ANDREI HOLMAN

Unitatea de învăţare 10.

EURISTICI COGNITIVE INFERENŢIALE

În studierea modului în care oamenii folosesc raţionamentul pentru rezolvarea problemelor pe

care le întâlnesc în viaţa cotidiană, cercetătorii au descoperit faptul că de multe ori ei ajung la concluzii
nu pe baza unor silogisme sau reguli complexe care ar trebui aplicate în acea situaţie, ci folosind o serie
de „scurtături mentale”.

DEFINIŢIE
Acestea – denumite „euristici inferenţiale” – uşurează raţionamentul individului, îi ajută să
ajungă la un rezultat al procesului deductiv cu un efort minim şi într-un timp mult mai scurt în comparaţie
cu aplicarea regulilor logice sau a celor care ţin de calculul probabilităţilor. Pot fi definite ca
reprezentând raţionamente plauzibile, dar provizorii, în sensul că rezultatele la care ele ajung –
„intuiţiile” pe care i le oferă individului – ar trebui verificate într-o manieră mai sistematică de către
acesta.

Acest avantaj al uşurinţei de aplicare este contrabalansat de riscul ca euristicile folosite să ducă
la rezultate greşite, un risc cu atât mai mare cu cât domeniile în care este solicitat raţionamentul
individului sunt mai importante pentru existenţa sa reală.
Ele se bazează pe anumite elemente ale situaţiei pentru a genera concluzia.

EXEMPLU
În estimarea mărimii unui oraş, individul s-ar putea baza pe familiaritatea pe care o simte în
legătură cu numele acelei localităţi; este posibil ca oraşele cu nume familiare să fie mai mari decât cele
cu nume nefamiliare, însă acest criteriu nu poate fi, desigur, considerat a fi unul suficient în estimarea
mărimii sale.

Focalizarea pe astfel de aspecte face ca în aplicarea euristicilor inferenţiale individul să ignore

de multe ori alte elemente esenţiale; de aceea, ele pot fi considerate incomplete şi, în consecinţă,
predispuse către eroare.
Tversky & Kahneman (1973) au deschis curentul de cercetare pe această temă, susţinând că
erorile cognitive din raţionament provin din trei euristici inferenţiale majore: cea a reprezentativităţii, a
disponibilităţii, respectiv a ancorării şi ajustării.

1. Euristica reprezentativităţii se referă la situaţiile în care individul judecă probabilitatea ca

un element să facă parte dintr-o anumită categorie (în sensul general, de exemplu ca o persoană să
aibă o anumită profesie) bazându-se cu precădere pe măsura în care acel eveniment pare a fi
reprezentativ pentru acea categorie, cu alte cuvinte pe gradul în care el seamănă cu prototipul
categoriei. Această reprezentativitate percepută poate deforma judecăţile într-o direcţie, chiar şi atunci
când individul are la dispoziţie suficiente informaţii pentru a ajunge la concluzia corectă.
Utilizarea euristicii reprezentativităţii poate duce la o serie de erori de raţionament specifice,
cum ar fi:

460
 
PSIHOLOGIE COGNITIVĂ

Ignorarea probabilităţii de bază

DEFINIŢIE
Acest fenomen se referă la situaţiile în care individul are acces la probabilitatea obiectivă ca
elementul să facă parte dintr-o anumită categorie; cu toate acestea, concluzia sa este deformată de
reprezentativitatea sa pentru altă categorie, de asemănarea dintre caracteristicile elementului şi cele ale
membrilor acestei a doua categorii, chiar dacă această asemănare nu reprezintă o bază validă pentru a
infera apartenenţa elementului la ea.

Un exemplu (adaptat după Tversky & Kahneman, 1982) al acestei erori este următorul:

