Dridri

La 25 iunie 1851 publicația franceză „Teatrul“ anunță încetarea

neașteptată din viață a tinerei și admiratei artiste Dridri (pe numele ei
adevărat, Marie Angélique Chataignez).
Cu această informație începe romanul lui Vasile Alecsandri, publicat în
formă de foileton în 1871 în „Revista contimporană“ și rămas neterminat.
Autorul i-a adăugat ulterior două scrisori, reproduse ca o addenda în
edițiile postume ale romanului.
Vasile Alecsandri, care încă are în minte pasiunea răvășitoare trăită în
tinerețe pentru superba (mai ales ca femeie) Dridri, îi reconstituie viața,
împreună cu o parte din propria lui viață. Dridri poate fi considerat deci
un roman biografic și, parțial, autobiografic, romanțat.
Numele de personaj al autorului este Vali, tânăr boier român din Iași. Ni
se dă de înțeles că el a contat foarte mult în viața artistei, inspirându-i o
mare dragoste și iubind-o, la rândul lui, cu înflăcărare. Marie Angélique
Chataignez s-a născut la Bordeaux și, rămânând încă din primii ani de
viață orfană, a fost crescută de o mătușă. La optsprezece ani a debutat,
într-un rol de subretă, la Teatrul de Varietăți din Paris, susținută de
celebra actriță Virginie Déjazet, cu care mătușa tinerei era prietenă.
Încă de la primele apariții pe scenă cucerește publicul parizian și, în scurtă
vreme, devine o vedetă, fiind frumoasă, spontană și plină de farmec.
Bărbații o adoră, unii fac pentru ea o adevărată obsesie, iar femeile o
invidiază, cea mai înverșunată adversară a ei fiind ambițioasa actriță
Estera.
Tinerii români aflați la Paris (supranumiți ulterior de istorici „generația
pașoptistă“) o simpatizează și pentru că drăgălașa copilă, născută parcă
din spuma spiritului francez, dobândește de la iubitul ei originar din Iași,
printr-un fel de contaminare, și ceva românesc.
Întrucât într-o primă perioadă câștigă doar 500 de franci pe lună și nu
poate face față cheltuielilor, Dridri acceptă să fie întreținuta contelui de
Farol, pe care nu-l iubește, dar de care este iubită cu pasiune (și
generozitate). El îi pune la dispoziție mai întâi o trăsură, apoi o locuință,
fastuoasă, un adevărat palat, bijuterii, îmbrăcăminte de lux.
Pentru a ieși demn din această situație critică, contele de Farol o anunță
pe Dridri, printr-o scrisoare de adio, că pleacă la Alger să lupte cu arabii și
că speră să fie ucis ca să-și salveze reputația. La rândul lui, lordul Arthur B.
o înștiințează, cinic, că protectorul ei, chiar dacă părăsește țara, tot va fi
dezonorat. Suflet simțitor, artista se mută într-un apartament modest,
vinde în grabă toate bunurile primite în dar de-a lungul timpului de la
conte și, cu banii obținuți, îi plătește datoriile, salvându-i onoarea. Când îi
aduce la cunoștință ce a făcut, el îi răspunde concis: „Mulțumesc, sora
mea.“
Vali rememorează și câteva secvențe din propria lui biografie. Tentativa
de revoluție din Moldova, din 28 martie 1848, eșuează, iar protagoniștii ei
suferă represalii din partea autorităților. Pentru a-și salva viața, Vali fuge
din Iași la Hangu, iar de acolo, cu sprijinul prietenului său, prințul C., se
refugiază în Ardeal. Nici aici nu se află însă în afara oricărui pericol. După
multe peripeții, este arestat de autoritățile austriece.
Un prieten al contelui de Farol, lordul englez Arthur B., aflat și el printre
candidații la grațiile tinerei actrițe (candidați fără șanse, pentru că Dridri îi
rămâne fidelă, din recunoștință, protectorului ei), concepe un plan perfid
pentru a-și atinge scopul. El îl îndeamnă pe contele Farol să cheltuiască
mai mult decât e în stare și, prin intendentul său, Brown, îi răscumpără
diverse polițe, în valoare totală de 368.000 de franci. Englezul speră că,
atunci când va cere executarea silită a datoriilor, rivalul său va fi arestat și
declarat falit, iar locul lângă Dridri va rămâne liber.
Romanul, neterminat, mai cuprinde și două scrisori. În prima dintre ele,
expediată din Londra în 1849, Dridri îi mărturisește lui Vali că își amintește
cu nostalgie de călătoria făcută cu el pe Marea Mediterană (prilej cu care
au văzut împreună Napoli, Malta, Smirna, Bosforul) și că, fără el, se simte
singură la Londra. Înțelegem astfel că, după de a fost arestat de
autoritățile austriece, Vali a reușit să se elibereze și că a stat un timp la
Londra, cu Dridri, de unde a plecat împreună cu ea într-o croazieră pe
Marea Mediterană. Și mai înțelegem că, imediat după ce i s-a permis să se
întoarcă în Moldova, s-a întors.
Dridri îi mai povestește în scrisoare că la zece zile de la despărțirea de el a
aflat că lordul Arthur B. este acela care a provocat și această despărțire,
printr-o nouă manevră machiavelică: a convins parlamentul englez să-i
oblige pe ruși să părăsească Moldova, astfel încât românul să se poată
întoarce în țara lui de origine, unde era așteptat, ca un personaj necesar,
pe scena vieții politice.
În cea de-a doua scrisoare, trimisă din Constantinopole, în același an, Vali
îi comunică lui Dridri impresiile sale de călătorie, asigurând-o că și-o
imaginează mereu alături de el. Și că, tot în imaginație, o sărută și o ia pe
genunchi, pregătindu-se să-i spună o lungă poveste…
Romanul este în general bine scris, mai bine, în orice caz, decât poezia cu
același titlu compusă cu douăzeci de ani în urmă, în focul dragostei:
„Era grațioasă,/ Tânăra, frumoasă,/ Vie parisiană cu mii de-ncântări./
Mica ei guriță,/ Ca o garofiță,/ Purta o comoară de dulci sărutări.// Dulcea
veselie/ Ce inima-nvie/ Ca un soare vecinic lucea-n ochii săi./ Ea-nsufla
iubire,/ Plăcere, uimire,/ Căci eră artistă în sufletul ei.// Prin orice
mișcare./ Prin a sa cântare,Prin a sa ființă, vesela Dridri/ Semăna o floare/
Cu mici aripioare/ Ce zbura prin aer ca un colibri.“ etc.

