VIRTUŢILE TEOLOGICE

Cele trei virtuţi teologice - credinţa, nădejdea şi dragostea – constituie de fapt

latura internă a adeziunii omului la Dumnezeu şi cultul intern propriu-zis al religiei creştine.
Ele sunt, pe de altă parte, rădăcina întregii vieţi morale dacă avem în vedere că ele
realizează pe verticală relaţia omului cu Dumnezeu, iar pe orizontală relaţia omului cu
lumea, cu semenii şi cu întreaga creaţie. Fiecare virtute teologică îşi are specificul şi
contribuţia ei în realizarea comuniunii omului cu Dumnezeu. Urcuşul spre Dumnezeu şi
deci începutul relaţiei omului cu Dumnezeu, îl constituie credinţa.

VIRTUTEA CREDINŢEI
1. Preliminarii
Religia este comuniunea omului cu Dumnezeu, iar actul religios, ca trăire personală
şi individuală a acestei comuniuni, este raportarea conştientă şi liberă (precum şi cu toată
fiinţa), a credinciosului la Dumnezeu şi la adevărul Său, raportare exprimată prin
acte de credinţă (doctrină), acte, fapte, virtuţi şi atitudini morale (morală) şi prin acte de cult
(cultul).
Dumnezeu şi omul sunt priviţi de învăţătura creştină ca persoane: Dumnezeu – ca
fiinţă spirituală personală absolută, transcendentă lumii dar care cheamă la comuniune pe
om şi omul – ca fiinţă personală relativă şi limitată cu capacitatea de a răspunde chemării lui
Dumnezeu la comuniune cu Sine.
Virtuţile teologice – credinţa, nădejdea şi dragostea – (I Corinteni 13,1 ş.u.), „…
lucrul credinţei voastre şi de osteneala iubirii şi de stăruinţa nădejdii voastre…” (I
Tesaloniceni 1, 3), (Romani 5, 1-5, Galateni 5, 6) : „Căci în Hristos Iisus, nici tăierea
împrejur nu poate ceva, nici netăierea împrejur, ci credinţa care este lucrătoare prin
iubire” (Coloseni 1, 4), au în vedere tocmai relaţia omului cu Dumnezeu şi realizează însăşi
viaţa. Referindu-se direct la Dumnezeu şi având pe Dumnezeu ca obiect, autoritate şi
motivaţie au fost numite virtuţi teologice, adică virtuţi care vorbesc despre Dumnezeu şi fac
prezent pe Dumnezeu în viaţa omului. Noi credem, nădăjduim în Dumnezeu şi îl iubim
pentru că Dumnezeu este adevărul însuşi, credincios totodată făgăduinţei făcute şi
desăvârşit în arătarea dragostei Lui pentru om. Virtuţile teologice exprimă şi o relaţie cu
Dumnezeu tocmai datorită faptului că Cel care le aprinde în noi şi le dă puterea este
Dumnezeu însuşi. Ele exprimă şi sentimentul de dependenţă a omului faţă de Dumnezeu;
fiecare însă exprimă acest sentiment de dependenţă într-un mod diferit, specific.

1
 Credinţa este prima virtute teologică care înseamnă relaţie personală, cunoaşterea lui
Dumnezeu, atitudine, sens şi semnificaţie, precum şi întrebare după Dumnezeu, interpelare
a omului de către Dumnezeu, mărturisire şi mărturie a omului despre Dumnezeu, despre
Hristos în Duhul Lui şi despre Biserica Sa. Ea mai înseamnă şi decizie personală, conştientă
şi liberă despre Hristos, trăită personal în comuniunea sobornicească a Bisericii.