EXEMPLU
„În grupul de studenţi de la un Masterat al Facultăţii de Drept, 70% dintre membrii grupului sunt
avocaţi, şi 30% sunt ingineri. Mihai este unul dintre masteranzi; el este căsătorit, are doi copii, locuieşte
în Nicolina, îi place să se uite la meciuri, dar şi să rezolve mici probleme distractive de matematică;
lucrează mult şi are doi fraţi cu profesii similare cu a lui.
Ce profesie credeţi că are Mihai? a) inginer b) avocat”
În acest exemplu, există o probabilitate obiectivă (denumită „rata de bază”) mai mare (de 70%)
ca Mihai să fie avocat; dat fiind faptul că nimic din descrierea personajului nu constituie o bază sigură
pentru a infera faptul că el este inginer (cum ar fi fost, de exemplu, „lucrează într-o secţie de
metalurgie”), varianta de profesie cea mai probabilă ar trebui decisă pe baza acestei probabilităţi
obiective. Totuşi, între oamenii cărora le este pusă această întrebare există un procent semnificativ care
aleg cealaltă variantă („inginer”), majoritatea datorită unui detaliu comportamental al personajului
(„rezolvă mici probleme distractive de matematică”) care pare a fi reprezentativ pentru felul în care un
inginer ar alege să îşi folosească timpul liber.

Deci, oamenii au tendinţa să se bazeze pe astfel de detalii şi să le analizeze într-o manieră

psihologizantă, căutând categoria cea mai reprezentativă pentru ele; se poate spune că ei adoptă o
„perspectivă clinică” asupra personajului, abandonând perspectiva statistică şi riscând astfel ca
rezultatul raţionamentului să fie unul eronat.
Ignorarea probabilităţii de bază apare la fel de evidentă în alte cercetări care au folosit scenarii
identice cu cel de mai sus, dar din care era eliminat detaliul comportamental reprezentativ pentru
cealaltă opţiune (problemele de matematică). În aceste cazuri, un procent semnificativ de subiecţi au
considerat că este la fel de probabil ca personajul să aibă oricare dintre cele două profesii, deci că
probabilitatea ca el să fie inginer este de aproximativ 50%, mult sub probabilitatea obiectivă de 70%. În
aceste cazuri, lipsa oricărui detaliu reprezentativ pentru una din profesii i-a făcut să considere că
personajul ar putea avea orice profesie, ignorând faptul că obiectiv el este mai probabil să fie avocat.

Eroarea jucătorului de noroc

IMPORTANT
Sursa acestei erori este credinţa individului în faptul că şansa se auto-corectează, în sensul că
după o serie de evenimente de un anumit tip trebuie să urmeze unele diferite, chiar şi atunci când
aceste evenimente sunt independente, adică producerea unuia nu are nici o legătură cu a altuia

461
ANDREI HOLMAN

EXEMPLU
Tversky şi Kahneman (1971) ilustrează această eroare chiar în contextul jocurilor de noroc este
următorul:
„Într-un joc de aruncare cu banul, în primele 10 aruncări a ieşit de 3 ori stema şi de 7 ori banul;
în ultimile 4 aruncări din aceste 10 a ieşit de fiecare dată banul. Care credeţi că e probabilitatea ca la
următoarea aruncare să iasă iarăşi banul?”
Din moment ce fiecare aruncare este un eveniment independent (rezultatul său nu este
influenţat de rezultatul altora), singurul răspuns corect la această întrebare este „50%”. Totuşi, un
procent semnificativ de subiecţi consideră că „şansa se va auto-corecta”, în sensul că la următoarea
aruncare va ieşi stema. Violarea axiomei independenţei evenimentelor este ilustrată şi prin răspunsurile
majorităţii subiecţilor la următoarea problemă:

EXEMPLU
„Coeficientul de inteligenţă mediu al populaţiei de liceeni dintr-un oraş este 100. Să
presupunem că testaţi la întâmplare 50 de liceeni din această populaţie. IQ-ul primului copil testat este
150. Care credeţi că va fi IQ-ul mediu pentru întregul eşantion de 50?”
Dat fiind faptul că evenimentele estimate aici – nivelul de inteligenţă al liceenilor – sunt
independente, IQ-ul oricărui licean nu are nici o influenţă asupra altuia. Astfel, cea mai probabilă valoare
a IQ-ului pentru ceilalţi 49 de liceeni este valoarea mediei, adică 100; prin urmare, media eşantionului
este cel mai probabil să fie 101 (5050 / 50). Totuşi, un procent semnificativ dintre oameni cred (implicit)
în auto-corecţia evenimentelor, adică în faptul că „extragerea” unui licean foarte inteligent trebuie să fie
contrabalansată de cea a unuia mai puţin inteligent, astfel încât pe ansamblu media eşantionului va
reveni la valoarea de 100.
Astfel de fenomene cognitive provin din reprezentativitatea opţiunii alese de către subiect în
raport cu felul în care el îşi imaginează „pura întâmplare”, jocul probabilităţilor. De multe ori, oamenii
consideră că un şir de evenimente de un anumit tip – chiar dacă ele sunt independente – se datorează
norocului (în cazul în care ele sunt pozitive) sau ghinionului lor (în caz contrar). Motivul este acela că o
înşiruire de evenimente identice nu seamănă, pentru ei, cu întâmplarea. Cu alte cuvinte, ei aplică
euristica reprezentativităţii, estimând aceste probabilităţi nu pe baze obiective, ci în funcţie de măsura în
care ele corespund definiţiei lor despre probabilităţi.