Vasile Porojan
„Vasile Porojan”, privită sub aspectul tipologic al fondului faptic, are un real
substrat autobiografic. E concepută sub forma unei scrisori către un prieten şi
aduce în subiect un prim erou-copil din lietratura română. Schiţa începe cu
mărturisirea unei dureri (Am pierdut în zilele trecute un tovarăş de copilărie; Am
pierdut în Vasile Porojan pe cel de pe urmă martor al începutluli vieţii mele,
rivalul meu în giocul de arşice şi în azvârlitura de pietre de asupra bisericii
sfântului Ilie…). amărăciunea şi nota mişcător omenească se îmbină de la bun
început cu o nostalgie uşor sentimetnală, căci scriitorul prezintă, de la viziunea
vârstei de 60 ani, un crâmpei curat de copilărie, domniat de fericirea jocului şi al
preiteniei dezinteresate. Inventivi, fericiţi în jocurile lor războinice, „meşteri în
arta de a fura merele şi perele”, neobosiţi la „Puia gaia”, la „Poarcă”, la „Ţurcă”,
„eram mândri unul de altul”…
 Prozatorul invocă bucuriile şi necazurile copilăriei, ispita jocului şi a şotiilor de
tot felul, relatează despre toate cu o complezenţă moale, înţeleaptă, iertătoare, iar
pe alocuri cu o notă de umor şăgalnic. Îşi aminteşte anii de studii la pensionul
Cuenim, când cea mai fericită petrecere era să se urce pe capra unei trăsuri vechi
şi să viseze „De acolo priveam cu melancolie dealurile Socolii, /…/ Dorul de
călătorii ce deşteptase în mine…”.
Constatând „strania nedreptate a soartei”, el ne informează de la bun început, că
„valurile lumii” şi treptele sociale ne-au despărţit de mult unul de altul, /…/…”.
Revenind, el repetă iarăşi amărit că „Porojan avea să rămână pitar şi numai
pitar”. De asemenea ne informează despre eliberarea ţiganilor de pe moşia lui şi
despre efectele acestui act: s-au întros „goi , bolnavi, morţi de foame, îngheţaţi de
ger şi au căzut în genunchi „cu rugămintea” ca să-i primesc iar robi ca în vremile
cele bune, după cum spuneau ei…”.