3. Credinţa ca virtute teologică

În conceptul celor trei virtuţi teologice, credinţa este primul pas al omului către
Dumnezeu şi primul pas în viaţa duhovnicească.
Desigur, credinţa ca o capacitate receptivă pentru divin sau ca o adeziune la
Dumnezeu – ca fiinţă spirituală transcendentă lumii – este comună tuturor religiilor. Nota
distinctivă a conceptului creştin de credinţă este aceea că ea indică o relaţie dialogică a
omului cu Dumnezeu. Cei doi termeni ai dialogului sunt persoane, subiecte de relaţie şi
comuniune: Dumnezeu - fiinţă spirituală, personală, absolută, transcendentă lumii, dar
prezentă în viaţa omului prin energiile divine necreate, şi omul - fiinţă spirituală, raţională şi
liberă, deschisă dialogului şi capabilă de dialog.
Credinţa – ca posibilitate de dialog – înseamnă deschidere activă dar şi căutare
febrilă a lui Dumnezeu de către om. Receptivitatea aceasta dinamică pentru adevărul divin
îşi are explicaţia sa în primul rând în valoarea morală absolută a Celui ce ni-l descoperă
pentru mântuirea noastră.
Credinţa este o relaţie şi o comuniune personală a omului cu Hristos în Duhul Sfânt.
Cel ce deschide această relaţie şi avansează dialogul este Dumnezeu Însuşi, Care aprinde în
noi dorul după El prin Duhul Sfânt şi Care ne dă şi puterea de a răspunde Lui. „Prin
urmare, credinţa este din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos”(Romani X, 17). Se
ştie că cuvântul nu transmite de la subiect la subiect numai înţelesuri, ci şi o putere, în
acelaşi timp. Orice cuvânt transmite un mesaj, dar şi o putere, o obligaţie de a răspunde la
mesaj. Omul vorbeşte pentru a fi ascultat, pentru că are ceva de comunicat. Cel care ascultă
primeşte şi el o obligaţie, o putere de a răspunde la mesaj. Cu atât mai mult cuvântul lui
Dumnezeu exprimă un conţinut, un sens, o valoare, dar şi o putere către om de a răspunde
acestei valori. De aici, rezultă însemnătatea deosebită a predicii cuvântului lui Dumnezeu
prin gura preotului.
Orice cuvânt exprimă o noţiune sau un sens dar şi o chemare, o poruncă şi provoacă
obligaţia din partea celui ce ascultă la răspuns. În cuvântul primului vorbitor este dată nu