EXEMPLU
Această idee a importanţei gradului în care o situaţie sau o serie de evenimente seamănă cu
întâmplarea este ilustrată de următorul exemplu:
„Să presupunem că extragem dintr-o urnă ce conţine 4 litere H şi 4 litere T toate literele, la
întâmplare. Care din următoarele 2 configuraţii credeţi că este mai probabil să obţinem?
a) HTTHTHTH / b) HHHHTTTT / c) amândouă sunt la fel de probabile”

Dat fiind faptul că literele sunt extrase la întâmplare, fiecare extragere reprezintă un eveniment
independent, ceea ce face ca secvenţa lor să poată fi oricare dintre cele posibile. Deci, ambele variante
sunt la fel de probabile. Însă faptul că a doua secvenţă conţine literele organizate în două grupuri (H şi
T) poate induce senzaţia că ea nu seamănă cu o secvenţă aleatoare, ci că este mai probabil ca ea să
apară doar atunci când cineva le extrage intenţionat în această manieră. În schimb, prima configuraţie –
cu literele amestecate – este mai reprezentativă pentru felul în care majoritatea oamenilor îşi
imaginează că arată un şir de extrageri întâmplătoare de acest fel.

462
 
PSIHOLOGIE COGNITIVĂ

DEFINIŢIE
Această credinţă în faptul că evenimentele întâmplătoare în general trebuie să arate ca fiind
întâmplătoare de fiecare dată când se produc a fost denumită „reprezentativitatea locală” (Kahneman &
Tversky, 1972).

Eroarea conjuncţiei
Acest fenomen se referă la situaţiile în care probabilitatea conjugată a două evenimente e
văzută ca mai mare decât a unuia dintre ele. Conform teoriei probabilităţilor, atunci când două
evenimente sunt independente, probabilitatea fiecărui dintre ele (de exemplu, probabilitatea unei furtuni,
respectiv a unui cutremur) este mai mică decât cea ca ele să apară simultan (în conjuncţie) –
probabilitatea ca în timpul unei furtuni să se producă un cutremur. Oamenii violează însă uneori această
axiomă, din cauza faptului că respectiva conjuncţie conţine un eveniment care declanşează euristica
reprezentativităţii.

EXEMPLU (adaptat după Tversky & Kahneman, 1982)

„Mihaela are 31 de ani, trăieşte singură, este extravertită şi foarte inteligentă. A absolvit
facultatea de Filosofie. Ca studentă, era foarte preocupată de subiectul discriminării şi al justiţiei sociale,
şi, de asemenea, participa în diverse demonstraţii de stradă.
Ordonaţi următoarele evenimente în ordinea probabilităţii lor, de la cel mai probabil la cel mai
puţin probabil: a) Mihaela este educatoare la grădiniţă. b) Mihaela este casieră la bancă. / c) Mihaela
este asistentă medicală. / d) Mihaela este casieră la bancă şi activă în mişcarea de apărare a drepturilor
femeilor. / e) Mihaela este şomeră. / f) toate sunt la fel de probabile”
Eroarea conjuncţiei se manifestă în acest caz prin credinţa că opţiunea „d” este mai probabilă
decât „b”; ea este o eroare deoarece opţiunea „d” conţine conjuncţia a două evenimente, iar „b” – unul
dintre acestea („casieră la bancă”). Totuşi, oamenii au tendinţa de a crede că varianta „d” este mai
probabilă deoarece este singura ce conţine un detaliu („activă în mişcarea de apărare a drepturilor
femeilor”) reprezentativ pentru portretul psihologic al Mihaelei din prima parte a problemei. Ca şi în
eroarea ignorării probabilităţii de bază, ei ignoră planul obiectiv al probabilităţilor şi se focalizează pe cel
subiectiv, „clinic”, jucând rolul unui psiholog care deduce categoria din care face parte individul – ţintă
pe baza unor detalii. În cazul de faţă, o astfel de tendinţă duce raţionamentul în „capcana” ignorării
faptului că varianta atractivă mental – datorită reprezentativităţii – conţine o conjuncţie cu un alt
eveniment din acea listă.
În exemplul anterior eroarea conjuncţiei era indusă prin percepţia asemănării dintre acea
varianta de răspuns şi portretul psihologic al personajului. Pe lângă această sursă, eroarea conjuncţiei
mai are una, şi anume percepţia unei relaţii explicative între elementele aflate în conjuncţie.

