul Pencea, este o variantă masculină a Matildei,
bestia creată prin lozinca: „şcoala pregăteşte forţa de muncă pentru industrie“. Omul nu mai este o fiinţă
inteligentă, superioară, ci o vită de muncă. Urmărindu-i într-un teleferic, acesta vrea să-i ucidă, dar Petrini
îl aruncă din teleferic într-o prăpastie. Petrini află că femeia e o şcoală, cum zicea Eminescu, pentru a afla
adevărul, că fără Dumnezeu lumea devine o junglă, un iad. El nu are dragostea, care nu se aprinde de mânie.
Cel mai iubit dintre pământeni este un roman de idei, având elemente de expresionism. Morala, virtuţile nu
sunt probleme teoretice sociale, ci viaţa sufletului. Cele patru personaje feminine din viaţa lui Victor
Petrini: Nineta, Căprioara, Matilda, Suzy (Susana), sunt, de fapt, cele patru 528 timpuri ale unui ciclu tipic al
vieţii. Făcând voia proprie, şi nu ascultarea faţă de legea lui Dumnezeu, Victor, ca şi Adam, cade din raiul
inocenţei şi al purităţii reprezentat de Nineta, al cărei nume sugerează cunoaşterea prin negaţie sau
definirea adevărului prin ceea ce nu este, afirmând indirect ceea ce este. Dragostea este unificatoare. Petrini
iese din dimensiunea dragostei, care este binevoitoare şi care nu caută ale sale. Căprioara de aceea nu mai este
pură, iar el este încercat la dragostea care toate le crede, toate le iartă. Victor nu-i iartă căderea şi o
împinge la o întrerupere de sarcină, adică să devină ucigaşa propriului copil. De aceea cei ce legiferează,
admit şi fac pruncuciderea, se duc în iad. Drepturile omului înseamnă, în primul rând, dreptul la viaţă al
copilului şi nu dreptul de a ucide. Un parlament, care legiferează pruncuciderea, este un parlament de
ucigaşi. Ca filosof, Victor Petrini nu are nici o scuză pentru greşelile pe care le comite, de aceea, ca şi Ştefan
Gheorghidiu, va ajunge la puşcărie. Victor Petrini ratează şi dragostea faţă de aproapele, adică faţă de cei
căzuţi, fiindcă pe Matilda o ia de la prietenul său Petrică Nicolau, aşa cum şi acesta o luase de la un evreu, şi
va fi luată de Mircea, prim-secretarul de partid al regiunii. Este o evidentă călcare a poruncii a zecea.
Matilda a devenit un obiect, un instrument, un bun de consum, după ideile lui Engels din Originea familiei, a
proprietăţii private şi a statului. Victor Petrini nu poate realiza nici porunca de a-şi iubi duşmanii. Pe
torţionarul, care-l agresează, îl aruncă în hăul unei mine, iar pe inginerul Pencea din teleferic. Este
evidentă situaţia sa de legitimă apărare, dar asta în cazul Legii Iubirii este doar o circumstanţă atenuantă.
Din punct de vedere moral, Victor Petrini este un om fără principii. Din punctul de vedere al moralei
creştine, el este un ucigaş, un om fără Dumnezeu, care devine treptat, prin adaptarea la jungla socială, o
fiară. El încalcă decalogul pe toate cele zece porunci. Este ucigaş, desfrânat, mincinos, fără Dumnezeu, ia ce
nu-i al lui. El trăieşte, ca şi eroii lui Camil Petrescu, drama intelectualului fără Dumnezeu. Limitele
autorului sunt, ca şi la Camil Petrescu, limitele filosofiei, incapacitatea ei de a rezolva problemele
sufletului. Falimentul lui Victor Petrini este falimentul filosofiei în confruntarea cu realitatea.

1. Realismul – Mai multe informații interesante despre acest

curent literar
Realismul literar a luat naștere în secolul al XIX-lea, în Franța, și a durat până în secolul XX.
Acesta a luat amploare, fiindcă se credea că Romantismul a pierdut contactul cu realitatea, cu
viața de zi cu zi a omului de rând. De aceea, Realismul literar aduce în prim plan micile tragedii
cotidiene ale fiecăruia, încercând să le redea într-un mod cât mai nealterat cu putință.

În literatura română, acesta înfățișează oameni, locuri și povești familiare, care se învârt mai
mult în jurul păturilor mijlocii și inferioare ale societății. De aceea, majoritatea operelor din
acest curent au loc în mediul rural, urmărind traiul zilnic al țăranilor din diferite secole.

Cu toate acestea, mediul citadin nu este complet absent din romanele realiste române, numărând
câteva opere remarcabile.

