1.

ABORDAREA CONCEPTUALĂ A ABANDONULUI ȘCOLAR ÎN SOCIETATEA

CONTEMPORANĂ

1.1. Delimitări conceptuale: abandonul școlar, inadaptare, eșec și insucces

O treaptă importantă spre creearea unei societăți sănătoase este școlarizarea. Instituția de
învățămmînt, sau școala va fi mereu acel mediu social în care se dezvoltă, se educă omul-copilul-
elevul. Prin educație se manifestă personalitatea ființei umane. Asistența și sprijinul social acordat
fiecărui copil-elev deține toate componentele comunității pedagogice, al psihologilor, al
managerului instituției, cosilierilor pentru educație, logopezilor. Conținutul și esența instruirii
școlare se bazează pe formula de a întreprinde și a efectua de sine stătător și ,,de a fi responsabil
pentru toate acțiunele realizate în cadrul școlii și în afara ei,,.

Însă în ultima perioadă au avut loc multe schimbări la nivel social și anume pe plan de
învățămînt, aici facem referire la problematica educației și la fenomenul de abandon școlar. Acest
fenomen își face apariția asupra educației prin gravitatea și efectele sale nimicitoare și anume:
încetarea frecventării şcolii, părăsirea sistemului educativ, indiferent de nivelul la care s-a ajuns,
înaintea obţinerii unei calificări sau pregătiri profesionale complete sau înaintea încheierii ciclului de
studii inceput. Abandonul școlar este rezultatul absenteismului, un comportament deviant care are la
bază mai multe cauze si factori de influență.”Este un fenomen în care un elev a foat absent 3 zile
consecutiv sau mai mult de 10 lecții pe parcursul unei luni, și care reflectă o problemă socială
manifestată prin conduită evazionistă a elevului, absența nemotivată sau fuga de la lecții, lipsa de
interes și de motivație pentru studii,, 11.(Anexe)

Însă înainte de a defini mai complex acest fenomen trebuie să descriem conceptele cu care se
confundă, și identificînd legăturile dintre ele pentru a exlude careva neînțelegeri. Aici discutăm
despre inadaptare, insucces și eșec, care uneori fac referire la abandonul școlar fără o abordare
diferențiată a acestuia.

11
[Link]
 Conceptul de inadaptare este abordat mai mult din punct de vedere psihologic, și anume,
copilul inadaptat este cel al cărui comportament, îl impiedică să aibă parte de experienţele
educaţionale şi sociale obişnuite, atât în şcoală, cât şi acasă.

Inadaptarea şcolară prevede incapacitatea de adaptare la rigorile vieţii de elev, la cerințele de tip
normativ pe care le presupune funcţionarea corespunzătoare a fiecărei şcoli sau a oricărei
colectivitaţi şcolare. Elevul care nu se poate adapta recurge de obicei la abandonul şcolar sau la
părăsirea înainte de timp a şcolii, în favoarea unui mediu mai puţin favorabil, de regulă în cel al
străzii sau se alătură grupurilor de tineri necontrolaţi. Cauzele acestui fenomen pot fi de ordin
individual și anume pe plan afectiv, cum ar fi teama sau repulsia față de instituția de învățămînt , ca
aau apărunt urma unor prdepse sau conflicte cu profesorii sau părinții, sau mai pot pot fi cause de
ordin psiho-nervoase de natură congenitălă- înăscute. Aici identificăm hiperexcitabilitatea,
dezechilibru emoţional, autism, impulsivitate excesivă.

Inadaptarea şcolară o putem defini ca greutățile întilnite în efectuarea sarcinolor școlare şi eşecul
de integrare în mediul şcolar din care face parte copilul 12. Inadaptarea comportamentală a unor elevi
vizează, în principal, tulburările de relaţionare a elevilor în cauză cu părinţii, profesorii, colegii şi
încălcarea regulilor colectivităţii şcolare sau extraşcolare

Dacă succesul exprimă concordanţa între posibilităţile elevului şi exigenţele şcolare, eşecul
şcolar exprimă ,,situaţia unui elev ale cărui rezultate nu satisfac normele şcolii” 13, situaţie creată de
faptul că şcoala impune programe de baza şi ritmuri identice pentru toţi copiii.

Insuccesul şcolar se manifestă sub două aspecte:

Copii care nu reușesc să însușească materialul sau retardul şcolar, care este determinat de
greutăți pe o periodă anumită de timp în a face faţă cerințelor şcolare, și nedorința de a studia, care
se poate datora unei mari diversităţi de factori:

- probleme de ordin fizic, cum ar fi slăbirea vederii, auzului, tulburărilor

neurologice, care nu sunt sesizate nici de copil nici de adulţii din anturajul acestuia.
- probleme personale ca schimbările frecvente de şcoală sau de clasă care
impun noi metode de predare, eforturi de câştigare a statutului în noul mediu, de
învăţare de noi reguli şi standarde de competenţă.

12
Mihaela Jigău, Factorii reuşitei şcolare, Editura GRAFOART, Bucureşti, 1998, p. 19.
13
Roland Doron, Françoise Parot, Dicţionar de psihologie…, p. 295.
 - probleme de mediu ca hrană, somn, adapost chiar, în cazul unor familii
dezorganizate, sau intelectual - afective în ce priveşte conversaţia.
- probleme emoţionale determinate de relaţiile cu colegii sau chiar cu profesorul
(sentimentul marginalizării de catre colegi, criticismul exagerat al profesorului, frica
de a nu fi abuzat chiar și fizic de către colegi sau profesori).

Eşecul şcolar se manifestă sub două forme cum sunt abandonul școlar şi repetenţia școlară.
În literatura de specialitate, eşecul școlar este descris ca fiind o formă destul de severă a
insuccesului școlar, și care se manifestă prin abandonul școlar sau incapacitatea de a promova-
repetenția. “Eşecul şcolar se exprimă prin măsuri instituţionale (repetări ale clasei, orientări impuse)
şi una din consecinţele sale este ieşirea din sistemul educativ a unui număr de tineri care nu au putut
dobândi nici un fel de diplomă, nici calificare profesională 14.

Lipsa de capacitate de a promova la un nivel superior de şcolarizare se datoreaza unor dificultăţi

severe de învăţare de diverse etimologii şi necesită o expertiză competentă şi o intervenţie
psihopedagogică specializată. Modalitățile de înlăturare a eşecului sunt mai grele decât cea de
prevenire care presupune, efectuarea unor strategii de tratare diferenţiată şi individualizată a elevilor
care se află în situaţie de eşec şcolar. Punerea în aplicare a unor astfel de strategii necesită o bună
cunoaştere a particularităţilor psihologice ale elevilor, pentru a putea fi remarcate acele dimensiuni
psihologice care permit efectuarea unor dezvoltări ulterioare ale copilului cu dificultăţi şcolare sau a
copilului în situație de risc. Părăsirea sistemului educativ înaintea obţinerii unui certificat de studii,
sau abandonul şcolar, este unul dintre fenomenele cele mai îngrijorătoare în judecarea capacităţii
generale a organizaţiilor şcolare.