2
numai intenţia, conţinutul unei comunicări, ci şi puterea, obligaţia pentru cel ce ascultă de a
răspunde. Deci, primul cuvânt, ca chemare, implică pe al doilea ca răspuns; unul fără
celălalt nu există. Cuvântul realizează şi exprimă o relaţie personală, o legătură dinamică
între vorbitor şi ascultător. În hotărârea de a vorbi, vorbitorul descoperă un sens, un conţinut
care lovesc pe ascultător. Fie că cheamă, fie că răspunde, cuvântul unuia cheamă cuvântul
celuilalt. Această putere de chemare sau de răspuns la chemare îl surprinde în gradul cel mai
înalt posibil cuvântul lui Dumnezeu adresat nouă prin revelaţie (prin predici, prin Iisus
Hristos). Cuvântul spus dobândeşte o mare forţă de pătrundere în sufletul celui ce ascultă şi
îl obligă la răspuns. Iar răspunsul îmbracă diferite forme. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu
Luca şi Cleopa pe drumul spre Emaus (Luca 24, 30-32).
Iată, dar, că virtutea credinţei înseamnă răspuns, un răspuns al omului la chemarea
lui Dumnezeu. Credinţa este răspunsul omului la cuvântul lui Dumnezeu, cuprins în
Revelaţia Lui. Revelaţia divină descoperă voia lui Dumnezeu privind spre om şi mântuirea
lui, manifestând în acest timp şi o putere spre om. Aşa se explică de ce, cei care nu făcuseră
cunoştinţă cu creştinismul, auzind de Evanghelie, s-au convertit. Credinţa este implicată în
cuvântul lui Dumnezeu atât în ceea ce priveşte conţinutul dar şi ca putere; şi aceasta este
lucrarea lui Hristos prin Duhul Sfânt. Numai Duhul Sfânt este acela care deschide inimile
noastre şi le ridică spre Dumnezeu: „Pentru că n-aţi primit iarăşi duh al robiei, spre temere
ci aţi primit Duhul înfierii, prin care strigăm Avva! Părinte!” (Romani 8, 15, 26; I
Corinteni 12, 3). Păcatul a slăbit mult capacitatea receptivă a omului faţă de cuvântul lui
Dumnezeu scoţând pe om din comuniunea cu Dumnezeu. Harul botezului trezeşte, înnoieşte
şi întăreşte capacitatea omului de comuniune cu Dumnezeu. Harul face începutul credinţei
noastre: „Nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu-l va trage Tatăl Care M-a trimis, şi Eu
îl voi învia în ziua cea de apoi” (Ioan 6, 44; Apocalipsa 3, 20). Răspunsul la această
chemare a lui Dumnezeu este al omului, dar tot cu puterea lui Dumnezeu. Dumnezeu este
Cel ce aprinde în noi credinţa şi ne dă puterea de a crede şi rămâne în comuniune cu El.
Răspunderea şi creşterea în credinţă se bazează tot pe energiile harului dumnezeiesc
împărtăşite nouă prin Tainele Bisericii; omului i se luminează mintea (raţiunea), i se
întăreşte voinţa şi i se purifică sentimentele. De aceea, credinţa este socotită ca dar al lui
Dumnezeu (Efeseni 2, 8; Filipeni 1, 29; Romani 13, 3) şi ca roadă a Duhului Sfânt (Galateni
5, 25).
Dar lucrarea harului dumnezeiesc în naşterea, creşterea, păstrarea şi înaintarea în
credinţă, nu exclude conlucrarea omului, ci o implică cu necesitate, cum am văzut din toate
cazurile de tămăduire. Harul nu constrânge; credinţa rămâne o decizie liberă a omului ca

3
răspuns la chemarea lui Dumnezeu. Credinţa are în ea puterea lui Dumnezeu care cheamă la
conlucrarea cu ea pe om. Credinţa, deci, e un fenomen teandric, un act în care elementul
divin se împleteşte cu cel uman.
În credinţă întâlnim capacitatea receptivă a spiritului uman faţă de harul
dumnezeiesc. În actul credinţei sunt implicaţi deopotrivă Dumnezeu şi omul. Omul este
liber să actualizeze şi să concretizeze mesajul într-un răspuns şi într-o mărturie concretă.
Omul este liber să actualizeze credinţa baptismală şi să o dezvolte la vârsta înţelegerii, prin
decizie liberă să o accepte sau nu. De asemenea, omul poate să refuze chemarea spre
comuniune pe care o implică credinţa. Credinţa este în toate cazurile un act sinergetic – de
împreună lucrare a lui Dumnezeu cu omul şi invers.
Credinţa are şi o implicaţie şi o dimensiune eclezială căci obiectul, puterea şi
temeiul ei este Hristos, capul Bisericii. Pe Hristos nu-L avem decât în Biserică şi în calitate
de cap al Bisericii, prin care Duhul Sfânt recreează harul lui Dumnezeu. În împreună-zidirea
cu Hristos ca făptură nouă în apele botezului este implicată şi relaţia cu Biserica, căci cel
nou botezat devine mădular al trupului eclezial. Dar dimensiunea eclezială a credinţei se
mai arată şi în faptul că virtutea credinţei la credinciosul creştin trebuie să fie identică cu
credinţa Bisericii; credinţa lui trebuie să coincidă cu ceea ce crede, păstrează şi mărturiseşte
Biserica. Deci, nu orice credinţă mântuieşte, ci doar cea care este credinţa Bisericii; numai
această credinţă îl încopciază pe om în Hristos.
Privită ca implicaţie a Bisericii, credinţa este o adeziune la Hristos şi la Biserica Sa.
Şi fiindcă aceasta implică libertatea de decizie şi activitate, credinţa este un act personal,
dar, în acelaşi timp, eclezial, în sensul că prin credinţă fiecare se înrădăcinează şi creşte în
trupul Bisericii. Caracterul personal, individual al credinţei, se împleteşte, în mod armonios
cu cel comunitar – sobornicesc. Credinţa creştină ca virtute teologică personală, se împlântă
adânc în credinţa sobornicească. Deci, vorbind despre credinţă ca virtute teologică, vorbim
despre Hristos, prin care noi avem acces la Tatăl şi la viaţa dumnezeiască pe care Duhul
Sfânt ne-o împărtăşeşte în Tainele Bisericii. Implicaţiile ecleziale ale credinţei sunt arătate
de Sfântul Apostol Pavel (I Timotei 3, 15-16).
Credinţa, ca virtute teologică, este o realitate teandrică, eclezială foarte complexă,
cuprinzând într-un tot armonic chemarea lui Dumnezeu către om, revelaţia Lui, darul lui
Dumnezeu, adeziunea liberă la El, harul Duhului Sfânt, caracterul comunitar eclezial,
motivaţia divină eclezială a credinţei creştine.
Ţinând seama de toate aceste elemente, definiţia credinţei ca virtute teologică ar fi
într-o exprimare mai largă: Credinţa este adeziunea totală, liberă şi conştientă a creştinului

