I.

Caracteristica clinico-farmacologică a grupelor de medicamente utilizate în afecţiunile

tractului digestiv.

1. Clasificarea preparatelor cu influenţă asupra tractului digestiv.

I. Preparatele ce modifică apetitul

- preparatele orexigene
- preparatele anorexigene
II. Preparatele cu influenţa asupra secreţiei glandelor tubului digestiv
- preparatele utilizate în hipofuncţia glandelor tubului digestiv
- preparatele utilizate în hiperfuncţia glandelor tubului digestiv
III. Preparatlee cu influenţă asupra motilităţii tubului digestiv
- preparatele ce măresc motilitatea tubului digestiv
- preparatele ce micşorează motilitatea tubului digestiv
IV. Preparatlee hepatotrope
- preparatele ce modifică secreţia şi excreţia bilei
- preparatele hepatoprotectoare
- preparatele colelitolitice
V. Preparatele antiulceroase
- preparatele antisecretorii
- preparatele neutralizante ale acidităţii gastrice
- preparatele gastro- şi citoprotectoare
- preparatele antimicrobiene
Preparatlee utilizate in enterocolita ulceroasa nespecifica si boala Krohn

Preparatele cu influenţă asupra apetitului

A. Preparatele ce stimulează apetitul – orexigenele:
I. Substanţele cu acţiune reflectorie:
 amarele – tinctura amară, tinctura de pelin, tinctura fierii pământului, suc de pătlagină,
plantaglucida;
 condimentele – piperul, frunza de dafin, scorţioara, muştarul, usturoiul,ciapa, ridichea, oţetul,
decocturi de legume;
 apele minerale carbonate – Esentuki, Borjomi, Izvorul minunilor, etc.
II. Preparatele cu acţiune indirectă :
 anabolizantele steroidiene – nandrolonă, metandienonă, metandiol
 vitaminele
 insulină
 carnitină
III. Preparatele cu acţiune centrală – ciproheptadină
B. Preparatele ce inhibă apetitul – anorexigenele
I. Cu acţiune centrală:
a) cu influenţă asupra sistemului catecolaminergic – amfetamină,amfepramonă;
b) cu influenţă asupra sistemului catecolaminergic si serotoninergic –sibutramina
• Cu acţiune periferică:
pseudofag, carrugan, carragghenat de natriu, fucapan, celucon, celevac,nistim, nestargel, pectină,
decorpă.

2. Farmacologia clinică a remediilor utilizate în hiposecreţia glandelor gastrice şi

intestinale: clasificarea, particularităţile mecanismului de acţiune, indicaţiile şi principiile de
utilizare a preparatelor de substituţie.

PREPARATELE UTILIZATE ÎN HIPOSECREŢIE

I. Cu scop terapeutic:
1) M-colinomimeticele - aceclidină;
2) Anticolinesterazicele - neostigmină, galantamină, ezerină, distigmină;
3) Apele minerale carbonate – Esentuki, Borjomi, Mirgorodskaia etc.
II. Cu scop diagnostic – histamină, gastrină, pentagastrină, cafeină, alcool etilic,
substanţe extractive.
III. Preparate de substituţie:
1) a sucului gastric - sucul gastric natural şi artificial, acidul clorhidric,pepsină,
pepsidil, abomină etc.
2) a sucului pancreatic :
Monocomponente (conţin numai pancreatina)

1) doze mici de pancreatină: pancreatina, pancitrat, prolipaza, oraza, creon,

pancreon, pangrol, triferment, mezim-forte, licreaza;
2) cu doze majore de pancreatină: solizim, somilaza, pancrelipaza, creon 25;
B. Combinate
1. pancreatină + extract de bilă + hemicelulază (celulază): digestal, festal,panstal,
menzim, cotazim forte, rustal, tagestal, enzistal, panolaz, ipental;
2. pancreatină + extract de bilă + extract din mucoasa gastrică: panzinormforte;
3. pancreatină + extract de bilă + extract din plante: merchezim, nutrizim,
pancurmen;
4. pancreatină + acizi biliari + extract din plante + preparat antimicrobian:mexaza;
5. pancreatină + substanţe adsorbante: pancreoflet.
Stimulatoarele secreţiei gastrice cu scop dignostic.
Histamina stimulează H2-receptorii din mucoasa gastrică şi anhidraza carbonică, cu creşterea
volumului sucului gastric şi conţinutului de acid clorhidric. Efectul este parţial inhibat de atropină,
neinfluenţat sau slab stimulat de H1- antihistaminice. În acelaşi timp este înlăturat de H2-
histaminolitice şi inhibitoarele carboanhidrazei.
Se utilizează pentru testarea capacităţii funcţionale a secreţiei gastrice.
Se administrează histamina s/c câte 0,1 mg/10 kg corp. De asemenea se poate folosi şi în doze de
0,25 mg diclorhidrat sau 0,4 mg difosfat de histamină la 10 kg corp pe fondal de H1-
antihistaminice.
Actualmente practic nu se utilizează din cauza reacţiilor adverse: hiperemia şi hipertermia
tegumentelor, cefalee, dispnee, diaree, vomă, colici abdominale, hipotensiune arterială, tahicardie,
tulburări vizuale.
Pentagastrina Pentapeptidă sintetică ce exercită efecte caracteristice gastrinei naturale – creşte
secreţia de acid clorhidric, pepsină, enzime pancreatice. Se utilizează pentru diagnosticarea
capacităţii secretorii s/c sau i/m în doza de 0,006 g/kg (6 mg/kg) sau prin perfuzie i/v în aceeaşi
doză timp de o oră.
Alcoolul etilic. În concentraţii de 5-10% stimulează direct mucoasa gastrică cu creşterea secreţiei.
Cu scop de testare a capacităţii secreţiei gastrice actualmente se foloseşte rar. Poate fi indicată
soluţie apoasă 5%-300 ml prin sondă.
Cafeina. Posibil, acţiunea stimulatoare asupra secreţiei gastrice este cauzată de efectul direct şi
indirect (creşterea nivelului de AMPc şi Ca++ în celule, stimulează centrul nervului vag). Se
constată majorarea cantităţii de acid clorhidric şi pepsină,iar la doze mari poate provoca ulcer.
Preparatele utilizate cu scop terapeutic
Apele minerale carbonate. Stimulează secreţia glandelor tubului digestiv prin primul reflex ce
apare în cavitatea bucală. Excitarea mucoasei sectorului anterior al cavităţii bucale exercită
inlfluenţă preponderentă asupra stomacului, iar influenţa asupra sectoruli posterior şi rădăcinei
limbei – asupra intestinului. Acţiunea reflectorie este mai pronunţată dacă apele minerale se
menţin mai îndelungat în cavitatea bucală din care cauză, cu acest scop se beau lent cu
inghiţituri mici. Serecomandă apele minerale reci (t0C – 20-250C) în volum de 200-250 ml.
Efectul se datorează componenţei cationo-anionice şi gazelor. Acţiunea stimulatoare asupra
stomacului se numeşte acţiune pilorică. Ea survine peste 10-15 min după administrarea apelor,
când acestea nu dovedesc să treacă în duoden, dar excită preponderent numai mucoasa gastrică.
Sunt recomandate apele minerale bicarbonate şi sulfatate cu un grad de mineralizare 3-10 g/l.
Remediile de substituţie în hipofuncţia glandelor tubului digestiv.
Hipofuncţia glandelor tubului digestiv (gastrice, intestinale, pancreasului,ficatului) la orice etapă a
digestiei duce la dereglarea nutriţiei în general insotita de tulburări concomitente ale motilitîţii
intestinale. Deoarece funcţia glandelor digestive funcţional este corelată, dereglarea unui organ
duce la tulburări ale secreţiei altor organe. De regulă, mai evident devine dereglarea asimilării
proteinelor cu dereglarea metabolismului proteic manifestat prin: retenţia regenerării fiziologice
ale ţesuturilor, cicatrizării diferitor leziuni, diminuarea imunităţii, sintezei proteinelor plasmatice,
hipotrofie. Concomitent suferă şi metabolismul glucidic, lipidic, precum apar şi modificări ale
motilităţii (retenţia evacuării din stomac, eliberării bilei, tulburări ale peristaltismului (mai
frecvent hipermotilitate).
Preparatele de substitutie in hiposecretia glandelor gastrice
Mucoasa gastrică secretă câteva enzime, principala fiind pepsinogenul, care în mediu acid se
transformă în pepsină şi la un pH mai mic de 4,0 îşi realizează acţiunea proteolitică. Pepsinogenul
se secretă de celulele principale, iar H+ de celule parietale .
Hipofuncţia se întîlneste la 10-15% indivizi sănătoşi. Uneori ea se poate referi doar la secreţia de
HCl (stări hipoacide sau anacide) dar frecvent şi a pepsinei. În cazul hiposecreţiei uşor se asociază
procesul inflamator cu dezvoltarea gastritei hipo- sau anacide.
Spre deosebire de alte glande aparatul secretor al stomacului se află preponderent sub control
nervos. Stimularea se realizează prin căi reflectorii convenţionale, precum şi prin receptorii
senzitivi şi olfactivi. Influenţa asupra acestora se realizează prin unele remedii orexigene:
substanţe extractive (condimente), amare, apele minerale.
În caz de stări anacide, cauzate de progresarea maladiei şi dezvoltarea proceselor atrofice, în caz de
gastrite cronice stimularea secreţiei devine neefectivă, din care cauză se recurge la remediile de
substituţie.
Sucul gastric natural si artificial contine enzime gastrice si solutie de acid clorhidric 5%, care
contribuie la scindarea proteinelor şi digestie. Preparatul este utilizat în gastritele hipo- şi anacide,
achilie, dispepsii. Sucul gastic se administrează câte 1-2 linguri de masă de 2-3 ori/zi în timpul,
sau îndată după masă. Nu serecomandă copiilor până la un an.
Acidul clorhidric diluat este o soluţie ce conţine 9,5-10,5% acid clorhidric. Preparatul este
recomandat bolnavilor cu aclorhidrie pentru combaterea dereglărilor dispeptice. Se administrează
acidul clorhidric diluat în timpul meselor principale, câte 2,5-10 ml în 200-250 ml apă prin tub de
sticlă sau pai, pentru a preveni afectarea.
Pepsina este o enzimă proteolitică căpătată din mucoasa gastrică de porcine. Are funcţie de
endopeptidază la un pH optim de 1,5-4,0. Preparatul se indică în doze

de 0,2-1,0 (mai frecvent 0,2-0,5g) împreună cu acid clorhidric, înainte sau în timpul mesei în
gastrite hipo- sau anacide, achilie, dispepsii.
Pepsidilul este un remediu obţinut prin hidroliza enzimatică a mucoasei gastrice de porcine. Se
administrează în gastrite hipo- sau anacide, dispepsii câte 1-2 linguride masă 3 ori/zi.
Acidin-pepsina (acepepsol, betacida) este o substanţă ce conţine o parte de pepsină şi 4 de acidină
(betaină clorhidrat) care în stomac se hidrolizează cu formareade acid clorhidric, ce crează condiţii
favorabile pentru activitatea pepsinei. Preparatul se indică în aceleaşi situaţii ca şi pepsina câte
0,25-0,5g de 3-4 ori/zi în timpul sau după masă cu 1/4 – 1/2 pahar apă.
Abomină reprezintă un extras din mucoasa gastrică (a viţeilor şi meilor) ce conţine enzimile
proteolitice a mucoasei, care scindează proteinele la un pH egal cu 4,0. Preparatul se indică în
gastrite acute, gastroenterite, gastroenterocolite cu hipoaciditate, enterocolite, colite cronice.
Abomina se administrează câte 1 comprimat de 3 ori/zi în timpul mesei. Cura poate dura 1-2 luni.
La neeficacitate dozase poate majora până la 3 comprimate 3 ori/zi. În cazurile acute preparatul se
utilizează timp de 2-3 zile.
În caz de stări hipo- sau anacide pure (fără deficit de pepsină) se recurge la utilizarea doar a
acidului clorhidric diluat, câte 10-15 picături la 1/2 pahar cu apă în timpul mesei. La utilizarea
îndelungată (luni în şir) suferă smalţul dentar (de folosit prin tub, de spălat gura) şi survine
acidoza. Ultima este nedorită, durabilă, dereglează metabolismul şi funcţiile celulelor, cu greu şi
incomplet se compensează. Din această cauză pentru a da sucului gastric o reacţie acidă se preferă
acizii organici – citric, acetic etc., care după cedarea H+ în stomac şi absorbţie se scindează în
organism. Deseori această recomendaţie e dificil de îndeplinit permanent.. Cu toate acestea e de
dorit de a alterna utilizarea HCl diluat cu produse acide – suc de varză murată, fructe acre,
marinade de casă etc. Pentru continuarea terapiei de substitutie la serviciu, in deplasari se
recomanda acidin -pepsina, abomina

3. Preparatele de substituţie în hipofuncţia exocrină a pancreasului: clasificarea,

particularităţile mecanismului de acţiune şi a efectelor, indicaţiile şi principiile de utilizare,
reacţiile adverse, farmacocinetica

Preparatele de substituţie în hpofuncţia exocrină a pancreasului

Pancreasul intens vascularizat, secretă până la 1,5-2l de suc în 24 ore, care este bogat în
bicarbonat şi enzime cu un pH 7,8-8,4. Bicarbonatul este necesar pentru neutralizarea acidului
clorhidric din stomac şi activitatea enzimelor. Sucul pancreatic conţine un şir de enzime:
proteolitice (tripsina, chimotripsina, carboxipeptidaza, elastaza, colagenaza) necesare pentru
proteoliza proteinelor până la aminoacizi; glicolitice (amilaza) ce scindează amidonul şi
glicogenul până la maltoză, monozaharide; lipolitice (lipaza, fosfolipaza A, trigliceridesteraza,
colesterolesteraza)ce hidrolizează acizii graşi şi fosfolipidele care după emulgare cu bilă se absorb.
Activitatea secretorie a pancreasului se află sub controlul vagusului, gastrinei, secretinei,
pancreoziminei. Insuficienţa pancreatică survine în urma pancreatitelor acute şi cronice, gastritelor
cronice, bolii ulceroase, hepatitelor, colangitelor etc.
Preparatele enzimelor pancreatice pot fi căpătate din pancreasul bovinelor (majoritatea), precum şi
din culturile de microorganisme (oraza, solizim). Ele pot fi prezentate sub formă de: comprimate
obişnuite, ce nu sunt rezistente la pH acid; capsule, comprimate, drajee enterosolubile în
straturi. Activitatea preparatelor se
testează sumar după 3 enzime – tripsină, amilază, lipază şi este exprimată în unităţi lipolitice (UL)
sau unităţi de acţiune (UA).
Efectele preparatelor enzimatice ale pancreasului sunt determinate de componenţii acestora.
Pancreatina exercită acţiune lipolitică, amilolitică, proteolitică cu ameliorarea digestiei şi
asimilării; înlătură flatulenţa, stabilizează greutatea bolnavului, ameliorează diareea şi steatoreea.
Este mai efectivă când se foloseşte profilactic în excese alimentare, ce pot determina diareea şi
alte tulburări digestive. Eficacitatea este limitată de inactivarea enzimelor la pH acid al stomacului
şi insuficienţa de bicarbonat în hipofuncţia pancreatică.
Extractul de bilă exercită efect coleretic, emulsionează grăsimile şi creşte activitatea si secreţia
lipazei pancreatice, absorbţia vitaminelor liposolubile.
Extracte din plante. Bromelina este un extract din ananas cu activitate proteolitică la valori largi
ale pH, atât acid cât şi alcalin. Extractul din hurma stimulează formarea şi secreţia bilei, creşte
activitatea lipazei.
Hemicelulaza sau celulaza contribuie la scindarea glucidelor, fibrelor nedigerabile, micşorează
procesele de fermentaţie şi meteorismul, normalizează scaunul.
Dimetilpolisiloxanul manifestă acţiune adsorbantă, efect antispumant, reduce meteorismul.

Indicaţiile şi principiile de selecţie şi utilizare a preparatelor enzimelorpancreatice.

Pancreatita cronică. În cazul pancreatitelor cronice este necesar de ameliorat manifestările
malabsorbţiei şi durerile persistente.
În tratamentul malabsorbţiei se vor prefera preparatele ce conţin pancreatină (tripsină, amilază,
lipază) şi vor fi evitate cele ce conţin extract de bilă şi din mucoasa gastrică. Dozele vor depinde
de gradul insuficienţei pancreatice (cu cât ea este mai mare cu atât mai mari vor fi dozele) şi
conţinutul de lipază în preparat (cu cât conţinutul ei va fi mai mic cu atât mai mare va fi numărul
comprimatelor ). Pentru a asigura o digestie adecvată în pancreatita cronică cu un grad marcat de
insuficienţă la un raţion alimentar normal ar fi nevoie de 20000-30000 UA lipază la fiecare masă.
Astfel, pentru a normaliza digestia sunt necesare doze mari (8 comprimate, drajee) de preparate cu
conţinut mic de lipază din cauza inactivării acesteia de către acidul clorhidric şi golirii rapide a
stomacului înainte ca enzimele să acţioneze. Dozele respective se recomandă strict înante de mese
şi seara la culcare. În acelaşi timp preparatele cu conţinut mare de lipază (solizim, somilaza,
pancrelipaza) se pot folosi câte 2-3 comprimate sau capsule la mese şi culcare. Dacă răspunsul la
ele nu este suficient preparatele se pot asocia cu antiacidele, care vor preceda administrarea
enzimelor.
Formele medicamentoase enterosolubile ale preparatelor enzimatice devin active numai în intestin.
Dozele lor constituie 3 capsule la fiecare masă şi seara la culcare. Asocierea antiacidelor se va
evita deoarece, ridicând pH-ul sucului gastric, ele vor declanşa eliberarea enzimelor în stomac şi
nu în intestin. Actualmente, se elaborează forme medicamentoase sub formă de microgranule
acoperite fiecare într-un înveliş separat înglobate apoi într-o peliculă comună care se dizolvă în
stomac, pe când microgranulele doar în intestin la un pH mai mare de 6,0.
Durata utilizării poate constitui de la câteva săptămâni (2-6) până la folosirea sistematică pentru
combaterea malabsorbţiei şi durerilor persistente.
Tratamentul durerilor persistente. Terapia cu enzime pancratice diminuează durerea eficient,
independent de efectul asupra malabsorbţiei. Sunt preferabile preparatele ce conţin pancreatină. Se
utilizează doze mari de preparate convenţionale (8 comprimate) la fiecare masă şi la culcare, iar
cele în capsule enterosolubile câte 3 (strict preprandial). Numai în aceste doze se asigură o
concentraţie suficientă a proteazelor în duoden pentru a inhiba secreţia pancreatică stimulată de
colecistochinină (efect feed-back negativ). Dacă timp de 30 zile tratamentul nu este efectiv el se
suspendează dacă nu persistă malabsorbţia, care este şi ea o indicaţie.
Gastritele hipo- şi anacide, ahilia. Se indica preparatele enzimatice, ce conţin pancreatină şi
extract din mucoasa gastrică sau în asociere cu preparate ce conţin pepsină (panzinorm forte).
Enterita cronică. De regulă, se manifestă prin disfuncţia pancreasului şi necesită utilizarea
preparatelor enzimatice combinate ce vor influenţa metabolismul proteinelor, lipidelor şi
glucidelor. Prezenţa extractului de bilă contribuie la o eliminare mai bună a bilei şi lipazei
pancreatice.
Hepatitele şi hepatocolecistitele. Sunt preferate preparatele enzimatice ce conţin pancreatină şi
extract de bilă.
Meteorismul. Sunt recomandate preparatele ce contin pancreatina si substante
adsorbante(pancreoflet),care ameliorează scindarea proteinelor, lipidelor, glucidelor.
Pregătirea pentru examenul radiologic şi ultrasonografic Sunt preferate preparatele ce conţin
pancreatină şi substanţe adsorbante (pancreoflet) pentru a înlătura meteorismul.

Abuzurile alimentare sau alimentarea incorectă Sunt preferate preparatele enzimatice ce

ameliorează digestia cu utilizarea lor în cure scurte sau sporadice, până la ameliorarea
manifestărilor.

Diareea de origine neinfecţioasă deseori poate fi cauzată (îndeosebi la bolnavii de vârstă

înaintată) de dereglările de digestie în urma insuficienţei enzimelor digestive şi dezechilibrul
microflorei intestinale. Principalul rol în tratament îl au preparatele de substituţie enzimatică
(ameliorează absorbţia şi digestia) şi cele ce înlătură disbalanţa microbiană (cu produse lactate sau
preparate ce conţin bifidobacterii).

. 4. Clasificarea remediilor medicamentoase utilizate în hipersecreţia gastrică şi tratamentul

bolii ulceroase. Farmacologia clinică a antiulceroaselor din grupul M-colinoblocantelor:
clasificarea, particularităţile mecanismului de acţiune şi a efectului antiulceros, indicaţiile şi
principiile de utilizare, reacţiile adverse, farmacocinetica, interacţiuni medicamentoase.

Preparatele folosite în hipersecreţia glandelor tubului digestiv

A) Inhibitoarele secreţiei gastrice
1. Parasimpatoliticele.
a) M-colinoliticele neselective: atropină, oxifenciclimină, propantelină,
scopolamină;
b) M1-colinoliticele selective: pirenzepină, telenzepină.
2. Antigastrinice: proglumidă.
3. Analogii prostaglandinelor: misoprostol, enprostil, rioprostil, arbaprostiletc.
4. Inhibitorii carboanhidrazei: acetazolamidă.
5. H2-histaminoliticele:
I generaţie - cimetidinăII generaţie - ranitidină
III generaţie – famotidină, nizatidină, roxatidină etc.
6. Inhibitorii H+K+-ATP-azei: omeprazol, lansoprazol, pantoprazol,
rabeprazol, esomeprazol etc.
7. Analogii somatostatinei: octreotid, somatostatina.
8. Apele minerale carbonate.
B) Inhibitoarele secreţiei pancreatice
Aprotinină
Preparatele utilizate în tratamentul bolii ulceroase
I. Antisecretoarele gastrice (vezi inhibitoarele secreţiei gastrice)
II. Preparatele ce neutralizează aciditatea sucului gastric – antiacidele
1. preparatele sodiului – hidrocarbonatul de sodiu.
2. preparatele calciului – carbonatul de calciu.
3. preparatele magneziului – oxidul şi hidroxidul de magneziu, carbonatul şi
trisilicatul de magneziu.
4. preparatele de aluminiu – hidroxidul, trisilicatul şi fosfatul de aluminiu.
5. preparatele combinate – almagel, almagel A, fosfalugel, gelusil, gelusil-lac, coalgel
60, maalox, maalox 70, gestid, renie, milanta etc.
III. Preparatele ce protejază mucoasa gastrică şi stimulează regenerarea
A. Gastroprotectoarele:
1. preparatele bismutului – bismut coloidal dicitrat tripotasic
2. analogii prostaglandinelor – misoprostol, rioprostol, enprostil, arbaprostiletc.
3. preparatele cu acţiune mineralocorticoidă – carbenoxolonă,
dezoxicorticosteron acetat.
4. preparatele aluminiului – sucralfat, fosfalugel, maalox etc.
B. Citoprotectoarele:
1. uleiurile vegetale – ulei de hipofil, regesan, ulei de măcieş etc.
2. anabolizantele steroidiene (nandrolonă) şi nesteroidiene (metiluracil,pentoxil,
inozina).
3. preparatele vitaminelor – metilmetionină sulfoniu clorid, tocoferol acetatetc.
4. preparatele tisulare – solcoseril, plasmol etc.
5. preparate sintetice – sulpirid, dalargina etc.
IV. Preparatele pentru combaterea infecţiei cu Helicobacter pylori :
1. beta-lactaminele – ampicilină, amoxicilină etc.
2. macrolidele – eritromicină, claritromicină etc.
3. tetraciclinele – tetraciclină, doxiciclină etc.
4. derivaţii nitroimidazolului – metronidazol, tinidazol etc.
5. preparatele bismutului – bismutul coloidal dicitrat tripotasic etc.
Antiulceroasele în funcţie de factorii implicaţi în fiziopatogenia şietiologia
ulcerului pot fi subdivizate în:
V. Antiulceroase ce reduc factorii agresivi: antisecretoarele, antiacidele;
VI. Antiulceroase ce cresc factorii protectori: gasto- şi citoprotectoarele;
VII. Antiulceroase ce mecanism mixt: analogii prostaglandinelor;
VIII. Medicamentele etiopatogenetice: antimicrobienele antihelicobacter;
IX. Preparatele adjuvante: anestezicele locale, spasmoliticele, tranchilizantele,
antidepresivele , sedativele.
Parasimpatoliticele utilizate ca antisecretorii în boala ulceroasă
M- colinoblocantele neselective ca antiulceroase.
Mecanismul de acţiune Blochează M1 (din ganglionii parasimpatici intramurali) şi M3 (glandele
secretorii ale mucoasei gastrice şi muşchii netezi) colinoreceptorii cu inhibarea modulării prin
intermediul proteinei Gq a fosfolipazei C şi respectiv a formării inozitoltrifosfatului (IP3) şi
diacilglicerolului (DAG). Ca rezultat se micşorează secreţia şi motilitatea gastrică.
Efectul antiulceros. M-colinoblocantele neselective inhibă secreţia bazală cu 40-50%, îndeosebi
prin reducerea volumului şi mai puţin influenţînd concentraţia acidului. Secreţia stimulată prin
histamină,pentagastrină este inhibată cu 30-40%, iar secreţia stimulată prin alimente este
influenţată variabil (0-60%). Preparatele, blocând M1, M2, M3- receptori influenţează diferite
celule (parietale, musculaturii netede, glandelor exocrine, cordului) cu dezvoltarea multor efecte
concomitente, de regulă, nedorite la pacienţi cu ulcer. Astfel celulele gastrice parietale sunt mai
puţin sensibile ,ceea ce necesită doze mai mari. Inhibă motilitatea gastrointestinală ce poate linişti
durerile ulceroase. Totodată creşte tonusul sfincterului piloric ce poate fi benefic în ulcerul
duodenal prin întârzierea golirii stomacului şi prelungirea efectului antiacidelor. Însă acest efect
poate fi nedorit în ulcerul gastric prin creşterea timpului de contact al sucului cu leziunea.
Preparatele relaxează sfincterul esofagian-efect nedorit în esofagita de reflux. Durata efectului este
de 3-5 ore la atropină, 6 ore la propantelină şi 6-8 ore la oxifenciclimină.
Indicaţiile şi regimul de dozare. M-colinoblocantele neselective se indică în: ulcerul gastric şi
duodenal (ca o medicaţie rară) cu dureri nocturne; cazuri selective, rezistente la alte antisecretorii
(posibil, datorită creşterii tonusului vagal); în asociere, de regulă, cu antiacidele precum şi cu H2-
blocantele.
Atropina se indică oral câte 0,5-1mg în comprimate sau 10 picături sol.0,1% (0,5mg) de 3ori/zi
plus 20 picături sau 1mg seara la culcare. Propantelina- oral câte 15mg la 6 ore, iar seara doza
poate fi dublată. Oxifenciclimina se administrează câte 10mg dimineaţa şi seara.
Reacţiile adverse sunt frecvente pentru dozele eficace şi deseori supărătoare. Printre ele putem
menţiona: uscăciunea în gură, tulburări de vedere (fotofobie, dereglarea acomodării), constipaţii,
retenţii de urină cu dificultăţi de urinare, tahicardie.
Farmacocinetica. Cel mai detaliat studiată este farmacocinetica atropinei. Ea se absoarbe bine la
administrarea orală, cu o biodisponibilitate 50%. Preparatul se distribuie larg în tesuturi,
penetrând bariera hematoencefalică, placenta, epiteliul glandelor mamare. Cuplarea cu proteinele
plasmatice constituie 40-50%. Atropina se supune hidrolizei şi conjugării,în dependenţă de calea
de administrare (mai importantă pentru cea orală). Datorită liposolubilităţii înalte poate
participa la
circulaţia enterohepatică şi intestinală. Atropina se elimină preponderent prin urină, proporţia
formei neschimbate fiind de 57% pentru calea enterală şi 70-75% pentru cea parenterală.
Perioada de înjumătăţire este de 3-4 ore după o priză, dar poate creşte pînă la 38 ore la utilizarea
îndelungată.
M-colinoblocantele selective
Mecanismul de acţiune. Blocează M1-colinoreceptorii ganglionilor intramurali parasimpatici, cu
inhibarea modulării fosfolipazei C prin intermediul proteinei Gq şi diminuarea transformării
fosfatidilinozitoldifosfatului în mesagerii secunzi intracelulari inozitoltrifosfatului (IP3) şi
diacilglicerolului (DAG). Acesta se manifestă prin micşorarea secreţiei gastrice.
Efectul antiulceros. Pirenzepina inhibă secreţia bazală, micşorând cu 50% volumul şi cu 24%
concentraţia acidului clorhidric. Inhibiţia secreţiei stimulată de histamină, pentagastrină este
comparativ slabă. Preparatul reduce marcat secreţia stimulată de vagus (prânz fictiv, peptone,
distensie fundică, insulină). Se acumulează selectiv în celulele parietale unde realizează
concentraţii superioare. Spre deosebire de M-colinoblocantele neselective nu relaxează sfincterul
esofagian, ce este un avantaj efectiv în esofagita de reglux. Activitatea antisecretorie a
pirenzepinei faţă de cea a atropinei este de 8-10 ori mai mică. Dacă acţiunea blocantă a atropinei
asupra receptorilor M1,M2,M3 este de 1:1:1, atunci la pirenzepina-de 10:50:200. Pirenzepina se
caracterizează printr-o durată a efectului de 5-12 ore în dependenţă de doză. Eficacitatea este de
75% în ulcerul duodenal şi 80% in cel gastric. Frecvenţa recăderilor este de 29%.
Indicaţiile şi regimul de dozare. M1-colinoblocantele se prescriu în: ulcerul gastric şi duodenal
(deşi utilizarea ca monoterapie nu este destul de avantajoasă); esofagita de reflux; sindromul
Zollinger-Ellison.
Pirenzepina în ulcerul activ se indică câte 50mg de 3ori/zi în primele 2-3zile, apoi câte 50mg
de 2ori/zi cu 30 min înainte de masă.În unele cazuri grave cu durere, eroziuni sau sângerări e
necesară administrarea i/v sai i/m a câte 5mg de 2ori/zi timp de 2-3zile, apoi se trece la ingerarea
enterală.
În sindromul Zollinger-Ellison sunt necesare doze perorale de 150-200mg/zi, iar în cazuri grave
câte 10mg de 3ori/zi i/v, i/m.
Reacţiile adverse Efectele de tip atropinic sunt rare şi mai puţin deranjează pacientul ce creşte
complianţa la tratament. Nu penetreză bariera hematoencefalică şi nu provoacă efecte centrale.
Farmacocinetica Are proprietăţi hidrofile marcate, din care cauză se absoarbe circa 20-30% (mai
bine pe stomacul gol). Concentraţia maximă în plasmă se atinge peste 2 ore. Se cuplează în
proporţie mică cu proteinele plasmatice ( 12%). Se distribuie larg în spaţiul extracelular. Practic
nu se supune metabolizării şi se elimină lent în circa 4 zile în majoritate prin bilă şi scaun.
Eliminarea renală este neesenţială pentru calea orală ( 10%), dar creşte pentru cea parenterală
( 50%). T0,5 =11ore.