Abandonul şcolar este un fenomen care favorizează apariția eşecului integrării sociale, și anume
ca acesta reduce în mod semnificativ şansele autorealizării în domeniile de activitate legale. Cauzele
sunt destul de multe și variate, acesta reprezentând o expresie şi o rezultantă a unei duble situaţii de
inadaptare școlară. Se discută, pe de o parte, despre inadaptarea elevului la activitatea de învăţare
realizată în mediul şcolar, dar şi extraşcolar, şi, pe de altă parte, despre inadaptarea şcolii la factorii
interni (biologici, psihologici) şi externi (socio-economici, socio-culturali) 15. Copiii care
abandonează şcoala nu au nici calificarea profesională necesară pentru a se integra în societate, nici
14
R. Doron, F. Parot, Dicţionar de psihologie…, p. 295.
15
Adrian Neculau, Gilles Ferréol, Aspecte psihosociale ale sărăciei, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p. 251-252.
formaţia morală şi civică necesară pentru îndeplinirea rolului de părinte și de cetățean. Nefiind
calificați, copii care abandonează instituțiile de învățămînt reprezintă categoria de oameni care devin
ulterior șomeri, și care întîlnesc o serie de greutăți sociale pe o perioioadă de timp mediu și lung16.

1.2. Teorii explicative ale abandonului școlar

Potrivit surselor de specialitate există mai multe paradigme care explică fenomenul de abandon
școlar sau devianță comportamentală. Aceste teorii diferă din punct de vedere al conceptului de
abandon abordat și al cauzelor anandonului.

Astfel, Şcoala de la Chicago (R.E. Park, L. Wirth) ne oferă o interpretare bazată pe modelul
“patologiei sociale” şi “dezorganizării sociale”, în cadrul căreia devianța este înţeleasă ca abatere
de la normă de conduită presupusă a fi universal valabilă. Cauza abaterii o reprezintă perturbările
“patologice” ale întregul organism social, care se manifestă cu mai multă putere în cursul proceselor
de modernizare, industrializare, urbanizare.

O altă teorie intitulată “teoria asocierii diferenţiale” sau a “transmiterii culturale” (E.
Sutherland, 1940) susţine că devianța este învăţată în cursul socializării şi este transmisă mai departe
la fel ca şi conformitatea. Interacţiunea individului cu valorile şi normele grupurilor deviante,
însuşirea normelor regulilor, simbolurilor acestor grupuri de către individ îl va determina să adopte
comportamente deviante. Angajarea în acte deviante depinde de gradul de influenţă pe care grupul
deviant îl are asupra individului de timpul pe care individul îl petrece în acest grup.

Comportamentul deviant este rezultatul adoptării unei subculturi deviante. Conţinutul procesului
socializării stă la baza diferenţei între comportamentul deviant şi cel nedeviantă. Se constată însă că,
deşi toţi oamenii vin în contact cu valori şi norme antisociale, nu toţi vor adopta comportamente
antisociale. Pentru a analiza efectele interacţiunii individului cu grupul deviant, trebuie să mai luăm
în calcul şi alţi factori importanţi cum ar fi : vârsta individului, frecvenţa şi intensitatea contactului.

Conform teoriei funcţionaliste (T. Parsons) devianța este un eşec al solidarităţii sociale. Ea
creează disfuncţii în relaţiile dintre rolurile sociale ale indivizilor, făcându-i să reacţioneze ostil faţă
de normele şi valorile societăţii sau să le ignore. Deviantă perturbă întreg echilibrul stabilit între
funcţiile şi structurile sistemului social, deoarece ea desemnează situaţia în care indivizii refuză sau
sunt incapabili să-şi exercite rolurile sociale.6

16
6
[Link]
 Teoria controlului social-Cauzele devianţei – susţin gânditorii mai sus numiţi – rezidă în lipsa
unui control intern efectuat de individ, precum şi în lipsa unui control extern adecvat efectuat de
către societate. Controlul intern îl ajută pe individ să se “izoleze” de subcultura delincventă din
mediul înconjurător.

Devianța apare şi atunci când legăturile dintre individ şi societate sunt slabe, când controlul
social informal lipseşte şi dimpotrivă, atunci când legăturile indivizilor cu societatea şi controlul
social informal sunt puternice, fenomenul devianţei este absent.

În 1969, Hirschi a lansat ideea că legăturile puternice dintre indivizi şi societate se definesc în
principal prin următoarele caracteristici : ataşament, angajament, implicare.

Ataşamentul se referă la faptul că aflaţi în relaţii cu alţi oameni importanţi pentru ei, indivizii vor
acţiona în mod responsabil, luând în consideraţie şi opiniile, sentimentele, preocupările semenilor
lor ; raportul dintre indivizi şi comunitate este puternic.

Angajamentul se referă la faptul că atunci când actorii sociali sunt angajaţi în anumite relaţii ( de
familie, profesionale) sunt mulţumite de statutele sociale pe care se află, ei sunt mai interesaţi de
menţinerea sistemului decât de schimbarea lui şi tind să se conformeze valorilor şi normelor
societăţii şi să-şi tempereze eventualele înclinaţii deviante.

Implicarea se referă la faptul că oamenii care sunt antrenaţi în activităţi nedeviante relaţionează
cu oameni nedevianţi, cu oameni care respectă sistemul normativ împărtăşind cu ei aceleaşi credinţe,
opinii, reguli sunt mai rezistenţi, mai refractari chiar faţă de acţiunile deviante.

Reprezentanţii acestei teorii susţin că deviantă este o condiţie “naturală” a indivizilor, de aceea
nu trebuie explicată. Ceea ce trebuie explicat nu este deviantă, ci controlul social, conformismul care
rezultă din mecanismele controlului social.

Teoriei controlului social i se reproşează incapacitatea de a explica acţiunile deviante

întreprinse de oameni cu statut superior, aparent “respectabil” şi care sunt bine integraţi în
comunităţile lor, aşa cum ar fi crimă gulerelor albe.

O altă dificultate a teoriei constă în faptul că nu explică comportamentul celor integraţi în

subculturi deviante, ale căror legături sociale puternice şi sistem normativ sunt condamnate de
majoritatea societăţii. În concluzie, problema nu este numai integrarea în comunitate ci şi natura
sistemului de valori şi norme ale respectivei comunităţi.7

Lipsa de integrare a indivizilor în societate poate fi în anumite circumstanţe cauza, iar în altele
efectul comportamentului deviant.

Cauza devianţei este explicată de alţi sociologi prin aşa numita tensiune structurală. Se înscriu
aici interpretările care se bazează pe modelul anomiei (Durkheim, Merton). Aşa cum arătam mai
înainte, deviantă este un rezultat al perioadelor de schimbare socială care perturbă câmpul valorico-
normativ, dezorientează conduitele indivizilor determinându-i să adopte comportamente adaptative
deviante.