EXEMPLU (adaptat după Tversky & Kahneman, 1982):

„D-l Popescu a fost selectat dintr-un eşantion reprezentativ de bărbaţi adulţi. Care din
următoarele este mai probabilă?
a) D-l Popescu a avut cel puţin un atac de cord
b) D-l Popescu a avut cel puţin un atac de cord şi are peste 60 de ani”
Cu toate că prima variantă este, obiectiv, mai probabilă, faptul că evenimentele din cealaltă se
află într-o potenţială relaţie cauzală (atacul de cord din cauza vârstei înaintate) induce percepţia unei
reprezentativităţi a acestui scenariu pentru clasa de evenimente aflate în atenţie (atacul de cord).

463
ANDREI HOLMAN

IMPORTANT
Mecanismul euristicii reprezentativităţii în cazul erorii conjuncţiei ţine de cantitatea de detalii
conţinută în situaţia evaluată de individ: cu cât scenariul este mai detaliat, cu atât probabilitatea
obiectivă a acelei opţiuni scade, deoarece orice nou detaliu presupune includerea unui nou eveniment
aflat în conjuncţie cu primul.

Însă la nivel subiectiv, reprezentativitatea crescută prin detaliile suplimentare – ce fac ca

scenariul să semene cu o anumită categorie bine definită – determină individul să considere că acea
variantă este mai probabilă.

EXEMPLU
Plous (1993) ilustrează acest impact al detaliilor suplimentare asupra credibilităţii scenariilor:
„Care din următoarele scenarii este mai probabil?
a. Un război nuclear între S.U.A. şi Rusia
b. O situaţie în care, chiar dacă nici una dintre ţări nu vrea să o atace pe cealaltă, războiul nuclear dintre
ele este declanşat de acţiunile unei alte ţări, ca Iran, Libia, Pakinstan sau Israel.”
Şi în acest caz, euristica reprezentativităţii induce senzaţia că opţiunea „b”, mai specifică (şi
deci mai puţin probabilă obiectiv), este mai probabilă decât prima, pentru că ea seamănă mai bine cu
scenariul prototipic al unui război nuclear între două mari puteri (declanşat nu direct, ci de acţiunile unei
terţe părţi).

EURISTICA DISPONIBILITĂŢII

DEFINIŢIE
Euristica disponibilităţii se referă la situaţiile în care individul estimează probabilitatea unui
eveniment în funcţie de uşurinţa cu care şi le reprezintă mental.

În prima variantă în care a fost ea studiată, subiecţilor li se cerea să estimeze probabilităţile

unui set de evenimente care apăruseră deja cu anumite frecvenţe în trecut; pentru aceasta, ei se bazau
pe uşurinţa cu care îşi aminteau apariţiile din trecut ale acelor evenimente. Cu alte cuvinte, criteriul
utilizat era cel al „disponibilităţii” reactualizării din memorie – de aici şi eticheta acestei euristici.
Folosirea ei poate duce la concluzii eronate; de exemplu, un procent semnificativ de oameni au tendinţa
să creadă că decesele în urma crimelor sunt mai probabile decât cele în urma cancerului de stomac,
chiar dacă datele obiective, statistice indică opusul. În această situaţie, disponibilitatea din memorie
este crescută în mod artificial de mass-media, care relatează în mai mare măsură cazurile de crimă.
Deci, folosirea criteriului disponibilităţii în raţionamentele despre probabilităţi este riscantă; cu toate că
între disponibilitatea mnezică şi frecvenţa obiectivă a producerii unui eveniment există o anumită relaţie
pozitivă - evenimentele uşor de amintit fiind mai frecvente, şi invers –, frecvenţa producerii
evenimentelor nu este singurul factor al uşurinţei cu care oamenii şi le amintesc. Ea poate fi amplificată,
pe lângă expunerea publică, în mass-media (şi deci contactul frecvent al individului cu acel eveniment),
de specificitatea evenimentului (cele ieşite din comun sunt reţinute mai bine), de impactul lui emoţional,
de efecte de primaritate şi recenţă, etc.