5. H2-histaminoblocantele utilizate în boala ulceroasă: clasificarea, particularităţile

mecanismului de acţiune şi a efectului antiulceros, indicaţiile şi principiile de utilizare,
reacţiile adverse, farmacocinetica, interacţiuni medicamentoase.

Caracterizarea H2-antihistaminicelor ca antiulceroase

Mecanismul de acţiune. Preparatele interacţionează cu H2-receptorii celulelor parietale cu
diminuarea activităţii adenilatciclazei şi respectiv a nivelului AMPc şi Ca++ intracelular cu
micşorarea secreţiei acidului clorhidric. Parţial inhibă secreţia acidă indusă prin mecanism vagal şi
gastrinic.
Efectul antiulceros. H2-antihistaminicele micşorează volumul sucului gastric, secreţia de acid
clorhidric şi pepsină. Inhibă mai întâi secreţia bazală, dar şi cea stimulată (prin histamină,
pentagastrină, cafeină, insulină, carbacolina, alimente) şi îndeosebi cea nocturnă. Preparatele
determină la tratament îndelungat o hiposecreţie cu un pH mai mare de 4, pe nemâncate. Produc o
ameliorare a durerii în prima săptămână de tratament. Deşi efectul benefic asupra eroziilor se
manifestă peste 1-2 săptămâni, pentru cicatrizarea ulcerului duodenal şi gastric sunt necesare 4-6
săptămâni de tratament. Mai vădit diminuiază frecvenţa recidivelor ulcerului în comparaţie cu M-
colinoblocantele.
Indicaţiile şi regimul de dozare. H2-antihistaminicele se indică în: tratamentul ulcerului activ
duodenal şi gastric; prevenirea recidivelor ulcerului duodenal; hemoragiile prin ulcer gastric;
sindromul Zollinger-Ellison; profilaxia ulcerelor de stres; hemoragiile etajului superior al tubului
digestiv; esofagita de reflux (fără complicaţii) sau în caz de complicaţii în asociere cu inhibitorii
pompei protonice pentru combaterea secreţiei nocturne.
În tratamentul ulcerului activ duodenal sau gastric se indică cimetidina (mai rar) în doze de 800
mg, ranitidina-300mg, famotidina-40mg, nizatidina-300mg, roxatidina-150mg seara la culcare sau
aceste doze pot fi fractionate in 2 prize (pentru cimetidină chiar in 2-4 prize). Subdivizarea in mai
multe prize nu realizeaza un beneficiu superior. Durata tratamentului constituie 4-6 săptămâni
pentru ulcerul duodenal si 6-8 săptămâni pentru cel gastric. Pentru prevenirea recidivelor se
prescriu : cimetidina 400mg, ranitidina 150mg, famotidina 20mg, nizatidina si roxatidina câte
75mg seara la culcare timp indelungat. Inhibitia secreţiei nocturne este indeosebi importanta în
ulcerul duodenal.
În cazul hemoragiilor gastrice sunt necesare doze mai mari de H.2-blocante. Astfel cimetidina
poate fi indicată in doze de 1200-2000mg/zi,ranitidina 450-750 mg/zi, famotidina 60-100mg/zi.
În sindromul Zollinger-Ellison se prescriu H2-blocantele, de regula,inainte de interventia
chirurgicală sau în caz când aceasta nu e posibilă. Dozele, de obicei ,sunt superioare celor din
ulcerul duodenal sau gastric datorita secretiei marcate de acid [Link] constituie pentru
cimetidina 1200-2000mg/zi(in 4 prize),ranitidina 450-900mg/zi,famotidina 60-120mg/zi.
În esofagita de reflux dozele H2-blocantelor sunt echivalente cu cele din ulcerul activ şi trebuie
utilizate pe o durata de 8 săptămâni.
Pentru profilaxia ulcerelor recidivante preparatele se prescriu in doze de: cimetidina - 400-
800mg/zi, ranitidina - 150-300mg/zi, famotidina - 20-40mg/zi. Pentru profilaxia si tratamentul
ulcerelor stresante se indică, de regulă, intravenos 1- 2g/zi cimetidină; 450-750mg/zi ranitidină
sau 40-100mg/zi famotidină. În cazul ulcerelor la administrarea antiinflamatoarelor nesteroidiene,
dozele sunt cele maxime utilizate in tratamentul ulcerului activ. In gastrite şi gastroduodenite cu
hiperaciditate se preferă famotidina în doze de 10-40mg/zi.
Contraindicaţiile şi precauţiile. Preparatele sunt contraindicate în caz de hipersensibilitate la
preparat, lactaţie, graviditate, la copii (nu sunt date suficiente).
În ulcerul gastric e necesar de verificat benignitatea leziunii din cauza riscului cancerului gastric.
Necesită supraveghere bolnavii cu afecţiuni renale, hepatice, vârstnici din cauza riscului de
toxicitate cumulativă. Se întrerupe tratamentul în cazul lactaţiei. Se evita asocierea cu alte
medicamente ce se metabolizează în ficat (îndeosebi pentru cimetidină).
Reacţiile adverse. Reacţiile adverse sunt similare pentru toate preparatele, dar se deosebesc
după frecvenţa lor cu diminuarea incidenţei de la preparatele de I generaţie la cele de a II şi a III
(de la 3% la 1%). Se pot constata în ordine descrescândă: diaree, greaţă, vomă, ameţeli, cefalee,
constipaţie, xerostomie, erupţii cutanate, prurit, dureri musculare. Au fost semnalate (îndeosebi
pentru cimetidină) ginecomastie, galactoree, oligospermie, impotenţă. Se pot dezvolta tulburări
nervoase (mai frecvent la bătrâni şi pacienţii cu afecţiuni renale, hepatice) : somnolenţă, letargie,
iritabilitate, agitaţie, confuzie, rareori halucinaţii, dizartrie, convulsii. Ocazional se pot constata
leucopenie, hepatită, icter, nefrită, aritmii, hipotensiune arteriala.
Farmacocinetica. Se administrează preponderent enteral, deşi există şi forme parenterale
(rezervate cazurilor grave). Biodisponibilitatea variază de la 40 la 90%. Cuplarea cu proteinele
plasmatice este redusă (circa 5-35%). Volumul aparent de distribuţie variază de la 0,8 la 1,5 l/kg
,ce relevă despre o repartizare largă (în întreaga apă din organism) inclusiv penetrarea prin baiera
placentară, epiteliul glandelor mamare, mai puţin bariera hematoencefalică. Timpul concentraţiei
maxime se atinge după administrarea perorală peste 1-3 ore. Metabolizarea în ficat este variabilă
în dependenţă de preparat (mai semnificativă pentru ranitidină, cimetidină). Eliminarea are loc
preponderent prin urină sub formă neschimbată (care poate varia de la 30% la 70%) şi metaboliţi.
Perioada de înjumătăţire in ser constituie 2-4 ore. Timpul concentraţiei terapeutice în ser se
menţine pentru cimetidină 6 ore; ranitidină 8-12 ore, famotidină, nizatidină, roxatidină-12-24 ore.

6. Inhibitorii pompei protonice utilizaţi în boala ulceroasă: clasificarea, particularităţile

mecanismului de acţiune şi a efectului antiulceros, indicaţiile şi principiile de utilizare,
reacţiile adverse, farmacocinetica, interacţiuni medicamentoase.

Inhibitorii H+ K+ - ATP-azei ca antisecretorii

Mecanismul de acţiune. H+ K+ - ATP-aza celulelor parietale funcţionează ca un sistem
transportor ce efectuează efluxul ionilor de hidrogen şi influxul ionilor de potasiu prin trecerea ei
din forma nefosforilată în cea fosforilată şi invers după principiul feed-back. Preparatele din acest
grup, fiind “promedicamente” se acumulează selectiv în canalele secretorii din celulele parietale
,unde se transformă în forma activă – o sulfenamidă sau acid sulfenic care nu poate difuza în
citoplasmă. Aceasta interţionează cu SH-grupele cisteinei de pe suprafaţa extracelulară a
subunităţii alfa a H+ K+ - ATP-azei. Ca rezultat enzima, şi respectiv secreţia de H+, se blochează
ireversibil. Deci, pentru refacerea ei este necesară sinteza de noi molecule de enzimă ceea ce
necesită timp egal aproximativ cu T0,5 al H+ K+ - ATPazei (18 ore), ceea ce explică acţiunea
antisecretorie durabilă (peste 24 ore) deşi epurarea preparatelor se face mai repede. Sunt date
care ar confirma că şi acţiunea asupra
H. pylori, de asemenea este cauzată de blocarea H+ K+ - ATP-azei microbului, cu dezvoltarea unui
efect bacteriostatic. Omeprazolul inhibă de asemenea selectiv carboanhidraza ce de asemenea
contribuie într-o oarecare măsură la micşorarea secreţiei.
Efectul antiulceros. Preparatele inhibă marcat secreţia bazală, nocturnă şi cea stimulată. Secreţia
de pepsină este redusă mai puţin. Se consideră actualmente cele mai eficace remedii antisecretorii.
Efectul este durabil (peste 24 ore), dar cel stabil la administrarea odată pe zi se realizează peste 2-
5 zile când se obţine o inhibare circa a 70% din H+ K+ - ATP-ază. Inhibitorii pompei protonice
sunt efective în ulcerele rezistente la H2-blocante. Ele se consideră ca preparate de prima elecţie în
sindromul Zollinger-Ellison, în care realizează efecte superioare antihistaminicelor şi chiar în
cazurile refractare la acestea.
Indicaţiile şi regimul de dozare. Inhibitorii pompei protonice sunt utilizaţi în: ulcerul duodenal şi
gastric activ; ulcerele rezistente la H2-histaminoblocante; sindromul Zollinger-Ellison;
hemoragiile etajului superior al tubului digestiv; esofagita de reflux rezistentă la H2-
histaminoblocante şi cu complicaţii; profilaxia recidivelor.
În ulcerul duodenal omeprazolul se indică câte 20 mg/zi timp de 4 săptămâni, iar în cel refractar la
H2 -blocante – 40 mg/zi. În ulcerul gastric sunt recomandate doze de 20 mg/zi timp de 4-6
săptămâni, iar în sindromul Zollinger-Ellison - 80 mg/zi în 2 prize (dozele pot fi destul de variate
(de la 20 mg/zi la 120 mg de 3 ori/zi) timp de 4-8 săptămâni. În esofagita de reflux sunt utilizate
doze de 20-40 mg/zi timp de 4-8 săptămâni. În situaţii speciale se poate administra i/v câte 10-20
mg/zi.
Contraindicaţiile şi precauţiile. La tratamentul îndelungat se constată o hipergastrinemie ce
poate determina hiperplazia celulelor enterocromafine, rareori tumori carcinoide, riscul este mai
mare la tineri. Din această cauză, curele peste 8 săptămâni trebuie să fie bine argumentate. La
inhibarea marcată a secreţiei se pot determina nivele crescute ale nitrozaminelor, ce teoretic poate
favoriza dezvoltarea cancerului gastric. Hiposecreţia gastrică poate determina o creştere a
numărului bacteriilor în stomac, ce poate favoriza dezvoltarea infecţiilor intestinale. Din cauza
inhibiţiei sistemului citocromului p-450 din ficat poate creşte activitatea unor medicamente
(warfarina, fenitoina), ce necesită supraveghere clinică.
Reacţiile adverse. Din reacţiile adverse s-au semnalat: a) dereglări dispeptice (greaţă, flatulenţă,
constipaţie) şi hepatice (creşterea transaminazelor, hepatită); b) reacţii alergice (erupţii cutanate,
fotosensibilizare, edem angioneurotic, şoc anafilactic); c) tulburări hematologice (neutropenie,
agranulocitoză, trombocitopenie); d) efect rebound prin hipergastrinemie, care la tratament
prelungit poate provoca hiperplazia celulelor enterocromafinice şi tumori carcinoide.
Farmacocinetica. Se foloseşte sub formă de comprimate enterosolubile sau capsule ce conţin
granule enterosolubile, deoarece omeprazolul nu este rezistent la mediul acid. Absorbţia are loc în
duoden, cu o biodisponibilitate de 50% pentru suspensii şi 35% pentru capsule. Aceasta creşte la
pacienţii de vârstă înaintată şi cei cu afecţiuni hepatice (79-98%), deoarece preparatele se supun
metabolismului presistemic. Preparatele se indică înainte sau în timpul mesei pentru a fi activate
în mediul acid.
Concentraţia maximă în ser se atinge peste 1-2 ore. Cuplarea cu proteinele plasmatice constituie
95%. Volumul de distribuţie este de 0,34 l/kg. T0,5 din plasmă – 30-60 min, deoarece preparatul
rapid se acumulează şi se captează de aparatul secretor al celulelor parietale unde se menţine timp
îndelungat.
Metabolizarea secundară (la trecerea repetată) în ficat duce la formarea de metaboliţi practic
neactivi care se elimină prin urină (80%) şi bilă.

7. Farmacologia clinică a analogilor somatostatinei ca antiulceroase: particularităţile

mecanismului de acţiune şi a efectului antiulceros, indicaţiile şi principiile de utilizare,
reacţiile adverse, farmacocinetica.

Analogii somatostatinei ca antiulcerose

Mecanismul de acţiune. Octreotidul exercită şi o acţiune directă asupra celulelor parietale prin
interacţiunea cu uni receptori membranari specifici, în urma căreia, prin proteina G inhibitoare se
diminuie activitatea adenilatciclazei şi concentraţiei AMPc. Ca rezultat, are loc micşorarea
secreţiei ionilor de hidrogen (posibil prin H+ K+ - ATPază) şi acidităţii gastrice.
Efectul antiulceros. Preparatul inhibă, de rând cu secreţia hormonului de creştere şi a rilizing
hormonului respectiv, eliberarea peptidelor (hormonilor) sistemului endocrin gastro-
enteropancreatic ca serotonina, peptida intestinală vasoactivă (VIP), gastrina, glucagonul, insulina.
Indicaţiile şi regimul de dozare. Analogii somatostatinei se indică în: tratamentul simptomatic al
tumorilor endocrine ale sistemului gastro- enteropancreatic: tumori carcinoide, vipom,
glucagonom, gastrinom (sindromul Zollinger-Ellison).
În sindromul Zollinger-Ellison înlătură simptomele cauzate de hipergastrinemie şi, de regulă, se
indică în asociere cu H2- blocantele (atunci când acestea nu controlează evoluţia ulcerului). Iniţial
se administrează câte 0,05 mg de 1-2 ori/zi subcutan, cu creşterea treptată până la 0,1-0,2 mg de 3
ori/zi, apoi prin tatonare se stabileşte doza de întreţinere. Un regim de dozare similar se
recomandă şi în celelaltetumori.
Contraindicaţiile şi precauţiile. Somatostatina şi octreotidul sunt contraindicate în caz de
hipersensibilitate la preparat. E necesar controlul ultrasonografic al vezicii biliare înainte şi pe
parcursul tratamentului, deoarece se poate dezvolta litiaza biliară. La pacienţii cu tumori gastro-
enteropancreatice se poate dezvolta fenomenul de “ricoşet” cu acutizarea simptomelor. Experienţa
utilizării la gravide şi în timpul lactaţiei lipseşte, deaceea în aceste cazuri se poate folosi numai
după indicaţii vitale.
Reacţiile adverse. Se pot constata efecte locale: dureri, prurit, inflamaţie, senzaţie de usturime
din cauza acţiunii iritante (pot persista timp de peste 15 min).Din tulburările digestive se disting
greaţă, vomă, anorexie, dureri abdominale, meteorism, diaree, steatoree (de regulă, trecătoare). În
cazuri foarte rare se poate declanşa un sindrom de ocluzie intestinală acută cu distensie, gastralgii
puternice, abdomen dolor la palpare. Reacţiile adverse din partea tubului digestiv se pot reduce
dacă se va creşte intervalul dintre administrarea hranei şi injecţiile de preparat (de exemplu, între
mese sau înainte de somn).
Se pot dezvolta calculi biliari. Uneori se poate constata reducerea toleranţei la glucoză, sau chiar o
hiperglicemie permanentă (datorită micşorării secreţiei insulinei), iar la diabetici reacţii de
hipoglicemie. S-au semnalat cazuri de hepatită acută fără colestază cu creşterea transaminazelor
(care s-au micşorat la întreruperea tratamentului), precum şi hiperbilirubinemie lentă în asociere
cu creşterea activităţii fosfatazei alcaline, -glutamiltransferazei şi mai puţin a transaminazelor.
Farmacocinetica. După administrarea s/c preparatul rapid şi complet se absoarbe. Concentraţia
maximă se atinge peste 30 min. Volumul de distribuţie – 0,27 l/kg. Cuplarea cu proteinele
plasmatice 65% şi foarte puţin cu formele figurate ale sângelui. Eliminarea are un caracter bifazic
cu T0,5 de 10 şi 90 min. Clearance-ul total-160 ml/min. Preparatul nu se metabolizează şi se
elimina preponderent neschimbat prin bilă.

8. Farmacologia clinică a analogilor prostaglandinelor ca antiulceroase: particularităţile

mecanismului de acţiune şi a efectului antiulceros, indicaţiile şi principiile de utilizare,
reacţiile adverse, farmacocinetica.

Analogii prostaglandinelor ca antiulceroase

Mecanismul de acţiune. Prostaglandinele exercită influenţă asupra unor receptori specifici de pe
membrana celulelor parietale, în urma căreia prin intermediul proteinei G inhibitoare se
micşorează activitatea adenilatciclazei, cu reducerea nivelului AMPc şi secreţiei ionilor de
hidrogen (posibil, de către H+ K+ - ATPază).
Efectul gastroprotector se datorează rolului prostaglandinelor de a stimula secreţia de bicarbonat
şi mucus cu amplificarea proprietăţilor protectoare ale acestuia, precum şi prn ameliorarea
circulaţiei în mucoasa gastrică şi favorizarea proceselor de reparare a ei. Efectul gastroprotector se
manifestă la doze mai mici ca cel antisecretor.
Efectul antisecretor. Misoprostolul inhibă secreţia acidă stimulată (îndeosebi prin alimente şi
pentagastrină) cu 75-85% şi cea bazală cu 85-95%. Efectul durează 2-3ore la misoprostol şi 11 ore
la enprostil.
Preparatele manifestă un efect protectiv de profilaxie şi mai puţin de tratament a ulcerelor
medicamentoase, cauzate în primul rând de antiinflamatoarele nesteroidiene şi steroidiene. Acesta
din urmă a fost constatat prin reducerea pierderilor de sânge, provocate de aceste remedii, în scaun
şi lavajul gastric. În practica medicală deja sunt forme combinate ale acestor preparate cu
antiinflamatoarele nesteroidiene (diclofenac+misoprostol). Acţiunea antiulceroasă se denotă la
întroducerea intravenoasă şi intragastrică, ce manifestă o componenţă sistemică şi una locală.
Efectul antiulceros este dovedit la animale, dar încă incert la om. Un număr mic de studii clinice a
arătat că misoprostolul are o eficacitate asemănătoare în ulcerul duodenal şi afecţiuni produse de
antiinflamatoarele nesteroidiene cu cea a H2- blocantelor.
Indicaţiile şi regimul de dozare. Analogii prostaglandinelor sunt utilizate în: ulcer duodenal şi
gastric activ; ulcer iatrogen; profilaxia ulcerului gastro-duodenal la fumători şi cei ce fac abuz de
alcool; profilaxia ulcerelor cauzate de antiinflamatoarele nesteroidiene şi steroidiene.
În ulcerul duodenal si gastric activ,ulcerul iatrogen se utilizeaza doze de 0,2 mg de 4 ori/zi
misoprostol la mese si seara la culcare sau 0,4 mg de 2 ori /zi. Durata tratamentului de regula este
de 4 săptămâni iar la necesitate pina la 8 săptămâni.
Pentru profilaxia ulcerului iatrogen se recomandă câte 0,2 mg de 2-4 ori/zi pe tot parcursul
tratamentului cu antiinflamatoarele nesteroidiene
Contraindicaţiile şi precauţiile. Preparatele sunt contraindicate în: graviditate (din cauza acţiunii
ocitocice şi pericolului de avort); lactaţie; dereglări grave ale funcţiei hepatice, renale; maladii
inflamatorii intestinale; sensibilitate la prostaglandine; la pacienţii cu hipotensiune, ateroscleroza
vaselor coronariene şi cerebrale (în condiţii experimentale provoacă hipotensiune); la femei în
perioada fertilă se recomandă anticoncepţionale.
Reacţiile adverse. La administrarea analogilor prostaglandonelor se constată: diaree, (frecventă,
dar trecătoare, atenuându-se pe parcurs), dureri abdominale, meteorism, cefalee, ameţeli, reacţii
alergice (erupţii cutanate, prurit, edem Quincke), metroragii.
Farmacocinetica. Misoprostolul se absoarbe rapid după administrarea orală. În organism
formează metabolitul activ (acidul misoprostolic) concentraţia maximă a căruia se determina peste
30 [Link] un pic la 1-1,5 ore şi o durată de 3 ore. T 0,5 al acestuia este de 20-40 min (a altor
metaboliţi 90 min). Se elimină preponderent prin rinichi şi puţin prin scaun.