4
(a spiritului omenesc) la revelaţia divină păstrată în Biserică, adeziune izvorâtă din har şi pe
temeiul autorităţii lui Dumnezeu şi a Bisericii Sale.
O definiţie mai concisă ar fi: Credinţa este adeziunea liberă şi integrală a creştinului
la Dumnezeu Cel în Treime închinat şi la adevărul Său păstrat şi propovăduit de Biserică.
Cea mai scurtă definiţie a credinţei: Credinţa este răspunsul omului la comuniunea
eclezială cu Dumnezeu prin Hristos în Duhul Sfânt.
Astfel înţeleasă, credinţa este o receptivitate pentru Dumnezeu şi adevărul Său şi
cunoaşterea lui Dumnezeu pe cale revelaţională supranaturală. Ea este şi virtute, nu numai
organ de receptare a mesajului divin. Credinţa este virtute teologică pentru că obiectul ei
este Dumnezeu şi adevărurile revelate de El, puterea ei este harul dumnezeiesc împărtăşit de
Hristos prin Duhul Sfânt, iar motivul sau temeiul ei este autoritatea lui Dumnezeu.
Ca virtute teologică, credinţa este revelaţie personală cu Dumnezeu, început al
cunoaşterii lui Dumnezeu şi progres în cunoaşterea lui Dumnezeu. Credinţa este binele
concentrat, iar prin bine înţelegem o credinţă actualizată. Cine acceptă să creadă, vrea să
creadă şi să cunoască şi mai mul, dar această creştere este prin şi cu ajutorul Duhului Sfânt,
nu numai cu raţiunea, căci mintea nu se poate apropia de Dumnezeu decât pe aripile
credinţei. Plusul în credinţe este şi plusul în cunoaşterea lui Dumnezeu şi în comuniunea cu
Dumnezeu. Credinţa înaintează spre o evidenţă tot mai luminoasă a obiectului ei; pe celălalt
tărâm al existenţei drepţii vor vedea pe Dumnezeu faţă către faţă; credinţa va face loc
contemplării directe a lui Dumnezeu.
Credinţa este o condiţie a vieţuirii omului pe pământ, arătând distanţa dintre om şi
Dumnezeu, dar şi posibilitatea omului, prin harul divin, de a transcende realitatea cotidiană.
Din acest motiv creştinul trebuie să creadă mereu şi în caz de ispită, el trebuie să se purifice
de patimi ca să creadă mai mult şi mai plenar. Tot timpul, păcatul şi ispita s-au dovedit
duşmanii urcuşului duhovnicesc al omului. De aici necesitatea pocăinţei ca virtute şi a
Spovedaniei ca leac haric de vindecare de păcat.