Balta Alba 
Tema acestei opere este contrastul dintre aparenţă şi esenţă,
dintrefrumuseţea rară a locurilor şi starea de înapoiere a oamenilor.
În această operă autorul ne prezintă călătoria făcută de un francez
peteritoriul Valahiei, un ţinut adâncit în întuneric şi populat de canibali.
Motivulacestei călătorii „primejdioase” este spiritul de aventură,
curiozitate şi dorinţă decunoaştere. Autorul foloseşte motivul călătorului
străin care vizitează locuri [Link] permite o percepţie critică şi satirică
a propriei lumi atribuită unei priviriexterioare sau prin comparaţie cu o
lume edenică.
Ocupaţia călătorului este pictor, acesta permiţând autorului să creeze
odescriere mai exotică a locurilor prin ochii călătorului. Contrastul
în operă este redat prin mai multe elemente contradictorii:imaginea
iniţială a sălbăticiei şi imaginea unei societăţi civilizate, drumul
încăruţă, satul, cazarea, plimbarea pe lac cu vaporul şi balul, spiritul de
aventurăiniţial şi liniştea sufletească de după bal, frumuseţea
edenică şi înapoiereaoamenilor.
Călătorul francez tratează evenimentele ce se întâmplă în jurul lui
cuironie, rezultată din contrastul lucidităţii şi fanteziei, şi cu autoironie,
luând înderâdere propriile defecte, dar satirizându-le indirect şi pe ale
altora. Imaginea bălţii seamănă cu cea a paradisului şi prin frumuseţea
naturalădar şi prin indiferenţa şi inocenţa cu care oamenii stau
în baltă: „amestec nevinovat de sexuri”. Din punct de vedere stilistic
textul se remarcă prin antitezele carecreează contrastul dar şi prin
enumeraţiile şi comparaţiile cu care autorul descrielumea Valahiei şi
sentimentele trăite de călător. Textul „Baltă-Albă” este o povestire, fiind
operă epică limitată la unsingur fapt epic, de întindere mică, iar
relatarea evenimentelor se face dinperspectiva călătorului care este
şi protagonistul operei. In finalul operei părerea pictorului francez despre
Valahia se schimbă de la primitiv la europenesc.

Mai mulţi prieteni se adună iar printre ei se dovedeşte a fi şi un tânăr

francez care mărturiseşte că nici măcar nu ştia de existenţa Valahiei şi
începe să-şi istorisescă călătoria.
    Ajuns la Brăila tocmai de la Paris, tânărul pregăteşte la debarcarea de
pe vapor două pistoale, aşteptându-se la fel de fel de lucruri dar, odată
coborât observă că nu era deloc ceva de speriat aşa cum se aştepta el, ci
doar un oraş normal. Acolo se întâlneşte cu un consul de la Paris pe care îl
cunoştea de la care află de un loc numit „Balta-Albă” la care hotărăşte că
vrea să meargă. Consulul îi îndeplineşte dorinţa şi îi cheamă o căruţa care
urma să-l ducă la locul dorit. Pe drum căruţa se strică iar tânarul care din
aceasta pentru a doua oară , după ce mai căzuse odată chiar la pornire
însă într-un final ajunge la destinaţie şi este lăsat singur.
    Acolo se trezeşte înconjurat de o haită de câini şi, în timp ce îşi căuta un
loc în care să înnopteze întâlneşte un compatriot care îl ajută, găsindu-i
un loc la un străjer. Ajuns la locul dorit reuşeşte să se accidenteze din
prima dând cu capul de tocul uşii iar mai apoi trântindu-se în patul din
lemn. În ciuda multitudinii de accidente reuşeşte într-un final să adoarmă.
    A doua zi este trezit de gălăgia oamenilor care se îndreptau spre Balta-
Albă şi hotărăşte să meargă şi el acolo.
Îl întâlneşte în apă pe compatriotul care îl ajutase cu caţiva prieteni şi
hotărăsc să meargă toti la masă iar mai pe seară să meargă cu „Vaporul
Bălţii Albe” unde le consolează pe damele care erau [Link] finalul
călătoriei tânărul încă încercă să-şi dea seama dacă Valahia era o ţară
civilizată sau una sălbatică.