Printre primii scriitori realiști din literatura universală se numără Honoré de Balzac,
supranumit și „părintele realismului”, unul dintre cele mai mari scriitori ai tuturor timpurilor.
Opera lui are la bază, aproape în întregime, aceeași idee genială: reconstruirea, în scris, a unui Paris
imaginar. Toate cărțile sale comunică, astfel, între ele, deoarece unele personaje care în anumite
romane ocupă un rol secundar, apar în altele, cu rol principal.

„Comedia Umană” numără nu mai puțin de 95 de lucrări terminate și te poartă din casă în casă, prin
viețile oamenilor de pe fiecare treaptă a societății, de la bancheri și doctori, la cămătari și oameni
care au pierdut tot ce aveau, pentru a reda viața de atunci așa cum era, în cele mai mici detalii.

Printre alți realiști celebrii se numără și Gustave Flaubert, Stendhal, Mark Twain, Feodor
Dostoievski, Gogol și Lev Tolstoi.

2. Trăsăturile realismului – Cum se diferențiază acesta față

de alte curente literare?

Realismul în literatură nu este greu de depistat. Operele realizate în acest stil au în centru
diferite tipologii de oameni și reacțiile lor la diversele încercări ale vieții.

Trăsăturile realismului literar:

· Povestea prezentată printr-o perspectivă obiectivă;

· Naratorul este omniscient și omniprezent;

· Povestea se petrece într-un loc real, cunoscut;

· Tonul încearcă să fie cât mai impersonal și neutru;

· Verosimilitate;

· Preferința acută către detalii, pentru ca mediul să fie redat conform realității;

· Importanța descrierii statutului social;

· Prezentarea moravurilor unei epoci;

· Personajele sunt tipice, prezentate în situații obișnuite;

· Fiecare personaj în parte are o trăsătură definitorie, care ajută la diferențierea personajelor;

· Cele mai întâlnite teme sunt: parvenirea, egoismul, imoralitatea și singurătatea;

· Drama și comedia sunt speciii narative preferate;

· Lipsa personajelor magice, cu puteri sau întruchipări ciudate;

Modernism
Modernismul denumește curentele apărute la sfârșitul sec. al XIX-lea, începutul
sec. al XX-lea în câteva literaturi naționale precum și în domeniul artelor.
Moderniștii sunt de fapt doritorii de schimbare în opoziție cu adepții stărilor
existente (tradiționaliști).
E. Lovinescu definește inițial termenul prin înglobarea simbolismului, a poeziei de
după război și a „curentelor extremiste” (vezi avangardismul) apoi aplică
termenul doar literaturii nontradiționaliste postbelice.
Modernismul este descris cel mai bine prin opera poeților din a doua jumătate a
secolului al XIX-lea și anume: Edgar Allan Poe, Charles Baudelaire (primul
teoretician al modernismului), Arthur Rimbaud, Stephane Mallarme, Paul Valery,
Paul Eluard, Eugenio Montale, T.S. Eliot etc.
Poezia modernă se caracterizează prin:
 ermetism (limbaj încifrat)
 ambiguitate a exprimării
 utilizarea limbajului neologic și tehnic
 sintaxă contorsionată a propoziției și a frazei
 elitism
 sinceritate, coborârea poeziei în realitatea concretă, apropierea ei de
contingent
 fragmentarism (discontinuitate – la nivelul expresiei şi limbajului)
 se face apel la funcția simbolică a limbajului, apar simboluri personale
 noutatea metaforei
 înnoiri prozodice: vers liber, măsură variabilă, ingambament
 îmbinarea în imagini a concretului cu abstractul
În proză modernismul se manifestă prin:
 negarea tradiţiei, contestarea, refuzul trecutului
 punerea accentului pe discontinuitatea eului și realității
 crearea romanului obiectiv și a romanului de analiza psihologică
  promovează intelectualismul, descrierea mediului citadin, urban,
construcția personajului intelectual în opoziție cu țăranul

Alexandru A. Macedonski (n. 14 martie 1854,[2][3][4] Craiova, Țara Românească – d. 24 noiembrie 1920,[2][3][4]
București, România) a fost un poet, prozator, dramaturg și publicist român. Supranumit poetul
rondelurilor, inspirându-se din literatura franceză, este primul reprezentant al simbolismului în
literatura română. Inițiatorul cenaclului și revistei literare Literatorul, a susținut
modernizarea poeziei românești, fiind într-o continuă polemică cu junimiștii. Aceste polemici i-au
afectat serios cariera literară și viața[5] și au rămas notabile polemicile sale cu Vasile Alecsandri[6]
[7], Mihai Eminescu [8][9] și Ion Luca Caragiale.[9]

Pe de altă parte, Alexandru Macedonski a încurajat, la începuturile activității lor scriitoricești,

numeroși tineri talentați, printre care George Bacovia și Tudor Vianu, pe care i-a publicat în
revista sa Literatorul, iar în revista Liga ortodoxă debutează, printre alții, Tudor Arghezi și
Gala Galaction.
Alexandru Macedonski a fost ales (în 2006) membru post-mortem al Academiei Române.[10]