4. Credinţa implică o raportare integrală a creştinului la Dumnezeu

Desigur, credinţa înaintează de la simpla adeziune la o cunoaştere tot mai mare a lui
Dumnezeu. În actul credinţei este prezentă mintea omului care, luminată de har, năzuieşte
spre cele dumnezeieşti şi prinde din cele dumnezeieşti. În actul credinţei este prezentă
întreaga simţire a omului, fiindcă numai cu iubirea omul poate să îmbrăţişeze obiectul
cunoscut care este o persoană. Credinţa implică din partea omului o decizie liberă a voinţei.

5
Deci, credinţa este şi un act voliţional. În structura credinţei ca virtute teologică se
împleteşte elementul divin cu cel uman, iar credinţa are ca premisă adevărul că Dumnezeu
este fiinţa personală absolută, capabilă să descopere şi omul ca fiinţă personală relativă,
capabilă să recepteze voia lui Dumnezeu, datorită harului dumnezeiesc ce se împărtăşeşte
omului la botez. Credinţa este un act complex şi exprimă deci o atitudine plenară a omului
în faţa lui Dumnezeu, de vieţuire cu Hristos şi în Hristos.

6. Necesitatea credinţei şi însuşirile ei

Credinţa este necesară pentru mântuire fiindcă fără ea nu-i cu putinţă comuniunea
omului cu Dumnezeu, de îndată ce ea deschide dialogul cu Dumnezeu. #Fără credinţă, dar,
nu este cu putinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu” (Evrei 11, 6). „Cel ce crede în El nu se
judecă, iar cel ce nu crede, iată, este judecat”; „cel ce crede în El nu piere, ci are viaţă
veşnică” (Ioan 3, 16-18; 7, 5; 8, 24; 14, 1).
Credinţa este necesară pentru mântuire fiindcă ea este organul de primire şi de
cunoaştere a adevărului dumnezeiesc, este începutul şi susţinătoare a dialogului omului cu
Dumnezeu.
Dar nu orice credinţă poate fi socotită necesară pentru mântuire. Credinţa cea
adevărată este aceea care se acoperă, se suprapune cu credinţa Bisericii. Nu credinţa fără
mărturia ei este mântuitoare, nici credinţa fără fapte, ci credinţa care rodeşte în fapte,
adâncind comuniunea cu Dumnezeu şi afirmând relaţia credinciosului cu semenii.
Adevărata credinţă trebuie să îndeplinească anumite însuşiri:
1- Din punct de vedere al conţinutului să fie universală, adică să cuprindă toate
adevărurile revelate de Dumnezeu şi mărturisite de Biserică;
2 - Din punct de vedere al certitudinii să devină o certitudine, fiind deci pentru
subiectul ei o convingere absolută, statornică şi mărturisitoare.
3 - Din punct de vedere al acţiunii să fie vie şi lucrătoare.
Ţinând seama de toate acestea şi având în vedere că în credinţă este angajat omul cu
toată fiinţa sa, toate însuşirile credinţei sunt sintetizate în credinţă ca decizie existenţială a
omului pentru Dumnezeu şi pentru semeni. Ca atitudine existenţială credinţa implică din
partea subiectului ei o continuă purificare de patimi şi o creştere în virtuţi. „Credinţa este un
bun concentrat – spune Sfântul Maxim Mărturisitorul – dar acest bun trebuie realizat”.

6
 7. Mijloace pentru cultivarea credinţei
1 – Rugăciunea – convorbirea omului cu Dumnezeu, rugăciunea statornică şi zilnică,
participarea la slujbe şi mai cu seamă la Sfânta Liturghie;
2 – Participarea la tot ceea ce se săvârşeşte în Biserică (slujba Bisericii, la Sf.
Liturghie etc.);
3 – Viaţa virtuoasă – întreţine credinţa;
4 – Meditaţia, reflecţia asupra adevărurilor dumnezeieşti, însoţită de o lectură bună,
ziditoare de suflet, constituie un mijloc eficace pentru cultivarea credinţei şi păstrarea ei în
toată ascuţimea.