9. Antiacidele utilizate în hipersecreţia gastrică: clasificarea după solubilitate,

particularităţile de acţiune şi a efectului antiulceros, indicaţiile şi principiile de utilizare,
reacţiile adverse, interacţiuni medicamentoase, interacţiuni medicamentoase

Antiacidele
Antiacidele după solubilitatea în acizi şi apă se subdivizează în preparate(v. tab.):
I. Alcalinizante -hidrocarbonat de sodiu.
Este solubil în apă şi acid. Administrat în exces, produce neutralizarea acidului clorhidric şi o
alcalinizare a mediului cu stimularea secundară a secreţiei sucului şi acţiune negativă asupra
muoasei lezate.
II. Neutralizante: oxid şi hidroxid de Mg; carbonat de Mg; hidroxid de Al; preparatele
combinate ce conţin AL şi Mg.
Compuşii sunt insolubili în apă dar solubili în acid. Utilizarea în exces nu pot realiza decât un pH
adecvat al sucului gastric (pH peste 4), iar surplusul formează o suspensie care are efect protector
mecanic asupra mucoasei.
III. Adsorbante: trisilicatul de Al şi Mg; bismut dicitrat tripotasic.
Preparatele practic nu au efect antiacid, deoarece nu sunt solubile nici în apă, nici în acid şi
acţionează ca “pansamente” ale mucoasei gastrice.
Principiile de dozare ale antiacidelor. Pentru determinarea regimului de dozare e necesar de luat
în consideraţie: indicaţiile pentru administrare; activitatea factorului acido-peptic; intensitatea
durerilor; starea funcţiei motorii-evacuatoare; terapia concomitentă; regimul alimentar (frecvenţa
administrării hranei).
Principiile de administrare a antiacidelor se subdivizează în cele de bază şi suplimentare.
Principiile de bază prevăd:
 primă doză se administreaza la o oră după ingestia alimentelor, când efectul de
tamponare al acestora diminuează şi secreţia de acid este maximă;
 a doua doză după 2 ore de la prima priză de antiacid sau 3 ore după masă pentru a
restitui echivalentul antiacid, redus datorită evacuării conţinutului stomacal;
 după o oră de la a doua priză de antiacid sau la 4 ore după masă; să se reia un nou ciclu
masă-antiacide;
 ultima doză se administrează seara înainte de culcare;
 o doză suplimentară poate fi administrată dimineaţa după somn, înainte de micul dejun,
pentru protecţia mucoasei de acidul secretat în timpul nopţii.
 în caz de hiperaciditate marcată (eructaţii acide, pirozis, secreţie bazală înaltă) se
recomandă de administrat o doză mică de antiacid (5 ml) cu 20-30 min. înainte de masă;
 selectarea dozelor se face individual după pH-metrie şi nozologie. Regimul de dozare în
ulcerul gastric şi în ulcerul duodenal este similar, iar dozele în cel gastric sunt de două ori mai
mici;
 la copii între 6-12 ani dozele recomandate constituie 50% din cele pentruadulţi;
 mai important este respectarea regimului de dozare decât al dozelor recomandate.
Principiile suplimentare sunt importante pentru creşterea eficacităţii:
 după administrarea antiacidului se recomandă de culcat şi fiecare 1-2 minute de câteva
ori de întors de pe o parte pe alta;
 timp de 30 minute după ingerarea antiacidului nu de folosit lichid, iar pe parcurs a 60
minute hrană;
 efectul antiacidelor se poate majora la asocierea cu M-colinoblocantele şi H2-
histaminoliticele. În caz de asociere, antisecretoarele se recomandă de utilizat cu 2 ore înainte sau
2 ore după antiacide.
Selectarea antiacidelor depinde de diapazonul acidităţii şi respectiv se selectează regimul de
dozare. Astfel, în cazul diapazonului mic de neutralizare (până la 200 mEq/24 ore - gastrita
cronică cu hipo- sau normosecreţie; ulcer gastric cu hipo- sau normosecreţie; profilaxia sezonieră
sau anuală a ulcerului; profilaxia afecţiunilor la
persoanele cu risc (abuz de alcool, nicotină, cafeină, antiinflamatorii nesteroidiene, dereglări ale
dietei.) se recomandă:
- în gastritele şi gastroduodenitele fără sindrom doloros marcat şi secreţie gastrică
exagerată se folosesc preparatele cu o capacitate mai mică de neutralizare tip maalox, almagel,
milanta, gelusil în suspensie a câte 60-90ml/zi în 4-6 prize în dependenţă de regimul alimentar;
- în caz de tratament antirecidivant cu risc mare de acutizare se folosesc doze mici de
antiacide în dependenţă de capacitatea de neutralizare: maalox 70 – 25-30 ml/24 ore; maalox – 60
ml/zi sau 6-8 compr/zi. Doza se subdivizează în 2 prize – după dejun şi pe noapte;
- în discomfort gastric cu dereglări ale dietei, abuz de alcool, cafeină sau nicotină se
preferă antiacidele cu capacitate medie de neutralizare (maalox – 10-15 ml sau 1-2 comprimate)
cu scop profilactic sau la apariţia primelor simptome.
În diapazonul mediu de neutralizare (200-400 mEq/24ore - ulcer gastric şi duodenal cu secreţie
moderată cu constipaţii stabile; sindromul algic pe fondalul insuportabilităţii M-colinoliticelor;
ulcerul duodenal cu hipo- sau normosecreţie; ulcerul gastric cu hipersecreţie; ulcerul duodenal cu
hipersecreţie; profilaxia ulcerelor stresante la bolnavii critici ) în caz de aciditate moderată fără sau
cu dureri slabe, precum şi la bolnavii cu terapie concomitentă se pot recomanda preparatele de tip
maalox 70, coalgel 60 în doze medii de 40 ml/zi subdivizate în prize dependente de regimul
alimentar.
În diapazonul mare de neutralizare (peste 400 mEq/24 ore - ulcerul duodenal cu aciditate marcată
şi dureri mari; sindromul Zollingher – Ellisson (600-800 mEq/24 ore) se preferă preparatele cu
capacitate mare de neutralizare tip maalox 70, coalgel
60 etc în doze 60-80 ml/zi subdivizate în 6-8 prize în dependenţă de regimul alimentar.
În practică medicii preferă antiacidele sub formă de suspensii din cauza efectului antidoloros mai
rapid, însă comprimatele sau gelurile uscate au o prioritate în durată. E necesar să ştim că
comprimatul înghiţit integru acţionează timp mai scurt ca suspensia. Dacă comprimatele sunt
ţinute în gură până la dizolvare sau sunt fărâmiţate, precum şi la folosirea pulberilor, gelurilor
uscate, efectul va fi mai prelungit ca la suspensie. Posibil saliva prelungeşte durata acţiunii
comprimatelor.
Antiacidele sunt larg folosite în tratamentul ulcerului. Ele nu se administrează obişnuit ca
medicaţie unică, deoarece dozele mari, necesare pentru eficacitate sunt neplăcute şi voluminoase.
Se pot asocia, cu folos, unui medicament antisecretor mai ales în prima săptămînă de tratament al
ulcerului activ, realizând, chiar în doze relativ mici, liniştirea durerii şi uşurarea simptomatică.
Tratamentul de lungă durată nu intotdeauna este avantajos.
Dacă antiacidele se indică în tratamentul ulcerului duodenal cu aciditate marcată şi dureri mari, în
caz de monoterapie se utilizează preparatele cu capacitate mare de neutralizare, de tipul maalox
70, coagel 60 etc. în doze de 60-80 ml/zi în 6-8 prize în dependenţă de regimul alimentar. Dacă
între prizele de hrană trece mai mult de 4 ore, preparatele se indică atât peste o oră, cât şi peste 3
ore după masă.

În caz de aciditate moderată, lipsa sau prezenţa unei dureri slabe, precum şi la bolnavii cu terapie
antiulceroasă concomitentă se pot indica preparatele de tip maalox 70, coagel 60 în doza medie de
40 ml/zi. Numărul de prize depinde de regimul alimentar.
Pentru tratamentul bolnavilor cu gastrite şi gastro-duodenite fără sindrom doloros marcat şi
creşterea pronunţată a secreţiei gastrice se folosesc preparatele cu o capacitate de neutralizare mai
mică, de tipul maalox, almagel, milanta, gelusil etc. sub forma de suspensie în doze de 60-90
ml/zi în 4-6 prize, în dependenţă de regimul alimentar. În caz, dacă aceste maladii se manifestă
prin dureri şi secreţie marcată, se trece la maalox 70 etc.
Tratamentul antirecidivant, cu risc mare de acutizare, se efectuează cu doze mici de antiacide,
folosind preparatele în doze dependente de capacitatea de neutralizare, de exemplu: maalox 70 –
cate 25-30 ml/24 ore; maalox suspensie – 60 ml/24 ore; maalox comprimate – 6-8 comprimate/24
ore. Doza se subdivizează în 2 prize – dupădejun şi pe noapte.
În discomfort gastric cu dereglări ale dietei, abuz de alcool, cafeină sau nicotină se indică de
obicei antiacidele cu capacitate medie de neutralizare (maalox suspensie sau comprimate etc.) cu
scop profilactic sau la apariţia primelor manifestări. Dozele pentru maalox constituie 10-15 ml
suspensie sau 1-2 comprimate.
Eficacitatea antiacidelor:
A. depinde de:
intensitatea sau capacitatea de neutralizare – ce cantitate sau volum de antiacide capabilă să
neutralizeze anumită cantitate de acid (vezi tabelul 91);
viteza acţiunii neutralizante (hidrocarbonatul de sodiu – efect rapid, dar scurt;Al – lent, slab,
dar durabil; Mg şi Ca – efect mediu ca început şi durată);
prezenţa anionilor bazici (carbonat, bicarbonat, fosfat, trisilicat, hidroxid) şicationilor
metalici (Na, Ca, Mg, Al);
timpul de golire a stomacului (la administrarea pe stomacul gol este scurt - 5-60 min.; la
administrarea pe mâncate – 1-2 ore);
scăderea activităţii pepsinei (la atingerea unui pH mai mare ca 4-5 creşteeficaictatea
antiacidelor deoarece se reduce activitatea enzimei);
componenţa preparatelor (preparatele combinate manifestă un sinergism înacţiune cu
diminuarea efectelor nedorite):
a) asocierea diferitor preparate de Na, Ca, Mg, Al;
b) suplimentarea unor componenţi adjuvanţi: dimeticona/simeticona – proprietăţi
antiflatulente; acidul alginic – efect spumant, adsorbant, antiinflamator etc; anticolinergice – efect
antisecretor etc.
forma medicamentaosă (suspensiile au o acţiune mai rapidă ca comprimatele; comprimatele
pentru supt sau masticabile deşi au un efect mai lent pot fi benefice în patologia esofagului sau
disfuncţiile funcţionale prin accelerarea motilităţii esofagului cu epurarea lui de conţinutul
gastric).
B. se apreciază prin:
liniştirea durerii ulceroase sau discomfortului epigastric:
a) în această privinţă eficacitatea reală este greu de evidenţiat din cauzaponderii
efectului placebo;
b) antiacidele se consideră preparate de urgenţă în durerile ulceroase saudiscinfortul
epigastric;
accelerarea vindecării:
a) mai evidentă în ulcerul duodenal (circa 80% după utilizarea timp de 4
săptămâni);
b) mai puţin documentată în ulcerul gastric şi esofagita de reflux;
c) eficacitate înaltă în dereglările funcţionale.
Insuccesul tratamentului cu antiacide este determinat de:
 dezvoltarea mecanismelor contrreglatorii:
a) creşterea cantităţii de acid ce trebuie neutralizat datorită abolirii procesuluide
inhibare a secreţiei acide prin însăşi aciditate;
b) creşterea reflectorie de eliberare a gastrinei, ce creşte secreţia aciduluiclorhidric şi
motilitatea stomacului.
apariţia sindromului rebound (secreţia de acid continuie şi când pH-ul revine lacifrele
fiziologice):
a) stimularea secreţiei de gastrină;
b) dezvoltarea unor mecanisme vagale de către sărurile formate (CaCl2 etc.);
c) alcalinizarea conţinutului jejunului proximal.
dozele relativ mari în cazul monoterapiei;
complianţa neadecvată a pacientului:
a) proprietăţi organoleptice neplăcute pentru administrare;
b) nerespectarea strictă a regimului şi duratei de utilizare.
apariţia efectelor adverse (tab.92):
a) alcaloza sistemică – de regulă nu este relevată clinic, dar care poate deveni evidentă
în cazul insuficienţei renale. Acest efect advers este mai posibil la bicarbonatul de sodiu (soda)
după care urmează carbonatul de calciu şi magneziu;
b) sindromul calciu-alcalii – survine în condiţii de alcaloză cronică (ingestii de
cantităţi mari de calciu (calciu carbonat, produse lactate) şi fosfaţi şi se caracterizează prin
hipercalciemie, alcaloză şi hipercreatininemie (alcalinizarea urinei poate duce la dezvoltarea
litiazei);
c) hipersecreţia secundară de acid clorhidric prin CO2 format ce duce la distensia
fundului stomacului. Este caracteristic îndeosebi pentru hidrocarbonatul de sodiu şi mai puţin
pentru carbonatul de calciu şi magneziu. De regulă, manifestarea clinică este relevată doar la
folosirea de doze mari. În condiţii obişnuite nu se manifestă, deoarece CO2 se elimină prin
eructaţie ce se asociază cu o senzaţie de eficacitate înaltă, odată cu anihilarea durerii ulceroase;
d) absorbţia excesivă de cationi:
sodiul poate duce la hipernatriemie cu creşterea volemiei, periculoasă în hipertensiunea arterială
şi insuficienţa cardiacă;
calciul – sindromul calciu-alcalii;

magneziul – hipermagneziemie cu consecinţele ei;

aluminiul – hiperaluminemie cu depozitarea în ţesuturi şi concecinţele
respective.
a) efectele intestinale ale cationilor şi anionilor:
magneziul şi sărurile lor pot manifesta efect laxativ şi purgativ;
preparatele aluminiului şi, mai rar, a calciului pot provoca constipaţii

Reacţiile adverse ale antiacidelor

Antiacidul Reacţiile adverse
1 2
Hipernatriemie, edeme, alcaloză, hipokaliemie (ca rezultatul
Bicarbonatul de sodiu
alcalozei), aritmii, hipersecreţie secundară (formarea CO2 şi
hipersecreţia gastrinei), eructaţie, meteorism, dureri (formarea
CO2), slăbiciune musculară.
 1 2
Carbonatul de calciu Hipercalciemmie, hipersecreţie secundară (formarea CO2 şi
hipersecreţia gastrinei), eructaţie, meteorism, dureri (formarea
CO2), alcaloză, sindromul calciu-alcalii.
Preparatele slăbiciune musculară, efect sedative, deficitul de fosfaţi,
magneziului nefrolitiază, diaree, hipermagneziemie (în insuficienţa renală).
Preparatele aluminiului Constipaţie, anorexie, greaţă, vomă, obstrucţie intestinală,
slăbiciune, parestezii, encefalopatie (prin demenţie, convulsii),
slăbiciune musculară, osteodistrofie, miopatie, efecte teratogene.
Preparatele bismutului Depozitarea în oase, parestezii, demenţie, dereglări ale memoriei,
greaţă, vomă, înnegrirea scaunului, colorarea închisă a limbii.

. 10. Gastroprotectoarele utilizate în boala ulceroasă: clasificarea, particularităţile

mecanismului de acţiune şi a efectului antiulceros, indicaţiile şi principiile de utilizare,
reacţiile adverse, farmacocinetica.

Gastroprotectoarele
Gastroprotectoarele sunt medicamente ce cresc rezistenţa mucoasei gastrice si duodenale la
actiunea factorilor [Link]ţiunea gastroprotectoare se poate realiza sau prin activarea
mecanismelor naturale de aparare, sau prin formarea barierelor protectoare suplimentare in
regiunea eroziei sau ulcerului.
Mecanismele de protectie pot fi urmatoarele:
1) creşterea secretiei de mucus si rezistenţei lui la factorul acido-peptic;
2) stimularea secreţiei bicarbonatului de celulele mucoasei;
3) normalizarea microcirculaţiei in mucoasa gastrică si duodenală şi creşterarezistenţei
capilarelor la factorii nocivi;
4) majorarea rezistenţei celulelor stomacului şi duodenului la factorii agresivi
(citoprotecţia propriu-zisă);
5) protecţia mecanică a defectelor mucoasei;
6) stimularea regenerării mucoasei gastrice şi duodenale.

Bismut coloidal dicitrat tripotasic (De-nol)

Mecanismul de acţiune. În mediul acid (2,5-3,5) al sucului gastric formează oxiclorura de bismut
insolubilă, care are afinitate faţă de rezidurile proteice ale leziunii gastrice sau duodenale (şi cu
mult mai puţin faţă de mucoasa intactă) cu formarea unei pelicule protectoare faţă de agresiuni.
Creşte secreţia de mucus şi formează un complex stabil cu proteinele mucinei, mărind funcţia
protectoare a mucusului. Stimulează sinteza locală de prostaglandine (E2) cu consecinţe
citoprotectoare prin creşterea secreţiei de bicarbonat şi ameliorarea microcirculaţiei.
Acţiunea negativă asupra [Link] se manifestă prin vacuolizarea, condensarea conţinutului
intracelular, fragmentarea peretelui celular, dereglarea aderării bacteriilor la mucoasă. Se inhibă
deasemenea şi activitatea enzimei produse de microorganism ce posedă poprietăţi mucolitice.
Efectul antiulceros. Eficacitatea în ulcerul gastric este de 61%, în cel duodenal
– 93% şi se echivalează cu cea a H2-blocantelor (cimetidinei şi ranitidinei). Vindecarea este mai
durabilă ca la acestea, frecvenţa recidivelor fiind de 37-62% peste un an după cura de 4-8
săptămâni. Pe o perioadă mai lungă beneficiul se reduce Indicaţiila şi regimul de dozare.
Bismutul colloidal tripotasic se indică în ulcer gastric şi duodenal.
Preparatul se prescrie câte un comprimat sau 5 ml soluţie dizolvată în 15 ml apă administrat cu 30
min înainte de mese şi seara la culcare. Se pot administra şi câte 2 comprimate sau 10 ml soluţie
înainte de dejun şi cină. Durata curei este de 4 săptămâni, iar la necesitate încă 2-4 săptămâni. La
asocierea cu antiacide trebuie administrate cu 30 min înaitea meselor,apoi antiacidele.
Contraindicaţiile. Preparatul este contraindicat în: graviditate, insuficienţă renală.

Reacţiile adverse. Printre reacţiile adverse au fost semnalate: greaţă, vomă, diaree, cefalee,
ameţeli, înnegrirea scaunului sau şi a limbii la folosirea soluţiei (formarea bismutului sulfid în
rezultatul interacţiunii cu hidrogenul sulfurat).
Sucralfatul. Preparatul reprezintă o moleculă complexă dintr-o zaharoză sulfatată, conjugată cu
hidroxid de aluminiu.
Mecanismul de acţiune. În prezenţa acidului clorhidric eliberează aluminiu, se polimerizează cu
formarea unui polianion încărcat puternic negativ care interacţionează cu rezidurile pozitive ale
leziunilor gastroduodenale, cu formarea unui strat protector (ce se menţine în stomac 8 ore, iar în
duoden 4 ore). Interacţionând cu mucinele din componenţa mucusului rezultă un gel complex cu
proprietăţi protectoare mecanice, adsorbante (a pepsinei şi acizilor biliari), de tampon şi schimb de
ioni Se presupune, de asemenea, activarea sintezei şi secreţiei de prostaglandine cu creşterea
secreţiei de mucus, bicarbonat şi ameliorarea microcirculaţiei în mucoasa gastrică.
Efectul antiulceros. Eficacitatea în tratamentul ulcerului constituie 73-87%. Tratamentul
îndelungat a permis diminuarea recidivelor. În ulcerul gastric şi duodenal rezultatele sunt similare
H2-blocantelor. Sucralfatul atenuiază simptomele şi vindecă ulcerul produs de antiinflamatoarele
nesteroidiene, dar nu le previne. Rezultate bune au fost obţinute în profilaxia ulceraţiilor şi
hemoragiilor de stres.
Indicaţiile şi regimul de dozare. Sucralfatul este utilizat în: ulcer gastric şi duodenal, ulcer
iatrogen, profilaxia ulcerelor şi hemoragiilor de stres.

Preparatul se administrează intern sub formă de comprimate sau suspensie (din pulbere sau
granule) câte 1g de 4 ori/zi cu 30 min înainte de mese şi seara la culcare în tratamentul ulcerului
activ. Pentru profilaxia recidivelor se indică câte 1g înaintede dejun şi seara la culcare.
Contraindicaţiile. Sucralfatul este contraindicate în: insuficienţă renală, nu se recomandă
asocierea cu fluorchinolonele.
Reacţiile adverse. Sucralfatul este suportat bine. Cel mai frecvent se constată constipaţie, mai rar
xerostomie, greaţă, vomă, cefalee, urticarie şi alte erupţii cutanate.
La administrarea asociată cu ciprofloxacina, norfloxacina, tetraciclina, teofilina, aminofilina,
digoxina, amitriptilina va micşora biodisponibilitatea acestora.. Interacţiunea cu antiacidele nu a
fost relevată clinic, cu toate că în condiţii experimentale antiacidele reduceau capacitatea de
aderare la leziunea ulceroasă dacă sucralfatul se administra cu 15 minute înaintea antiacidelor
Carbenoxolona.
Mecanismul de acţiune. Reprezintă o sare disodică a hemisuccinatului de enoxolonă a acidului
gliceretinic căpătată din rădăcina de licviriţie. Creşte secreţia de mucus bogat în glicoproteine şi
bicarbonat ce neutralizează ionii de H+ şi creste vâscozitatea mucusului. Amplifică de asemenea
fluxul sanguin în mucoasă şi micşorează eliberarea hidrolazelor (enzime lizozomale). Posedă, de
asemenea, acţiune mineralocorticoidă şi antiinflamatoare.
Efectul antiulceros. Se consideră mai efectivă în ulcerul gastric decât cel duodenal. Eficacitatea
este mai mare comparativ cu placebo, dar mai mică decât la cimetidină.
Indicaţiile şi regimul de dozare. Carbenoxolona este utilizată în ulcer gastric şi duodenal
Preparatul se indică în prima săptămână câte 100 mg de 3 ori/zi, apoi câte 50 mg de 3 ori/zi alte 3
săptămâni după mese.
Reacţiile adverse. La administrarea carbenoxolonei se constată: creşterea în greutate cu apariţia
edemelor, hipertensiunii arteriale, hipokaliemiei (din cauza efectului mineralocorticoid). Aceste
efecte sunt mai frecvente la doze mari, vârstnici şi cei cu maladii cardiovasculare. Utilizarea
spironolactonei înlătură efectele adverse dar şi cel gastroprotector.

Citoprotectoarele
Dalargina este un analog sintetic al lei-encefalinei endogene. Datorita unor modificări ale
poziţiilor aminoacizilor, devine mai stabilă şi creşte activitatea opioidă. Totodată nu penetrează
bariera hematoencefalică şi nu provoacă dependenţă fizică şi alte simptome opioide caracteristice
celor clasice. Acţiunea benefică în ulcer este cauzată de : micsorarea secreţiei acidului clorhidric;
favorizarea secreţiei de mucus protector contribuie la regenerarea mucoasei, normalizarea
microcirculaţiei în zonele afectate, preîntâmpinarea dezvoltării schimbărilor distrofice sau atrofice
ale mucoasei tubului digestiv. Poate manifesta de asemenea un efect antistres. Micşorează nivelul
ACTH şi corticosteroizilor în sânge si ţesuturi.
Dalargina este indicată în boala ulceroasă a stomacului şi duodenului i/v, sau i/m câte 1 mg,
dizolvată într-un ml ser fiziologic,de 2 ori/zi timp de 3-4 săptămîni. La necesitate doza poate fi
mărită la 2 mg, iar cea pentru 24 ore – 5 mg. Dozele pentru o cură – 30-35 mg.
Din reacţiile adverse se poate menţiona hipotensiunea arterială. Dalargina este contraindicată în
timpul gravidităţii şi în caz de tendinţă spre hipotensiune.
Solcoserilul reprezintă un extract deproteinizat din sângele de bovine (viţei). Preparatul
stimulează metabolismul aerob, fosforilarea oxidativă, contribuie la formarea ATP în celule. În
hipoxie şi dereglari ale metabolismului creşte utilizarea oxigenului şi transportul glucozei în
celule, ameliorează procesele reparative şi regeneratorii, creşte cantitatea de ADN, ARN în
mucoasă, stabilizează membrana şi menţine homeostazia intracelulară.
Solcoserilul se indică în boala ulceroasă sub formă de drajee forte sau comprimate câte 10 mg 3
ori /zi, precum şi i/m câte 1-2 ml de 2 ori/zi. Durata curei este de o lună. Soluţiile injectabile nu
se asociază cu alte medicamente în afară de serul fiziologic şi dextranii cu masa moleculară
mică. În ulcerul cu evoluţie nefavorabilă (cicatrizarea lentă mai mult de 3 luni) poate fi utilizată
metoda prin aplicarea solcoserilului în regiunea ulcerului prin fibrogastroscop cu accelerarea
vindecării ulcerului.
Sulpirida (eglonil) se administrează în tratamentul complex al bolii ulceroase datorită efectului
sedativ, precum şi capacităţii de a creşte circulaţia în mucoasă cu amplificarea proceselor
regeneratorii. Se consideră că preparatul este capabil să cupleze sindromul dureros. Eglonilul
reglează de asemenea funcţia motorie a tubului digestiv (vezi medicamentele prokinetice).
Sulpirida se utilizează sub formă de comprimate de 50, 100 şi 200 mg, capsule de 50 mg, fiole
5% - 2 ml, sirop 0,5% - 200 ml. Se indică în tratamenul bolii ulceroase câte 100-300 mg/zi în 3
prize. Deseori se recurge la asocierea administrării iniţiale a eglonilului i/m a câte 100 mg 2 ori/zi
timp de o săptămână, apoi 50 mg 2 ori/zi intern încă 3 săptămâni. Preparatul se consideră
îndeosebi efectiv la bolnavii cu sindrom asteno-vegetativ, mai ales la bătrâni din cauza
cancerofobiei.
Uleiul de cătină (oleum Hippopheae) conţine carotine şi carotinoide, tocoferol şi acizi graşi
nesaturaţi. Se adminisrează intern câte o linguriţă de 2-3 ori/zi. Cu acelaşi scop poate fi folosit şi
uleiul de măcieş, uleiul din seminte de struguri (regesan). sau alte uleiuri vegetale.
Regesanul reprezintă un ulei din seminţe de struguri de viţă de vie, care conţine antioxidanţi
(tocoferoli, proantocianide etc), acizi graşi (miristinic, palmitic,oleic, stearic, linoleic, arahidic
etc.). Preparatul exercită acţiune antioxidantă, citoprotectoare, cicatrizantă, purgativă şi coleretică.
Regesanul se foloseşte intern în tratamentul ulcerului gastric şi duodenal, iar topic în tratamentul
ulcerelor trofice, plăgilor, combustiilor, hemoroizilor. În ulcerul gastric şi duodenal se
administrează câte o lingură de 3-4 ori/zi cu 30-45 min înainte de masă.

11. Farmacologia clinică a preparatelor utilizate în hiperfuncţia exocrină a pancreasului:

particularităţile mecanismului de acţiune şi a efectelor farmacologice, indicaţiile şi
principiile de utilizare, reacţiile adverse, farmacocinetica.

Preparatele utilizate în hiperfuncţia exocrină a pancreasului

(inhibitorii enzimelor proteolitice)
Aprotinina, inhibitor al enzimelor proteolitice, reprezintă o polipeptidă ce posedă acţiuni
polivalente asupra proteazelor plasmatice (plasmină, kininogenaze, tripsină,
chimotripsină);formelor figurate şi tisulare (kalicreină). Activitatea proteazelor este suprimată atât
datorită interacţiunii cu moleculele libere ale enzimelor, cât şi cele cuplate cu substratul. În
diferite maladii şi stări patologice (pancreatită acută sau în acutizare; traume şi operaţii pe
pancreas; intervenţii chirurgicale pe prostată, tiroidă, pulmoni; şoc traumatic, combustiv, septic,
hemoragic; embolia cu apele fetale, cezariana etc.) acestea se eliberează în cantităţi mari şi pot
produce „autoliza”glandei, distrucţia ţesutului, fibrinoliză necontrolată. E necesar de menţionat, că
în condiţii normale ,celulele ce sintetizează şi secretă proteaze sunt protejate prin sinteza şi
eliberarea de antagonişti. La dereglarea acestor mecanisme celulele respective primele se supun
lizei de către proteaze.
Indicaţiile şi regimul de dozare. Aprotinina se foloseşte în: pancreatita acută, pancreatita cornica
in acutizare; traume şi intervenţii pe pancreas; şoc traumatic, combustiv, septic, hemoragic;
traume şi combustii, crush-sindrom ,cu lezarea masivă
a ţesuturilor; hemoragii cauzate de hiperfibrinoliză şi/sau pe fondal de terapie intensivă cu
fibrinolitice; pneumonii grave, distrucţia stafilococică a pulmonilor; hemoragii în boala ulceroasă;
hemoragii pulmonare în tuberculoza distructivă.
Aprotinina (contrical, trasilol, hordox etc.) se poate doza în unităţi de acţiune (UA) sau unităţi
kalikreinice internaţionale (UKI) care pot fi diferite pentru diverse preparate cu denumiri
comerciale. Dozele pot varia de la 50000 UA până la 1000000 UKI. În pancreatita acută se
recomandă 500000 UKI intravenos lent timp de o oră saucâte 1000000 UKI fiecare 2-3 ore.
În acutizarea pancreatitei cronice se administrează intravenous 500000-1000000 UKI, iar în
perioada pre- şi postoperatorie – 200000-1000000 UKI. Contricalul se indică câte 10000-50000
UA în 24 ore.
Contraindicaţiile. Aprotinina nu se recomandă de a fi folosită în: maladii cu predispoziţie la
tromboze; trimestrul I şi III al gravidităţii; sindromul CID în faza de hipercoagulare şi
hipofibrinoliză; sensibilitate la preparat.
Reacţii adverse. La utilizarea aprotininei se pot constata reactii alergice, precum şi dereglări
dispeptice la administrarea intravenoasă rapidă.
Farmacocinetica. Aprotinina după administrarea i/v rapid se distribuie în tot volumul lichidului
interstiţial cu diminuarea rapidă a concentraţiei în sânge (T0,5 = 23 min). Preparatul cumulează în
rinichi şi mai puţin în cartilagiul oaselor. Conţinutul în pulmoni, splină şi pancreas este echivalent
cu cel sanguin. Practic nu penetrează prin bariera hematoencefalică. Se metabolizează şi se
elimină sub formă de metaboliţi prinrinichi timp de 48 ore.