464
 
PSIHOLOGIE COGNITIVĂ

Efectul “mai puţin este mai mult” („less is more”).

Cu toate că euristicile pot duce la concluzii greşite, ele au, aşa cum am menţionat mai sus,
avantajul vitezei cu care îi oferă individului un răspuns în aproape orice situaţie. O serie de cercetători
(de exemplu, Gigerenzer & Todd, 1999; Gigerenzer & Selten, 2001) au criticat poziţia implicită în studiile
asupra euristicilor inferenţiale, aceea că ele sunt doar surse de deficienţe ale raţionamentelor şi, deci, ar
trebui abandonate de persoanele raţionale. În schimb, aceşti cercetători susţin ideea că euristicile
cognitive (inferenţiale şi decizionale) reprezintă o formă de raţionalitate aproape perfect adaptată la
mediul în care trăiesc majoritatea oamenilor.

IMPORTANT
Ele sunt instrumente mentale ce pot oferi de cele mai multe ori, în situaţii reale de viaţă, un
răspuns satisfăcător fără o investiţie masivă de efort – reflectând o calitate ce le permite celor care le
folosesc adaptarea satisfăcătoare la mediu, şi anume „ignoranţa structurată”.

Ei susţin că insistenţa studiilor realizate şi inspirate de Tversky şi Kahneman pe deficienţele

euristicilor nu reflectă adevăratul lor potenţial de rezolvare a problemelor, şi că erorile observate în
laboratoarele de psihologie ar fi, de fapt, puţin importante în contextul situaţiilor reale de viaţă. Mai mult,
cercetările din această orientare au relevat cazuri în care folosirea euristicilor duce la o validitate mai
mare a răspunsurilor individului decât în situaţia în care el nu le-ar putea folosi.

IMPORTANT
Un astfel de caz este legat de „euristica recunoaşterii”, adică tendinţa de a considera
elementele pe care le recunoaştem ca fiind mai importante din diverse puncte de vedere decât cele pe
care nu le recunoaştem.

EXEMPLU
Dacă am întreba un lot de subiecţi români care dintre oraşele Munchen şi Wuppertal este mai
mare, majoritatea ar alege pe primul, deoarece este singurul dintre cele două pe care îl recunosc
(singurul disponibil din memorie). Dar dacă i-am întreba care dintre oraşele Timişoara şi Constanţa este
mai mare, ei nu ar mai putea folosi euristica recunoaşterii, deoarece le cunosc pe ambele; ca urmare, ar
trebui să folosească alte tipuri de raţionamente. Astfel, un procent semnificativ mai mare dintre ei ar
greşi la această întrebare în comparaţie cu prima, chiar dacă (sau, mai bine spus, tocmai pentru că) se
referă la propria ţară.

Deci, uneori accesul la mai puţine informaţii (în acest caz, cunoaşterea unui singur oraş din cele
două) permite intervenţia unei euristici care poate duce la răspunsul corect în mai mare măsură decât în
situaţia posesiei a mai multor informaţii; cu alte cuvinte, uneori „mai puţin este mai mult”.

Euristica simulării
Relaţia dintre euristica disponibilităţii şi fluenţa cognitivă a fost menţionată în capitolul despre
aceasta din urmă; una din concluziile importante pe această temă este aceea că pentru raţionamentele
individului de multe ori contează nu atât conţinuturile procesate, ci uşurinţa procesării lor – în aria
memoriei, uneori este mai importantă uşurinţa amintirii decât ce sau cât ne amintim. Aceeaşi importanţă
a fluenţei apare şi în cazul imaginării unor evenimente; mai precis, fenomenul la care se referă euristica

465
ANDREI HOLMAN

simulării (Sherman et al., 1985), derivată din cea a disponibilităţii, este acela că scenariile uşor de
imaginat sunt considerate a fi mai probabile.