Concluzie
Credinţa, ca primă virtute teologică, implică două dimensiuni:
a. – una verticală – care constă în realizarea comuniunii omului cu Dumnezeu
prin Hristos în lucrarea Duhului Sfânt. Este propriu credinţei de a deschide dialogul omului
cu Dumnezeu. Dar credinţa nu este un act pur omenesc, ci un act teandric: deschiderea spre
Dumnezeu şi răspunsul dat lui Dumnezeu la chemarea Sa de către om;
b. – alta orizontală – prin ea se realizează comuniunea credinciosului cu cei ce se
împărtăşesc din aceeaşi credinţă; credincioşii se simt solidari în apărarea dreptei credinţe.
Credinţa nu mai rămâne un bun personal, ci un bun comunitar.

Implicaţiile credinţei
a. – Implicaţia eclezială – adevărata credinţă este aceea care corespunde
învăţăturii c şi în care se mărturiseşte învăţătura în afara relaţiei cu Dumnezeu;
b. – Implicaţia comunitar-sobornicească – în comuniunea credinţei, omul nu e
niciodată singur, ci împreună cu cei ce împărtăşesc adevărata credinţă.
Credinţa este un fenomen şi o putere teandrică ce implică împletirea elementului
divin cu cel uman. Fiind o putere teandrică, credinţa se transformă într-un act existenţial
pentru credinciosul ce o împărtăşeşte. Credinţa ca atitudine existenţială colorează şi
substanţializează concepţia despre lume şi viaţă a credinciosului, care nu poate fi decât o
concepţie teistă care pune la baza existenţei pe Dumnezeu ca sursă şi putere de existenţă.
Astfel înţeleasă, credinţa îşi are valoarea ei dinamică pentru cel ce o împărtăşeşte. Credinţa
nu este ceva teoretic şi nu e doar o simplă cunoaştere sau o convingere internă, ci caută să se

7
concretizeze în exprimări concrete: fapte ale credinţei. Numai înţeleasă ca fiind însoţită de
fapte, credinţa este absolut necesară pentru mântuire.

NĂDEJDEA
A doua virtute teologică, strâns legată de credinţă şi hrănită cu iubire este virtutea
nădejdii. Omul nu trăieşte numai în trecut (prin amintire) sau în prezent, ci şi în viitor, în
sensul că spre viitor îşi proiectează aspiraţiile sale. Orientarea spre viitor este inerentă firii
umane; numai omul anticipează viitorul. Nu e om care să nu-şi proiecteze în viitor
realizările sale şi să nu se gândească la viitor. Trebuie să distingem însă între nădejde ca
virtute teologică sau orientarea inerentă şi sigură a vieţii omului către viitor şi simplele
visuri sau iluzii. Pentru mulţi, proiectarea anumitor acţiuni către viitor poate fi numai de
domeniul imaginaţiei gratuite. Pentru creştin viitorul ţine de fiinţa sa; omul este o fiinţă
mărginită,dar el trăieşte spre fericire sau osândă veşnică.
Nădejdea e cu totul altceva decât simpla imaginaţie. Ea implică o orientare sigură
spre ceva care trebuie dobândit; este anticiparea unui viitor bun, având ca temei al acestei
anticipări şi aşteptări fidelitatea celui ce poate să ne dea acest bun viitor sperat de noi.
Posibilitatea dobândirii anumitor bunuri transformă şi structurează fiinţa noastră. Nădejdea
devine o forţă care mobilizează întreaga fiinţă pentru dobândirea bunului făgăduit de cineva.
Trebuie distins, însă, între nădejdea creştină şi simpla năzuinţă după ceva. În primul
caz e vorba de un bun viitor – mântuirea. Năzuinţa spre acel bun nu este gratuită (poate fi şi
nu fi), ci e o năzuinţă care dă sens vieţii creştinului. Obiectul nădejdii creştine nu poate fi un
bun temporal, pieritor, ci un bun de care atârnă existenţa şi mântuirea noastră. Noi sperăm
să dobândim pe Dumnezeu însuşi. Trebuie totodată disociat între simpla năzuinţă după ceva
în viitor şi aspiraţia pentru un bun de care depinde însăşi mântuirea noastră.
Obiectul nădejdii creştine este Dumnezeu Însuşi, pe Care vrem să-L dobândim ca pe
un bun al nostru.