12. Preparatele prokinetice: clasificarea, particularităţile mecanismului de acţiune şi a

efectelor farmacologice, indicaţiile şi principiile de utilizare, reacţiile adverse,
farmacocinetica, interacţiuni medicamentoase.

PREPARATELE CU INFLUENŢĂ ASUPRA MOTILITĂŢII TUBULUI DIGESTIV

I. Preparatele ce stimulează motilitatea

A. Medicamentele prokinetice
1. colinomimeticele:
a) M-colinomimeticele – aceclidină, cisaprid;
b) anticolinesterazicele – galantamină, neostigmină, distigmină,
fizostigmină etc.
2. D2-dopaminoblocantele: metoclopramidă, cisaprid, domperidon,
levosulpirid, togaserod etc.
3. preparatele serotoninergice: metoclopramidă, cisaprid;
4. analogii motilinei: eritromicină, claritromicină, azitromicină;
5. diverse grupe:
a) analogii somatostatinei – octreotid, somatostatină;
b) blocatele receptorilor colecistochininici - loxiglumid
B. Vomitivele (emeticele):
1) cu acţiune centrală – apomorfină;
2) cu acţiune periferică – sulfat de cupru, sulfat de zinc, alcaloizii din
veratrum;
3) cu acţiune mixtă (reflectorie) – preparatele de termopsis şi
ipecacuană.
C. Preparatele antiflatulente: cărbunele medicinal, medicas E, polifepan,simeticonă,
dimeticonă, uleiurile volatile, pancreatina etc.
D. Laxativele şi purgativele: laminarid, metilceluloza, lactuloza, magneziu sulfat,
natriu sulfat, uleiul de ricin, fenolftaleina, bisacodil etc.
II. Preparatele ce inhibă motilitatea
A. Antispasticele musculaturii netede – atropină, platifilină, butilscopolamină,
papaverină, drotaverină, baralgină, trigan, maxigan, spasmoveralgină etc.
B. Antivomitivele – metoclopramidă, scopolamină, difenhidramină, galoperidol,
tietilperazină, ondansetron, nabilon etc.
C. Antidiareicele – loperamidă, difenoxilat, reasec, codeină etc.
Medicamentele prokinetice (propulsive gastrointestinale).
Preparate ce stimulează motilitatea gastrointestinală prin diverse mecanisme (dopaminoblocant,
serotoninic, colinomimetic etc.) şi înlătură sau ameliorează aşa simptome ca disconfortul
epigasric, pirozisul, greaţa, voma, refluxul esofagian, senzaţia de dispnee şi durere retrosternală.
Preparatele dopaminoblocante şi serotoninergice.
Mecanismul de acţiune include componentul dopaminergic, serotoninergic şi colinergic. Cel
dopaminergic se reduce la antagonismul cu receptorii D2 dopaminergici, iar cel serotoninergic la
activarea diferitor tipuri de receptori specifici din SNC şi tractul gastrointestinal (metoclorpamida,
domperidon, cisaprid, levosulpirid). Stimularea colinergică, posibil, are loc prin favorizarea
eliberării din neuronii mezenterici a acetilcolinei şi creşterii reactivităţii la ea a colinoreceptorilor
(metoclopramida, levosulpirid, cisaprid.).
Efectele. Preparatele dopaminoblocante şi seroroninergice exercită afect prokinetic manifestat
prin: 1) stimulează motilitatea stomacului şi intestinului subţire (metoclopramida, cisaprid,
levosulpirid, domperidon); 2) creşte tonusul sfincterului inferior al esofagului şi pilorului; 3)
împiedică relaxarea porţiunii superioare a stomacului şi stimulează contracţiile antrale cu
accelerarea golirii stomacului; 4) creste tranzitul spre colon; 5) stimulează motilitatea colonului
(cisaprid); 6) posedă efect antivomitiv (metoclopramidă, levosulpirid, domperidon); 7)
levosulpiridul mai provoacă efect neuroleptic, vasodilatator şi reparant (ameliorează circulaţia în
organele cavităţii abdominale).
Indicaţiile şi regimul de dozare. Preparatele respective sunt utilizate în tratmentul complex în:
esofagita de reflux; hipomotilitatea gastrică de diferită geneză (neuropatie diabetică, anorexie
nervoasă, aclorhidrie, intervenţii chirurgicale etc.); diskineziile digestive şi ale căilor biliare; voma
de diferită geneză (pe fondalul toxemiei, iradierii, dereglării dietei, administrării preparatelor în
cercetări radiologice, endoscopii etc.); în cadrul unor procedeie diagnostice (intubarea duodenului,
examenul radiologic gastrointestinal); tratamentul compex al ulcerului gastric şi duodenal
(sulpiridul); constipaţia cronică idiopatică şi pentru combaterea hipomotilităţii colonului la
bolnavii cu leziuni medulare.
Metoclopramida se indică fie oral câte 5-10 mg 3-4ori/zi înainte de masă, fie rectal câte 20mg/zi
(1-2 supozitoare) sau parenteral (s/c; i/m sau i/v) câte 10-20mg de 1-3ori/zi. Domperidonul se
prescrie oral câte 10-20mg 3ori/zi. Cisapridul se
administrează oral câte 5-10mg 3-4ori/zi sau rectal în supozitoare. Dozele terapeutice la
levosulpirid pot oscila intre 100 -800mg/zi.
Contraindicaţiile. Preparatele dopaminoblocante şi serotoninergice sunt contraindicate în:

 maladii şi stări patologice când stimularea motilităţii gastrice prezintă riscuri(

hemoragii gastrointestinale, perforaţie digestivă, obstrucţie mecanică, ileus paralitic etc.);
 feocromocitom, când sunt posibile reacţii hipertensive (metoclopramidă, sulpirid);
 epilepsie, când boala se poate agrava (metoclopramidă);
 la femeile cu cancer de sân din cauza hiperprolactinemiei (metoclopramidă,
domperidonă);
 diskinezie tardivă, provocată de neuroleptice.
Reacţiile adverse. Printre reacţiile adverse se pot constata: somnolenţă, nervozitate, cefalee,
insomnii, (metoclopramida, mai rar domperidona, sulpiridul), stare depresivă, dereglări
extrapiramidale (îndeosebi pentru metoclopramidă şi sulpirid), amenoree, galactoree,
ginecomastie (metoclopramidă, domperidonă şi sulpirid );
Farmacocinetica. Metoclopramida se absoarbe rapid cu o concentraţie maximă peste 40-120 min.
Biodisponibilitatea este redusă pentru domperidonă (15%) şi cisapridă (50%) din cauza efectului
primului pasaj hepatic.
Metabolizarea ulterioară are loc totalmente în ficat (doar metoclopramida circa 75%). Se elimină
prin rinichi sub formă de metaboliţi (metoclopramida 20% sub formă neschimbată). T0,5 constituie
2-4 ore pentru metoclopramidă; 7-8 ore pentru domperidonă; 10 ore pentru cisapridă.
Cisaprida şi domperidona nu penetrează bariera hematoencefalică.
Agoniştii motilinei.
Mecanismul de acţiune. Motilina reprezintă un hormon eliberat de M-celulele tubului digestiv şi
celulele enterocromafinice ale sectorului proximal al intestinului subţire. Acţionează prin
srimularea receptorilor motilinei de pe celulele musculaturii netede prin accelerarea sau iniţierea
fazei II a complexului motor migrator. Motilina creşte motilitatea segmentelor superioare ale
tubului digestiv.
Eritromicina şi alte macrolide cresc motilitatea prin stimularea receptorilor motilinici şi prin alte
mecanisme necunoscute, cauzate de ameliorarea transmisiei colinergice.
Efectul prokinetic. Preparatele realizează efect prokinetic, preponderant asupra etajului superior
al tractului gastro-intestinal manifestat prin: creşterea tonusului sfincterului inferior al esofagului;
intensificarea motilităţii stomacului şi intestinului subţire fără a influenţa asupra intestinului gros.
La bolnavii cu diabet zaharat (temporar accelerează evacuarea stomacului. Contracţiile gastrice
pot fi puternice cu eliminarea în intestinal subţire a bolului alimentar insuficient prelucrat. Acest
efect poate fi folosit la accelerarea eliminării din stomac a produselor nedigerate. La utilizarea de
durată se dezvoltă toleranţa prin reducerea numărului receptorilor motilinici Indicaţiile şi regimul
de dozare. Preparatele din grupa dată se folosesc în: atonia gastrică la bolnavii cu diabet zaharat;
atonia intestinului subţire la bolnavii cu sclerodermie.
Pentru stimularea motilităţii gastrice eritromicina se indică intravenous în doza de 3 mg/kg sau
intern 0,2-0,25 fiecare 8 ore. Pentru accelerarea motilităţii intestinului subţire sunt suficiente doze
mai mici de 40 mg intravenous de oarece dozele obişnuite pot chiar micşora motilitatea.
Actualmente, se studiază analogii sintetici ai eritromicinei (lipsiţi de efectul antibacterian nedorit),
precum şi analogii peptidici ai motilinei.

13. Clasificarea preparatelor laxative şi purgative. Laxativele de volum şi prin înmuierea

scaunului: particularităţile mecanismului de acţiune şi a efectului laxativ, indicaţiile şi
principiile de utilizare, reacţiile adverse, interacţiuni medicamentoase, interacţiuni
medicamentoase.

Laxativele şi purgativele
Preparate din diverse grupe capabile prin acţiunea la diferite nivele să iniţieze şi să accelereze
tranzitul intestinal şi/sau să mărească conţinutul în apă al materialelor fecale.
Laxativele sunt preparate ce produc un scaun normal ca aspect şi număr, iar purgativele cresc
numărul de scaune ce după consistenţă devin din ce în ce mai lichide. Laxativele şi purgativele se
clasifică în:
A. Laxative de volum: seminţele de Plantago, seminţele de in, metilceluloza şi
carboximetilceluloza de sodiu, agarul sau geloza, gelatina, varza de mare (laminaridul), produsele
alimentare, pîinia integrală; mămăliga de mălai necernut; legumele (varza, morcovul, sfecla,
castraveţii, dovleceii, ridichea,
soia, fasolele, ovăsul, mazărea); fructele (prunele, smochinele, nucile, fructele uscate etc.
B. Laxativele prin înmuierea scaunului (emolienţe şi lubrifiante): docusatul de sodiu,
lactuloza, uleiul de parafină, uleiurile vegetale (de floarea soarelui, măsline, soie, mindal,
grăsimea de peşte etc.).
С. Purgativele osmotice sau saline: sulfatul de magneziu, hidroxidul şi oxidul de magneziu,
sulfatul de sodiu, fosfatul de sodiu, tartratul de sodiu şi potasiu, sarea carlovară, sarea morşin,
substanţele osmotic active (sorbitul, xilitul), lactuloza, macrogol.
D. Purgativele iritante sau de contact:
1. Cu acţiune asupra intestinului subţire - uleiul de ricin
2. Cu acţiune asupra intestinului gros:
a) Preparate ce conţin antraglicozide:
- preparatele din frangulă sau cruşin - extract lichid, uscat, ramnil,cofranil;
- preparatele din revent sau rubardă - exract solid;
- preparatele din senna - infuzie, extract solid, pursemid, sonasidaA+B;
b) Preparate sintetice: bisacodilul, izafenina , picosulfatul de sodiu,
acetfenolisatina etc.
E. Laxativele de uz rectal: glicerol, fosfatul de sodiu, docusatul de sodiu, lactatul de
calciu şi fier, bisacodil, bicarbonatul de sodiu, sucuri sau infuzii din plante medicinale (calendulă,
pojarniţă, romaniţă, urzică, calanhoie, tei etc.), săpunul.
Laxativele de volum.
Mecanismul de acţiune. Laxativele de volum conţin fibre nedigerabile şi coloizi hidrofili, care
se măresc în volum, cresc conţinutul intestinal stimulînd ganglionii intramurali şi intensificând
peristaltismul. Înmuierea scaunului se produce peste 10-24 ore sau chiar peste 5 zile. Acţionează
moale, nu se absorb, nu excită chemoreceptorii.
Indicaţiile şi regimul de dozare. Laxativele de volum sunt indicate in constipaţiile cronice,
funcţionale la bolnavi cu anorexie şi la cei la care obiceiurile sau restricţiile alimentare nu
permit realizarea unui conţinut intestinal care să susţină peristaltismul fiziologic.
Se recomandă de ingerat cu apă, deoarece uscate pot fi cauză de obstipaţie esofagiană, mai ales la
cei cu dereglări de deglutiţie (taratele - câte 4-6 linguri/zi; metilceluloza şi carboximetilceluloza -
0,5-2 g 2-3 ori/zi; agarul (sau geloză) - 4-16 g/zi; seminţele de Plantago sub formă brută, măcinată
sau ca mucilagii obţinute din seminţe.
Reacţiile adverse. Laxativele de volum sunt lipsite de toxicitate locală sausistemică. Dozele mari
pot provoca flatulenţă. In prezenţa ulceraţiilor intestinale sau aunor obstacole organice se pot
produce accidente obstructive. Ingestia preparatelor devarză de mare (laminaridul) timp mai
îndelungat poate provoca iodism (rinită, tuşea etc.), de aceea ele sunt contraindicate în
glomerulonefrite, diateze hemoragice,dereglări ale glandei tiroide.
Laxativele prin înmuierea scaunului (emoliente şi lubrifiante).
Uleiul de parafină nu se absoarbe, pătrunde în bolul fecal şi uşurează tranzitul şi eliminarea lui.
Doza este de 15-45 ml seara la culcare (cu suc de lămâie sau altă formă aromatizată, mai plăcută).
Efectul survine peste 6-10 ore. Poate fi introdus şi sub formă de clisme a 200-300 ml pentru
uşurarea eliminării fecaloamelor.
In cazul administrării ocazionale este bine suportat. Poate micşora apetitul, provoca greţuri,
senzaţie neplăcută şi prurit anal, datorită eliminării uleiului ca atare.
Nu trebuie folosit timp îndelungat. Se poate absorbi provocând depuneri în ţesutul pulmonar
(parafinoză), ganglionii mezenterici şi în sistemul reticuloendotelial (în ficat şi splină) unde
formează granulome. La bătrâni şi la bolnavii cu disfagie aspiraţia poate fi cauza de pneumonii
lipidice grave. Uleiul de parafină interfera absorbţia vitaminelor liposolubile cu carenţa lor.
Uneori, poate provoca insuficienţa sfincterului anal. Poate acţiona cancerigen.
Datorită faptului că se absoarbe slab, menţine în intestin substanţele lipofile, şi se poate folosi în
caz de intoxicaţii cu ele. Nu se administrează cu docusatul de sodiu, deoarece ultimul contribuie la
absorbţia uleiului.
Uleiurile vegetale se discompun şi se absorb preponderent în intestinul subţire. Ele stimulează
eliminarea bilei, ameliorează tranzitul intestinal, provocând un efect laxativ moderat
Docusatul de sodiu acţionează ca o substanţă tensioactivă, contribuind la pătrunderea apei şi
grăsimilor în bolul fecal. Latenţa efectului este de 23-72 ore. Se administrează oral - 50-4000?
mg/zi docusat de sodiu sau docusat de calciu (suspensie - 240 mg) odată în zi, mai rar fracţionat
rectal - 100 mg/zi.
Poate provoca ocazional: grează sau dureri abdominale; hepatotoxicitate în experienţă, însă clinic
nu s-a semnalat. Poate contribui la absorbţia unor medicamente, ce uneori poate fi cauza de
reacţii toxice. Nu se asociază cu medicamente hepatotoxice.
Lactuloza. Mecanismul de acţiune. Creşte volumul bolului fecal şi contribuie la înmuierea
scaunului. Modifică flora în intestinul gros (creşte cantitatea de lactobacili) cu amplificarea
acidităţii şi stimularea peristaltismului intestinal. Nu influenţează asupra mucoasei şi musculaturii
intestinului gros. Are loc, de asemenea, fixarea amoniacului din intestinul gros cu reducerea
formării produşilor azotaţi toxici în sectorul proximal al lui cu micşorarea absorbţiei lor în
vena portă. Preparatulinhibă dezvoltarea salmonelelor în intestinul gros. Nu micşorează absorbţia
vitaminelor, nu provoacă dependenţă. Practic nu se absoarbe.
Indicaţiile şi regimul de dozare. Lactuloza se indică în: constipaţii cronice, encefalopatie
hepatică, salmoneloză (în afară de formele generalizate), dereglări ale digestiei, cauzate de
procesele de putrefacţie în rezultatul intoxicaţiilor alimentare, la sugari şi copii până la 10 ani.

In constipaţii cronice la adulţi se indică de la15 până la 45 ml în primele 3 zile, apoi doza de
întreţinere 10-25 ml. Preparatul este mai bine de administrat odată în zi
dimineaţa în timpul mesei (Gilman - 15-30 mL at night, with increases as needed up to 60 mL
per day in divided doses. La copii 7-14 ani doza - 15 ml, de întreţinere - 10 ml; 1-6 ani - doza
iniţială şi de întreţinere 5-10 ml, iar la cei de la 6 săptămâni-1 an doza iniţială şi de întreţinere - 5
ml.

Preparatul în encefalopatia hepatică (coma sau precoma) se administrează câte 30-50 ml 2-3 ori/zi,
posibil până la 190 ml/zi. Pentru profilaxia comei hepatice la bolnavi cu afecţiuni hepatice grave -
25 ml 3 ori/zi.
In salmoneloză - 15 ml 3 ori/zi 10-12 zile, după 7 zile de întrerupere cura se repetă. La necesitate
încă după 7 zile de întrerupere cura se repetă cu 30 ml 3ori/zi.
Contraindicaţiile şi precauţiile. Lactuloza este contraindicată în caz de hipersensibilitate la
preparat, galactozemie.

Se impune prudenţă la diabetici, îndeosebi cu afecţiuni ale intestinului gros. Lactuloza poate fi
utilizată la gravide şi în timpul lactaţiei cu copii peste 6 săptămâni. La bolnavi cu encefalopatie
hepatică în lipsa efectului lactulozei se poate indica ulterior neomicina, iar în caz de neeficacitate
se poate combina lactuloza cu neomicina. Preparatul se poate indica la vârstnici şi la persoanele cu
rezectia nodulilor hemoroidali. La administrarea îndelungată (peste 6 luni) e necesar de controlat
nivelul potasiului, clorului şi CO2 în sânge. Siropul poate fi diluat cu apă sau suc.
Reacţiile adverse. La prima administrare este posibilă apariţia durerilor în abdomen şi
metiorismul. Ele dispar după 48 ore de la I administrare sau la administrările repetate. În unele
cazuri poate surveni greaţă, vomă, anorexie. La supradozare se poate constata diaree, ce necesită
corecţia dozei sau suspendarea preparatului.
Laxativele prin înmuierea scaunului sunt indicate: pacienţilor ce prezintă o eliminare dificilă a
scaunului - bătrâni, bolnavi la pat; bolnavilor cu afecţiuni anale acute - hemoroizi, fisuri;
bolnavilor ce necesită evitarea efortului la defecare; pot fi utile în gastrite, duodenite, enterite,
colite.

14. Purgativele osmotice: particularităţile mecanismului de acţiune şi a efectului laxativ şi

purgativ, indicaţiile şi principiile de utilizare, reacţiile adverse, interacţiuni
medicamentoase.

Purgativele osmotice sau saline

Mecanismul de acţiune. Datorită cationilor şi anionilor, ce practic nu se absorb din tubul
digestiv, creşte presiunea osmotică şi, respectiv, se micşorează reabsorbţia apei. In aşa fel, creşte
conţinutul lichid al intestinului care secundar stimuleazăperitaltismul tuturor segmentelor. Sulfatul
de sodiu excită direct receptorii. Aceste preparate stimulează deasemenea secreţia sucurilor
digestive, relaxează sfincterulOddi.
Farmacodinamia. In dependenţă de doză pot provoca efect laxativ şi/sau purgativ. In doze mici
acţionează laxativ cu dezvoltarea efectului peste 4-7 ore. Dozele mai mari acţionează purgativ cu
scaune lichide ce survin la 1-3 ore după administrare.
Indicaţiile şi regimul de dozare. De regulă, sunt folosite în caz de necesitate a evacuării rapide a
intregului conţinut intestinal:

1. pentru examenul radiologic, endoscopic;

2. înaintea investigaţiilor chirurgicale;
3. în unele cazuri de intoxicaţii medicamentoase sau alimentare.
F. În constipaţiile cronice, funcţionale ele nu sunt preferabile. Pot fi utile doar profilactic în doze
laxative la bătrâni, în timpul călătoriilor, deplasărilor. Sorbitul, datorită efectului mai moale şi
eliberării din el a fructozei, se preferă la copii, deoarece poate ameliora procesele metabolice şi
regeneratoare ale mucoasei.
G. De obicei, se indică dimineaţa pe nemâncate sub formă de soluţii izotone, îndeosebi, la
asocierea cu 2-3 pahare apă caldă. Sulfatul de magneziu se indică câte 10-30g ca purgativ şi 5g ca
laxativ. Hidroxidul şi oxidul de magneziu se prescriu câte 2-4 g ca laxative. Citratul de magneziu
se administrează câte 200 ml soluţie standardă. Sulfatul de sodiu se foloseţte câte 10-15 g ca
laxativ, iar 20-30 g ca purgativ. Fosfatul de sodiu se utilizează câte 4-8 g ca laxativ. Sarea morşin
se indică câte 10 g. Lactuloza se prescrie câte 15-30 ml sirop. Sorbitul şi xilitul se utilizează cu 30
min inainte sau cu o oră după masă de 2-3 ori/zi.
H. Contraindicaţiile: Purgativele osmotice sunt contraindicate în: enterocolite; colecistite
calculoase; copii până la un an.
I. Reacţiile adverse. Purgativele saline pot provoca: greaţă, vomă, dureri cu caracteri de colici
(datorită acţiunii iritante), deshidratare, în deosebi la administrarea repetată şi/sau a soluţiilor
concentrate. Sunt posibile un şir de efecte sistemice, datorită absorbţiei ionilor de sodiu, ce pot fi
periculoase la bolnavii cu insuficienţă cardiacă şi hipokaliemie cu consecinţele respective.
Absorbţia ionilor de magneziu, deşi limitată, poate fi cauza de inhibiţie a SNC, a transmisiei
neuromusculare, activităţii cordului, iar absorbţia fosfaţilor poate cauza hipocalciemie, până la
comă.

Preparatele purgative cu acţiune asupra intestinului gros

Mecanismul de acţiune. Antrachinonele în mediul alcalin sub influenţa enzimelor digestive şi
bacteriene se scindează cu formarea antrachinonelor - emodinei, acidului crizofanic, reinei.
Acestea se eliberează în intestinul gros cu excitarea receptorilor colonului şi accelerarea pasajului
intestinal.
Preparatele sintetice au proprietăţi asemănătoare antraglicozidelor. Inhibă activitatea Na", K+,
ATP-azei mucoasei intestinului gros, dereglând absorbţia apei şi electroliţilor, stimulează sinteza
prostaglandinelor E|.
Indicaţiile şi regimul de dozare. Preparatele se indică în situaţiile ce necesită evacuarea rapidă a
intestinului: pregătirea pentru examenul radiologic, endoscopic; pregătirea pentru intervenţiile
chirurgicale. Antrachinonele se pot prescri în cazuri excepţionale de constipaţie cronică,
funcţională, refractară la măsurile igieno- proflactice şi la laxativele de volum şi prin înmuierea
scaunului. Uneori pot fi utilizate în situaţii de constipaţii hipotone (după intervenţii chirurgicale,
naşteri, la bătrâni).
Extractul lichid de frangulă (cruşin) se administrează câte 20-40 pic; extractul solid (ramnil) 1-2
comprimate a 0,2g ; cofranilul 0,05-0,1; extractul de revent (pulbere) 0,5-1; extractul solid de senă
0,3-0,6; tisasenul - 0,01-0,04.
Fenolftaleina se indică câte 60-200 mg de 1-3 ori/zi la adulţi şi 15-30 mg la copii, de obicei seara.
Bisacodilul se prescrie câte 5-15 mg (1-3 comprimate sau dragee) pe noapte la adulţi şi 5-10 mg la
copii sau sub formă de supozitoare 1-2 (10-20 mg) pe noapte sau în caz de necesitate.
Izafenina se foloseşte câte 10-20 mg seara pe nemâncate.
Izamanul, ce conţine 5 mg izafenină şi 150 mg manit se utilizează câte 1-2 comprimate seara pe
nemâncate.
Oxifensatina se indică câte 1-3 comprimate a 7 mg seara înainte de masă.
Picosulfatul de sodiu se administrează câte 10 pic înainte de somn la adulţi şi câte 5-8 pic. la copii
peste 4 ani.
Contraindicaţiile. Preparatele cu acţiune iritantă asupra intestinului gros sunt contraindicate în:
apendicita acută sau orice altă situaţie care poate evolua spre abdomen acut; în timpul gravidităţii
(poate stimula travaliul); hemoragii intestinale şi uterine; glomerulonefrite acute şi cronice;
nefrozo-nefrite; intoxicaţii cu toxine liposolubile; cistite; constipaţie spastică, obstrucţie mecanică.
Reacţiile adverse. Antrachinonele la administrarea repetată dezvoltă toleranţa şi colita atrofică cu
constipaţie cronică persistentă.
E caracteristică şi melonoza colonului - o culoare cafenie inchisă cauzată de acumularea
macrofagor pigmentaţi. Preparatele sunt hepatotoxice, colorează sudoraţia, urina şi laptele în
culoarea galbenă la reacţia acidă şi roşie la cea alcalină.
Preparatele sintetice, îndeosebi fenolftaleina, provoacă hipokaliemie, reacţii alergice grave (de la
erupţii la şoc anafilactic), colici intestinale, tahicardie, colaps, hepato - şi nefrotoxicitate, colorarea
urinei şi fecalelor în roşu, dacă reacţia acestora este alcalină, rar sindromul lupoid. La utilizarea
picosulfatului de sodiu e posibilă diareea.

15. Farmacologia clinică a purgativelor iritante: clasificarea, particularităţile mecanismului

de acţiune şi efectului purgativ, indicaţiile şi principiile de utilizare, reacţiile adverse.

Purgativele cu acţiune iritantă.

Purgaticele iritante cu acţiune asupra intestinului subţire
Mecanismul de acţiune. In mediul alcalin al duodenului sub acţiunea bilei şi lipazei uleiul de
ricin se transformă în acid ricinolic şi glicerina. Acidul ricinolic excită chemoreceptorii cu
creşterea peristaltismului, precum şi reţine absorbţia apei şi electroliţilor. Posedă de asemenea
proprietăţi detergente, crescând permeabilitatea mucoasei intestinale. Uleiul neschimbat şi
glicerina manifestă proprietăţi mucilaginoase cu propulsarea conţinutului intestinal.
Efectul purgativ. Se dezvoltă peste 2-6 ore de la administrare.

Reacţiile adverse Uleiul de ricin poate provoca uneori: greaţă; dureri şi colici intestinale.
Regimul de dozare. La adulţi se indică câte 15-30 ml (1-2 lingure de masă) într-o priză sau 15-20
capsule a lg timp de 30 min cu apă caldă dulcie. La copii se administrează câte 1-5 ml până la 2
ani şi 5-15 ml peste 2 ani. E preferabil de administrat pe nemâncate cu suc de lămâie sau emulsii
aromatizate.

