Doina 

este o creație lirică, vocală sau instrumentală, specifică poporului român, în care autorul necunoscut își exprimă în mod direct sentimentele de dor, de jale,
de înstrăinare, de revoltă, tristețe, iubire, ură împotriva asupritorilor, regret etc. Tot doină este numită și o specie a literaturii populare, aparținând genului liric,
în care autorul își exprimă sentimentele și convingerile față de unele probleme ale vieții, față de timp și natură și față de sine însuși.

Cântecul  este o compoziție muzicală relativ scurtă. Multe cântece conțin părți vocale (de voce umană) de obicei cu cuvinte (versuri), dar
și silabe nesemnificative sau onomatopee, acompaniate de instrumente muzicale.
De obicei un cântec este interpretat de un solist, dar pot fi și mai multe voci (duet, terțet) sau chiar un cor (lucrările care conțin corul sunt denumite cânturi).
Versurile cântecelor sunt, de obicei, de natură poetică și ritmică, dar ele pot avea și un caracter religios, sau pot fi scrise în proză
Proverbul  este o vorbă înțeleaptă, un cuvânt (mai rar) sau o succesiune de cuvinte pline de înțeles profund, de obicei exprimat(e) într-o formă compactă,
chiar minimalistă, sub forma unei expresii, a unei propoziții sau chiar a unei fraze scurte, sintetice.

Ghicitoarea este o formulă (de obicei o creație populară în versuri) prin care se enunță, sub formă metaforică, unele trăsături specifice ale unei ființe, ale
unui lucru, unui fenomen, etc., cerându-se identificarea acestora prin asocieri logice.

Strigătura este specie a liricii populare, de obicei în versuri, cu caracter epigramatic, cu aluzii satirice sau glumețe ori cu conținutsentimental, care

Zicătoarea este o expresie concisă, deseori figurată, care conține o povață sau un gând înțelept, proverb, zicătoare, zicere, vorbă bătrânească. Ea este
frecvent un idiom cu mai multe înțelesuri presărat cu metafore, și în care cuvintele pot apărea în altă ordine ca în vorbirea curentă.

Imnul este un anumit tip de cântec solemn, de obicei religios, compus anume pentru a admira, prețui, lăuda, adora sau ruga, adresat, de cele mai multe ori,
unei zeități, unei figuri importante istorice, mitologice sau religioase, adeseori chiar unei țări, atunci când cântecul este un simbol național (vezi, articolul Imn
național). Cuvântul „imn” derivă, în toate limbile moderne, din greaca veche, din cuvântul ὕμνος hymnos, care înseamnă „cântec de laudă”, care la rândul său
este derivat din rădăcina proto-indo-europeană *sh2em-, „a cânta”, fiind conectat cu cuvântul din hitită išḫamai, „el cântă”, și cuvântul sāman, însemnând
„cântec” în limba sanscrită.[1] Definiția imnului: Imnul este o poezie lirică închinată unei personalități, unei idei mărețe, unui sentiment nobil. Caracteristici:
[Link]ȚIA, procedeu specific stilului retoric, este reluată în primul vers al poeziei în care se adresează un îndemn categoric contemporanilor și urmașilor
de a se trezi la realitate, de a-și redeștepta conștiința națională. [Link] este tot un procedeu specific imnului menit să reliefeze sentimentele celui
care evocă.

Pastelul este o creație lirică descriptivă, aparținând literaturii culte care, prin intermediul unui peisaj, transmite sentimentele eului liric contemplator . Modul
de expunere folosit este descrierea. Într-un pastel, dominante sunt imaginile artistice, realizate prin figuri de stil, organizate într-o descriere de tip tablou.
Aceasta poate avea ca temă un anotimp, un colț de naturǎ, un moment al zilei, un aspect din viața micilor viețuitoare etc.
Termenul „pastel” provine din artele plastice. La origine acest termen desemna un creion colorat, moale, pentru desen, făcut din pigmenți pulverizați,
amestecați cu talc și cu gumă arabică; termenul s-a extins, desemnând atât o tehnică artistică de pictură, cât și orice tablou sau desen executat cu acest fel
de creioane.
Idila este o specie de poezie lirică și erotică din sfera poeziei bucolice, în care este prezentată, în formă optimistă sau idealizată, viața și dragostea în cadrul
rustic.

Oda (din limba greacă: aeidin înseamnă cântec) este o specie a poeziei lirice, alcătuită din strofe cu aceeași formă și cu aceeași structură metrică, în care
se exprimă elogiul, entuziasmul sau admirația față de persoane, de fapte eroice, idealuri etc. În unele realizări, oda este înrudită cu imnul. La început, odele
erau cântece ale corului din dramele grecești și erau executate cu acompaniament instrumental (de obicei la "liră", de unde și denumirea genului "liric").
Precursori ai odei sunt socotiți "Psalmii" lui David.
În versificație se folosesc strofele alceice (două versuri de unsprezece silabe, urmate de un vers de nouă silabe și unul de zece silabe), respectiv
strofele sapphice (trei versuri endecasilabice cu un final adoneic). Această versificație clasică a variat în cursul timpului la diverși poeți.(Odă bucuriei de
Friedrich Schiller