Teoria anomiei Merton (1938) susţine că devianța este produsul nepotrivirii, conflictului dintre
scopurile sociale (susţinute cultural) şi mijloacele legitime, instituţionale, oferite de societate în
vederea atingerii acelor scopuri.7

Neavînd acces la aceste mijloace, indivizii adoptă mijloace ilicite, dar mult mai eficiente de
realizare a scopurilor propuse. Nu toţi indivizii deţin succes profesional sau financiar, prin mijloace
adecvate, legitime nici chiar într-o societate a succesului cum este numită SUA. Cei care nu au
mijloacele necesare pentru a parcurge un nivel superior de educaţie, de specializare într-un anumit
domeniu este puţin probabil să se bucure de “succese”, fapt ce induce un oarecare sentiment de
anomie ce poate determina adoptarea unor modalităţi deviante de adaptare. În concepţia lui Merton,
adaptarea deviantă poate îmbrăca patru forme principale: inovaţia, ritualismul, marginalizarea şi
rebeliunea.

Inovaţia, ca formă de adaptare deviantă, se referă la situaţia în care individul acceptă scopurile
culturale standard dar nu şi mijloacele standard (promovate de societate) pentru atingerea acestor
scopuri. Un caz concret este atunci când ne folosim de informaţii “confidenţiale” (obţinute pe căi
oculte) pentru a obţine profit în afaceri.

Ritualismul se referă la situaţiile în care indivizii nu acceptă sau se fac că nu înţeleg scopurile
sociale dar care acţionează totuşi în conformitate cu cerinţele societăţii : este tipic cazul birocratului
preocupat mai mult de completarea corectă a formularelor decât de rezolvarea solicitărilor cuprinse

7
7
[Link]
în interiorul acestora. Este vorba despre respectarea exagerată a regulilor, procedeelor, deci a
mijloacelor în detrimentul scopurilor.

Marginalizarea defineşte acea situaţie în care individul a abandonat atât scopurile cât şi
mijloacele standard. El elimină contradicţia dintre atingerea scopurilor şi lipsa mijloacelor,
respingându-le şi pe unele şi pe celelalte şi retrăgându-se din mecanismul social, abandonând
societatea.

După Merton, acesta este cazul cerşetorilor, alcoolicilor, drogaţilor, bolnavilor mentali.
Marginalizarea este o formă de alienare pasivă.

Rebeliunea (alienare activă) este un mod de adaptare prin care persoană, nereuşind să accepte
scopurile şi mijloacele sociale, le înlocuieşte cu alte scopuri şi mijloace. Este cazul militantului
pentru drepturi civile, al revoluţionarului, protestatarului etc.

Teoria tensiunii sociale denotă că sursa devianţei nu se află în individ, ci în structura socială.
Deviantă este explicată şi din perspectiva paradigmei “conflictului” (Quinney, Turk, Walton,
Spitzer, Young etc.) Această teorie îşi găseşte rădăcinile în concepţia marxistă cu privire la
caracteristicile orânduirii capitaliste şi anume : dominanţa proprietăţii private asupra mijloacelor de
producţie, repartiţia inegală a resurselor, goana după profit, competiţia acerbă între agenţii
economici. Deviantă este, deci, un produs al inegalităţii sociale şi al competiţiei nemiloase care
determină grupurile sociale defavorizate să adopte mijloace deviante de supravieţuire. Acest tip de
societate permite agenţilor de control social să înfăptuiască discriminări în privinţa înregistrării şi
sancţionării comportamentelor deviante. În acest sens, Quinney (1974, 1980) afirma că proprietarii
mijloacelor de producţie (capitaliştii) controlează sistemul legal, fapt ce le permite să definească
drept deviantă orice acţiune care le-ar ameninţa privilegiile şi proprietăţile. În aceleaşi coordonate se
înscrie şi concepţia lui Spitzer (1980), care subliniază faptul că autoritatea capitaliştilor asupra
sistemului legal le permite utilizarea lui pentru apărarea propriilor lor interese şi pentru menţinerea
sub control a celor care ameninţă funcţionarea societăţii capitaliste. El susţine că proprietarii joacă
un rol cheie în a-i defini devianţi din punct de vedere social pe cei care nu vor să desfăşoare
activităţile necesare funcţionării mecanismului capitalist sau care nu manifesată respectul cuvenit
faţă de autorităţi, faţă de ordinea ierarhică capitalistă.

Teoria conflictului, ca şi teoria tensiunii structurale, mută sursa devianţei dinspre individ spre
structura socială. Limitele ei derivă chiar din unele presupoziţii fundamentale pe care se întemeiază.
Astfel, ea consideră că bogaţii sunt atotputernici şi că sunt liberi să definească după bunul plac orice
act inconvenabil pentru ei ca act deviant.

“Această teorie ignoră consumatorul sau legile pentru protejarea muncitorilor care restrâng
libertatea de acţiune a capitaliştilor”, ignoră faptul că “există legături împotriva trusturilor care
împiedică anumite companii să controleze evenimentele după bunul lor plac”, precum şi faptul că
chiar în ţările socialiste care limitează cel mai mult inegalităţile sociale, există manifestări ale
fenomenului de devianţă.

Teoria etichetării este un nou model explicativ al devianţei. Cum apare această teorie? Stanton

Wheeler, profesor cercetător în sociologia devianţei (SUA), într-un interviu cu Mihail Cernea 20
sesiza că în primele patru decenii ale secolului, interesul cercetătorilor devianţei era polarizat în
jurul efortului de a răspunde la două întrebări :1) cum putem explica variaţiile (după aria geografică,
zona oraşelor, legislaţia în vigoare, după diferitele categorii sociale etc.) în raţa criminalităţii? 2)
cum putem explica de ce tocmai un anumit individ ajunge la comportament delincvent sau la crimă?
Iată, deci, continuă autorul mai sus menţionat, că în această perioadă cercetătorii nu-şi puneau
întrebarea : de ce acest comportament este considerat deviant sau criminal. După cel de al doilea
război mondial, situaţia se schimbă fundamental : apar noi modele de teoretizare sociologică a
devianţei, termenul de devianţă este utilizat cu o frecvenţă crescândă, este elaborat conceputl de
“labelling”(etichetare).

Tot acum Frank Tannenbaum şi Edwin Lemert au subliniat importanţa problemelor pe care
le ridică denumirea unei conduite date drept delincvenţă, crimă sau devianţă. A proceda astfel,
susţin cei doi autori, înseamnă a eticheta sau stigmatiza respectiva persoană şi a-i îngreuna
revenirea la un mod de viaţă obişnuit. Una din cele mai clare abordări a acestei teorii a realizat-o
Howard Becker, care, în lucrarea “The Outsiders”, făcea următoarea inserţiune explicativă :
“însăşi grupurile sociale constituie devianţă, aplicând aceste reguli la anumiţi indivizi şi
etichetându-i drept marginali”.