16. Clasificarea antidiareicelor. Particularităţile de acţiune şi a efectului antidiareic,

indicaţiile şi principiile de utilizare a preparatelor astringente, mucilaginoase şi adsorbante.

Antidiareicele
Preparate din diverse grupe, care prin acţiune etiologică, patogenetică şisimptomatică sunt
capabile să oprime diareea de diferită geneză.
Preparatele antidiareice pot fi clasificate în:
I. Medicamente etiotrope: antibiotice, chimioterapice sintetice,antiprotozoice
II. Medicamente de substituţie: preparate enzimatice, soluţii pentrurehidratare
III. Medicamente simptomatice şi patogenetice:
1. astringente - tanină, tanaform, tanacomp, decocturi din plante (mentă,pojarniţă
etc.), produse alimentare (ceai, orez, gris, etc.)
2. adsorbante şi protectoare - cărbunele medicinal, Medicas E, polifepan,caolină,
pectină, polividon, diosmectină, colestiramină, enterosediv etc.
3. M-colinoblocante: atropină, butilscopolamină etc.
4. opioide şi înrudite: codeină, loperamidă, difenoxilat etc.
5. preparate biologice: enterol, bactisubtil, bifidumbacterin, colibacterin,bifîcol,
lactobacterin, bifiform, hilac-forte etc.
6. preparate combinate: reasec, lomotil etc.
Preparatele cu acţiune adsorbantă şi protectoare ca antidiareice.
Din această grupă fac parte: enterosorbenţii ( cărbunele medicinal, Medicas E, polifepan etc.);
răşinile anionice (colestiramina etc.); sărurile de bismut (bismutul subsalicilat, bismutul nitrat
bazic etc.); preparatele ce conţin aluminiu (caolina atapulgita etc.) substanţele naturale (pectinele,
diosmectita etc.); preparatele combinate (kanect etc.)
Enterosorbenţii (cărbunii activi). Mecanismul lor de acţiune se datorează unei reţeli bine
dezvoltate de pori cu capacitatea de a fixa pe suprafaţa sa diferite substanţe de origine endo- sau
exogenă, responsabile de accelerarea tranzitului intestinal ,diminuarea absorbţiei apei şi
electroliţilor, dereglarea proceselor de digestie şi fermentare.

Preparatele sunt folosite în diaree de diferită origine câte 2-8 g/zi fracţionat (câte 250-750 mg de
3-4 ori pe zi). E necesar de menţionat că adsorbantele pot diminua absorbţia şi efectele altor
preparate utilizate concomitent, din care cauză ele se vor indica cu câtva timp inainte sau după
remediile adsorbante.
Răşinile anionice. Colestiramina formează complexe neabsorbabile cu acizii biliari, endotoxinele
microbiene etc. cu diminuarea secreţiei şi dereglarea absorbţiei intestinale.
Sărurile de bismut. Mecanismul de acţiune este cauzat de fixarea hidrogenului sulfurat (care este
un stimulator al peristaltismului intestinal şi contribuie la propulsarea conţinutului intestinal) prin
formarea sulfurii de bismut.
Remediile din această grupă sunt indicate în diareea de putrefacţie, iar bismutul subsalicilat în
diareea de orice origine. Bismutul subsalicilat se va administra la adulţi câte 2 linguri sau 2
comprimate la fiecare 0,5-1 oră dar nu mai mult de 8 ori pe zi. La copii cu acelaşi interval în
dependenţă de vârstă: 3-6 ani - o linguriţă sau 1/3 comprimat; 6-9 ani - 2 linguriţe sau 2/3
comprimat; 9-12 ani - o lingură sau un comprimat. La copiii sub 3 ani se va indica numai după
consultarea cu medicul.
Preparatele de bismut se utilizează limitat din cauza reacţiior adverse, uneori chiar destul de
severe. Folosirea bismutului subsalicilat impune prudenţă la gravide şi mamele care alăptează, la
pacienţii ce administrează concomitent anticoagulante, antidiabetice şi antigutoase. Dacă diareea
durează mai mult de 48 ore cu febră e necesară consultaţia medicului. Preparatul poate contribui
la înegrirea limbii şi întunecarea scaunului.
Preparatele de aluminiu. Silicatul şi salicilatul de aluminiu produc adsorbţia toxinelor
bacteriene, bacteriilor, produselor de fermentaţie şi putrefacţie cu creşterea consistenţei
conţinutului intestinal şi normalizarea florei intestinale. Atapulgita exercită, de asemenea, efect
astringent cu diminuarea inflamaţiei mucoasei intestinale şi combate spasmele musculaturii netede,
contribuind la micşorarea numărului scaunelor.
Caolina şi atapulgita sunt indicate în diareea acută de diferită origine (dereglări dietetice şi ale
microflorei, afecţiuni inflamatorii etc.). Caolina se administrează câte 15-60 g la un interval de 6
ore, însă cel mai frecvent dozele sunt de 5-18 g pe zi într-o cură de 5 - 10 zile. Doza iniţială a
atapulgitei este de 4 comprimate, apoi câte 2 comprimate după fiecare scaun. Doza maximă în 24
ore - 14 comprimate. La copii între 6-12 ani se indică iniţial 2 comprimate, apoi câte un
comprimat, maxim 7 comprimate. Tabletele se beau cu apă fără a fi strivite.
Atapulgita nu se administrează în diareea provocată de paraziţi. Dacă este nevoie de rehidratare
orală aceasta se efectuează mai întâi, deoarece preparatul n-o substituie. Folosirea în timpul
gravidităţii şi lactaţiei poat fi permisă deoarece nu se absoarbe, deşi nu sunt date concrete. Copiii
sub 6 ani se vor trata numai sub controlul medicului. Dacă după 2 zile de tratament efectul este
absent se concretizează diagnosticul.
Substanţele naturale. Pectinele ce se găsesc în cantităţi mari în gutui, mere, morcovi, citruşi
formează cu apa soluţii mucilaginoase care manifestă proprietăţi adsorbante şi mecanic
protectoare.
Diosmectita este un preparat de origine naturală ce manifestă proprietăţi mucilaginoase marcate,
adsorbante şi stabilizatoare ale barierei mucoase. Influenţează asupra nucusului prin consolidarea
parametrilor cantitativi şi calitativi, formând cu glicoproteinele un strat de gel ce apără mucoasa
de acţiunea nedorită a ionilor de hidrogen şi alţi agenţi. Preparatul fixează de asemenea acizii
biliari, bacteriile, toxinele bacteriene ce amplifică proprietăţile protectoare.
Diosmectita se utilizează la adulţi şi copii în diareea acută, diareea cronică de diferită origine.
Doza preparatului pentru adulţi este în mediu 3 pachete pe zi, iar la copii: sub 1 an - 1 pachet, 1-2
ani - 2 pachete, peste 2 ani 2-3 pachete pe zi. Pulberea se dizolvă şi treptat se adaugă în 50 ml
până se capătă a suspensie omogenă. Se subdivizează în câteva prize. Se poate amesteca bine cu
un produs semilichid -- pireu etc.
Capectul se indică la adulţi şi copiii peste 12 ani câte 2 linguri, iar la copii între 3-12 ani câte 1/2-
1 lingură după fiecare scaun şi înainte de masă.
Preparatele astringente şi mucilaginoase ca antidiareice.
Mecanismul de acţiune. Preparatele ce conţin acid tanic sau alţi acizi organici (tanina, tanalbina,
tanoform etc.) precipitează proteinele, pătrund în spaţiile intercelulare cu micşorarea
permeabilităţii capilarelor şi a membranelor celulare şi respectiv a secreţiilor mucoaselor.
Acţiunea este reversibilă la concentraţii mici şi ireversibilă la cele mari. Ca rezultat se manifestă
un efect antiinflamator.
Acţiunea mucilaginoasă se manifestă prin formarea unei pelicule (gel) protectoare pe suprafaţa
mucoasei cu dezvoltarea unui efect antiinflamator şi protector mecanic. Infuziile şi decocturile
din plante exercită un mecanism complex, preponderent efect mucilaginos şi astringent, dependent
de componenţii lor.
Preparatele sunt efective în diareile nespecifice uşoare, uneori persistente. Cel mai frecvent
infuziile şi decocturile din plante, ceaiurile, precum şi cele din produse alimentare (orez, gris etc.)
sunt considerate ca remedii antidiareice de rutină (prezente în "farmacia de casă") mai ales la copii
şi persoanele de vârstă înaintată deoarece suntinofensive.
17. Farmacologia clinică a M-colinoblocantelor şi analgezicelor opioide ca antidiareice:
particularităţile de acţiune şi a efectului antidiareic, indicaţiile şi principiile de utilizare,
interacţiuni medicamentoase.

Opioidele şi preparatele înrudite ca antidiareice

Mecanismul de acţiune. Se consideră că preparatele influenţează asupra receptorilor opioizi de la
nivelul mezenteric şi musculaturii netede. Sunt implicate şi alte mecanisme de tip colinergic
(inhibă eliberarea de acetilcolină) sau necolinergic (mediate prin serotonină, prostaglandine,
endorfine).
Efectul antidiareic este atribuit următoarelor acţiuni: diminuie motilitatea gastrică; creşte tonusul
antrului şi duodenului proximal; întârzie evacuarea conţinutului gastric; constrictă sfmcterele
intestinului şi musculatura circulară cu segmentarea intestinului; tonizează musculatura netedă cu
diminuarea sau inhibarea mişcărilor peristaltice propulsive; micşorează secreţia gladelor tubului
digestiv; intensifică absorbţia apei din tubul digestiv. Aceste efecte survin la doze mici, inferioare
celor analgezice, ce contribuie la formarea şi întârzierea evacuării scaunului.
Indicaţiile şi regimul de dozare. Preparatele opioide sunt indicate în: diareea acută nespecifică;
diareea cronică (funcţională, lezională, consecutivă rezecţiei intestinale); reducerea eliminărilor la
bolnavii cu ileostomie sau colostomie. Opioidele (codeina, morfina) nu sunt recomandate în
diareea cronică. Loperamida are un efect mai intens şi mai prelungit, precum şi o acţiune mai
selectivă asupra tractuluigastrointestinal.
Codeina se indică în doze de 15-20 mg de 4 ori pe zi, iar difenoxilatul câte 5 mg de 4 ori pe zi.
Mai frecvent din grupa dată se recurge la loperamidă. Doza iniţială în diareea acută este de 4 mg,
urmând apoi câte 2 mg după fiecare scaun diareic. La copii se recomandă câte 2 mg după
fiecare scaun diareic. In diareea cronică iniţial câte 2 mg de 2 ori pe zi, iar la copii - 2 mg/zi
până la reducerea scaunului la 1-2 ori pe zi. După normalizarea scaunului sau absenţa lui timp de
12 ore loperamida se suspendează.
Contraindicaţiile şi precauţiile. Preparatele sunt contraindicate în: colita ulceroasă nespecifică;
ocluziile intestinale; dizenteria acută şi alte diarei de origine infecţioasă; copii până la 2 ani.
Remediile din grupa dată se utilizează cu precauţie la gravide şi mamele ce alăptează, la pacienţii
cu afecţiuni hepatice, în asociere cu colinoliticele. Capsulele cu loperamida nu se recomandă la
copiii sub 5 ani.
Reacţiile adverse. Una din cele mai problematice este dependenţa medicamentoasă, care prezintă
un risc major pentru morfină, mai redus pentru codeină şi practic absent la loperamidă şi
difenoxilat. Codeina mai frecvent produce greaţă şi somnolenţă. Difenoxilatul poate produce
greaţă, somnolenţă, meteorism, urticarie, nelinişte, inhibiţia respiraţiei. Loperamida este
responsabilă de distensii şi dureri abdominale, greaţă, vomă, erupţii cutanate, uscăciune în gură,
somnolenţă, ameţeli, cefalee, manifestări alergice. Toate preparatele pot provoca constipaţie.
Farmacocinetica. Loperamida se absoarbe uşor din intestin cu o biodisponibilitate de 40%.
Concentraţia maximă se atinge peste 5 ore după utilizarea capsulelor şi peste 2,5 ore după
folosirea formelor lichide. Preparatul nu penetrează bariera hematoencefalică. Metabolizarea are
loc în ficat prin conjugare. Loperamida se elimină prin bilă şi 90% apoi prin scaun şi doar 10%
prin urină. Perioada de înjumătăţire constituie 10,8 ore pentru o singură doză şi 16,2 ore la
administrarea repetată.
M-colinoblocantele ca antidiareice.
Mecanismul de acţiune. Preparatele blochează M1 M2, M3 colinoreceptorii la nivelul
musculaturii netede şi glandelor tubului digestiv.
Efectul antidiareic este atribuit inhibării motilităţii gatsrointestinale la doze terapeutice mari cu
diminuarea tonusului şi mişcărilor peristaltice, micşorării secreţiei glandelor şi intensificării
absorbţiei apei , constricţiei sfincterelor care în cele din urmă duc la consolidarea conţinutului
intestinal. Insă efectul nu este selectiv şi deseorieste însoţit de efecte nedorite.
Indicaţiile şi regimul de dozare. Preparatele sunt utilizate preponderent în: diareea acută şi
cronică (formele uşoare şi medii); diareea în dizenteria uşoară; diareea şi durerile abdominale în
colonul iritabil, diverticulite.
Atropină se indică câte 0,5 mg de 3-4 ori pe zi, extractul de beladonă câte 30 mg de 3-4 ori pe zi,
tinctura de Beladonă - 30-60 picături de 3-4 ori pe zi, platifilina câte 0,5 -l ml subcutanat de 2-3
ori pe zi sau câte 3 mg de 3 ori pe zi intern, butilscopolamina câte 10-20 mg sau o lingură de
suspensie (15 mg) de 3-5 ori pe zi.

18. Preparatele antidiareice sintetice: particularităţile de acţiune şi a efectului antidiareic,

indicaţiile şi principiile de utilizare.

19. Preparatele utilizate în meteorism şi flatulenţă: clasificarea, particularităţile de acţiune

şi a efectului antiflatulent, indicaţiile şi principiile de selectare şi utilizare.

Antiflatulentele
Remedii medicamentoase sau principii active de origine vegetală, care favorizează eliminarea
gazelor din intestin, atenuând sau înlăturând senzaţiile neplăcute de distensie a stomacului şi/sau
intestinului.
Preparatele antiflatulente se clasifică:
1. Preparatele adsorbante: cărbunele activ, Medicas E, polifepan,carbosem etc.
2. Preparatele tensioactive: dimeticonă, simeticonă
3. Uleiurile volatile din plante (carminative vegetale): frunzele de mentă, fructele de
mărar, fructele de chimen, fructele de coriandru, fructele de fenicul, florile de cuişoare, seminţe de
nucuşoare, fructele de anason, coajă de scorţişoară, rizomă de ghimber, preparatele de odolean etc.
4. Parasimpatomimeticele: M-colinomimetice (aceclidină); anticolinesterazice
(neostigmină, galantamină etc.)
5. Preparatele enzimatice de substituţie în dereglările digestiei intestinale: festal, festizim,
digestal, enzistal, pancreatină, panzinorm, triferment, panolază, panstal etc.
6. Preparatele combinate: iunienzaim , maalox , gestid plus, meteospasmil, ceri nasigel,
pancreoflet, capect, zimoplex etc.
Preparatele tensioactive
Mecanismul de acţiune. Micşorează tensiunea superficială a bulelor de gaze din intestin cu efect
antispumant. Gazele eliberate sunt absorbite de intestin sau eliminateprin peristaltism.
Indicaţiile şi regimul de dozare. Preparatele tensioactive se indică în: flatulenţa şi distensia
intestinală, insclusiv postoperatorie; dispepsie, sindromul Remheld; pregătirea pentru cercetarea
radiologică şi ultrasonografică a tubului digestiv şi organelor bazinului mic.
Simeticona ca antiflatulent la adulţi şi copii de vârstă şcolară se administrează câte 40-80 mg de 3-
5 ori/zi, iar la sugari şi preşcolari, câte 40mg de 3-5 ori/zi. În vederea pregătirii pentru sonografie
şi cercetarea radiologică se indică câte 80 mg de3 ori/zi cu o zi înainte şi 80 mg dimineaţa în ziua
examenului. Preparatul se ingereazăîn timpul sau după masă, la necesitate şi înainte de somn
Simeticonă (disflatil) se indică câte 25-50 picături după fiecare masă şi înainte de somn la adulţi,
iar la copiii până la 6 ani şi 6-15 ani respectiv câte 10-15 si 15-25 picături după fiecare masă şi
înainte de somn.

Dimeticona se administrează câte 80-160 mg în timpul sau după masă, iar la necesitate şi înainte
de somn. Comprimatele trebuie rugumate (masticate)
Cărbunii activi
Mecanismul de acţiune. Datorită porităţii bine dezvoltate (macro-, mezo- şi micropori) are loc
adsorbţia moleculelor de gaze sau vapori de catre macro şi mezopori cu condensarea lor
ulterioară. Această proprietate este redusă în mediul lichid al intestinului. Posibil, că eficacitatea
va fi mai mare în caz că flatulenţa este cauzată de diferite procese de putrefacţie, dereglări ale
nutriţiei sau de activitatea unor bacterii în tubul digestiv. La baza beneficiului terapeutic vor sta
aşa mecanisme ca: a)depurarea sucurilor digestive de substanţele toxice sau intermediare ale
metabolismului; b) modificarea spectrului lipidic şi proteic al conţinutului intestinal;
a) adsorbţia bacteriilor şi / sau toxinelor bacteriene cu normalizarea florei intestinale.
Indicaţiile şi regimul de dozare. Cărbunii activi se indică în meteorism, dispepsie câte 1-2 g
pulbere sau 1-3 comprimate de 3-4 ori/zi dizolvate în apă sub
formă de suspensie.
Carminativele vegetale.
Mecanismul de acţiune. Prin intermediul componenţilor săi (uleiuri volatile, glicozide,
flavonoide etc.) exercită o acţiune iritantă asupra mucoasei cu o stimulare uşoară a peristaltismului
şi relaxarea sfincterelor.
Indicaţiile şi regimul de dozare. Carminativele vegetale sunt indicate în discomfort epigastric, în
distensia gastrică şi intestinală. Sunt utilizate sub formă de uleiuri volatile, emulsii, soluţii apoase,
siropuri, tincturi etc., în doze individuale în dependenţă de forma medicamentoasă şi starea
patologică.
Apa de mărar se administrează câte 1 lingură de 3-6 ori/zi. Uleiul de fenicul se indică câte 5-10
picături la o priză, iar infuzia din fructe de tmin (100-200 ml) câte o lingură de 3-4 ori/zi. Din
specia carminativă se prepară o infuzie (o lingură la 200 ml) care este folosită câte ¼-1/2 pahar
dimineaţa şi seara.
Preparatele enzimatice. Prin substituţia enzimelor digestive, deficitare în intestin, se
normalizează procesele de scindare a proteinelor alimentare cu ameliorarea proceselor de
absorbţie şi de preîntâmpinare a formării produselor intermediare, şi de putrefacţie, inclusiv a
gazelor
Parasimpatomimeticele.
Mecanismul de acţiune. Datorită acţiunii directe (M-colinomimeticele) sau indirecte
(anticolinesterazicele) asupra M-colinoreceptorilor musculaturii netede ale tubului digestiv, creşte
peristaltismul şi se relaxează sfincterele.
Indicaţiile şi particularităţile de utilizare. Sunt administrate în situaţii grave de meteorism,
îndeosebi postoperator, ce nu se supun corecţiei cu alte antiflatulente. Dozarea se face individual
în dependenţă de starea clinică şi preparatul utilizat.
Preparatele combinate.
Mecanismul de acţiune Mecanismul de acţiune se explică prin prezenţa substanţelor tensioactive
(in maalox plus, meteospasmil, cerri nasigel, gestid, iunienzeim etc) precum şi a celor adsorbante
(in capect, maalox plus, gestid, iunienzeim etc).

Caolina are proprietate de a adsorbi toxinele bacteriene, bacteriile, precum şi produsele de

fermentaţie şi putrefacţie intestinală.
Pectina conţine polizaharide ce formează în apă soluţii mucilaginoase cu proprietăţi adsorbante şi
mecanic protectoare. Preparatele sunt recomandate îndeosebi in stările de diaree însoţite de
meteorism.
Indicaţiile şi regimul de dozare.
Maalox plus conţine: aluminiu hidroxid - 200mg; magneziu hidroxid - 200mg; simeticonă 25 mg
într-un comprimat. Exercită efect neutralizant faţă de acidul clorhidric, precum şi protector faţă de
mucoasă. Prin prezenţa simeticonei se realizează efectul antiflatulent. Se indică în meteorism. La
adulţi câte 1-2 comprimate sau 1-2 linguriţe (5-10 ml) suspensie de 4 ori/zi peste o oră după
masă şi înainte de somn.
Meteospasmilul conţine simeticonă – 300 mg, alverină – 60 mg. Preparat cu efect antiflatulent
prin micşorarea tensiunii superficiale a bulelor de gaze datorită simeticonei şi spasmolitic prin
alverină citrat (asemănător papaverinei).Se indică în tratamentul simptomatic al dereglărilor
funcţionale cu meteorism câte o capsulă de 2- 3 ori/zi.
Cerri nasigel conţine în 5 ml suspensie aluminiu hidroxid – 200 mg, magneziu hidroxid – 200 mg,
simeticonă – 200 mg. Se utilizează în maladiile tubului digestiv însoţite de meteorism. Doza se
stabileşte individual în dependenţă de nosologie. Doza medie constituie 10-20 ml suspensie
administrata între mese şi înainte de somn, dar nu mai mult de 120 ml/zi.
Iunienzeim include: alfa-amilază-20 mg, papaină – 30 mg, simeticonă-50 mg, cărbune medicinal –
75 mg, nicotinamidă 25mg în 5 ml suspensie. Preparat cu acţiune complexă prin:ameliorarea
digestiei datorită alfa-amilazei şi enzimei proteolitice papainei; diminuarea formării gazelor,
datorită micşorării tensiunii superficiale (efect antispumant-simeticona); adsorbţia gazelor şi
toxinelor formate în procesul digestiei intestinale; reglarea microflorei intestinale şi
metabolismului (nicotinamida).Se indică în meteorism (inclusiv provocat de administrarea
hranei)câte un comprimat după sau în timpul mesei.
Gestidul include: aluminiu hidroxid- 300mg, magneziu hidroxid- 25mg, magneziu trisilicat – 50
mg, simeticonă – 10mg. Se foloseşte în meteorism, câte 1-2 comprimate de 3-4 ori/zi cu 1-2 ore
după masă. Comprimatele trebuie masticate.
Capectul conţine caolină – 965 mg, pectină – 21,5 mg şi este indicat în meteorism (îndeosebi în
asociere cu diaree). Sunt recomandate doze de 5-15 g/zi caolină (25-75 ml suspensie), fracţionat
înainte de masă.
Zimoplexul constă din amilază- 1850 UA, lipază – 1300 UA, protează - 170 UA, celuloză – 1120
UA, dimeticonă – 255,5 mg. Preparat complex ce prin dimeticonă exercită efect antispumant, iar
prin enzime ameliorează procesele de digestie cudiminuarea meteorismului.

20. Clasificarea antivomitivelor. Particularităţile de acţiune şi de utilizare a H1-

antihistaminicelor, dopaminoblocantelor, serotoninoblocantelor, M-colinoblocantelor,
neurolepticelor, benzodiazepinelor, glucocorticoizilor ca antivomitive, reacţii adverse,
interacţiuni medicamentoase.

Antivomitivele (antiemeticele)
Preparate din diferite grupe farmacologice capabile prin influenţa asupra centrului vomitiv şi/sau a
cailor aferente să inhibe greaţa şi voma.
Preparatele antivomitive se pot clasifica:
A. După aparenţa de grup:
1. Neurolepticele: haloperidol, metofenazat, perfenazină, trifluoperazină,
trifluperidol, clorpramazină, tioridazină, droperidol etc.
2. H1- antihistamiicele: prometazină, difenhidramină, cloropiramină,
mebhidrolină, feniramină, ciclizină etc.
3. M-colinoblocantele: scopolamină.
4. Antagoniştii dopaminergici derivaţi de benzamidă şi benzimidazol:
metoclopramidă, domperidon, bromopridă.
5. Antagoniştii serotoninergici: granisetron, ondansetron, tropisetron.
6. Canabinoidele: nabilonă, dronabinol.
7. Benzodiazepinele: diazepam, lorazepam etc.
8. Spasmoliticele: atropină, platifilină, papaverină, drotaverinâ etc.
9. Anestezicele locale: benzocaină, procaină etc.
10. Glucocorticoizii: prednisolon, dexametazonă etc.
11. Preparatele vegetale din: mentă, melisă anason, fenicul etc.
B. După locul preponderent de acţiune:
I. Cu acţiune preponderent centrală:
A. Ce inhibă centrul vomei şi zona declanşatoare: neurolepticele,canabinoidele.
B. Ce inhibă centrul vomei: Hl-antihistaminicele, colinoliticele.
II. Cu acţiune periferică: anestezicele locale, spasmoliticele, colinoliticele,preparatele
vegetale.
III. Cu acţiune mixtă: antagoniştii dopaminergici, antagoniştiiserotoninergici.

Neurolepticele ca antivomitive
Mecanismul de acţiune. Neurolepticele blochează receptorii dopaminergici din zona
declanşatoare a centrului vomei. Poate avea un rol secundar şi acţiunea alfa- adrenolitică şi M-
colinolitică periferică şi centrală, care determină inclusiv şi efectul sedativ.
Indicaţiile şi regimul de dozare. Neurolepticele ca antivomitive se utilizează în: voma
postoperatorie şi postanestezică; voma în boala de iradiere; voma în gastroduodenite; voma
produsă de medicamente (anticanceroase, morfină, digoxină, estrogeni, tetracicline, disulfiram
etc); greaţa şi voma din răul de mişcare (efectul este slab); voma şi eructaţia în pilorospasm la
copiii mici (1-2 luni); voma gravidelor (mai frecvent nu sunt recomandate);în asociere cu
canabinoidele pentru micşorarea toxicităţii acestora.
Haloperidolul se indică oral câte 1 mg/zi; iar în caz de vomă intensă câte 10 picături soluţie
buvabilă 2 ori/zi sau 2 mg/zi. I/m se injectează câte 0,5-2 mg/zi. Cloropramazina se indică oral
câte 10-50 mg de 3 ori/zi, iar rectal - 25-100 mg de 2 ori/zi. La nevoie se injectează i/m câte 25-
50 mg la fiecare 2-4 ore. Triflupromazinase prescrie oral câte 10-30 mg/zi fractionat, iar i/m - 15-
20 mg cu repetare în caz de necesitate la 4 ore până la 60 mg/zi. Perfenazina se administrează oral
câte 4 mg de 3 ori/zi, iar i/m - 1 ml sol 0,5% la fiecare 6 ore. Tietilperazina se indică oral câte 10
de 3 ori/zi, iar rectal - 10 mg de 1-3 ori/zi. I/m se injectează câte 10-20 mg de 1-3 ori/zi.
Proclorperazina se utilizează oral câte 5-10 mg de 3-4 ori/zi, rectal - 2-5 mg de 2 ori/zi, iar i/m - 5-
10 mg la fiecare 3-4 ore. Trifluoperazina se foloseşte oral câte 2-4 mg de 2 ori/zi, la necesitate
până la 6 mg, iar i/m în cazuri de urgenţe câte 1 mg de 1- 3 ori/zi. Metofenazatul se indică oral
câte 5-10 mg de 2-3 ori/zi după masă. I/m se administrează la necesitate 1 -2 ml de 3 ori/zi.
Colinoliticele ca antivomitive.
Mecanismul de acţiune. Blochează colinoreceptorii din centrul vomei (efectul central), precum şi
colinoreceptorii periferici (intestinului) cu relaxarea musculaturii netede (efect spasmolitic,
benefic în creşterea peristaltismului). La unele preparate se constată o acţiune psihosedativă
(scopolamina).
Indicaţiile şi regimul de dozare. Colinoliticele ca antivomitive se pot prescrie în: răul de mişcare
(îndeosebi pentru profilaxie); boala Menier; labirintite; voma în iritarea organelor tubului digestiv
cu hipermotilitate.
Scopolamina se administrează oral câte 0,1-0,6 mg înainte de expunere la mişcări intense pentru
profilaxia de scurtă durată, apoi după necesitate la fiecare 6 [Link] se pot aplica emplastre ce
conţin 0,5 mg, care asigură un efect timp de 3 zile. Se poate injecta cu scop curativ şi i/m câte 0,2
mg o dată/zi.
H1-antihistaminicele ca antivomitive.
Mecanismul de acţiune. Preparatele blochează H1-receptorii din centrul vomei şi nucleii
vestibulari. Poate avea importanţă şi acţiunea parasimpatolitică centrală şi periferică.
Indicaţiile şi regimul de dozare. Hl-antihistaminicele se indică în: profilaxia răului de mişcare;
boala Menier; voma gravidelor; voma produsă de medicamente (mai ales de opioide şi anestezice
generale); în asociere cu dopaminoliticele pentru reducerea efectelor adverse ale acestora.
Difenhidramina se administrează oral câte 25-50 mg de 3-4 ori/zi. Prometazina se prescrie oral
câte 25-50 mg la adulţi şi 10-20 mg la copii cu 60 min înainte de călătorie cu scop profilactic, în
alte situaţii câte 10-25 mg de 3 ori/zi. Se poate folosi rectal în diferite situaţii câte 10-25 mg de 2-
3 ori/zi. Uneori, poate fi injectată i/m la necesitate câte 12,5-25 mg la fiecare 6 ore. Feniramina se
indică oral câte 25 mg de 2-3 ori/zi. Dimenhidrinatul se foloseşte oral câte 1-2 comprimate (50-
100 mg) cu 30 min înainte în scop profilactic. In alte situaţii (vome de diferită origie) câte 50-100
mg de 4-6 ori/zi. Meclozina se prescrie oral câte 50 mg o dată în răul de mişcare. Ciclizina se
foloseşte oral câte 50 mg de 3 ori /zi.