EXEMPLU (adaptat după Sherman et al., 1985):

Subiecţii sunt împărţiţi în două grupuri, fiecare citind unul dintre următoarele scenarii:
„O nouă boală ameninţă populaţia românească: Hiposcenia B. Simptomele sale sunt:
Scenariul 1: dureri frecvente de cap, lipsă de energie (oboseală) şi dureri musculare.
Scenariul 2: o senzaţie vagă de dezorientare, probleme de funcţionare ale sistemului nervos şi
inflamarea ficatului.
Imaginaţi-vă că aţi fi contaminat cu această boală, şi că ar dura 3 săptămâni până să vă însănătoşiţi.
Care credeţi că este probabilitatea să vă îmbolnăviţi de Hiposcenia B?”

Simptomele din primul scenariu sunt mai uşor de imaginat decât cele din cel de-al doilea, din
două motive: pe de o parte, cei mai mulţi oameni le-au simţit la un moment dat în viaţă, iar pe de alta,
ele sunt asociate cu senzaţii clare, uşor de reprezentat. În contrast, este dificil de găsit corespondenţe
senzoriale, corporale pentru cele din al doilea scenariu, ceea ce face mai dificilă imaginarea situaţiei pe
ansamblu. Rezultatele studiului arată că subiecţii care şi-au imaginat primul scenariu au estimat
probabilităţi mai mari de îmbolnăvire decât cei care au încercat să şi-l imagineze pe al doilea; mai mult,
aceştia au considerat că pericolul respectivei boli pentru propria persoană este mai redus decât cei din
grupul de control (cărora nu li s-a cerut să îşi imagineze boala). Deci, în estimarea riscurilor îmbolnăvirii
contează foarte mult uşurinţa cu care pot fi imaginate simptomele. Din cauza folosirii euristicii simulării,
oamenii subestimează riscul bolilor cu simptome noi pentru ei şi dificil de imaginat; în aceste cazuri,
efortul imaginaţiei poate chiar scădea probabilitatea estimată a bolii.

Efectul de explicare

IMPORTANT
Acest fenomen este similar celui descris de euristica simulării, cu diferenţa că în acest caz
individul nu este pus în situaţia de a-şi imagina un eveniment, ci de a construi explicaţii pentru
producerea sa în viitor.

Deci, situaţiile la care se referă şi prin care a fost studiat acest efect sunt cele în care individul
este plasat în faţa a două alternative posibile ale unui eveniment, şi i se solicită să explice de ce una
dintre ele este mai probabilă decât cealaltă. Efectul de explicare (Ross et al., 1977) constă în faptul că
alternativa explicată este apoi percepută ca mai probabilă de către individ.

EXEMPLU (Sherman et al., 1983):

„Într-un meci de fotbal, echipa A are 2 fundaşi de bază accidentaţi, dar atacanţii sale se află
într-o formă excelentă (au înscris cel puţin un gol în fiecare din ultimile 4 meciuri). Echipa B se află mai
sus în clasament, şi are întregul lot disponibil (nici un accidentat), însă atacanţii săi au înscris mai puţine
goluri decât cei ai echipei A în ultimile meciuri.
Construiţi două argumente care să susţină victoria echipei A.
Care credeţi că este probabilitatea ca echipa A să învingă?”

466
 
PSIHOLOGIE COGNITIVĂ

Efectul de explicare se bazează pe creşterea disponibilităţii variantei explicate în comparaţie cu

cealaltă; este, practic, un mecanism de auto-persuasiune, de auto-convingere de faptul că un
eveniment este mai probabil să se întâmple, prin găsirea de explicaţii pentru producerea sa.

3. EURISTICA ANCORĂRII ŞI AJUSTĂRII

DEFINIŢIE
Această euristică apare în cazul raţionamentelor pentru care individul nu are le dispoziţie
suficiente informaţii pe care să le poată folosi, lui cerându-i-se o estimare în situaţii mai degrabă
necunoscute.

Atunci când i se oferă un punct de reper al răspunsului la respectiva problemă, sau când el
poate extrage din contextul imediat un astfel de punct de reper, acesta devine o „ancoră” a
raţionamentului, în sensul că estimarea sa finală va fi semnificativ influenţată de ea.