Raţionamentul pe care el îl dezvoltă în această lucrare porneşte de la întrebarea “ce anume face
dintr-un act, un act criminal”. Pe scurt, răspunsul ar fi următorul : nu ceva care este imanent actului
însuşi face dintr-un act un act criminal, ci etichetarea oficială. Iniţial, el a ajuns la acest răspuns,
constatând că în legislaţia americană, existau atât lucruri inofensive cât şi lucruri periculoase care,
după împrejurări, erau considerate uneori ca deviante, iar alterori ca acceptabile. La rândul său,
Stanton Wheeler constat că majoritatea crimelor gulerelor albe (exemplu, propaganda înşelătoare a
unor produse, “violarea reglementărilor antitrust în lumea afacerilor) la început primesc sancţiuni
foarte blânde : i se solicită persoanei să renunţe la a le mai comite şi abia în ultimă instanţă se acordă
o modestă sancţiune penală (cel mult 1 an închisoare). La polul opus, furtul unor cauciucuri de
automobil poate fi pedepsit cu până la 15 ani închisoare în unele state din SUA. Putem spune că, în
conformitate cu această teorie, deviantă nu are realitate în sine, ci numai prin procesul său de
definire, de “etichetare” a unor comportamente ca fiind deviante. Nici un comportament nu este în
mod inerent sau în mod automat deviant. Diversele societăţi (şi în cadrul acestora diversele grupuri)
etichetează diferite acţiuni ca deviante.

Ceea ce este important pentru această teorie nu este actul de devianţă propriu-zis (“deviantă
primară”), ci deviantă secundară, etichetarea publică că deviant şi, ca urmare, acceptarea identităţii
deviante de către persoana care a săvârşit actul. Această acceptare poate fi considerată ca un stigmat
care schimbă fundamental conştiinţa de sine a respectivei persoane şi duce la o “carieră deviantă”
(Goffman, 1963). Cu alte cuvinte, nu violarea normei contează (pentru că toţi sunt “devianţi” într-un
mod sau altul) ci etichetarea, stigmatizarea persoanei care a violat norma.

Cercetările sociologice care au succedat această teorie au scos în evidenţă câteva dintre limitele
ei. În 1980, Gove constata că unii delincvenţi se angajează în infracţiuni diverse, cu toate că nu au
fost prinşi niciodată şi deci nu au fost expuşi devianţei secundare, respectiv etichetării şi
stigmatizării. Pe de altă parte, pentru anumite categorii de oameni, faptul de a fi etichetaţi este mai
degrabă un stimulent pentru a-şi schimba comportamentul decât pentru a persevera în comiterea de
infracţiuni. De asemenea, aşa cum sesiza M. Cernea, în orice societate unii comit prejudicii
corporale altora, se încalcă dreptul la proprietate, nu se respectă contractele etc. Ori, abordarea
acestor acţiuni ca simple activităţi de etichetare ar fi o greşeală şi o trivializare.8

1.3. Abandonul școlar și familia

Familia s-a dovedit a fi una dintre cele mai vechi și mai stabile forme de comunitate umană,
cea care asigură evoluția și continuitatea vieții sociale.În ulimile decenii, ca rezultat al schimbărilor
sociale, familia și-a pierdut esența pe care a avut-o în trecut. În comparație cu oportunitățile
adulților, copilul întotdeauna este intr-o relație de dependență, fapt care îl face vulnerabil. De
asistența, grija și educația oferită în perioda copilăriei depinde bunăstarea copilului în viață.

8
Neamţu, C., Devianţa şcolară – fenomen socio-pedagogic. Modalităţi de diminuare (Teză doctorat), Univ. [Link],
Iaşi, 2001
 Există diferite climate în familiile contemporane, calme sau agitate, de armonie sau neînțelegere,
după cum există și stări tensionate ce pot fi datorate copiilor dar ce depend de climate familiale
predominant calme sau agitate, de armonie sau neînţelegere, climate de solidaritate sau ostilitate,
după cum există şi stări tensionate ce pot fi datorate şi copiilor, dar care depind „tonalitatea de fond
imprimată de părinţi, de capacitatea lor de a înţelege şi îndruma copiii, de existenţa sau absenţa
acelor elemente de bază care condiţionează formula înţelegerii în familie” 9 Andre Berge arată la
rândul său că : ...„ceea ce primează şi ceea ce imprimă mediului familial pecetea sa specifică este
calitatea legăturii dintre părinţ[Link]ţi autori au notat efectele supărătoare ale disocierii şi ale tuturor
formelor de discordie conjugală asupra dezvoltării copilului”10.

Copilul care este present intr-o familia despărţită legal, în care lipseşte unul dintre părinţi în
urma divorţului, este resimţită ca o sursă continuă de tensiune, dezechilibru, copilul fiind, în astfel
de situaţii, martorul unor conflicte pe care le trăieşte intens şi care îi provoacă suferinţă.

În „Phihologia tactului pedagogic al profesorului” se spune că în asemenea situaţii copilulse

simte obligat să aleagă între cei doi părinţi ajungând să se apropie mai mult spre unul dintre ei,
exprimându-şi neplăcerea faţă de celălalt, ori trece, în relaţiile lui, de la unul la celălalt, devenind
inconstant în sentimente. Aceşti copii prezintă de obicei niște tulburări emoţionale, sociale şi morale
care se vor reflecta şi în pregătirea lor, iar pe fondul acestor probleme renunţarea la şcoală este un
fapt déjà evident.

La fel întilnim momente destul de grave și în familiile cu un nivel de organizare precoce, și mai
ales în familiile în care relația nu este stabilă, care nu își oficializează relația. Ce mai des, în csănul
acestor familii se întîlneşte o atmosferă încărcată de tot felul de excese ale părinţilor (alcoolism,
încăierări, certuri) care influenţează apariţia eşecului şcolar şi, implicit, abandonul.

A. Berge vorbeşte de „fobia şcolară” prin care arată că, la pubertate, în condiţiile unor conflicte
familiale serioase, la copil „ se poate vădi o teamă plină de nelinişte faţă de dramele care se pot
petrce acasă în lipsa lui”(A. Berge, 1972), renunţând la şcoală, din dorinţa de a „controla” şi de a
pune capăt conflictelor familiale. Dezechilibrul şi instabilitatea universului familial determină
dezechilibrul şi instabilitatea în universul interior al copilului, bulversându-l pe acesta, aefectele
fiind vigilente la nivelul comportamentului. Apar eşecuri pe mai multe planuri, tulburări de caracter

9
Stefanovic, J., Psihologia tactului pedagogic al profesorului, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1979, p. 349
10
Popescu, V., [Link]., p. 28
sau morale, tendinţa de a încălca regulile familiale, şcoala, fuga de acasă, abandonarea şcolii,
orientarea spre delincvenţă.

Absența unuia dintre părinţi atrage după sine o serie de dificultăţi. Astfel, în concepția unor
tradiţii în care tatăl întruchipează autoritatea, disciplina şi ordinea, în famililiile în care acesta
lipsețte, chiar dacă mama își asumă în cea mai mare parte ănsărcinările acestuia, ea nu le poate
satisface în mod corespunzător pe toate şi, ca urmare, un copil fără tată ajunge să se conducă după
norme, principii ce sunt „înglobate într-un sistem neunitar, incomplet, defectuos”. (Stefanovic, J.,
1979)

Lipsa mamei determină formarea unei personalităţi incomplete, debusolate, funcţionând cu

caracter compensator, „motivându-l” pe elev să părăsească de timpuriu şcoala. Însă nu putem merge
până la o generalizare absolută aşa cum înclină autorul să facă, practica, realitatea, demostrînd că
sunt foarte multe cazuri unde, deşi familia este monoparentală sau cu un singur părinte, nu distingem
aceste carenţe afective, copilul având o personalitate bine formată şi neexistând pericolul de
abandon școlar timpuriu.