Benzodiazepinele şi sedativele ca antivomitive.

Mecanismul de acţiune. Acţiunea sedativă şi anxiolitică sunt responsabile de unefect antiemetic
nespecific.

Indicaţiile. Preparatele se pot prescrie pentru: profilaxia greţei şi vomei; înasociere cu

metoclopramida pentru reducerea riscului toxic.
Anestezicele locale ca antivomitive
Mecanismul de acţiune. Prin acţiunea anestezică locală (vezi mecanismulanestezicelor locale)
preparatele micşorează iritarea mucoasei tubului digestiv.
Indicaţiile. Anestezicele locale sunt utilizate în vome determinate de iritareamucoasei.
Spasmoliticele ca antivomitive.
Mecanismul de acţiune. Prin blocarea receptorilor colinergici şi efectul miotropdirect
spasmoliticele înlătură spasmul intestinal şi hiperperistaltismul.
Indicaţiil. Spasmoliticele sunt folosite în: vomele, produse de colicele
intestinale, biliare, renale etc.
Preparatele vegetale ca antivomitive.
Mecanismul de acţiune. Preparatele vegetale favorizează eliminarea gazelor din intestin.

Indicaţiile. Preparatele vegetale sunt prescrise în greaţa şi voma determinate demeteorism.

Glucocorticoizii ca antivomitive
Mecanismul de acţiune. Mecanismul efectului antivomitiv nu este cunoscut, dar, posibil, este
cauzat de împiedicarea sintezei prostaglandinelor. Posedă un efect permisiv de potenţiere a altor
antivomitive (antiserotoninice, antidopaminice, canabinoide).
Indicaţiile şi regimul de dozare. In asociere cu antiserotoninicele, dopaminoblocantele,
canabinoidele glucoorticoizii sunt indicaţi pentru creşterea eficacităţii şi micşorarea efectelor
toxice.
Dexametazona (i/v - 20 mg) şi metilprednisolonul (i/v - 125-375 mg ) se administrează în voma
de intensitate medie produsă de citostatice.

21. Farmacologia clinică a antagoniştilor serotoninei şi canabinoidelor ca antivomitive:

mecanismul de acţiune, particularităţile efectului antivomitiv, indicaţiile şi principiile de
utilizare, reacţiile adverse, farmacocinetica.

Canabinoinele (derivaţii de Marijuana) ca antivomitive.

Mecanismul de acţiune. Acţiunea se realizează la nivelul zonei declanşatoare acentrului vomei
din bulb.

Indicaţiile şi regimul de dozare. Canabinoidele se utilizează în: voma produsăde citostatice;

voma la pacienţii la care alte antiemetice n-au fost efective.

Nabilona se prescrie oral câte 1-2 mg de 2 ori/zi. Prima doză se indică în noapteace precede
indicarea chimioterapicului anticanceros, iar cea de a 2-a priză cu l-3ore înaintea primei doze de
chimioterapie, apoi pe tot parcursul tratamentului cu preparatul antitumoral şi încă 24 ore după
terminarea acestuia.
Antagoniştii serotoninergici ca antivomitive.
Mecanismul de acţiune. Blochează receptorii 5-HT3 serotoninergici din zona declanşatoare a
centrului vomei (acţiunea centrală) şi la nivelul intestinului (acţiunea periferică). Poate fi
importantă acţiunea anxiolitică şi antipsihotică.
Indicaţiile şi regimul de dozare. Antagoniştii serotoninergici sunt folosiţi în voma produsă de
anticanceroase sau radioterapie.

Ondansetron. Ondansertonul se administrează i/v iniţial înaintea citostaticului 8-10 mg, apoi prin
perfuzie câte 0,1-0,5 mg/kg până la 32 mg în 24 [Link] pentru profilaxia vomei produsă de
citostatice sau postoperatorie câte 8 mg cu 2 ore înainte, apoi încă câte 8 mg la 8 ore timp de 5
zile. La copii peste 4 ani i/v înainte de citostatic cu 15 min în doza de 5 mg la 1 m" suprafaţă
corporală, aopi oral câte 4 mg la fiecare oră.
Contraindicaţiile şi precauţiile. Ondarsetronul este contraindicat în:hipersensibilitate la preparat;
graviditate (deşi în experienţa nu a influeţat asupra embrionului şi fătului); lactaţie (dacă
preparatul e necesar de a se utiliza în timpul alăptării, aceasta se întrerupe, deoarece s-a constatat
că la animale preparatul se elimina prin lapte).
Reacţiile adverse. Preparatul poate fi responsabil de: cefalee; rar- dereglări tranzitorii ale văzului,
ameţeli la administrarea i/v rapidă, convulsii, tulburări motorii; creşterea asimptomatică a
tranşaminazelor în ser; constipaţie; manifestări alergice de tip imediat până la anafilaxie; rar-
cardialgii, aritmii, bradicardie, hipotensiune arterială; senzaţie de căldură, sughiţ; uneori reacţii în
locul înjectării.
Interacţiuni medicamentoase. Ondansetronul se poate dizolva doar cu [Link]ă, soluţie 5%
glucoza, Ringher, manitol. Nu se recomandă de administrat într-o seringă sau într-un flacon cu
alte medicamente.
Farmacocinetica. Biodisponibilitatea ondansetronului constituie 60%(se metabolizează la primul
pasaj hepatic). Se cuplează cu proteinele 70-76%. Timpul concentraţiei maxime în plasmă survine
peste 1,5 ore. T0,5- 3 ore (5 ore la vârstnici). Se metabolizează în ficat. Se elimină prin urină sub
formă de metaboliţi şi doar 5% nemodificat.
Granisetron. Granisetronul se administrează intern în doze iniţiale 1 mg cu 60 min, înainte de
iniţierea terapiei cu citostatice, apoi câte 1 mg de 2 ori/zi. In scop profilactic se indică o dată pe zi
câte 1 mg pe o durată de 5 zile. I/v se administrează 3 mg, dizolvate în 20-50 ml sol. izotonă 5%
glucoză, timp de 5 min.
Contraindicaţiile şi precauţiile. Granisetronul este contraindicat în caz de: hipersensibilitate la
preparat şi medicamentele înrudite; la gravide se poate indica numai în cazurile cu indicaţii vitale;
la bolnavii cu simptome de obstrucţie intestinală parţială după indicaţii stricte; în timpul lactaţiei
numai după întreruperea alăptării.
Reacţiile adverse. Granisetronul poate provoca: creşterea tranzitorie a transaminazelor în ser;
constipaţie; cefalee; erupţii cutanate.
Interacţiuni medicamentoase Se poate dizolva doar cu [Link]ă, sol. 5% glucoză, sol.
Ringher, manitol. Cimetidina, lorazepamul nu influenează nivelul preparatului în ser.
Farmacocinetica. Granisetronul se cuplează 65% cu proteinele plasmatice. Metabolizarea se face
rapid prin demetilare şi oxidare. Se elimină prin urină şi scaun sub formă de conjugaţi.
Tropisetron. Preparatul se indică intern cu scop profilactic câte 5 mg/zi în cure de 6 zile. In prima
zi înainte de iniţierea terapiei cu citostatice preparatul se indică i/v lent sau prin perfuzie (5 ml),
apoi intern. Capsulele se utilizează dimineaţa, îndată după trezire sau nu mai puţin cu o oră înainte
de dejun.
Contrindicaţiile şi precauţiile. Tropisetronul este contraindicat în caz de: hipersensibilitate la
preparat; graviditate; la pacienţii cu hipertensiune arterială; lactaţie (se evită alăptarea dacă se
foloseşte tropisetronul).
Reacţiile adverse. Tropisetronul poate cauza: cefalee, ameţeli, slăbiciune, constipaţie, diaree,
dureri în abdomen, creşterea tranzitorie a transaminazelor în ser; sunt posibile: colaps, stop
cardiac, halucinaţii vizuale, cancerigenitate experimentală, care nu a fost dovedită clinic.
Interacţiuni medicamentoase. Inductori enzimatici (fenobarbitalul, rifampicina) micşorează
concentraţia preparatului. Inhibitorii enzimatici (cimetidina) nu influenţează nivelul
tropisetronului în ser.
Farmacocinetica. Absorbţia este rapidă şi completă (95%). Alimentele încetinesc, dar nu
micşorează biodisponibilitatea. Se cuplează 71% cu proteinele plasmatice, Volumul de distribuţie
este de 7,9 l/kg, iar timpul concentraţiei maxime se atinge peste 3 ore. Metabolizarea are loc în
ficat cu formarea de metaboliţi neactivi. Se elimină preponderent prin urină (70% sub formă de
metaboliţi şi 8% neschimbat) şi 15% prin scaun sub formă de metaboliţi.
22. Farmacologia clinică a dopaminoblocantelor ca antivomitive: mecanismul de acţiune,
particularităţile efectului antivomitiv, indicaţiile şi principiile de utilizare, reacţiile adverse,
farmacocinetica.

Antagoniştii dopaminergici ca antivomitive.

Mecanismul de acţiune. Preparatele manifestă antagonism cu receptorii D2 din zona
declanşatoare a centrului vomei. Mai puţin importantă este acţiunea parasimpatomimetică şi
dopaminoblocantă la nivelul tubului digestiv cu reglareamotilităţii intestinale (vezi medicamentele
prokinetice). Dozele mari au şi o acţiune antiserotoninică.
Indicaţiile şi regimul de dozare. Preparatele sunt indicate în: voma în uremie, gastrită, ulcer,
cancer gastric sau intestinal; voma în boala actinică; voma postoperatorie (pentru profilaxia ei) şi
postanestezică; voma produsă de medicamente (pentru reducerea sau suprimarea ei). In răul de
mişcare sunt puţin eficace.
Domperidonul se indică oral câte 10-20 mg la 4-8 ore, iar rectal - câte 30-60 mg la 4-8 ore. I/m se
injectează la nevoie câte 10 mg cu repetarea nu mai mult de 5 doze/zi. I/v, prin perfuzie se
administrează în voma indusă prin citostatice câte 2 mg/kg timp de 6-8 ore.
Metoclopramida se prescrie oral câte 5-10 mg de 3 ori/zi cu 30 minute înainte deefectul dorit. I/m
sau s/c se injectează la necesitate câte 10 mg. Se poate administrai/v în cazuri grave de vomă în
doze de 1-2 mg/kg, repetat la 2 ore până la 3-5 doze.

23. Clasificarea antiinflamatoarele intestinale. Azo-compuşii: mecanismul şi

particularităţile de acţiune, indicaţiile şi principiile de utilizare, reacţiile adverse,
farmacocinetica.

PREPARATELE UTILIZATE IN ENTEROCOLITA ULCEROASA NESPECIFICA SI BOALA

KROHN (ANTIINFLAMATOARELE INTESTINALE)

Preparate cu un efect antiinflamator specific la nivelul mucoasei intestinale utilepentru

tratamentul colitei ulceroase şi bolii Krohn.
Clasificarea:
1) azocompuşii – sulfasalazină, mesalazină, olsalazină;
2) glucocorticoizi sistemici sau topici – hidrocortizon, prednisolon,
beclometazonă dipropionat, budesonidă, toxocort pivalat etc.;
3) imunodepresivele şi imunomodulatoarele – mercaptopurină, azatioprină,metotrexat,
ciclosporină, levamizol;
4) antiinfecţioase – metronidazol etc.
Azocompuşii.
Mecanismul de acţiune. La baza efectului antiinflamator stă molecula de acid 5 aminosalicilic
care poate afecta multiple situsuri la nivelul căii acidului arahidonic. Prin blocarea ciclooxigenazei
se diminuiaza sinteza postaglandinelor. Recent s-a stabilit şi inhibarea sintezei leucotrienelor pe
calea lipooxigenazică, acestea fiind mai inportante în realizarea procesului inflamator la nivelul
intestinului. Se presupune de asemenea că acidul 5-aminosalicilic ar contribui la captarea
radicalilor liberi superoxid, implicaţi în patogenia inflamaţiilor intestinale.
Indicaţiile şi regimul de dozare. Preparatele sunt indicate în: tratamentul formelor de gravitate
uşoară şi medie a rectocolitei ulceroase şi maladiei Krohn, localizate la nivelul colonului; formelor
grave ale acestor nozologii - în asociere cu glucocorticoizii; profilaxia recidivelor rectocolitei
ulceroase. Eficacitatea s-a constatat în 64-78% cazuri de colită ulceroasă nespecifică, formele
uşoare-medii. Recidivele pe parcursul a 6 luni s-au instalat în 9-33% şi sunt dependente de doze.
În formele uşoare sau medii ale colitei ulceroase nespecifice se recomandăazocompuşii oral, iar în
formele grave se asociază un glucocortiocoid oral. În caz de evoluţie fulminantă a maladiei se
recurge la un glucocortiicoid pareneral şi ciclosporină intravenos. La localizarea distală (rectală)
în formele uşoare-medii se recomandă azocompuşii oral sau rectal şi un glucocorticoid rectal, iar
în cele grave – se suplimentează un glucocorticoid oral.
Tratamentul de întreţinere se efectuează cu azocompuşi oral, asociat, în cazurile refractare şi la
corticodependenţi, cu azatioprină sau mercaptopurină. În caz de localizare distală azocompuşii se
pot folosi rectal.
În boala Krohn se recomandă ca în formele uşoare azocompuşii să se asocieze cu metronidazol, iar
în cele de gravitate medie – glucocorticoid oral ,asociat cu azatioprină sau mercaptopurină.
Formele grave necesită administrarea unui glucocorticoid parenteral asociat cu ciclosporină.
Pentru tratamentul de întreţinere mesalazina se asociază cu azatioprină sau mercaptopurină.
Sulfasalazina se recomandă cu scop de tratament câte 4-6 g/zi (la interval de 6 ore), iar pentru
întreţinerea efectului şi proflaxia recidivelor câte 2 g/zi în 2 prize (dimineaţa şi seara). În rectite,
proctite şi localizarea joasă a rectocolitei se poate administra sub formă de clisme a câte 3 g/100
ml, introdusă seara înainte de culcare timp de 2 săptămâni ,sau supozitoare câte 1g dimineaţa şi
seara timp de 3 săptămâni.
Olsalazina se indică oral câte 1 g dimineaţa şi seara, preponderent pentru profilaxia de durată a
recăderilor (recurentelor)
Mesalazina se indică în doze de 1,2-2,4 g/zi (asacol) sau 1,5 g/zi (pentasa) fracţionat preponderent
pentru profilaxia recidivelor de rectocolită hemoragică. Poate fi utilizată şi sub formă de clisme
timp de 2 săptămâni (uneori 3-4) câte 1-4 g seara la culcare.
Contraindicaţiile şi precauţiile pentru administrarea azocompuşilor includ: insuficienţa renală şi
hepatică gravă; alergie la sulfamide şi salicilaţi; deficitul de glucozo-6-fosfatdehidrogenază
(sulfasalazina); diateze hemoragice; prudenţă la asocierea cu anticoagulantele indirecte,
antidiabeticele sulfonilureice, glicozidele cardiace, glucocorticoizii.
Reacţiile adverse. Datorită sulfamidei (sulfapiridinei) din componenţa sulfasalazinei se constată:
greaţă, febră, erupţii cutanate, artralgii relativ frecvente, iar ocazional se produce oligospermie şi
sterilitate, anemie hemolitică şi agranulocitoză. În cazul utilizării olsalazinei se pot dezvolta:
diaree tranzitorie (îndeosebi la începutul tratamentului), cefalee, iritabilitate. Sunt posibile erupţii
cutanate, foarte rarbronhospasm, sindrom lupoid, pancreatită. La administrarea mesalazinei se pot
constata: cefalee, greaţă, vomă, diaree, dureri abdominale care sunt rare şi minore.
Farmacocinetica. Sulfasalazina după administrarea orală parţial se absoarbe din intestinul subţire,
participă în circulaţia enterohepatică, fără să sufere transformări metabolice esenţiale şi este
eliminată în colon. Preparatul secretat şi cel neabsorbit în colon este rapid redus la legăturile diazo
de microorganismele enterice cu eliberarea celor 2 compuşi. elimină neschimbat. Sulfamida
serveşte ca un sistem transportor pentru acidul 5- aminosalicilic deoarece administrarea separată a
acestor compuşi nu se soldează cu acţiunea la nivelul colonului fiindcă aceştea se absorb la
nivelul intesinului subţire.
Olsalazina cuprinde în structura sa 2 molecule de acid 5-aminosalicilic legate diazo. La
administrarea internă trece prin intestinul subţire fără să fie absorbită, iar în colon sub influenţa
bacteriilor enterice se eliberează acidul 5-aminosalicilic activ.
Mesalazina reprezintă acidul 5-aminosalicilic eliberat sub forme enterosolubile (comprimate
acoperite cu o răşină acrilică) sau microgranule (acoperite cu etilceluloză) care se dizolvă
preponderent în colon în funcţie de pH (6-7), eliberând lent acid 5-aminosalicilic. Unele preparate
comerciale pot fi efective şi în ileita terminală (pentasa) deoarece eliberează substanţa activă şi în
intestinul subţireSulfapiridina se absoarbe practic complet, iar acidul 5-aminosalicilic rămâne în
colon timp îndelungat cu influenţă asupra mucoasei intestinale, apoi se elimină neschimbat.
Sulfamida serveşte ca un sistem transportor pentru acidul 5- aminosalicilic deoarece administrarea
separată a acestor compuşi nu se soldează cu acţiunea la nivelul colonului fiindcă aceştea se
absorb la nivelul intesinului subţire.
Olsalazina cuprinde în structura sa 2 molecule de acid 5-aminosalicilic legate diazo. La
administrarea internă trece prin intestinul subţire fără să fie absorbită, iar în colon sub influenţa
bacteriilor enterice se eliberează acidul 5-aminosalicilic activ.
Mesalazina reprezintă acidul 5-aminosalicilic eliberat sub forme enterosolubile (comprimate
acoperite cu o răşină acrilică) sau microgranule (acoperite cu etilceluloză) care se dizolvă
preponderent în colon în funcţie de pH (6-7), eliberând lent acid 5-aminosalicilic. Unele preparate
comerciale pot fi efective şi în ileita terminală (pentasa) deoarece eliberează substanţa activă şi în
intestinul subţire.

(vezi intrebarea 25)_ 24. Clasificarea remediilor hepatotrope. Farmacologia clinică a

hepatoprotectoarelor: clasificarea, mecanismele de acţiune, efectele farmacologice,
indicaţiile şi principiile de selectare şi utilizare, reacţiile adverse.

REMEDIILE HEPATOTROPE

I. Preparatele ce influenţează secreţia şi eliminarea bilei

II. Preparatele colelitolitice
Preparatele hepatoprotectoare
25. Farmacologia clinică a hepatoprotectoarelor de origine entomologică: clasificarea,
mecanismele de acţiune, efectele farmacologice, indicaţiile şi principiile de selectare şi
utilizare, reacţiile adverse.

HEPATOPROTECTOARELE

I. După apartenenţa de grupă:

1. Flavonoide – silimarină, silibor, catergen, hepabene
2. Preparatele vitaminice - vitaminele gr. B, rutozidele (vit.P), inozitol, colină
3. Predecesorii acizilor nucleici - acid orotic, inozină
4. Preparatele aminoacizilor- metionină, triptofan, arginină
5. Preparatele de origine vegetală - liv-52, hepaliv, valiliv
6. Preparatele extracte din ficatul animalelor - vitogepat, sirepar
7. Preparatele ce conţin analogi ai substanţelor endogene - trofopar, ademetionină
8. Preparate ce conţin fosfolipide - esenţiale, fosfolip, lipostabil
9. Preparate cu proprietăţi detoxicante - citrulină acid aspartic, acid glutamic,[Link]
combinate - hepasteril A, hepasteril В
11. Preparate din diverse grupe- lactuloză, neomicină, acid lipoic, lipamidă,tiazolidină,
ornicetil
Clasificarea hepatoprotectoarelor după provenienţă:
1. preparatele de origine vegetală:
a) flavonoizi - silimarină şi analogii ei (carsil, legalon, silarin, silibor,
silgen,somatron, geparsil, flavobion etc.); silibinina dihidrosuccinat de sodiu, lohein, salsocolina,
hofitol, febihol etc.
b) b)preparate vegetale combinate - hepabene, hepatofalk-planta, sibectan,
galstena, choliver, margali, hepafil, hepatobil etc.
2. preparate ce conţin fosfolipide - esenţiale, esenţiale forte, fosfolip, lipină, lipofen,
fosfogliv, eplir etc.
3. preparate derivaţi de aminoacizi - ademetionină, arginină, betaină citrat, ornitin
aspartat, hepasol A, ornicetil, glutargin, metionină, hepasteril Aetc.
4. preparate de origine animalieră - sirepar, vitogepat, trofopar, vigeratină, hepatosan
etc.
5. preparate sintetice - antral, tiotriazolină, zixorină (flumecinol) etc.
6. preparate entomologice - entoheptin, imuheptin, imupurin.
7. preparate din diverse grupe:
a) preparate ce conţin selen -selenit de natriu, ebselen, piperidinii dselenofosfat;
b) preparatele colelitolitice - acidul ursodezoxicolic;
c) diverse - tocoferol acetat, retinol, acid ascorbic, acidul alfa-lipoic, lipamidă,
bemetil, inosină, betulină, lactuloza, citrulina, acidul glutamic, tiazolidină etc.
8. preparate combinate - silimarin plus, hepaton, hepatobil, cholaflux etc.
Mecanismele de acţiune de hepatoprotectoarelor
1. Fixarea radicalilor liberi şi inhibiţia peroxidării lipidelor - silibinină,hepabene,
esenţiale, fosfolip, catergen.
2. Donatori sau ce contribuie la sinteza grupelor metil - ademetionină, colină,
cianocobalamină, acid folie
3. Predecesori sau donatori ai grupelor tiolice - ademetionină, tiazolidină, acidlipoic,
lipamidă
4. Restabilirea integrităţii structurale ale membranelor hepatocitelor - trofopar,
ademetionină, esenţiale, fosfolip, inozitol, metionină
5. Inhibiţia sintezei prostaglandinelor şi colagenului - silibinină, catergen
6. Activarea sintezei acizilor nucleici şi proteinelor, fosfolipidelor - acidulorotic,
silibinină, hepabene
7. Inhibiţia enzimelor microzomiale hepatice - catergen
8. Inducţia enzimelor microzomiale hepatice - zixorină

