Romanitatea românilor în viziunea istoricilor
Fiecare popor este interesant să afle cât mai multe despre
modul în care a luat naştere. În majoritatea cazurilor modul,
informaţiile sunt sumare şi adesea contradictorii pentru că
formarea unui popor este un proces complex şi îndelungat, ale
cărui momente pot fi surprinse cu greu din documente. Cu toate
acestea, fiecare naţiune doreşte să cunoască în mod cât mai
precis cine au fost strămoşii săi şi cum a apărut pe scena
istoriei.
Datorită acestui interes, discuţiile despre originea popoarelor,
au primit în decursul vremii şi o importantă de natură politică. În
fiecare scriere despre originea unui popor există, pe lângă
argumente ştiinţifice, şi multă exagerare şi fantezie, datorată
mai ales faptului că istoricii s-au străduit să reconstituie
evenimentele la multă vreme dup ace s-au petrecut.
În Evul Mediu referinţele cu privire la romanitatea românilor
sunt doar constatative, se bazează pe observaţii directe asupra
limbii care era suspect de apropiată de limba latină (limba
bisericii apusene) pe tradiţie şi nu în ultimul rând pe aceea ce
afirmau românii – ei despre ei - .
Umanismul(secolele XIV-XVII în Europa) luând ca model
anticitatea clasică Greco-Romană aruncă o privire nouă asupra
trecutului şi ne oferă o imagine argumentată. Umaniştii sunt
pasionaţi colecţionarii de obiecte antice. Călătorii italieni din
secolul XV şi secolul XVI prezenţi în spaţial românesc, de cele
mai multe ori în legătură cu interesele creştinătăţii de a se
apăra în faţă presiunii otomane, afirmă că românii sunt
descendenţi ai romanilor.
Primii autori români care şi-au pus problema originii poporului
din care făceau parte cu fost cronicarii din secolul XVII, Grigore
Ureche, Miron Costin şi Stolnicul Constantin Cantacuzino.
În secolul XVII, în Europa, iluminismul introduce viziunea
raţională asupra lumii, încrederea ca raţiunea poate impune o
ordine aducătoare de beneficia pentru toţi. Iluminiştii aspiră spre
o societate fără clase sociale, fărăprivilegii. În acest context,
discursul istoriei devine o armă în mâna politică sunt intelectuali
grupaţi în Şcoala Ardeleană (Samuil Micu, Gheorghe
Șincai,Petru Maior )
Pretenţia unui popor de a stăpâni un teritoriu era susţinută în
trecut cu argumentele dreptului istoriei, în primul rând prin
afirmarea priorităţii de locuire pe teritoriul respective. Disputele
din jocul dreptului istoric au înrăutăţit multă vreme relaţiile dintre
popoarele vecine, cum a fost şi cazul românilor şi maghiarilor.
În zilele noastre, dreptul istoriei şi-a pierdut importantă fiind
înlocuit de principiul dreptului de autodeterminare naţională.
Conform acestui principiu, locuitorii unei ţării pot decide liber,
prin vot, viitorul politic al naţiunii din care fac parte respectând
în acelaşi timp drepturile şi libertăţile minorităţilor conlocuitoare.
În concluzie, eliberarea istoriei de unele dependenţe faţă de
interesele politice este menită să consolodeze caracterul ei
ştiinţific şi să evite disputelecare au înveninat în trecut relaţiile
politice dintre popoare şi state.