J. H.

Pestalozzi

Johann Heinrich Pestalozzi (1746 – 1827) a fost un celebru pedagog elveţian şi

totodată un exponent al Romantismului, care a contribuit la reformarea învăţământului din
lumea întreagă prin ideile sale. El a fondat mai multe instituţii de învăţământ, atât în
Germania cât şi în regiunile din Elveţia în care se vorbeşte limba franceză şi italiană.
A scris mai multe lucrări în care explică principiile sale moderne de învăţământ,
dintre care am putea aminti pe cele mai importante: Ora de seară a unui sihastru (1780),
Leonard şi Gertruda (1781) şi Cum îşi învaţă Gertruda copiii (1801).
A îmbogăţit conţinutul şi metodele învăţământului primar, fiind considerat
întemeietorul şcolii populare. Datorită ideilor pedagogice ale lui Pestalozzi, analfabetismului
a putut fi eradicat complet în Elveţia, încă de la începutul secolului al XIX-lea. Pestalozzi s-a
născut pe 12 ianuarie 1746, la Zurich, în Elveţia. Începând cu anul 1751, a urmat Collegium
Humanitatis, unde a învăţat istorie şi limbi clasice. Pe timpul vacanţelor Pestalozzi, orfan
fiind, trăia la bunicul matern, care era preot într-o mică localitate, Honng. Pestalozzi a fost
educat pentru a deveni un preot dar, sub influenţa lecturilor din Jean-Jacques Rousseau a
urmat studii juridice.
După o serie de eşecuri în carieră şi în afaceri, Pestalozzi începe să scrie. Îşi expune
ideile pedagogice sub forma mai multor povestiri, care au aceiaşi doi eroi principali, Leonard
şi Gertrude. Gertrude este o femeie simplă dintr-o familie săracă de la ţară, soţie şi mamă,
care învaţă copiii cum să trăiască vertical din punct de vedere moral, în credinţă şi dragoste
de Dumnezeu. Cele patru volume ale povestirii, publicate la diferite intervale pe parcursul a
două decenii, s-au bucurat de un succes deosebit şi au pus bazele unui adevărat sistem de
educaţie. Ideile lui Pestalozzi au fost cunoscute şi s-au bucurat de aprecierea celor mai
importante personalităţi ale culturii germane de atunci: Fichte, Goethe sau Herder.
În 1798, Pestalozzi s-a decis să devină educator. El a scris un plan pentru o şcoală
organizată după ideile sale şi l-a prezentat noului ministru de Arte şi Ştiinţe de atunci, care l-a
aprobat. În urma războaielor napoleoniene au rămas foarte mulţi copii orfani, iar Pestalozzi a
fost chemat inclusiv să organizeze un orfelinat în cadrul unei mănăstiri. În aceste condiţii,
Pestalozzi a recurs la îmbinarea educaţiei cu munca. Cu toate acestea, produsele realizate de
către copii nu erau privite doar ca o posibilă sursă de venit. Orice lucrare a fost considerată de
către Pestalozzi ca o modalitate de a instrui copilul în vederea realizării dexterităţii fizice, a
promovării eficienţei şi a încurajării ajutorului reciproc.
Pestalozzi a urmărit să cultive la copii şi activităţile fundamentale ale minţii, activităţi
de atenţie, observare şi memorie, care trebuie să preceadă judecata şi care trebuie să fie bine
realizate, înainte ca judecata să se efectueze. Acesta a fost timpul în care Pestalozzi a meditat
la semnificaţia unei metode universale de educaţie, care urma să se aplice în instituţiile
viitoare. A avut ocazia să-şi pună în practică ideile la şcolile celebre unde a lucrat, la Neuhof,
Stans şi Burgdorf, idei în care el considera că orice înţelegere poate fi realizată printr-o
secvenţă ordonată psihologic. Succesele erau evidente. De regulă, după numai opt luni de
predare în sistemul lui Pestalozzi, copiii de 5-6 ani erau capabili să citească, să scrie, să
deseneze şi să înţeleagă aritmetica elementară.
Un succes deosebit l-a avut şi cartea lui Pestalozi intitulată Cum îşi învaţă Gertrude
copiii. Cartea a avut un impact profund atât asupra opiniilor pedagogice ale epocii, cât şi în
practica educaţiei. Datorită acestui succes literar, oameni din toate părţile Elveţiei şi
Germaniei au venit să vadă Şcoala lui Pestalozzi din Burgdorf. Şcoala a crescut uimitor şi a
fost totodată şi un succes financiar. Cu toate acestea, Şcoala nu a putut face ceea ce ar fi dorit
cel mai mult Pestalozzi: educaţie pentru cei săraci. În aceste condiţii, el a adresat guvernului
elveţian un Memoriu, în care a arătat că ar dori să aibă mai multe posibilităţi de a asigura
educaţie pentru cei săraci. Drept răspuns, guvernul a trimis doi comisari pentru a investiga
