Fondarea Romei: istorie şi legendă

Primii locuitori ai Italiei antice au fost italicii, din care

făceau parte latinii, sabinii, samniţii. La începutul
mileniului I î.Hr. din Orient au venit etruscii, iar în
sudul peninsulei Italice se găseau elenii. 

După tradiţie, Roma, cetatea celor şapte coline, a fost

întemeiată în anul 753 î.Hr. pe colina Palatin de lângă
Tibru, în regiunea Latium. Întemeietorul legendar al
cetăţii a fost Romulus, în acelaşi timp şi întâiul rege.
Conform legendelor, Roma a fost condusă de şapte regi.
Primii patru au fost latini şi sabini, iar ultimii trei
etrusci. 
Societatea romană

 unitatea de bază a societăţii romane în secolele de

început a fost ginta (gens), alcătuită din oameni care
aveau acelaşi strămoş. De-a lungul istoriei Romei se
cunosc câteva ginţi mari gens Iulia (din care făcea
parte Iulius Caesar);
 zece ginţi formau o curie, iar mai multe curii un trib;
 treptat importanţa ginţii a scăzut, rolul său fiind luat
de familie. Şeful acesteia era tatăl (pater familias);
 membrii unei ginţi se numeau patricieni, pentru că
descindeau din acelaşi strămoş, părintele (pater) ginţii.
 patricienii erau proprietari de pământ şi aveau
drepturi politice depline (aristocraţia);
 plebeii proveneau din rândul celor fără origine ori din
străinii stabiliţi la Roma şi se ocupau cu
meşteşugurile  şi comerţul;
 deşi erau oameni liberi, nu beneficiau de drepturi
politice, nu puteau stăpâni pământ şi nu aveau ginţi
proprii;
 sclavii erau în număr redus.

Prin reforma lui Servius Tullius, cetăţenii erau împărţiţi în

funcţie de avere în clase de centurii. O centurie era formată
din 100 de oameni. În fruntea statului se afla regele. El era
comandant militar, judecător suprem şi mare preot
(pontifex maximus). Puterea regelui era limitată de Senat,
format din 300 de patricieni, conducători ai ginţilor.

Adunarea poporului, întrunită pe triburi, curii sau

centurii (comiţii), avea ca principală atribuţie
alegerea regelui.
Nemulţumiţi de creşterea puterii regale, patricienii au
provocat o răscoală în 509 î. Hr., care a dus la înlăturarea
regalităţii.

Cei care au înfăptuit, în istorie, imensul Imperiu Roman

din zona mediteraneană credeau că sunt urmaşii lui Enea,
un celebru troian care reuşise să scape cu viaţă şi să plece,
în peripeţii nemaipomenite, după distrucerea cetăţii sale
natale de către greci. Alte legende despre întemeierea
Romei îl arată pe Enea ca principe dardan fugit din Troia
în Italia, după o călătorie fantastică, în corăbii, descrisă
strălucit de poetul roman Vergiliu în epopeea faimoasă
Eneida. Cu alte cuvinte Enea ar fi… strămoşul romanilor.
Când a ajuns în Latium, spune legenda, Enea a luat-o în
căsătorie pe Lavinia, fiica regelui Latinus. În onoarea ei au
construit oraşul Lavinium. Fiul lui Enea, Ascaniu, ar fi
întemeiat oraşul Ars Longa. Aici s-au născut gemenii
Romulus şi Remus. Tot romanii considerau că Roma a fost
fondată de Romulus, unul dintre gemenii zeului
războiului,  Marte.

Captivanta epopee Eneida de Vergiliu

Grecii se mândresc cu epopeile Iliada şi Odiseea de Homer,

iar romanii şi urmaşii lor venerează Eneida lui Vergiliu,
epopeea poporului roman, care rememorează măiestrit
momentul istoric al formării poporului din Peninsula
Italică.

Vergiliu (Publius Vergilius Maro), poet classic al literaturii

eline şi universal, a trait între 70 şi 19 î.Hr. A studiat la
Cremona, Milan şi Roma, scriind ciclul de poezii Bucolice,
apoi Georgicele. Dar “Bardul cel mai înseninat al romanilor”
s-a acoperit de laurii gloriei datorită capodoperei
antichităţii latine Eneida, în care este urmărit destinul lui
Enea de la plecarea din Troia (Ilion), până la stabilirea lui
pe pământul Latiumului. Să urmărim un rezumat  din
textul Eneidei:

… Viteazul şi înţeleptul Enea este înzestrat cu mari calităţi

umane (răbdare, putere de a depăşi momentele cumplite
prin care trece) pentru a-şi îndeplini misiunea, idealul său şi
al comunităţii prietenilor lui: de a-şi găsi o patrie nouă şi a
forma un nou popor.

Însoţit de tovarăşii cu care a luptat la Troia, Enea trece prin

întâmplări şi aventuri spectaculoase, la sfârşitul cărora va
punea piatra de temelie a viitorului Imperiu Roman. Epopeea
are două părţi.

În prima parte, e descrisă călătoria sa până la Latium, iar în

partea a doua – luptele dintre troieni şi populaţiile conduse
de Turnus, regele rutulilor.