Efectele hepatoprotectoarelor
1. Acţiune membranostabilizatoare datorită: diminuării proceselor de peroxidare a
lipidelor; stimulării sintezei proteinelor, fosfolipidelor şi altor componente ale membranelor
hepatocitelor restabilirii integrităţii structurale ale membranelor hepatocitelor şi lizozomilor.
2. Acţiune detoxicantă datorită: preîntâmpinării penetrării toxinelor în hepatocite fie
prin stabilizarea membranelor, fie prin restabilirea structurii şi funcţiilor membranare;prevenirii
acumulării metaboliţilor toxici în hepatocite; restabilirii sau activării sistemelor enzimatice din
ficat şi a proceselor metabolice; fixării şi detoxicării amoniacului; diminuării formării şi
acumulării produselor intermediare în procesele metabolice (lactat, acetat etc.); accelerarea
proceselor de conjugare a metaboliţilor şi substanţelor, inclusiv a medicamentelor.
3. Acţiune lipotropă cu preîntâmpinarea steatozei hepatice, datorită: diminuării
infiltrării lipidelor în hepatocite şi membranele lor; aportului de fosfolipide şi acizi graşi
nesaturaţi; accelerării sintezei lipoproteinelor plasmatice şi transportului acizilor graşi în ţesutul
adipos; fosforilării grăsimilor, asimilării grăsimilor; diminuării nivelului colesterolului şi
trigliceridelor.
4. Acţiune metabolică datorită: creşterii digestiei şi asimilării proteinelor, glucidelor,
lipidelor cu creşterea masei corporale; intensificării activităţii enzimatice cu ameliorarea
proceselor de sinteză şi utilizare a produselor intermediare; ameliorării permeabilităţii
membranare.
5. Acţiune antiinflamatoare, datorită: stabilizării mebranei hepatocitelor; inhibiţia
sintezei prostaglandinelor şi colagenului.
6. Acţiune antioxidantă, datorită: diminuării proceselor de peroxidare a lipidelor;
fixării radicalilor liberi ai oxigenului; creşterii niveluluigrupelor tiolice.
7. Acţiune coleretică, datorită: normalizării funcţiei excretorii a ficatului, precum şi a
tonusului sfincterului Oddi; inducţiei enzimelor hepatice cu diminuarea hiperbilirubinemiei.
8. Acţiune hipoamoniantă, datorită: stimulării proceselor metabolice; fixării
amoniacului în sânge şi intestin; diminuării formării amoniacului în colon de flora intestinală;
interacţiunii cu amoniacul şi formării glutaminei.
Indicaţiile hepatoprotectoarelor
1. Steatoza hepatică de diferită origine (alimentară, alcoolică, toxică, endocrinopatică
etc.) - catergen, silibinină, silibor, esenţiale, lipostabil, fosfolip, liv-52, hepaliv, sirepar, acidul
lipoic, lipamida, colina, metionina, inozitol, acidul folic.
2. Afecţiuni toxice ale ficatului, inclusiv cele produse de alcool, medicamente
(antituberculoase, antidiabetice, anticoncepţionale, paracetamol, unele antibiotice etc.) sau
profilaxia acestora. - silibinină, silibor, hepabene, trofopar, ademetionină, tiazolidină, esenţiale,
lipostabil, fosfolip, liv-52, hepaliv, sirepar, acid lipoic, lipamida, colină, metionină, ornicetil.
Afecţiuni hepatice (hepatite cronice) în diferite maladii (diabet zaharat,ulcer gastric şi duodenal,
malnutriţie etc.) - silibinină, silibor, trofopar, ademetionină, esenţiale, lipostabil, fosfolip, liv-
52, hepaliv, acidul lipoic, lipamidă, metionină, inozitol.
3. Hepatite cronice de diferită geneză (mai puţin cele virale) - silibinină, silibor,
trofopar, ademetionină, esenţiale, lipostabil, fosfolip, liv-52, hepaliv, acidul lipoic, lipamidă,
metionină, inozitol.
4. Hepatocolangite, hepatite cu sindrom de colestază, dischinezii ale căilor biliare -
silibinină, hepabene, zixorină, ademetionină, liv-52, hepaliv, acid lipoic, lipamidă, acidul orotic.
5. Hiperbilirubinemie funcţională de tip Jilber, icterul nou-născuţilor. – zixorină
6. Afecţiuni hepatice în toxicozele gravidelor. - esenţiale, fosfolip, liv-52,hepaliv.
7. Come şi stări precomatoase hepatice (cu insuficienţă hepatică). - hepasteril A şi B,
esenţiale, fosfolip, arginină, ornicetil.
8. Hepatitele acute ( deregulă, cel mai frecvent de origine virală), cirozele hepatice.
Deşi la multe preparate este aşa o indicaţie, utilizarea lor este discutabilă, iar uneori chiar nedorită.
Reacţiile adverse. Majoritatea hepatoprotectoarelor se suportă bine şi doar în puţine cazuri vor fi
responsabile de un şir de reacţii adverse.
1. Reacţii alergice (erupţii cutanate, prurit) - hepasteril A şi B, hepabene, ademetionină,
tiazolidonă, liv-52, hepaliv, sirepar, acidul lipoic, lipamidă, metionină.
2. Sindrom astenic (slăbiciune) – hepabene.
3. Poliurie – hepabene.
4. Colestază cu icter – catergen.
5. Anemie hemolitică – catergen.
6. Osteoporoză (la utilizarea îndelungată, îndeosebi la bătrîni) cu fracturipatologice –
zixorină.
7. Pirozitate, discomfort în epigastriu (prin hipersecreţie) - zixorină,
ademetionină, acidul lipoic, lipamidă, sirepar.
8. Dereglări dispeptice (greaţă, hipersalivaţie etc.) - tiazolidină, esenţiale,fosfolip, acid
lipoic, lipamidă.
9. Hiperemia feţii şi bufeuri de căldură – [Link], agranulocitoză –
metionina.
Contraindicaţiile utilizării hepatoprotectoarelor
1. Maladii hepatice inflamatorii acute şi subacute (virale) - hepabene, sirepar,
metionină.
2. Maladii ale căilor biliare acute şi subacute – hepabene.
3. Graviditate - hepabene, ademetionină (primele 6 luni), tiazolidină.
4. Lactaţie - hepabene, tiazolidină.
5. Copiiilor (pînă la 15 ani) - tiazolidină, ademetionină (numai după indicaţiistricte).
6. Acidoză hipercloremică – arginină.
7. Insuficienţă renală acută şi cronică – hepasteril.
Precauţiile administrării hepatoprotectoarelor:
1. Excluderea alcoolului - pentru majoritatea hepatoprotectoarelor (deşi nusunt la toate
preparatele aceste restricţii, însă eficacitatea va fi cu mult redusă).
2. Suspendarea treptată a preparatului – catergen.
3. Reducerea efectului altor preparate utilizate concomitent – zixorină.
4. Utilizarea înainte de somn – ademetionină.
5. Controlul creatininei şi ureei în sânge – ademetionină.
6. Maladii acute ale stomacului şi intestinului - liv-52, hepaliv.
7. Controlul nivelului kaliului în ser - hepasteril A, asparcam, panangin.
Regimul de dozare ale hepatoprotectoarelor
Silimarina se prescrie în cazuri garve – 140 mg de 3 ori/zi, iar în cazuri uşoare –70-140 mg de 2-3
ori/zi. Dozele de întreţinere – 35-70 mg de 2-4 ori/zi timp de câteva luni. La copii se indică în
cazuri grave câte o lingură soluţie buvabilă de 3 ori/zi, iar în cazuri uşoare ½ lingiră de 2-3 ori/zi.
Comprimatele, drajee, capsule se administrează fără a fi rugumate cu o cantitate mică de apă.
Siliborul se foloseşte câte 40-120 mg de 3-4 ori/zi.
Hepabene se administrează câte o capsulă de 3 ori/zi, la necesitate- 2 capsule de 3 ori/zi şi una
înainte de somn.
La catergen doza este proporţională gravităţii maladiei şi constituie de la 2 la 8 drajee pe zi (500
mg).
Zixorina în sindromul Jilber şi pregătirea către colegrafie se indică câte o capsulă la 10 kg corp
unimomentan odată în săptămînă, iar în icterele parenchimatoase moderate – o capsulă la 10 kg
corp zilnic.
Trofoparul la adulţi se prescrie câte 2 ml i/m zilnic (conţinutul flaconuli se dizolvă în 4 ml apă
purificată, restul se păstrează în frigider timp de 24 ore). Durata curei depinde de evoluţia
maladiei (10-30 zile). La copii dozele constituie 1 ml până la un an; 1,5 ml – 4-10 ani şi 2 ml –
10-15 ani.
Ademetionina (heptral) în tratamentul intensiv se injectează i/m sau i/v câte 5- 10 ml în primele
2-3 săptămâni, iar pentru terapia de întreţinere 2-4 comprimate pe zi între mese fără a fi strivite
(sunt enterosolubile).
Tiazolidina (hepargen) se prescrie câte 2 comprimate a 0,1 de 2-3 ori /zi înainte de mese timp de
4-8 săptămâni. Terapia de întreţinere constituie câte 1comprimat înainte de dejun şi masă.
La esenţiale se recomandă concomitent un tratament cu soluţii şi capsule, iar după ameliorare să
se continuie cu capsule. Se pot administra 10-20 ml pe zi i/v sau i/m. capsulele cu esenţiale forte
se indică câte 2 de 2-3 ori/zi în timpul mesei cu cantităţi mici de apă. Tratamentul se efectuează
minim 3 luni, iar la necesitate se repetă sau se prelungeşte.
Fosfolipul se administrează câte 1-2 capsule de 3 ori/zi în timpul mesei.
Liv-52 la adulţi se utilizează câte 2-3 comprimate de 3-4 ori/zi sau 1-2 linguriţe soluţie buvabilă
de 3 ori/zi sau 7,5 ml sirop de 2 ori/zi. La copii sunt recomandate 1-2 comprimate 3-4 ori/zi sau
10-20 picături de 3 ori/zi sau 2,5 ml sirop de 2 ori/zi.
Hepalivul la adulţi se prescrie câte 2-3 comprimate 3-4 ori/zi, iar la copii 1-2 comprimate de 3-4
ori/zi.
Hepasterilul A şi B se administrează i/v câte 500 ml cu viteza de 40 picături/min cu repetarea la
necesitate peste 12 ore.
Sireparul se indică la adulţi câte 2-3 ml i/m sau i/v zilnic, iar la copii 1-14 ani – 1-3 ml, timp de 2-
6 săptămîni. E necesar să se înceapă cu doze mici (0,5 ml). La utilizarea i/v se dizolvă cu sângele
bolnavului sau ser fiziologic.
Acidul lipoic, lipamida se indică la adulţi intern câte 25 mg de 2-4 ori/zi, iar la copii până la 7 ani
– 12 mg, 7-12 ani – 12-25 mg. Se poate administra i/m câte 2 ml soluţie 0,5% odată pe zi.
Lipamida în aceleaşi doze se suportă mai bine, e lipsită de mirosul şi gustul neplăcut
Colina se injerează câte 1 g de 2-6 ori/zi.
Metionina se indică câte 1-4 g/zi fracţionat.

Orotatul de potasiu se administrează câte 0,25-0,5 de 2-3 ori/zi cu o oră înainte sau 4 ore după
masă timp de 20-40 zile.
Arginina se injectează câte 10-20 ml/kg/24 ore (0,5-1 l/24 ore) prin perfuzii i/v.
Ornicetil se foloseşte i/m câte 2-6 g sau i/v bolus 2-4 g în 1-2 prize. La necesitate i/v perfuzie 25-
50 g în 500-1500 ml ser fiziologic cu viteză 40 picături/min.
Acidul aspartic, panangina se prescrie câte 2 drajee de 3 ori/zi sau 5-10 ml în 50-100 ml 5%
glucoză lent sau perfuzie i/v. În scop profilactic câte 1 drajee de 3 ori/zi.

26. Clasificarea remediilor cu influenţă asupra secreţiei şi excreţiei bilei. Colesecreticele:

particularităţile mecanismului de acţiune şi a efectelor farmacologice, indicaţiile şi
principiile de utilizare, reacţiile adverse.

Preparatele cu influenţă asupra formării, secreţiei şi eliminării bilei

Preparate de diferită origine (animalieră, vegetală, sintetică) care prin
mecanisme complexe contribuie la formarea,secreţia şi eliminarea bilei.
Preparatele se clasifică:
I. Coleretice:
A. Colereticele propriu-zise (colesecreticele)
1. Preparatele ce conţin acizi biliari sau bilă nativă
a) acizi biliari primari: ac. cholic, ac. chenodezoxicolic;
b) acizi biliari secundari: [Link], [Link];
c) acizi biliari de semisinteză: [Link];
2. Preparate sintetice: osalmidă, cicvalon, hidroximetil nicotinamida, fenobarbital,
salicilatul de sodiu;
3. Preparate vegetale: extracte din mentă, păpădie, salvie, pojarniţă, volbură, coada-
şoarecelui, gălbenele, mătase de păpuşoi, coriandru, brusture, pelin,museţel, imortelă etc.);
4. Preparate combinate: colagog, colagol, colaflux, alochol, cholenzim, febichol.
B. Hidrocolereticele: salicilaţii, preparatele de odolean, apele minerale (Esentuku 4 şi 17,
Naftusea, Smirnovskaia, Slaveanskaia, Djermukskaia etc).
II. Colecistochinetice:
1. Preparatele de magneziu: sulfatul de magneziu
2. Preparatele osmotic active: xilitul, sorbitul, manitul
3. Preparatele vegetale: extracte din gălbenele, păpădie, traista ciobanului, boz,
chimen, iepurar etc)
4. Colecistochinina
5. Produsele alimentare: ulei de măsline şi floarea soarelui, gălbenuşul de ou,
smântână, peptonele.
III. Colespasmolitice.
1. Spasmoliticele neurotrope: atropină, platifilină, butilscopolamină,
metilscopolamină.
2. Spasmoliticele miotrope: papaverină, drotaverină, benciclan, aminofilinăetc.
3. Spasmoliticele mixte: baralgină, maxigan, trigan, spasmalgon, spasganetc.
4. Spasmoliticele vegetale:
 extracte din: odolean, mentă, gălbenele, salvie, pojarniţă, pelin;
 preparate din plante (flamina, flacumina, conflavina, rozanol etc).
Farmacodinamia preparatelor acizilor biliari şi sărurilor biliare Mecanismul de acţiune.
Preparatele acizilor biliari administrate in calitate de
medicamente sunt secretate biliar cu creşterea presiunii osmotice şi filtrarea ulterioară a apei şi
electroliţilor. Ca rezultat se măreşte volumul şi fluxul bilei, deci au un efect preponderent
hidrocoleretic.
Efectul coleretic se datorează: a) asigurarii proceselor de digestie prin micşorarea tensiunii
superficiale, cu menţinerea colesterolului în soluţie şi
emulsionarea grăsimilor; b) favorizarii absorbţiei intestinale prin pinocitoză a grăsimilor neutre,a
acizilor graşi cu lanţ lung, colesterolului, vitaminelor liposolubile;
c) efectului bacteriostatic.
Indicaţiile şi regimul de dozare. Preparatele acizilor biliari şi sărurilor biliare pot fi utilizate:

A. ca preparate de substituţie în: fistule biliare, rezecţii de ileon sau afecţiuni ale acestuia,
colestaza hepatică sau extrahepatică, pancreatite cronice şi colite cronice cu constipaţie.
B. ca coleretice: pentru combaterea stazei biliare, drenarea bilei după intervenţii
chirurgicale asupra veziculei biliare, spălarea căilor biliare în scopul eliminării nisipului sau
calculilor de dimensiuni mici, profilaxia infecţiei biliare, examenul radiologic a vezicii şi căilor
biliare, determinarea timpului circulaţiei braţ-limba.
Se folosesc limitat. Din acestea mai frecvent se recurge la: ac. dehidrocholic (colagon), indicat
câte 0,2-0,4 g de 3 ori/zi după masă timp de 2-4 săptămâni; sarea sodică a [Link] se
indică i/v sub formă de soluţie 20% 3-5 ml. Timpul optim de administreare imediat după mese.
Liobil care reprezintă bilă liofilizată de bovine; administrat câte 0,2-0,6 de 3 ori/zi imediat după
masă timp de 1-2 luni. Pentru a realiza un efect coleretic deplin e necesar de activat metabolismul
energetic în hepatocite, inclusiv la asocierea cu hepatoprotectoarele.
Contraindicaţiile. Preparatele acizilor biliari sunt contraindicate în: perioada acută a colecistitei,
colangită; hepatită acută, pancreatită acută; obturarea căilor biliare, colica biliară; acutizarea
ulcerului gastric şi duodenal; maladiile intestinale acute; afecţiunile renale grave, graviditate.
Reacţiile adverse. Printre reacţiile adverse ale preparatelor acizilor biliari se disting: dereglări ale
scaunului, mai frecvent diaree; dezvoltarea gastritei, ulcerului, esofagitei de reflux; mobilizarea
calculilor cu dezvoltarea colicii biliare; creşterea nivelului transaminazelor; hipertensiune cu
bradicardie şi alte manifestări colinergice la administrarea i/v (posibil, datorită acţiunii
anticolinesterazice).

Colereticele sintetice
Farmacodinamia acestor preparate este determinată de: efectul preponderent hidrocoleretic;
micşorarea vâscozităţii bilei, dar fără îmbunătăţirea componenţei ei; reducerea nivelului
colesterolului (îndeosebi în hipercolesterolemie) şi bilirubinei în sânge; efectul spasmolitic
(osalmidă); acţiunea antiinflamatoare (cicvalon); efectul antimicrobian (hidroximetil
nicotinamidă); acţiunea pozitivă asupra metabolismului hepatic (hidroximetil nicotinamidă); efect
laxativ (osalmidă).
Indicaţiile şi regimul de dozare. Colereticele sintetice se prescriu în: colecistite, colangite,
hepatocolecistite cronice, tubajul duodenal, litiaza biliară (osalmida), gastroduodenite
(hidroximetil nicotinamidă).
Osalmida se indică câte 0,25-0,5 de 3 ori/zi înainte de masă timp de 15-20 zile.
La nevoie se poate repeta după o întrerupere mică.
Cicvalonul se prescrie câte 0,1 de 3 ori/zi primele 2 zile, apoi câte 0,1 de 3-4 ori/zi timp de 3-4
săptămâni. Curele se pot repeta la un interval de o lună.
Hidroximetil nicotinamida se foloseşte câte 0,5-1,0 de 3-4 ori/zi înainte de masă cu o jumătate de
pahar cu apă. La necesitate se pot asocia spasmolitice, analgezicesau antimicrobiene.
Contraindicaţiile şi precauţiile. Colereticele sintetice sunt contraindicate în: afecţiuni
inflamatorii şi distrofice acute ale ficatului; maladii inflamatorii acute ale căilor şi vezicii biliare
(sau în asociere cu antimicrobiene); colecistita calculoasă (sau în asociere cu spasmolitice şi
analgezice).
Colereticele vegetale.
Mecanismele de acţiune. Prin conţinutul de uleiuri eterice, flavonoide, răşine, fitosterină
[Link]şte gradientul osmotic dintre bilă şi sânge, cu intensificarea filtraţiei apei şi electroliţilor în
căile biliare. Stimulează receptorii mucoasei intestinului subţire cu activarea sistemului autocrin
de reglare şi de formare a bilei. Influenţează nemijlocit asupra funcţiei secretorii a hepatocitelor
,cu creşterea formării bilei.
Farmacodinamia. De rând cu efectul coleretic mai exercită şi alte efecte:
 antimicrobian (menta, dracila, ţintaura, cicoarele);
 antihipoxant (drăcila, ţintaura, menta, cicoarele, mătase de păpuşoi);
 antiinflamator (dracila, măcieşul, ţintaura, menta, frunzele de mesteacăn, mătase de
păpuşoi, cicoarele.);
 spasmolitic (odoleanul, menta, mătase de păpuşoi, drăcila, sunătoarea, gălbenele.);
 hepatoprotector (ţintaura, măcieşul, mătase de păpuşoi, frunzele demesteacăn).
Indicaţiile. Colereticele vegetale se utilizează în: colecistite cronice, colangite,hepatocolecistite,
dischinezii biliare.
Colereticele combinate
Preparate combinate ce conţin extracte din plante, bilă, enzime şi uleiuri eterice cu un mecanism
complex, ce permit realizarea efectului coleretic, precum şi a celui colespasmolitic; de ameliorare
a digestiei, metabolismului şi funcţiilor ficatului, pancreasului.
Indicaţiile şi regimul de dozare. Colereticele combinate se folosesc în: colecistite cronice,
colangite cronice, hepatite cronice, pancreatite cronice, constipaţii prin atonie intestinală, colite
cronice cu hipomotilitate, diskinezia vezicii şi căilor biliare, stare după colecistectomie.
Alocholul se indică câte 1-2 comprimate de 3-4 ori/zi după masă timp de 3-4 săptămâni. Pentru
copii se folosesc comprimate speciale câte 1 comprimat de 3 ori/zi după masă până la 7 ani şi câte
2 comprimate de 3 ori/zi peste 7 ani timp de 3-4 săptămâni. Curele se pot repeta de 2-3 ori la un
interval de 3 luni.
Cholenzimul se prescrie câte 1 comprimat de 1-3 ori/zi după masă.
Cholagogul se ingerează în prima săptămână câte 2 capsule de 3 ori/zi, apoi câte 1 capsulă de 3
ori/zi în timpul sau după masă.
Cholagolul se administrează câte 5-10 pic. pe o bucăţică de zahăr de 3 ori/zi cu 30 min înainte de
masă. Doza pentu o priză se poate creşte la 20 pic în caz de dereglări pronunţate.
Cholafluxul se utilizează sub formă de ceai, infuzie(o lingură de plante la un pahar cu apă
fierbinte) de 3 ori/zi, mai bine dimineaţa pe nemâncate şi înainte de masă.
Contraindicaţiile. Colereticele combinate sunt contraindicate în: ulcer gastric, hepatite acute,
distrofia hepatică acută, afecţiuni hepatice severe, coma hepatică, obstructia căilor biliare, icter
mecanic, pancreatita acută, empiemul vezicii biliare.

27. Colecistochineticele: particularităţile mecanismului de acţiune şi a efectelor

farmacologice, indicaţiile şi principiile de utilizare, reacţiile adverse.

Colecistokineticele
Preparate ce măresc tonusul vezicii biliare şi relaxează căile biliare şi sfincterul Oddi, fie prin
acţiune directă sau reflectorie de a stimula eliberarea colecistochininei. Momentul optim de
administrare - cu 30 min înainte de micul dejun.
Colecistochineticele sintetice.
Colecistokinina este un preparat hormonal care la administrarea i/v provoacă un efect rapid şi
intens, dar de scurtă durată de eliberare a colecistului. Este utilizată, de regulă, în timpul
examenului radiologic cu substanţă de contrast.
Sulfatul de magneziu, xilitul, sorbitul, manitolul – stimulează eliberarea colecistokininei cu
contracţia vezicii biliare şi eliberarea bilei în duoden. Mai exercită şi efect laxativ-purgativ. Se
utilizează preponderent pentru efectuarea sondajului orb pe nemâncate. În poziţie culcată pe
partea rebordului costal drept bolnavul bea timp de 30 min cu înghiţituri mici 200 ml soluţie caldă
10% sulfat de magneziu (în lipsa efectului - până la 25%), după ce în regiunea dată se amplasează
un termofor pe 1,5- 2 ore. Dacă după procedură n-a avut loc eliberarea intestinului se efectuează o
clismă. Sondajul se efectuează o dată în 5-7 zile, iar pentru profilaxia acutizării o dată la 2-3
săptămâni. Sulfatul de magneziu poate fi substituit cu 100 ml sol. 20% xilit, 100-200 ml 1-2%
sare carlovară. Apele minerale şi colosasul (o linguriţă la 100 ml apă) acţionează mai slab.
Colecistochineticele vegetale
Posibil acestea acţionează printr-un mecanism complex prin:
a) intermediul ionilor de magneziu ce îi conţin (măcieşul, frunzele demesteacăn,
mărarul, arnica etc.);
b) acţiunea reflectorie asupra eliberării colecisokininei (amarele-păpădia,pelinul
etc);
c) efect stimulator direct prin uleiurile eterice ce le conţin (coriandrul, mărarul, menta,
cicoarele etc).
Se folosesc colecistochineticele vegetale sub formă de: decoct de iarbă-mare, 1:10, câte o lingură
de masă de 3 ori/zi; infuzie din bricheta de iarbă de maghera ½ păhar de 3-4 ori/zi; infuzie din
fructe de iepurar 1:50, câte o lingură de masă de 3-4 ori/zi; infuzie din iarba de coada şoarecelui
1:75 câte o lingură de masă de 3 ori/zi sau 40-50 ml extract de 3 ori/zi cu 30 min înainte de masă;
tinctura din gălbenele câte 10-20 pic de 3 ori/zi.
Colosasul, extract din fructe de măcieş, se indică câte o lingură de ceai de 3 ori/zi înainte de
masă, iar la copii ¼-1/2 linguriţă

28. Colelitoliticele: particularităţile mecanismului de acţiune şi a efectelor farmacologice,

indicaţiile şi principiile de utilizare, reacţiile adverse

Colelitoliticele
Acidul chenodezoxicolic.
Mecanismul de acţiune. Preparatul este un constituient normal al bilei umane,în care se conţine
în cantităţi foarte mici. Formează complexe cu acizii biliari, reduceconcentraţia colesterolului în
bilă prin micşorarea absorbţiei din intestin, precum şiinhibă sinteza în ficat prin blocarea
hidroximetilglutaril - CoA – reductaza. Acidulchenodezoxicolic poate contribui la dizolvarea
calculilor de colesterol prin formareade cristale lichide. Preparatul reduce indicele litogen al
bilei. Trece în bilă cucreşterea cantitatăţii totale a acizilor biliari cu solubilizarea ulterioară a
colesterolului.
Efectele. Acidul ursodezoxicolic manifestă efect colelitolitic, coleretic şi hepatoprotector
Indicaţiile şi regimul de dozare. Preparatul se indică în: tratamentul iniţial al litiazei biliare dacă
calculii sunt necalcificaţi şi mai mici de 6 mm; după litotripsia extracorporală pentru dizolvarea
fragmentelor mici şi celor recurenţi după orice metodă nechirurgicală;
Dozele reieşind din 10-15 mg/kg/zi (capsule a 250 mg) La obezi se calculează la masa ideală.
Contraindicaţiile. Acidul chenodezoxicolic este contraindicat în: obstrucţia biliară completă,
colici biliare frecvente, colecistită şi angiocolită acută, hepatopatii, maladii gastrointestinale
severe, graviditate, insuficienţă renală avansată.
Reacţii adverse. Printre reacţiile adverse ale acidului chenodezoxicolic se enumără: diareea (40%
la doza 750 mg/zi) care cedează la reducerea dozei; creşterea reversibilă a transaminazelor (30%);
hepatotoxicitate datorită transformării în acid litocolic.
Acidul ursodezoxicolic.
Mecanismul de acţiune. Scade rapid şi marcat secreţia colesterolului în bilă şi stabilizează
membrana canaliculară a hepatocitelor
Indicaţiile şi regimul de dozare. Acidul ursodezoxicolic este utilizat în: maladiile hepatice cu
colestază, îndeosebi în ciroza biliară primară şi colangita sclerozantă primară; litiaza biliară.
ciroza hepatică biliară primară; colangita sclerozantă primară; hepatita cronică activă; atrezia
căilor biliare intrahepatice; profilaxia afecţiunilor hepatice la utilizarea anticoncepţionalelor orale
şi citostaticelor; esofagita de reflux şi esofagita biliară de reflux; dischinezia căilor biliare.
Preparatul se indică câte 10 mg/kg seara înainte de somn timp îndelungat. În afecţiunile hepatice
acute şi cronice tratamentul poate dura de la câteva luni până la 2 ani. Pentru dizolvarea calculilor
biliari durata constituie 6-24 luni. Dacă după 12 luni dimensiunile calculilor nu s-au micşorat
tratamentul se suspendează. În litiaza biliară dozele 8-10 mg/kg/zi sunt subdivizate în 3 prize. În
afecţiunile hepatobiliare sunt necesare doze de 8-16 mg/kg/zi. Se poate asocia cu acidul
chenodezoxicolic în doze de 5-10 mg/kg fiecare pentru a creşte eficacitatea şi a micşora reacţiile
adverse.
Contraindicaţiile. Acidul ursodezoxicolic este contraindicat în: afecţiunile acute ale vizicii şi
căilor biliare; hipersensibilitate la preparat.
Reacţii adverse Printre reacţiile adverse ale acidului ursodezoxicolic se pot constata: diaree,
calcinarea căilor bilifere.

29. Spasmoliticele: clasificarea, particularităţile mecanismului de acţiune şi a efectului

colespasmolitic, indicaţiile şi principiile de utilizare, reacţiile adverse, interacţiuni
medicamentoase.

Antispasticele musculaturii netede (Spasmoliticele).