Sunt familii la nivelul cărora se întâlnesc condiţii necorespunzătoare materializate sub forma
unui nivel cultural sau igienico-sanitar deficitar (dezordine, murdărie, somn insuficient). Există un
raport invers proporţional întrre nivelul cultural şi abandonul şcolar. Cu cât nivelul este mai scăzut
cu atât „şansele” de a renunţa la şcoală sunt mai mari şi invers, aceasta pe fondul interesului scăzut
pentru educaţie (asociate cu alte cauze prezentate : economice, sociale).

De obicei apar probleme la nivel regimului educativ, unde unii părinți devin fie prea excesivi de
grijuluii, fie nepăsători, fie intoleranți. În cazul cînd părinții își încarcă copii și ii suprasolicită cu
scopul de ai ajuta și proteja, reușind însă fiesă îî obosească prea mult, fie să șe îngreuneze procesul
de a se adapt. Părinţii intoleranţi sunt acei părinți care îşi tratează copiii cu o severitate excesivă
uneori recurgând la sancţiuni fizice. Lipsa de înţelegere, de calm a acestora, precum şi modul brutal
de comportare generează permanent nelinişte, înfricoşare, primejdie şi ameninţare11 unii copii
ajungând să părăsească atât familia care nu reuşeşte să-i asigure confortul psihic necesar, cât şi
şcoala care nu poate sau nu vrea să-i ajute. Şi în cazul părinţilor indiferenţi efectele sunt la fel de
grave. Părinţii sunt centraţi pe propriile lor nevoi şi probleme, şi fug de responsabilităţile parentale,
implicându-se foarte puţin în relaţia cu propriul copil. Se observă o slabă socializare a acestuia, el
având o prea vagă idee despre reguli, norme, valori, care nefiindu-i sădite în cadrul familiei, nu-i vor
11
Berge, A., Copilul dificil, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1972, p. 529
oferi posibilitatea de a se conforma nici unui alt tip de regulă sau normă. Şcoala apare, astfel, ca o
instituţie ce încearcă să-i îngrădească personalitatea, libertatea, ceea ce-i uşurează luarea deciziei de
a renunţa la ea.

Lipsa atitudinii unitare între mamă şi tată îl poate deruta pe copil. Aceste neînţelegeri pot apărea
datorită faptului că tatăl şi mama sunt două personalităţi distincte, formate în medii familiale
diferite, în stiluri diferite, având deci păreri proprii despre educaţie. Există şi diferenţa de fire, tatăl
fiind, în general, mai aspru, mai autoritar, iar mama mai blândă şi astfel, fiecare încercând să impună
anumite metode educative conform firii lor. Neînţelegerole pot lua două forme : pasivă, ele fiind
bine ascunse, iar efectele lor fiind vizibile mult mai târziu şi activă, materializate prin înfruntări
deschise şi chiar violente între soţi. Copilul va fi orientat însre ceea ca: „să vadă în care dintre tabere
se înrolează, pentru a-şi câştiga protecţia unui aliat, în loc să-şi câştige îndrumarea educativă
necesară”11

Copilul respins sau cel supraprotejat va fi cel mai puternic marcat de climatul propriei familii.
Copilul respins nu va reuşi să mai aibă încredere în nimeni, nu va putea respecta alte reguli decât
cele prescrise de el cu scopul de a se proteja, va stabili foarte greu relaţii sociale cu ceilalţi.
Supraprotejatul se va interesa in primul rând de el însuşi, pierzându-şi respectul faţă de ceilalţi şi
interesul pentru tot ceea ce se întâmplă în jurul lui.

Osterrith identifică particularitățilr copiilor respinși și particularitățile copiilor supraprotejat,

deducînd de acici factorii care influentează fenomenul abandonului școlor:

 evitarea recunoașterii realității;

 incapacitatea de a se distanţa de sine însuşi;

 contacte sociale dificile cu cei de vârsta lui;

 pasivitate, lipsă de iniţiativă, incapacitatea de a se apăra;
 sentimente de inferioritate şi nonvaloare;
 Absența interesului pentru ce va fi în viitor.
(Dimitriu, C., 1973)

Stefanovic, prezintă niște atitudini tipice ale părinților față de copil, descrie de Hurlockova, care
își au originea în modurile educative sau regimurile și particularitățile specifice ale copiilor:

1
  grijă deosebită;
 libertate exagerată;
 neglijare totală;
 aprecierea de către părinţi a copiilor;
 tendinţa de a domina, de a seimpune în faţa copiilor;
 tendinţa de a ceda în faţa copiilor.
(Stefanovic, 1979)

Berge prezintă un studiu în care vorbește despre influența părinților asupra copiilor cu character
dificil și asupra diferenței care apare între „conduita impusă şi creaţia personală”. Studiul efectuat de
Raymond şi Saussure, presupune că o parte din reacțiile copilului cu dificultăți caracteriale rezultă
din ruptura între „conduita impusă” din afară şi „creaţia sa personală”. 12 El este supus la „două forţe
de atracţie”, dintre care una provine din exterior, este străină copilului, iar cealaltă, din esenţa fiinţei
lui, fiind ceea ce-l defineşte, dar aceste două forţe cu greu pot să coincidă. Combinând aceşti doi
factori, Berge defineşte patru atitudini principale : ascultătorii, revoltaţii, neascultătorii, autonomii
(fiecare prezentând variaţii), ultimele trei presupunând un risc mai mare pentru abandon familial şi
şcolar.

La tema dată, există şi dezacordul care apare între cerere şi ofertă, părinţii neputînd să dea
dovadă de fiecare dată de un simţ al măsurii în atitudinea şi exigenţele preconizate faţă de copil
asociat cu incapacitatea de a prevedea reacţiile şi stările interne ale copilului, de a-şi adapta măsurile
educative faţă de acestea.

Concluzionând, putem afirma că principalii factori de natură familială care declanşează

problemele de adaptare ale copilului la mediul şcolar şi abandon şcolar sunt13 :

 divergenţa metodelor educative;

 lipsa de autoritate a părinţilor;
 atitudinea rece-indiferentă a părinţilor;
 atitudinea autocrată, „tiranică” a părinţilor;
 atmosfera conflictuală;
 deficienţele culturale din familie;

12
Moisin, A., [Link]., p. 13
13
Ancuţa, L. Psihologie şcolară, Ed. Excelsior, Timişoara, 1999, p. 197
  perturbările climatului moral al familiei;
 dezorganizarea familiei.
P. Perrenoud, a juns la conluzia că în relaţia familie-şcoală este o condiţionare reciprocă. Astfel,
el a dedus că nu doar familia influenţează rezultatele şcolare, ci şi şcolaritatea are o anumită
influență asupra vieții de familie.