1. Nădejdea ca virtute teologică

Temeiul nădejdii este însăşi iubirea lui Dumnezeu şi făgăduinţa Lui făcută omului
pentru mântuire. Din iubire, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său în lume pentru mântuirea
noastră. În nădejde noi tindem să dobândim mântuirea. Temeiul nădejdii nu poate fi altul

8
decât însăşi iubirea lui Dumnezeu pentru mântuirea omului şi faptul că Dumnezeu este
totdeauna credincios făgăduinţei făcute. Primilor oameni Dumnezeu le-a promis un
Mântuitor pe care L-a şi dat la „plinirea vremii”. Obiectul nădejdii nu poate fi altul decât
Dumnezeu. În nădejde – ca virtute teologică – intră o serie de elemente ca: năzuinţa
(tensiunea) după Dumnezeu, spre posesiunea bunului suprem (mântuirea) şi harul divin din
partea lui Dumnezeu.
Nădejdea este o virtute insuflată de Dumnezeu omului în apele botezului (ca şi
credinţa); este o virtute harică; obiectivul prim e Dumnezeu; obiectivul secundar – toate
mijloacele necesare asigurate de Dumnezeu omului, ca acesta să dobândească mântuirea.
Cel ce nădăjduieşte în Dumnezeu are încredere că Dumnezeu îi va da mântuirea, dar are şi
încredere că El îi va asigura mijloacele şi condiţiile pentru dobândirea acesteia. Nădejdea
priveşte viaţa omului în timp, dar orientată spre viitor. Obiectivul secundar al nădejdii îl
formează cele necesare vieţuirii omului în timp. Nădejdea este o virtute foarte
dinamică în viaţa omului. Dinamismul acesteia este imprimat de însăşi tensiunea omului
după absolut, după posesiunea bunului veşnic.
Definiţie: Nădejdea este virtutea teologică prin care, pe baza făgăduinţei lui
Dumnezeu, avem încredere că vom ajunge la fericirea veşnică şi că în viaţa de aici nu vom
fi lipsiţi de cele necesare atingerii acestei ţinte.
Nădejdea, ca virtute teologică, este o năzuinţă plină de încredere spre posesiunea
bunului veşnic. Suportul acestei tensiuni (care e sufletul nădejdii), îl constituie iubirea lui
Dumnezeu faţă de om şi făgăduinţa Lui făcută acestuia.
Având în vedere toate acestea, nădejdea este – cum spune Sfântul Apostol Pavel –
„ancoră a sufletului sigură şi tare, care intră în cele dinăuntru ale catapetesmei, unde a
intrat şi înaintemergător pentru noi Iisus” (Evrei 6, 19-20).
Faţă de credinţă, nădejdea este o credinţă orientată spre viitor şi o anticipare a
gustării depline a vieţii veşnice.
Cât priveşte fiinţa ei ca virtute teologică, există anumite nuanţe interconfesionale.
De pildă, protestanţii unesc nădejdea şi credinţa, ajungând să vorbească despre o siguranţă a
mântuirii, lăsându-i lui Dumnezeu totul, adică să facă totul pentru om de îndată ce a
făgăduit omului mântuirea. În morala catolică nădejdea este legată de tensiune, dar în
acelaşi timp şi de cunoaştere. În morala catolică avem mai mult o definire raţională a
nădejdii, putându-se exprima astfel: „de îndată ce Dumnezeu este credincios cuvântului
dat, El nu poate să lase pe om în afara mântuirii”. În realitate, nădejdea implică şi credinţa
şi iubirea, dar şi angajarea omului cu toate puterile lui sufleteşti. În nădejde avem prezente