Acţiunea propriu-zisă începe în al şaptelea an de rătăcire,

când corabia a naufragiat la Cartagina, în Africa, marinarii
ajungând la palatal reginei Dido, care îi întâmpină pe eroi cu
onoruri şi găzduire aleasă. Aici, Enea, înzestrat cu harul
povestirii, îi istoriseşte reginei evenimentele din războiul
troian, rătăcirea pe mare până în Tracia, apoi pe insula
Delos, în insulele Strofade, în Epir, în Sicilia. Se înfiripă o
idilă între Enea şi regina Dido, căreia îi murise soţul. Regina
încearcă să îl retina la Cartagina, însă Enea este chemat de
menirea pentru care a fost predestinate, plecând în Sicilia.
Cu inima frântă, Dido se sinucide. Femeile incendiază
corăbiile, deoarece nu mai suportă călătoria bărbaţilor lor pe
mare. Enea nu se lasă însă învins şi pleacă în Italia. Între
timp, coboară în Infern, unde stă de vorbă cu tatăl său.
Reîntors, urcă pe o corabie şi, în final, ajunge în Latium. În
partea a doua, sunt prezentate războaiele purtate de troieni
cu localnicii rutuli şi victoria decisive a lui Enea, care-şi
încheia astfel misiunea sa istorică.

Legenda întemeierii Romei după Titus Livius

După ce oraşul Lavinium a devenit bogat şi înfloritor,

Ascanius a hotărât să întemeieze la poalele munţilor Albani
cetatea Alba longa, lăsând cârmuirea Laviniumului în grija
mamei sale. Niciun vecin nu a mai cutezat să atace aşezările
latinilor, nici după moartea lui Enea, nici mai târziu.

Proca a ajuns la tron după  mulţi ani. El avea doi fii:

Numitor şi Amulius. Străvechiul sceptru regesc al gintei
Silvia trebuia să fie luat de către Numitor, întâiul născut, dar
Amulius şi-a alungat fratele de la domnie şi i-a luat locul.
Nelegiuirile sale nu s-au oprit aici, deoarece a căutat să-o
stârpească pe toţi urmaşii de neam bărbătesc ai lui Numitor.
Pe Rhea Silvia, fiica fratelui său, a făcut-o vestală, ca să nu
mai poată avea copii. Aceasta a născut însă doi gemeni, pe
care i-a numit drept fii ai zeului Marte. Înfuriat, Amulius a
poruncit ca tânăra să fie pusă în lanţuri şi aruncată în
temniţă, iar bebeluşii să fie azvârliţi pe apa Tibrului.
Slujitorii care îndeplineau porunca regelui i-au lăsat pe copii
la marginea unei bălţi, formată de revărsarea Tibrului,
nădăjduind că aceştia se vor îneca chiar şi într-o apă
stătătoare. Călăuzită de ţipetele copiilor înfometaţi, o
lupoaică a găsit micuţii şi i-a alăptat cu dragoste. Un cioban
al turmei regale, Faustulus, a surprins uimit scena în care
animalul milos îi lingea. A luat copii şi i-a dus soţiei sale,
Laurenţia.

Aici au crescut cei doi băieţi, devenind tineri frumoşi şi

puternici. Nu leneveau la stână, ci colindau pădurile vecine
după vânat, atacând şi tâlharii încărcaţi de prăzi, care îi
jefuiau pe păstori. Se spune că de pe atunci au început să se
sărbătorească Lupercaliile, pe muntele Palatin (care şi-a luat
numele de la cetatea arcadiană Pallantium).

Tâlharii care avuseseră de-a face cu cei doi fraţi, Romulus şi

Remus, şi care aveau ciudă pe ei au aflat data la care se
sărbătoreau Lupercaliile şi l-au prins pe Remus, ducându-l
la Amulius sub acuzarea că a prădat ogoarele lui Numitor şi
s-a dedat la jafuri împreună cu o ceată de tineri fără
căpătâi. Remus a fost predate lui Numitor, spre a fi
pedepsit. Faustulus, care bănuise dintotdeauna că cei doi
sunt de viţă regească, a hotărât că este  momentul să-I
dezvăluie taina originii fraţilor gemeni lui Romulus.

În acelaşi timp, Numitor, care aflase că prizonierul său are

un frate geamăn, a bănuit că aceştia sunt nepoţii săi, fiind
cât pe ce să dezvăluie originea lor. Remus, aflat în cetatea
lui Numitor, nu a stat cu mâinile în sân, ci a strâns o ceată,
ca să-l ajute pe fratele său care ridicase la luptă păstorii
împotriva lui Amulius. Păstorii au venit pe drumuri
lăturalnice, ca să-i ia prin surprindere pe soldaţii lui Amulius
şi, împreună cu ceata strânsă de Remus, au învins oamenii
lui Amulius şi l-au omorât pe regele trădător.
După luptă, Numitor a dezvăluit adunării oraşului originea lui
Romulus şi al lui Remus; şi toţi l-au aclamat drept rege al Albei
Longa. Fraţii au hotărât să întemeieze un nou oraş, pe locurile unde
crescuseră. Legenda spune că Remus ar fi sărit peste noile ziduri
ridicate de Romulus, cu gândul de a râde de fratele său. Romulus s-a
mâniat şi l-a ucis, spunând că în acest fel va pieri oricine va sări
zidurile ridicate de el. Cetatea construită a luat numele de Roma de
la întemeietorul ei, iar Romulus a rămas singur la putere. Peste ani,
Roma va devenit  un oraş puternic, stăpân al lumii, cu oameni
războinici şi cutezători.