Substanţe medicamentoase capabile să împiedice spasmele musculaturii netede a organelor
interne, vaselor fie prin influenţa asupra aparatului nervos, fie prin acţiune directă asupra
mecanismelor de contracţie şi relaxare sau prin ambele mecanisme concomitent. Antispasticele
musculaturii netede (spasmoliticele) se clasifică în:
A. Neurotrope: M-colinoliticele - atropină, scopolamină, butilscopolamină, platifilină,
metociniu, prifiniu, metilscopolamină , propantelină, metantelină;
B. Miotrope:
1. [Link] - papaverină, drotaverină, mebeverină, rociverină,alverină;
2. metilxantinele - aminofilină, xantinolul nicotinat;
3. diverse - benciclan, fenicaberan, otiloniu, pipoolan, pinaveriu.
C. Mixte:
1. cu efect spasmolitic şi analgezic - baralgină, maxigan, trigan, spasgan,
spasmolgon, spasmolgin, zologan, minalgon, veralgam;
2. cu efect spasmolitic şi antiinfiamator - besalol, bevisal;
3. diverse efecte - spasmoveralgină, nicoşpan, belalgină, belastezin.
D. Diverse mecanisme:
1. nitraţii (nitroglicerină, izosorbid mono- şi dinitrat);
2. blocantele canalelor calciului (verapamil, nifedipină).
Spasmoliticele neurotrope. Manifestă antagonism cu acetilcolina la nivelul receptorilor
colinergici postsinaptici muscarinici (M3). Efectul este mai manifest în cazul când spasmele sunt
produse de vag şi redus în caz de maladii inflamatorii şi alergice. M-colinoliticele diminuie
tonusul şi peristaltismul stomacului şi intestinului cu constricţia sfincterelor şi micşorarea secreţiei
glandelor. Este influenţat deasemenea tractul biliar şi urinar. Ele sunt utile pentru combaterea:
spasmelor gastrice (ulcer, diskinezii antrale); spasmelor duodenale; hipermotilităţii intestinului
subţire şi colonului; spasmelor căilor biliare; spasmelor musculaturii tractului urinar.
Indicaţiile pentru administrare. Spasmoliticele neurotrope se indică în: colicele biliare, colicele
intestinale, colicele renale, spasmele ureterelor, diskinezia hipermotorie a căilor şi vezicii biliare,
colecistite, pilorospasm, boala ulceroasă în acutizare (tratament complex), dismenoree.
Regimul de dozare.
Atropina se indică intern sau subcutanat cu o durată a efectului spasmolitic de 3- 5 ore. In stările
acute se prescrie s/c câte 0,5-1 ml sol. 0,1%; în cazurile mai uşoare se poate indica intern câte 0,3-
1 mg de 3-4 ori/zi sub formă de comprimate, pulbere, soluţii.
Butilscopolamina se administrează parenteral, intern sau rectal cu o durată a efectului spasmolitic
de 6-8 ore. La adulţi şi copii peste 6 ani se indică câte 10-20 mg cu puţină apă sau câte o lingură
de masă soluţie (5 ml-15 mg) de 3-5 ori/zi. Rectal se administrează câte 1-2 supozitoare de 3-5
ori/zi. La copii 1-6 ani se indică câte 1-2 linguriţe de 3 ori/zi sau câte 1 supozitor pentru copii
(0,0075) de 3 ori/zi. In cazurile grave se injectează s/c, i/m sau i/v câte 1-2 ml până la 5 ml de 3
ori/zi la adulţi şi 0,25-0,5 ml de 3 ori/zi la copii. Metilscopolamina se administrează intern câte 2,5
mg de 3ori/zi (durata efectului 8 ore).
Propantelina se prescrie intern câte 15 mg de 4 ori/zi. Efectul durează 6 ore.
Spasmoliticele miotrope. Sunt preparate ce influenţează direct asupra musculaturii netede fără a
influenţa receptori specifici. Mecanismul la majoritatea preparatelor se realizează prin inhibiţia
fosfodiesterazei cu creşterea AMPc. Probabil, se vor deosebi prin influenţa preponderentă asupra
diferitor tipuri de izoenzime (I-IV) ale fosfodiesterazei localizate în diferite organe cu musculatură
netedă. Pentru derivaţii metilxantinei se presupune şi o influenţă blocantă asupra receptorilor
adenozinici, manifestată îndeosebi la nivelul musculaturii netede a bronhiilor. Acest mecanism,
posibil, e mai puţin important în acţiunea asupra tubului digestiv.
Spasmoliticele combinate.
Preparate ce posedă efect spasmolitic prin blocarea M-colinoreceptorilor şi influenţă miotropă
directă. Concomitent, majoritatea din acestea mai posedă efecte suplimentare ca: analgezic,
sedativ, simpatomimetic, antiinflamator.
Se caracterizează printr-o acţiune mai durabilă: 5-8 ore după administrarea parenterală şi 10-12
ore după cea enterală. În acelaşi timp, injectarea i/v contribuie la dezvoltarea rapidă a efectului
(peste câteva minute), iar după cea i/m - peste 20-30 min.
Indicaţiile spasmoliticelor miotrope şi combinate.
1. Spasmele musculaturii netede ale tubului digestiv - spasmele stomacului, colicele
biliare, diskineziile hipermotorii ale căilor şi vizicii biliare, colicele intestinale, colicile
postoperatorii cu meteorism, colita spastică, colecistitele, constipaţiile spastice, proctitele,
tenesmele, ulcerul duodenal şi gastric (tratament complex), pregătirea pentru cercetările
endoscopice (papaverină, drotaverină, mebiverină, pipoxolan, actiloniu, fenicaberan, benciclan,
rociverină, baralgină, veralgan, tngan, maxigan, spasgon, spasmalgon, spasmoveralgină, bişpan,
minalgon, zologan).
2. Spasmele musculaturii netede ale tractului genito-urinar - colicele renale, spasmele
ureterelor, dureri în dismenoree, iminenţa avortului spontan şi naşterii premature, micşorarea
excitabilităţii uterului în timpul naşterii, spasmul colului uterin în naşteri sau întârzierea
deschiderii lui, contracţii uterine după naştere (papaverină, drotaverină, mebiverină, pipoxolan,
actiloniu, fenicaberan, benciclan, rociverină, baralgină, veralgan, trigan, maxigan, spasgon,
spasmalgon, spasmoveralgină, bişpan, minalgon,zologan).
3. Spasmele musculaturii netede vasculare - tratamentul complex al crizei hipertensive,
spasmele vaselor periferice şi cerebrale, accese de angină pectorală (în caz de neeficacitate a
nitroglicerinei), adjuvant la premedicaţie, în sindromul dolor (papaverină, drotaverină, benciclan,
fenicaberan).
Regimul de dozare al spasmoliticelor miotrope şi combinate
Papaverina se indică s/c, i/m sau i/v în doza pentru o priză pentru adulţi de 10-20mg (1-2 ml
sol.1% sau 0,5-1 ml sol.2%) la un interval nu mai puţin de 4 ore. Preparatul poate fi administrat
intern sau rectal câte 40 mg de 2-4 ori/zi. Drotaverină se prescrie s/c, i/m sau i/v câte 2-4 ml
sol.2% de 1-3 ori/zi, iar pentru copii până la 6 ani câte 10-20 mg de 1-2 ori/zi, 6-12 ani - 20 mg de
1-2 ori/zi. Intern drotaverina se indică câte 40-80 mg de 3 ori/zi. Mebeverina se utilizează intern
cate 100 mg de 4 ori/zi sau 135 mg de 3 ori/zi. Rociverină se foloseşte i/m sai i/v lent câte 20-40
mg, repetat în caz de necesitate la 2 ore. Preparatul se mai indică intern câte 100 mg de 3- 4 ori/zi,
uneori câte 20 mg la o priză în caz de necesitate sau rectal câte 25 mg de 2-3 ori/zi. Pipoxolanul se
va administra intern câte 20 mg de 3-6 ori/zi sau rectal câte 30 mg de 1-3 ori/zi. Octiloniul se
prescrie intern câte 40 mg de 2-3 ori/zi. Fenicaberanul se indică i/m în accese de angină pectorală
câte 2 ml sol.0,25%, iar intern câte 20 mg de 3-6 ori/zi în prima săptămână, apoi încă 2
săptămâni câte 20 mg de 3 ori/zi

Benciclanul se administrează i/v în cazuri acute sau grave câte 2-4 ml (50-100 mg) de 1-2 ori/zi.
Preparatul se poate utiliza i/m câte 50 mg (2 ml) de 1-2 ori/zi sau intern câte 0,1-0,2 de 1-2
ori/zi timp de 3-4 săptămâni.
Baralgină se introduce i/v lent câte 5 ml timp de 5-8 min la un interval de 6-8 oresau i/m în caz de
dureri moderate câte 2-5 ml de 2-3 ori/zi. La copii se prescrie în depepndenţă de vârstă - 1-4 ani -
0,2 ml; 5-7 ani - 0,4 ml; 8-11 ani - 0,5 ml; 12-14 ani
- 0,8 ml. Preparatul se poate indica intern câte 1-2 compriimate de 2-4 ori/zi. La copii
- 6-8 ani - ½ comprimat/zi; 9-12 ani - ½ - 1 comprimat/zi; 13-15 ani - 1-1½ comprimat/zi.
Contraindicaţiile şi precauţiile pentru administrarea spasmoliticelor miotrope şi combinate.
Papaverina şi drotaverina sunt contraindicate în: stări comatoase, inhibiţia respiraţiei, dereglări ale
conductibilităţii atrio-ventriculare, copii până la un an, hipersensibilitate la preparat, asocierea cu
alcoolul. Precauţiile pentru administrarea acestor preparate sunt: pacienţii în vârstă, pacienţii
slăbiţi, bolnavii cu traume cerebrale, dereglări hepatice şi renale, hipotireoză, tahicardie
supraventriculară, stări de şoc, graviditatea şi lactaţia, asocierea cu inhibitoarele SNC, IMAO.
Rociverina este contraindicată în: glaucom, hipertrofia prostatei, enureză, hipersensibilitate la
preparat sau se foloseşte cu precauţii în: hipertensiune arterială, maladii cardiovasculare.
Fenicaberanul nu se recomandă în nefrite cronice cu edeme, ulcer stomacal şi dudenal cu
hemoragii, diabet zaharat, graviditate sau se utilizează cu precauţii în infarctul acut de miocard
(controlul presiunii arteriale).
Benciclanul este contarindicat în insuficienţă renală, dereglări hepatice grave, insuficienţă
respiratorie, tahiaritmii, iar cu precauţie se poate administra i/m şi i/v la pacienţii cu reducerea
funcţiei cardio-respiratorii, tendinţă la colaps, adenomul de prostată cu dereglări ale urinării.
Baralgina şi preparatele înrudite sunt contrindicate în: reacţiile alergice la derivaţii de
pirazolidină, granulocitopenii, porfirie acută şi intermitentă, colaps, forme grave de insuficienţă
cardiacă, tahiaritmii, insuficienţă coronariană, glaucom, hipertrofia prostatei, obstrucţii mecanice
ale tubului digestiv, megacolon, nou-născuţi şi sugarii până la 4 luni.
Reacţiile adverse ale spasmoliticelor miotrope şi combinate. Papaverna poate provoca ca
reacţii adverse: greaţă, constipaţii, somnolenţă, sudoraţie excesivă, la doze mari sauadministrare
i/v rapidă - hipotermie, tahicardie, hipotensiune, colaps, asistolie, bloc AV. Drotaverina poate fi
responsabilă de: ameţeli, palpitaţii, sudoraţie, senzaţie de căldură, la administrarea i/v - micşorarea
PA până la colaps, bloc AV, inhibiţia centrului respirator. La administrarea rociverinei se pot
constata: fenomene atropinice - uscăciune în gură, midriază, tahicardie, constipaţie, tremor,
hiperemia feţei.
Benciclanul poate provoca ca reacţii adverse: ameţeli, cefalee, slăbiciuni, excitaţie, dereglări de
somn, la vârstnici - tremor, simptome epileptiforme, halucinaţii, uscăciune în gură, greaţă,
anorexie, diaree, creşterea tranzitorie a transaminazelor, tahicardie, leucopenie, eczantemă,
dereglări renale.
Baralgina şi preparatele înrudite pot fi responsabile cel mai frecvent de reacţiialergice,
granulocitopenii

Colespasmoliticele

Preparate destinate jugulării sindromului doloros

Cele mai efective în acest aspect sunt colinoliticele, dar ele provoacă spasmul sfincterului Oddi,
din care cauză la utilizarea îndelungată pot agrava staza biliră. În afară de aceasta
parasimpatoliticele au un şir de efecte sistemice ce reduc complianţa bolnavului la tratament. De
astfel de efecte sunt lipsite spasmoliticele miotrope de tip papaverinic (vezi remediile antispastice)
Colespasmoliticele vegetale. Principii generale de utilizare:
1) sub formă de specii se includ în prima săptămână de tratament, micşorând
conţinutul lor pe pacrcursul reducerii procesului inflamator;
2) fluxul bilei trebuie normalizat până la înlăturarea factorilor ce au provocatstaza;
3) prioritare sunt coctailurile vegetale cu un spectru cât mai larg de acţiune;
4) se recomandă ca să fie alcătuite 3-4 reţete de componenţi pe care să le succede
fiecare 1,5-2 luni, mai ales când nu sunt excluse cauzele stazei biliare.
Efectele. De rând cu efectul colespasmolitic se mai constată şi un efect spasmolitic moderat
(flamina, flacumina, convoflavina, rozanolul etc); coleretic (conflavina); antihipoxant moderat ;
normalizarea metabolismului.
Regimul de dozare.
Flamina se indică câte 0,05 de 3 ori/zi cu apă caldă înainte de masă.
Flacumina se prescrie câte 0,02-0,04 (1-2 comprimate) de 2-3 ori/zi cu 30 min înainte de masă
timp de 3-4 săptămâni.
Convaflavina se foloseşte câte 0,02 (2 comprimate) de 3 ori/zi înainte de masă timp de 3-4
săptămâni.
Rozanolul se administrează câte 2-3 capsule de 3 ori/zi înainte de masă timp de 3-4 săptămâni.
Tinctura de valeriană se utilizează câte 20-30 pic de 3-4 ori/zi sau câte 1-2 comprimate de 3-4
ori/zi sau infuzie 1:30-1:50 câte 1-2 linguriţe la o priză, infuzie de pojarniţă 1:50 câte o lingură de
masă de 3-4 ori/zi sau tinctura câte 40-50 pic la ½ păhar cu apă, iar tinctura de arnică – câte 30-40
pic. de 2 ori/zi sau infuzie din flori 1:50 cate 1 lingură 3 ori/zi.

30. Clasificarea preparatelor antivirale utilizate în hepatita virală B şi C: mecanismul şi

particularităţile de acţiune, indicaţiile şi principiile de utilizare, reacţiile adverse,
farmacocinetica.

Preparatele utilizate în tratamentul hepatitelor virale

În hepatita produsă de virusul hepatitic B se folosesc: interferon alfa-2b, interferon alfa-2a, PEG
interferon alfa-2b, PEG interferon alfa-2a, lamivudina, emtricitabina, ribavirina, clevudina,
entecavir, adefovir dipivoxil, tenofovir, timozină alfa1.
În hepatita produsă de virusul hepatitic C se folosesc: interferon alfa-2b, interferon alfa-2a, PEG
interferon alfa-2b, PEG interferon alfa-2a, levovirina, ribavirina.
INTERFERONII
Interferonii (INF) se clasifică : INF-alfa, INF-beta, INF–gama
INF sunt citochine cu acţiune antivirală, imunomodulatoare şi antiproliferativă, sintetizaţi de
celule sub influenţa diferitor inductori şi care la rândul lor induc modificări biochimice ce crează o
stare antivirală în celulele infectate.
INF-alfa şi INF-beta se mai numesc interferoni tip I şi se produc, practic de toate celulele, ca
răspuns la infecţii virale şi la alţi stimului ca IL-1; IL-2; TNF-alfa. Aceşti interferoni sunt
acidostabili ce acţionează pe aceeaşi receptori pe celula ţintă şi manifestă preponderent acţiune
antivirală şi antiproliferativă.
INF-gama se mai numeşte interferon tip II şi este produs de T-limfocite, macrofage, celulele
naturale chiler. Interferonul respectiv manifestă preponderent efect imunomodulator, iar cel
antiviral este mai slab. INF-gama este proteină acidoinstabilă ce acţionează pe alţi receptori de pe
celulele ţintă şi reglează clasa I de antigene de mare histocompatibilitate şi alţi markeri de
suprafaţă.
Spectrul de acţiune. Interferonii posedă un spectru larg de acţiune ce include virusul hepatitic B
şi C, virusul citomegalic, papilomavirusul, herpesvirusurile, virusul HIV etc. În general virusurile
ADN-depednete sunt mai puţin sensibile. Interferonii se consideră, de regulă, efectivi în infecţiile
virale de diferită geneză, îndeosebi formele grave, ca preparate de prima intenţie sau de rezervă.
Mecanismul de acţiune. Interferonii acţionează în mare măsură selectiv pe specia care îi produce.
Interferonii interacţionează cu receptorul membranar specific şi activează calea de traducere a
semnalului JAK-STAT (tirozin kinaze din familia Janus kinazelor ce fosforilează proteinele
STAT - signal de traducere şi activare a transcripţiei). Factorul STAT activat se deplasează în
nucleu, unde se leagă de genele care conţin un element ce răspunde specific la INF şi le
depresează.
Efectele interferonilor. Interferonii manifestă acţiune antivrală, antiproliferativă şi
imunomodulatoare, gradul de manifestare ale cărora depinde de tipul interferonilor. Acţiunea
antivirală a interferonilor se realizează practic la toate etapele infecţiei virale, dar mai marcat se
poate inhiba: penetrarea virusului şi decapsidarea; sinteza ARNm viral şi translaţiai proteinelor
virale şi/sau asamblarea şi eliberarea virusului.
Momentul principal în acţiunea antivirală este inhibiţia sintezei proteinelor. INFinduc enzime care
blochează replicarea virală prin inhibarea translaţiei ARNm în proteine.
Efectele INF asupra sintezei proteinelor ce intervin în replicarea virală sunt:
1) inhibiţia transcrierii: activează proteina Mx (proteina celulară specifică); blochează
sinteza ARNm.
2) inhibiţia translaţiei: activează metilaza ce blochează metilarea cap ARNm; activează
oligoadenilat sintetaza şi o proteinkinază, care pot inhiba sinteza proteinei în prezenţa ARNm
dublu catenar; activează o fosfodiesterază care clivează o porţiune a ARNt, prevenind elongaţia
peptidică şi funcţia ARNt.
3) inhibiţia procesării proteinelor: acţionează pe glicoziltransferază ce blochează
glicozilarea proteinelor.
4) Inhibiţia maturării virusului: acţionează pe glicozil transferaza ce blochează maturarea
proteinelor; produce leziuni membranare ce blochează înmugurirea virală.
Interferonii pot ameliora starea pacientului în infecţia virală şi prin modificarea răspunsului imun
la infecţie cu creşterea efectelor citolitice ale T-limfocitelor.
Indicaţiile şi regimul de dozare. Interferonii recombinaţi sau pegilaţi INF alfa- 2a şi INF-alfa-2b
sunt indicaţi în: hepatite cronice cu virusul hepatitic B (uneori în asociere cu lamivudina) şi
virusul hepatitic C (uneori în asociere cu ribavirina); sarcomul Kapoşi la pacienţii înfectaţi cu
HIV; leucemia cu celule păroase; leucemia granulocitară cronică; infecţii cu papilomavirusuri
(vegetaţiile venerice în condilomata acuminatum); scleroza multiplă; boli virale maligne.
În hepatita cronică B interfeorii recombinaţi alfa-2a şi 2b, ca monoterapie, se prescriu în doze de
10 mln. U de 3 ori/săptămână subcutanat timp de 4-6 luni, iar în hepatita cronică C - câte 3 mln.U
de 3 ori/săptămână timp de 6-12 luni. Interferonii pegilaţi se indică câte 180 g subcutanat o
dată/săptămână timp de 1 an.
În practica medicală se folosesc şi alte preparate ale interferonilor. Astfel, INF- alfa 2c se
utilizează în infecţii herpetice oftalmice (forme epiteliale acute şi recidivante); INF-alfa-nl – în
leucemia cu celule păroase; INF- alfa-n3 – în vegetaţii veneriene; INF-beta – în infecţii virotice
grave (i/v): encefalite, herpes zoster generalizat şi varicela la imunodeprimaţi, vegetaţiile
veneriene; INF – gama – în gronulomatoza cronică (sau granulomatoza septică).
Contraindicaţiile şi precauţiile pentru administrare. Interferonii sunt contraindicaţi în:
hipersensibilitate la interferoni; neutropenie sau trombocitopenie; maladii cardiovasculare
decompensate; ciroza hepatică decompensată; ciroza hepatică (pentru interferonii recombinaţi,
dar nu cei pegilaţi); psihoză (inclusiv şi în antecedebte); depresie marcată; convulsii necontrolate;
transplantarea organelor (în afară de ficat); graviditate. Preparatele interferonilor se vor utiliza cu
precauţie în maladii autoimune, la femeile ce alaptează, în diabetul zaharat necontrolat, la copii
(nu se folosesc interferonii pegilaţi) şi afecţiunile renale (poate vi necesară corecţia dozelor).
Reacţiile adverse. Se consideră, că reacţiile adverse la interferoni sunt dependente de doză.
Convenţional, acestea se subdivizează în precoce (apar în primele ore sau zile de tratament) şi
tardive (survin pe laa 2-6 săptămână de tratament). Reacţiile adverse precoce se manifestă prin
sindrom pseudogripal (la câteva ore după injectare): astenie, febră, frisoane, transpiraţii; cefalee,
mialgii, artralgii; greaţă, vomă, diaree. Acest sindrom poate fi destul de marcat, din care
considerente pacienţii trebuie informaţi despre aceste simptome, precum şi că ele vor diminua
treptat la administrările ulterioare. În acest caz preparatul nu se suspendează, iar la necesitate
înainte de injectarea interferonului se va administra paracetamolul.
Reacţiile adverse tardive pot avea un caracter mai persistent şi mai grav, ce pot impune
întreruperea tratamentului. Se constată efecte toxice sistemice din partea:
1) SNC: somnolenţă, confuzii, tulburări de comportament şi de memorie, depresie,
anxietate, insomnii, convulsii;
2) sistemului nervos periferic: parestezii, prurit, tremor;
3) sângelui: mielosupresie prin granulocitopenie, trombocitopenie, anemie,
agranulocitoză;
4) SCV: aritmii, cardiomiopatie tranzitorie, hipotensiune arterială, infarct miocardic,
insuficienţă cardiacă;
5) pulmonilor; tuse, dispnee, pneumonie, fibroză pulmonară,edem pulmonar, stop
respirator;
6) tubului digestiv: anorexie, greaţă, vomă, xerostomie, diaree, perdere ponderală,
modificări ale gustului, iar uneori – constipaţie, meteorism, acutizarea ulcerului, hemoragie,
creşterea peristaltismului;
7) ficatului: creşterea enzimelor (AlAT, FA, LDH), hiperbilirubinemie;
8) sistemului endocrin: tiroidită autoimună;
9) diverse: mialgii, rash, insuficienţă renală, retinopatie, hiperlipidemie, alopecie. Uneori
se pot forma anticorpi antiinterferoni alfa-2a cu reducerea eficacităţii.
Farmacocinetica. Interferonii, fiind preparate de origine proteică, se inactivează în tubul digestiv
din care acuză se administrează parenteral. După injectarea s/c sau i/m biodisponibilitatea
constituie circa 80%. Concentraţia maximă se atinge peste 4-8 ore. Picul acţiunii antivirale se
atinge peste 24 ore şi scade peste 6 zile. Eliminarea din sânge este legată de distribuţia tisulară,
captarea celulară. Interferonii se metabolizează preponderent în rinichi şi mai puţin în ficat.
Eliminarea este prelungită – 18-36 ore, iar T0,5 la administrarea s/c constituie 2-4 ore. La
injectarea i/v T0,5 al INF-alfa este de 40 min, INF-beta – 4 ore, INF-gama – 30 min.
Interferonii produc efecte biologice de durată ce nu pot fi corelate cu farmacocinetica lor.
Interferonii pegilaţi (PEGINF) sunt INF standard prin suplimentarea unor molecule mari de
polietilenglicol ce determină: 1) o ameliorare a farmacocineticii (creşte T0,5, scade clearance-ul
renal; se menţin concentraţii plasmatice eficiente mai îndelungate; se reduc fluctuaţiile plasmatice;
seprelungeşte durata efectului terapeuticpână la o săptămână); 2) o scădere a antigenităţii proteinei
de care se leagă; 3) o diminuare a imunogenecităţii şi toxicităţii; 4) o creştere a solubilităţii şi
rezistenţei la proteoliză; 5) o administrare comodă (o singură dată pe săptămână).
Lamivudina. Preparatul este un analog nucleoziidc al deoxicitizinei activ faţă de retrovirusuri şi
virusul hepatitic B.
Mecanismul de acţiune. Lamivudina, în celulele infectate, sub acţiunea enzimelor celulare se
transformă în lamivudină trifosfat care inhibă competitiv ADN
polimeraza VHBşi blochează terminarea lanţului de ADN viral. În celulele infectate are o
perioadă de înjumătăţire de 17-19 ore.
În cazul infecţiei HIV, lamivudina trece în lamivudina trifosfat care concurează cu deoxicitidina
trifosfat pentru legarea de reverstransriptaza HIV şi se încorporează în ADN cu împiedicarea
elongării lanţului ADN proviral. În celulele infectate are o perioadă de înjumătăţire de 10-15 ore.
Indicaţiile şi regimul de dozare. Lamivudina este indicată în: hepatita cronică cu virusul
hepatitic B la bolnavii ce nu răspund la interferoni; ciroză compensată; profilaxia infectării după
transplant; tratamentul şi profilaxia infecţiei HIV (în asociere cu alte preparate antiretrovirale).
În hepatita cronică B se prescrie în doze de 100 mg/zi într-o priză timp de 2 ani.
Contraindicaţiile şi precauţiile pentru administrare. Lamivudina este contraindicată în:
hipersensibilitate la preparat; graviditate; lactaţie. Preparatul se utillizează cu precauţie: la copii
(au fost semnalate cazuri de pancreatită, parestezii); la pacienţii vârstnici cu afecţiuni renale (va fi
neceară corecţia dozelor); la bolnavii cupancreatite, neuropatii periferice.
Reacţiile adverse. La administrarea lamivudinei se pot constata efecte adverse din partea:

 sistemului nervos: cefalee, ameţeli, fatigabilitate, insomnie, slăbiciune,parestezii,

neuropatii periferice;
 tubului digestiv: dureri sau discomform în abdomen, greaţă, vomă, diaree,
pancreatită;
 ficatului: creşterea transaminazelor, hepatomegalie cu steatoză;
 sângelui: anemie, neutropenie;
 -pulmonilor: tuse, infecţii ale căilor respiratorii;
 diverse: erupţii cutanate, alopecie.
Farmacocinetica. Lamivudina, la administrarea internă, are o absorbţie digestivă bună şi
rapidă cu o biodisponibilitate de 80%. Alimentele nu influenţează semnificativ
biodisponibilitatea, dar prelungesc timpul atingerii concentraţiei maxime, care obişnuit se
realizează peste 0,5-2 ore. Preparatul are un volum de distribuţie (Vd) mare ce corespunde
lichidului total din organism cu difuziunea bună în ţesuturi şi lichidele biologice, inclusiv trece
prin bariera hematoencefalică şi placentă. Cuplarea cu proteinele plasmatice constituie 36%.
Lamivudina se supune parţial metabolismului, dar se elimină preponderent prin rinichi sub
formă neschimbată (70%). T0,5 în plasmă este de 2-11 ore la adulţi şi circa 2 ore la copii, iar în
celulă – 10-19 ore.
Adefovir pivoxil. Preparatul esxercită acţiune asupra hepadna-, retro- şi herpes virusuri.
Mecanismul de acţiune se datorează fosforilării adefovirului în adefovir difosfat care inhibă
specific polimerazele virale.
Adefovirul se indică în hepatita cronică B în doze de 10 mg/zi.
La utilizarea preparatului se pot constata aşa reacţii adverse ca: nefrotoxicitate, acidoză lactică,
hepatomegalie, oboseală, cefalee, slăbciune musculară, dureri abdominale, diaree.
Adefovirul dipivoxil se administrează intern cu o bidosponibilitate de 59%. În organism este
convertit în adefovir cu o Cmax peste 2 ore. Se elimină renal. T 0,5 în plasmă constituie 7,4 ore, în
celulă 12-30 ore.
Entecavirul este un analog guanozinic, care în celulele infectate este fosforilat în entecavir
fosfat, ce inhibă competitiv polimeraza HIV şi afectează elongaţia ADN. Preparatul protejează
bolnavii cu HVB cronică împotriva dezvoltării carcinomului. T 0,5 intracelular constituie 15 ore.

31. Particularităţile de utilizare a preparatelor medicamentoase în ciroza hepatică:

mecanismul şi particularităţile de acţiune, indicaţiile şi principiile de utilizare, reacţiile
adverse

32. Particularităţile de utilizare a preparatelor utilizate în afecţiunile tractului digestiv la

gravide, în pediatrie şi geriatrie.