activitatea lui Pestalozzi la Burgdorf. Aceştia au formulat concluzii favorabile, iar guvernul a
decis să transforme Şcoala lui Pestalozzi în Institut Naţional al Educaţiei întreţinut de către
stat. Statul a cheltuit bani pentru publicarea manualelor scrise de către Pestalozzi şi de către
personalul său. Cu aceşti bani au fost tipărite manualele: ABC-ul Percepţiei, Lecţii privind
observarea relaţiilor dintre numere şi Cartea Mamei.
După întronarea lui Napoleon ca Împărat al Francezilor, i s-a pus sub semnul
întrebării dreptul său de a utiliza facilităţile aflate la Burgdorf. I s-au oferit în schimb, pentru
reorganizarea Institutului, clădirile unei mănăstiri vechi din Munchenbuchsee, unde a
funcţionat un an, după care Institutul a fost mutat la Yverdon, pe malul lacului Neuchatel,
într-un castel din secolul al XIII-lea.
Perioada de la Yverdon, de două decenii (1805-1825), a Institutului lui Pestalozzi a
fost în fapt cea mai îndelungată şi mai productivă. Aici au început să vină în vizită profesori
şi elevi din toată Europa. Guvernele mai multor ţări şi-au trimis aici specialişti în educaţie, ca
să studieze cu Pestalozzi modalitatea de punere în practică a unui sistem similar în cadrul
propriilor lor naţiuni. Începând cu anul 1807, aici apare cu regularitate şi prima revistă
europeană consacrată problemelor pedagogice, Die Wochenschrift fur Menschenbildung, o
publicaţie care conţinea inclusiv discuţii filosofice cu privire la educaţie şi la raporturile
Institutului cu părinţii şi publicul.
La Yverdon, puteau studia elevi de orice vârstă, repartizaţi pe grupe de vârstă, în
sistemul pe clase şi pe lecţii, iar conţinuturile de învăţământ au constat din studiul limbilor
(germană, franceză, latină şi greacă) şi din discipline precum: geografie, istorie naturală,
istorie politică, literatură, aritmetică, geometrie, topografie, desen, scris şi muzică. Metodele
de învăţământ utilizate de către Pestalozzi au fost gândite în funcţie de diferenţele individuale
pe care le prezentau copiii, de percepţia senzorială şi auto-activitatea elevului. Pestalozzi a
lucrat în Yverdon la metoda „elementarizării” predării limbilor antice, în principal latină, dar
şi ebraică şi greacă. Aici a studiat pedagogie cu Pestalozzi, între 1818-1820, şi
transilvăneanul Stephan Ludwig Roth (născut în 1796 la Mediaş, decedat în 1849 la Cluj),
care a teoretizat ulterior metodele de predare a limbilor străine şi rolul limbii materne în
învăţarea limbilor antice.
Filosofia pedagogică a lui Pestalozzi s-a bazat pe un concept care conţinea patru sfere
ale vieţii individului şi a plecat de la premisa că natura umană este în esenţă bună. Primele
trei sfere – „exterioare” – privesc originea familială, autodeterminarea profesională, apoi
statul şi naţiunea, respectiv naţionalitatea asumată în mod conştient. Aici sunt incluse
noţiunile a ceea ce este util pentru individ, relaţia părinte-copil, utilitatea pentru societate în
ansamblul său, dezvoltarea caracterului unui copil, atitudinea sa faţă de învăţare, precum şi
simţul datoriei. Ultima sferă, „interioară”, consistă în ceea ce a furnizat educaţia pentru
conştiinţă, în „simţul intern”, în pacea sufletească şi credinţa în Dumnezeu.
Sistemul de învăţământ creat de către Pestalozzi a fost adoptat cu repeziciune în multe ţări
ale lumii. Şcoli denumite „Pestalozzi” există în Europa, în Germania sau în Macedonia (la
Skopje), dar şi în America Latină, în Argentina şi în Peru, desigur şi în SUA. Metoda numită
Pestalozzi a fost utiliză şi de către Şcoala cantonală din Aarau (Elveţia), unde a studiat între
alţii celebrul fizician Albert Einstein. La maturitate, rememorând anii de studii, Einstein
aprecia la superlativ metodele pedagogice de aici, arătând superioritatea educaţiei bazată pe
acţiune liberă şi responsabilitate personală, prin comparaţie cu o educaţie bazată pe autoritate
exterioară.
Avântul pe care l-a luat Europa Occidentală în secolul al XIXlea pe toate planurile –
în cultură, civilizaţie şi tehnică – se datorează fără îndoială şi apariţiei în mai multe ţări a unui
sistem de educaţie publică deschis pentru toate categoriile sociale, sistem a cărui piatră de
temelie a fost pusă de către marele pedagog Johann Heinrich Pestalozzi.