IMPORTANT
Cu alte cuvinte, după ancorarea raţionamentului, „ajustarea” sa este insuficientă: îndepărtarea
de ancoră, chiar şi atunci când ea nu reprezintă un punct de reper valid, nu se produce decât într-o
măsură redusă.

EXEMPLU (Tversky & Kahneman, 1974):

Unui grup de subiecţi i s-a cerut să estimeze următorul produs: 8×7×6×5×4×3×2×1
Altora li s-a cerut să estimeze acelaşi produs, însă ordinea cifrelor a fost inversată, adică:
1×2×3×4×5×6×7×8
În timp ce estimarea medie făcută de primul grup a fost 2250, cea a grupului care a primit cel de-al
doilea produs a fost 512. Deci, prima cifră din produs a funcţionat, în ambele cazuri, ca ancoră, făcând
estimările mai mari în primul caz decât în al doilea.

În alte studii, ancora este oferită subiecţilor de către psiholog înainte să li se ceară estimarea
răspunsului corect. În acest caz, ancorarea presupune o etapă suplimentară, în care individul este
întrebat dacă răspunsul la întrebare este superior sau inferior acelui punct de reper.

EXEMPLU
De exemplu: „Hegel s-a născut înainte sau după anul 1500?”. După ce el alege una dintre
variante, este întrebat „În ce an s-a născut, cel puţin cu aproximaţie, Hegel?”. Răspunsurile sunt
influenţate de ancoră, chiar dacă ea nu face parte din această întrebare finală: cu cât este mai mare
ancora din prima întrebare, cu atât estimările subiecţilor ca răspuns la a doua sunt mai ridicate. O altă
ilustrare a fenomenului este cea dintr-o cercetare în care subiecţilor li s-a cerut să estimeze numărul de
ţări africane care fac parte din Organizaţia Naţiunilor Unite, după ce au fost întrebaţi dacă el este mai
mic sau mai mare decât un număr aleator (10% sau 65%). La fel, mărimea ancorei a influenţat
semnificativ estimările subiecţilor, indicând faptul că ajustarea răspunsului (deplasarea de la ancoră)
este una insuficientă, impactul acesteia asupra raţionamentului rămânând unul puternic.

467
ANDREI HOLMAN

Tendinţa sistemului cognitiv de a ancora raţionamentele este atât de puternică, încât efectul
rămâne aproximativ la fel de mare chiar dacă subiecţii ştiu că ancora este una aleatorie şi, deci, că ea
nu are nici un fel de validitate reală. Astfel, chiar şi atunci când ancora nu este pregătită de către
experimentator de dinainte, ci este extrasă la întâmplare la faţa locului, estimările sunt ancorate în ea. În
astfel de studii, numărul care are rol de ancoră este obţinut printr-un joc de ruletă, sau prin extragerea
unui bilet cu numere întâmplătoare dintr-o pălărie, sau este chiar compus pe baza cifrelor din numărul
de telefon al subiectului. Chiar şi aşa, nevoia sistemului cognitiv de a avea un punct de reper al
judecăţilor face ca ancora să aibă o influenţă semnificativă asupra estimărilor făcute la următoarea
întrebare vizând acel aspect.

Eroarea inferenţei în cascadă

Această nevoie de ancorare a sistemului cognitiv este ilustrată de modul în care sunt estimate
probabilităţile evenimentelor care depind de producerea altora nesigure (cele două formând, astfel, o
cascadă: pentru ca al doilea să apară este necesară, într-o anumită măsură, producerea primului).

IMPORTANT
Fenomenul se referă la faptul că în aceste cazuri evenimentul intermediar (primul) este tratat
cognitiv ca fiind sigur (ca având o probabilitate de 100%).

Deci, în judecarea probabilităţilor evenimentelor îndepărtate, sistemul cognitiv le tratează pe

cele mai apropiate ca ancore, în primul rând din cauza dificultăţii de a lucra cu tipul special de
probabilităţi implicate în aceste situaţii – cele condiţionate.