Cele doisprezece tipuri de influenţe identificate de autor sunt14:

- schimbarea programului de familie în funcţie de orarul şcolar al

copilului;
- schimbarea locului de trai, pentru o locuinţă cât mai aproape de şcoala
elevului;
- bugetul familiei suportă modificări considerabile odată cu şcolarizarea
copilului, situaţie întâlnită adesea în familiile cu un nivel economic mai scăzut,
care de obicei nu reușesc să facă față cerințelor școlare, aicise are în vedere
cheltuielele și investițiile bănești necesare;
- familia acordă o mai mare atenţie conduitelor „publice” ale copilului,
accentuând funcţia de control;
- adesea părinții se implică în activitățile școlare ale copilului sau
angajează personae specializate în domeniul dat, pentru a se asigura de reuşita și
randamentul copilului în cadrul instituției de învățămînt.
- rezultatele şcolare ale copilului influenţează climatul afectiv,
contribuind la instalarea unei stări de tensiune sau satisfacţie, în funcţie de natura
rezultatelor,
- viața familială a copilului nu mai este atît de intimă, școala cerînd
anumite date și informații despre modul lor de trai și conviețuire;
- şcoala introduce familia într-o nouă reţea de sociabilitate, alcătuită din
colegii copilului, părinţii acestora, cadrele didactice.
Familia reprezintă „un soi de personalitate colectivă” care prin tonalitatea şi atmosfera sa
colectivă, prin impactul asupra formării copilului, prin „dimensiunea sa culturală şi gradul ei de
integrare socială, constituie un mediu educativ determinant”15. În urma ptoblemelor apărute, a

14
Cosmovici, A.,Iacob, L., Psihologie şcolară, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, p. 111
15
[Link]
stărilor emotive, a celor de tip moral și social, care le putem asocia cu reacții neadaptive se
evidențiază și abandonul școlar.

1.4. Cauzele și efectele abandonului școlar

Abandonul şcolar reprezintă un indicator ce semnalizează existenţa unor dificultăţi la nivelul

sistemului şcolar şi al societăţii. Astfel, cu cât indicele de abandon este mai ridicat cu atât sistemul
şcolar se dovedeşte ca fiind mai ineficient, iar dacă la nivel naţional numărul abandonurilor este
mare şi în continuă creştere, aceasta reflectă sărăcia ce caracterizează socitatea, precum şi
indiferenţa faţă de problemele elevilor şi a familiilor acestora.

Există tendinţa de a blama fie şcoala, fie familia, societatea de apariţia şi „încurajarea”
permanentă a acestui fenomen. Zamfir încearcă să demonstreze că în Româna „efectele distrctive
sociale şi umane ale tranziţiei”17 (Zamfir, C., 1993) apar ca surse potenţiale de tensiune, conflicte
sociale, precum şi crize socil-morale care afectează în special populaţia şcolară, extrem de
vulnerabilă şi puternic influenţată de climatul social. Sunt autori care găsesc vinovat sistemul
educativ de apariţia acestui fenomen, arătând că abandonul şcolar marchează eşecul adaptării
reciproce a elevului la cerinţele vieţii şcolare, dar mai ales a şcolii la trebuinţele individuale de
învăţare ale elevului18.

Cert este că, indiferent de cauze, abandonul şcolar a căpătat proporţii îngrijorătoare în ultimii
10 ani, această „noutate” a şcolii româneşti contemporane înregistrând o creştere progresivă
estimându-se că, la nivel naţional pe o generaţie de elevi sunt între zece mii şi cincisprezece mii de
copii care renunţă la şcoală.19

În anul 2000 existau 32 836 de analfabeţi de vârstă până la 16 ani consideraţi ca „pierderi”
(idem) ale tranziţiei, la aceştia adăugându-se un număr de 38 028 analfabeţi „ moşteniţi de la
regimul comunist. Cu un număr total de 70 864 de analfabrţi, România ocupă un loc fruntaş în
Europa cu 6% , în timp ce în Bulgaria sunt 5% analfabeţi, Polonia 4%, iar Slovacia, Ungaria şi
Cehia 2%. Analfabetismul este o primă consecinţă, declanşând la rândul său un întreg lanţ de efecte
negative, cu repercusiuni din cele mai grave la nivelul societăţii. Pentru a putea contracara aceste
efecte este necesară cunoaşterea profundă a tuturor cauzelor, precum şi a mijloacelor de combatere.

17

18
Neamţu, C., [Link], p. 185
19
Stoltz, G., Eşec şcolar. Risc de eşec social, Ed. Victoria, Bucureşti, 2000, p. 141
 Abandonul şcolr nu este „favorizat” de o singură cauză, putând fi explicat doar printr-un
complex cauzal ce cuprinde cauze principale şi cauze secundare 20. De exemplu în unele şcoli există
un climat educativ negativ, însă nu toţi elevii abandonează, dar pe fondul unor neînţelegeri existente
în familie sau a unor tulburări psihosociale, unii elevi aleg această „soluţie”. Unele cazuri derivă din
altele, astfel, deşi sunt vizibile unele probleme emoţionale cu care se confruntă copilul, acestea apar
pe fondul altor probleme de natură socială, acestea din urmă fiind vinovate de apariţia fenomenului
de abandon şcolar. Este posibil ca una şi aceeaşi cauză să devină activă într-un anumit context şi
inactivă în altul.

Pornind de la acest complex cauzal, Gooderham a realizat o schemă a cauzalităţii

abandonului şcolar, prin care încearcă să evidenţieze faptul că, deşi există o serie de factori externi
pe care nici individul şi nici şcoala nu-i poate controla şi care duc direct la abandon şcolar, cei ami
mulţi factori externi şi psihosociali devin vizibili mai ales la nivelul şcolii, determinând
incapacitatea elevilor de a se integra în mod corespunzător, ceea ce se soldează cu renunţarea
definitivă la şcoală.

Factori
psihosociali

Neintegrarea în
instituţia educativă Abandon

20
Popescu, V., [Link], p. 27
Factori
externi
Fig. 1. Schema cauzalităţii abandonului şcolar

Gooderham vorbeşte în mod general de factorii psihosociali şi externi ce declanşează

abandonul şi care pot căpăta semnificaţie sub forma unor cauze la fel de generale :

 condiţiile socio-economice şi culturale ale familiilor;

 organizarea procesului educaţional;
 contextul socio-economic al comunităţii din care face parte elevul.
Particularizarea acestor cauze generale s-a făcut cu scopul de a argumenta practic existenţa
unor premise ale abandonulu, căutându-se exemple concrete în realitate, cele mai frecvent întâlnite
fiind cele care fac referire la :

 antrenarea tinerilor în grupurile stradala;

 situaţia materială precară a familiilor;
 dezinteresul părinţilor faţă de situaţia şcolară a elevilor;
 familii dezorganizate care nu asigură un control riguros asupra activităţilor desfăşurate de
copil;
 scăderea motivaţiei pentru învăţare şi educaţie generată de mirajul unui câştig rapid pe
fondul existenţei sărăciei în familiile şi comunităţile din care fac parte21.
Aceste cauze derivă în principal din probleme de ordin social, dar nu putem limita
absandonul şcolar doar la dimensiunea sa socială, aşa cum nici nu putem blama exclusiv familia,
şcoala sau elevul. Vom încerca să punctăm principalele cauze, pornind de la general spre particular,
pentru a putea surprinde atât amploarea cât şi esesnţa acestui fenomen, având însă permanent în
vedere faptul că abandonul şcolar poate fi raportat doar la un complez cauzal.
21
Stoltz, G., [Link]., p. 142
3.1. Cauze de ordin economic

Din tipologiile prezentate putem observa prezenţa, într-o formă sau alta, a cauzelor
economice în majoritatea situaţiilor ceea ce le conferă „dreptul” de a fi studiate individual. Conform
datelor privind abandonul la începutul anului şcolar 2001-2002, la nivelul judeţului Iaşi, cauzele
economice sunt cele mai des întâlnite, înregistrându-se un număr de 369 cazuri în mediul rural şi
120 în mediul urban. Studiul efectuat de Zamfir şi colaboratorii arată că în România, pe fondul unei
bruşte scăderi economice, rata participării la învăţământul gimnazial a scăzut de la 97,3% în 1989 la
93,9% în 1993, iar la învăţământul gimnazial de la 91,1% la 71,36% (Zamfir,C.,1993), procentul
participării fiind în continuă scădere, reabilitarea fiind posibilă doar pe fondul unei îmbunătăţiri
vizibile a nivelului economic din România.

Pornind de la contextul socio – economic existent în România, putem evidenţia o serie de

situaţii care justifică creşterea numărului de abandonuri şcolare prin:

 Erodarea relevanţei educaţiei pentru succesul şcolar

Clasicul proverb „ai carte ai parte” nu mai are aceeaşi putere de convingere, realitatea
demonstrând, în numeroase cazuri, că a avea educaţie nu înseamnă automat şi a avea succes social.
Drept modele sunt luate acele persoane care, deşi prezintă carenţe educaţionale evidente, prin
diverse mijloace, au reuşit să-şi facă o situaţie economică satisfăcătoare şi, în consecinţă, să câştige
un anumit statut social. În aceste condiţii, praxisul este cel care-l împinge pe copil spre abandon.

 Mirajul succesului în afacerile facile

Strâns legată de prima situaţie prezentată, aceasta demonstrează, la rândul ei, importanţa
realităţii economice ca premisă pentru apariţia abandonului şcolar. Succesul nu se bazează
întotdeauna pe o educaţie solidă care presupune un proces complex şi îndelungat de formare şi ale
cărui rezultate se lasă destul de mult aşteptate, efortul depus nefiind răsplătit imediat. Realitatea
arată, prin exemple concrete că este posibil să obţii avantaj imediate prin angajarea în diverse
activităţi; ceea ce-i determină, în special pe şcolarii mari să renunţe la şcoală.

 Creşterea şomajului – nerelevantă înrolarea în şcoli

Şcoala pare să se fi îndepărtat de principalul ei scop: de a-l ajuta pe elev să se integreze
în societate. Ea nu reuşeşte, în majoritatea situaţiilor, să formeze competenţele necesare prin care să-
l pregătească pe elev pentru viaţa de adult, iar societatea nu poate sau nu este dispusă să-l sprijine.
Fie că ia această decizie singur sau „ajutat” de familie, elevul ajunge să renunţe la instituţia care nu-
şi poate justifica, faţă de el, rostul.

 Activităţile în economia din umbră – cerşitul, „spălător de parbrize”

Acestea sunt, activităţile desfăşurate de cei mai mulţi copii, ele aducând o serie de
beneficii materiale considerabile, imediate şi care nu presupun un efort mare. Între a merge la şcoală
şi a câştiga bani pe stradă, sunt copii, nu puţini, care preferă cea de a doua variantă, refuzând să vadă
că se condamnă singuri la o existenţă mizeră, lipsindu-se, în primul rând, de ceea ce şcoala ar putea
sădi în ei: speranţa.

 În noul context, copilul poate deveni sursă de venit

Nu toţi elevii sunt dispuşi să renunţe la şcoală acceptând în schimb să participe la diverse
acţiuni ce le pot garanta câştigurile. De multe ori, ei sunt împinşi de propriile familii pentru care
copiii reprezintă singura sursă de venit. Nu au de ales şi renunţă la şcoală ajungând, în timp, să-şi
formeze conştiinţa răspunderii financiare faţă de familie.

 Creşterea costurilor educaţiei

Zamfir arată că, la nivelul anului 1993, conform datelor MONEE, în ceea ce priveşte
costurile educaţiei, România avea cota cea mai ridicată printre ţările din zonă (Zamfir, C.,1993).
Deşi învăţământul primar şi gimnazial este gratuit, există o serie de costuri pe care populaţia săracă
nu reuşeşte să le acopere, singura „soluţie viabilă” fiind retragerea copilului din şcoală.

 Degradarea condiţiilor de învăţământ

Pe fondul lipsei de materiale, a nemotivării financiare a personalului didactic etc., putem
distinge o continuă degradare a condiţiilor de învăţământ, abandonul şcolar fiind un indicator care
atrage atenţia asupra ineficienţei sistemului de învăţământ.

 Relaxarea controlului obligativităţii participării şcolare

Degradarea economică şi socială a determinat o relaxare sau chiar pierdere a controlului
statului, acesta dovedindu-şi incapacitatea de a-şi

îndeplini, în mod corespunzător, funcţiile ceea ce permite, în multe situaţii sustragerea de la o

răspundere care, prin lege, are caracter obligatoriu.

 Sărăcia este o formă majoră de discriminare educaţională

 Sunt destul de frecvente cazurile care dovedesc existenţa unor astfel de discriminări ce-i
împing pe elevii nedreptăţiţi să renunţe la sursa disconfortului lor (Zamfir, C.,1993). Davitz şi Ball
atrăgeau şi ei atenţia asupra faptului că:

„…elevii provenind din rândurile populaţiei defavorizate prezintă rezultate slabe la

învăţătură, tendinţa de a părăsi studiile şcolare de timpuriu, imposibilitatea de a-şi forma
deprinderile simbolice adecvate sau deprinderi de rezolvare a problemelor pentru a realiza
independenţa economică necesară…”22

Ei asociază impactul mediului defavorizant în care trăiesc copiii asupra formării lor sociale şi
intelectuale cu discriminarea existentă la nivelul şcolilor şi care, determinând eşecul şcolar, îi
împinge pe aceştia să renunţe la şcoală.

Economia precară, caracteristică societăţii actuale, îşi pune amprenta asupra familiei, aceasta
la rândul ei favorizând apariţia unor comportamente antisociale ce înglobează şi abandonul şcolar.
Franchini şi Introna descriu trei căi prin care starea economică a familiei generează unele
comportamente antisociale:

- prin hipoalimentaţie, morbiditate, carenţă igienică, supraaglomerarea locuinţelor,

incapacitatea educativă aceasta favorizând o structurare greşită a personalităţii;
- prin climatul psihic influenţat de griji, supărări, nesiguranţă etc, acesta conducând la
dispariţia preocupărilor educative;
- prin faptul că îl determină pe copil să-şi creeze o scară defectuoasă de valori şi „îi provoacă
o incapacitate de a suporta frustrările”23.