EXEMPLU
„Să presupunem că mergeţi la o cursă hipică. Acolo aflaţi despre un anumit cal („Copilul Apei”),
din surse sigure, că aleargă mai repede în condiţii de ploaie. Cu jumătate de oră înainte de începerea
cursei, pe cer se adună nori negri. Ce şanse credeţi că are „Copilul Apei” să câştige cursa?”
În această formulare, evenimentul final – câştigarea cursei – depinde de unul intermediar –
ploaia – a cărui producere nu este sigură. Cu toate acestea, estimările făcute de subiecţi sunt foarte
apropiate de cele ale unui altui grup, la care evenimentul intermediar prezentat în scenariu este unul
sigur, în sensul că el conţine menţiunea „Cu jumătate de oră înainte de începerea cursei, începe ploaia,
şi ea durează până după terminarea ei.” Acest lucru indică faptul că raţionamentele primului grup cu
privire la evenimentul final au tratat evenimentul „ploaie” ca fiind unul sigur, schimbându-i probabilitatea
de la nivelul intermediar, incert („norii negri”), la cel maxim.

Euristica retrospecţiei (hindsight bias)

DEFINIŢIE
Acest fenomen se referă la supraestimarea capacităţii de predicţie a evenimentelor după
apariţia lor; privind retrospectiv evenimentele deja petrecute, avem tendinţa de a le considera ca fiind
logice, mult mai probabile decât în situaţia în care ni s-ar fi cerut să le estimăm înaintea producerii lor.

EXEMPLU
„Mihaela este în sesiune; are un examen foarte important peste o săptămână. Ea învaţă teoria
timp de cinci zile, apoi rezolvă exerciţii încă o zi. În ziua de dinainte de examen, se simte foarte obosită,
aşa că iese în oraş cu prietenul ei. Într-un club, se întâlnesc cu un amic al acestuia, care îşi sărbătorea

468
 
PSIHOLOGIE COGNITIVĂ

ziua de naştere; deşi voia să se întoarcă acasă cel târziu la ora 9, Mihaela pierde noţiunea timpului şi
ajunge acasă la ora 3 dimineaţa. Doarme 4 ore, se trezeşte şi merge la examen. Mihaela obţine la
examenul respectiv nota maximă. Ce şanse i-aţi fi dat să reuşească acest lucru”.

Euristica retrospecţiei (Fischhoff, 1975) se manifestă prin faptul că răspunsurile subiecţilor la

această întrebare – în scenariul în care evenimentul evaluat (obţinerea notei maxime) s-a petrecut deja
– sunt semnificativ mai mari decât ale celor cărora finalul scenariului îi plasează în momentul temporal
de dinaintea producerii sale. Aceşti subiecţi (grupul de control) sunt întrebaţi „Ce şanse credeţi că are
Mihaela să obţină nota maximă la examen?”. Pentru că nu sunt informaţi despre „deznodământ”, ei
oferă o estimare a probabilităţilor luând în calcul în aceeaşi măsură argumentele ca personajul să obţină
o notă mare, ca şi cele opuse. În schimb, cei plasaţi în situaţia retrospecţiei (primul grup) sunt influenţaţi
de ancora reprezentată de evenimentul care s-a petrecut deja, adică de alternativa produsă în realitate
(obţinerea notei maxime). Această ancorare face ca cele două seturi de argumente din scenariu (cele
care favorizează o notă mare, respectiv una mică) să fie re-evaluate selectiv, primele câştigând, în
percepţia subiectului, o importanţă (o putere cauzală) mai mare. Cu alte cuvinte, după terminarea
evenimentului, motivele pentru care el s-a produs în acel fel devin brusc mult mai credibile şi mai
puternice decât cele opuse, ridicând semnificativ probabilitatea estimată retrospectiv.

APLICAŢIE
Construiţi un exemplu personal care să ilustreze euristica retrospecţiei.

TEST DE AUTOEVALUARE (cu răspunsuri corecte ataşate la finalul cursului)

1. Eroarea jucătorului de noroc reprezintă o eroare de raționament care are ca fundament euristica
reprezentativității:
Adevărat Fals
2. Eroarea conjuncției reprezintă o eroare de raționament care are ca fundament euristic
reprezentativității:
Adevărat Fals
3. Euristica simulării reprezintă o eroare de raționament care are ca fundament euristica ancorării și
ajustării:
Adevărat Fals
4. Efectul de explicare are ca fundament euristica ancorării și ajustării:
Adevărat Fals
5. Euristica retrospecţiei reprezintă o eroare de raționament care are ca fundament euristica ancorării și
ajustării:
Adevărat Fals

469