Situaţiile particulare prezentate întăresc ideea dominantei cauzelor de ordin economic ca

premise pentru apariţia abandonului şcolar, şi efectele sale asupra societăţii şi a individului. Este
confirmată şi observaţia pe care Aristotel o face cu 1700 de ani în urmă, dar care pare la fel de
actuală:

„…nu s-ar putea tăgădui că educaţia copiilor trebuie să fie unul din obiectele de căpetenie ale
grijei legiuitorului. Pretutindeni unde educaţia s-a nesocotit, statul a primit din pricina aceasta o
lovitură funestă.

22
Davitz, J., R., Ball, S., Psihologia procesului educaţional, Ed. Didactică şi pedagogică, 1978, p. 257
23
Dimitriu, C., [Link]., p. 265
3.2. Cauze de ordin socio-cultural

Copilul nu reprezintă decât produsul propriei familii şi a contextului socio-cultural în care el

se formează şi manifestă. Când întâlnim disfuncţii la aceste niveluri efectele devin vizibile mai ales
în personalitatea şi comportamentul copilului. Berge arată că un copil cu probleme este adesea:

„…un copil nefericit printre oameni care sunt ei înşişi nefericiţi. El constituie nota falsă care,
într-un concert, arată că instrumentele nu au fost acordate, fără ca publicul să ştie prea bine pe care
dintre ele să dea vina.”24
Contextul socio-cultural îşi aduce şi el aportul influenţând abandonul şcolar într-o măsură
destul de mare, dacă ne raportăm la numărul cazurilor înregistrate în 2001-2002 în judeţul Iaşi având
ca fundament acest motiv, mai precis 477 în mediul rural şi 127 în mediul urban, fiind cel mai
frecvent întâlnit (dar aici sunt încadrate şi cazurile pedagogice). Nu putem vorbi de abandon şcolar
fără a puncta importanţa cauzelor de ordin socio-cultural şi implicaţiile lor.
În această categorie se includ indicatorii de putere şi status social care fac, în principal,
referire la apartenenţa etnică, apartenenţa la clasa socială, apartenenţa la comunităţile de tip
rural/urban etc.25. Un loc aparte revine familiei, prin rolul major pe care-l joacă în viaţa fiecărui copil
şi prin influenţele sale.

3.2.1. Apartenenţa la comunităţile de tip urban/rural

În Moldova există un decalaj evident între comunităţile de tip urban şi rural din toate
punctele de vedere: economic, cultural, educativ etc. Şi în ceea ce priveşte abandonul şcolar putem
constata o astfel de diferenţă, „supremaţia” fiind deţinută de comunitatea rurală. În anul şcolar 1999-
2000, din 1080 cazuri înregistrate, 925, adică 85,64% sunt întâlnite în mediul rural, faţă de 14,36%,
mai precis 155 de cazuri înregistrate în mediul urban. Nu putem asocia aceste date cu un accident
întâmplat la nivelul unui an, ci cu un fenomen constant întâlnit în ultimii ani. Pentru anul şcolar
2001-2002 s-a înregistrat un număr de 995 cazuri în mediul rural faţă de 317 în cel urban.
O parte din explicaţiile acestui fenomen le găsim reflectate la nivelul cauzelor economice. În
general, comunităţile rurale sunt mai sărace decât cele urbane, şcoala fiind considerată fie inutilă, fie
singura şansă de afirmare, de
24
Berge, A., [Link]., p. 82
25
Neamţu, C., [Link]., p.185
evadare din acest mediu. De asemenea, în contrast cu Convenţia pentru Drepturile Copiilor, semnată
de statul român, mulţi copii din rural sunt utilizaţi ca forţă de muncă, fiind obligaţi să renunţe la
şcoală care reprezintă, pentru ei sau pentru părinţi, „o pierdere de timp”. Dacă ne raportăm la
învăţământul secundar constatăm o rată brută de cuprindere şcolară de aproximativ 100% în urban,
în timp ce în rural media pe ţară nu depăşeşte 14%. Miroiu afirma că „populaţia rurală se
deşcolarizează, în primul rând pentru că este săracă; în al doilea rând pentru că este rurală.”26
Nivelul cultural este mai scăzut în mediul rural, perpetuându-se aceeaşi lipsă de interes faţă
de şcoală de la o generaţie la alta. Martore sunt statisticile potrivit cărora27:
 în 1996, 11% din populaţia rurală nu avea educaţie elementară;
 29% din populaţia rurală are doar şcoala generală, faţă de 14% din populaţia urbană;
 în consecinţă, 8,2% dintre copiii din rural nu frecventează şcoala între 7-14 ani;
 lipsa de interes faţă de şcoală este remarcată şi în rândul celor care s-au înscris şi urmează
şcoala, repetenţia fiind un indicator în acest sens. Astfel, repetenţia este cu aproximativ 50%
mai mare în rural.
Un alt factor favorizant pentru apariţia abandonului şcolar este reprezentat de distanţa mare
de la domiciliu la şcoală, dublată fie de condiţiile inadecvate, fie de lipsa totală a mijloacelor de
transport28. Pentru mulţi elevi mersul la şcoală este dependent de starea vremii, iar pe fondul lipsei
de flexibilitate a orarului şi structurii anului şcolar, ei vor acumula numeroase goluri, rămânând în
urmă la învăţătură, nereuşind să înlăture ulterior handicapul instalat, fiind nevoiţi să renunţe de
timpuriu la şcoală.
Calitatea învăţământului este mai scăzută în mediul rural, şcolile fiind lipsite de specialişti,
precum şi de materialele necesare unei desfăşurări eficiente a orelor. La nivel naţional există 15,6%
cadre didactice necalificate, din care mai mult de 70% profesează în rural29. Şi personalul calificat se
dovedeşte de cele mai multe ori depăşit, insuficient pregătit, incapabil de a face faţă situaţiilor
dificile, nereuşind să-i motiveze pe elevi, să-i atragă la şcoală.
Relaţia dintre rural şi lipsa educaţiei merge în ambele sensuri. Mai întâi mediul, prin sărăcia
care-l caracterizează, reduce accesul la învăţământ şi scurtează dramatic durata vieţii şcolare.
Sărăcia este direct proporţională cu nivelul educativ atins, astfel încât lipsa de învăţământ produce
sărăcie. În rezumat, sărăcia existentă în rural produce, la rândul ei, sărăcie, având ca principal

26
Miroiu, A., Învăţămânrul românesc azi,Ed. Polirom, Iaşi, 1998, p. 32
27
Ibidem, p. 146
28
Neamţu, C., [Link], p. 185
29
Miroiu, A., [Link]., p. 146
vehicul învăţământul, lipsa de educaţie a unei generaţii este moştenită de următoarele generaţii, unii
copii fiind astfel „condamnaţi” prin simplul fapt că aparţin unei anumite comunităţi.