9
 şi mintea şi simţirea, dat şi voinţa; elementul dominant (având în vedere caracterul ei
dinamic) este voinţa, fiindcă orice virtute presupune un efort, o străduinţă. Şi credinţa
presupune efort. În nădejde, deşi participă toate puterile sufleteşti, este pe primul plan
tensiunea omului după absolut şi străduinţa omului în această tensiune după absolut.
Nădejdea nu este o simplă orientare spre viitor, plecată dintr-o oarecare cunoaştere, ci o
tensiune plină de încredere, pentru că obiectul sperat este într-un fel cunoscut dar şi trăit de
creştini într-un anume fel. Nădejdea este un fenomen teandric, o virtute teandrică ce implică
împletirea strânsă dintre elementul divin şi cel uman. Protestanţii văd în nădejde ceva mai
mult adăugat, mai exact un dar exclusiv al graţiei divine.
Întrebarea pe care o pun moraliştii catolici, anume dacă esenţa nădejdii stă în năzuinţă
sau în încredere, nu trebuie rezolvată unilateral, identificând nădejdea numai cu una dintre
acestea (cum o rezolvă aceşti moralişti), ci corespunzător realităţii; nădejdea este şi năzuinţă
şi încredere; e năzuinţa plină de încredere în dobândirea fericirii veşnice.
La fel problema: dacă ea este un efect al voinţei, cum îl socotesc teologii
catolici, sau un sentiment. În realitate, nedejdea, deşi accentul cade pe voinţă, angajează
întreaga persoană. Nădăjduieşti cu toată fiinţa ta, nu numai cu voinţa.

NECESITATEA ŞI ÎNSUŞIRILE NĂDEJDII

Nădejdea este absolut necesară pentru mântuire. De aceea o şi primim odată cu harul
baptismal. Ea îndreaptă întreaga fiinţă a creştinului spre Dumnezeu, ca ţintă supremă a vieţii
lui. Ea sprijină sufletul pe Dumnezeu, într-o încredere necontenită în ajutorul Lui. Ea dă
putere de luptă, de înfrângere a tuturor greutăţilor, pentru dobândirea mântuirii. Ea e forţa de
dinamizare a vieţii creştine în orientarea ei spre Bunul suprem. Viaţa fără nădejde este viaţă
fără vlagă şi fără suport. Nădejdea este suport sigur în nestatornicia vieţii şi puterea
statorniciei noastre.
De aceea, Sfânta Scriptură o recomandă expres şi laudă pe cel care
nădăjduieşte în Domnul: „Nădăjduiţi în Domnul”, zice Psalmistul (Ps. IV, 5). „ Nădăjduieşte
în Domnul şi fă bine; Domnul pe cei drepţi îi izbăveşte, pentru că au nădăjduit într-Însul” (Ps
XXXVI, 4). De aceea, aceasta este hotărârea Psalmistului: „Iar pe mine bine este să nu mă
lipsesc de Dumnezeu, sa-mi pun nădejdea în Domnul Dumnezeul meu” (Ps. LXXII, 28).
Căruia îi răspunde Pavel, socotindu-se Apostol al lui Iisus Hristos „întru nădejdea vieţii
veşnice, pe care a făgăduit-o nemincinosul Dumnezeu înainte de anii vecilor” (Tit I, 1-2) şi

10
îndemnând pe credincioşi: „Să ţinem neclintiţi mărturisirea nădejdii, pentru că cel care a
făgăduit este vrednic de credinţă” (Evr. X, 23).
De aceea nădejdea trebuie cultivată şi ferită de toate primejdiile. Mijloacele de
cultivare a nădejdii sunt: rugăciunea, lectura, meditaţia, cugetarea la binefacerile lui
Dumnezeu, la vieţile sfinţilor, repetarea actului nădejdii etc. Astfel, nădejdea prin exercitarea
ei necontenită se întăreşte şi se desăvârşeşte, dobândind toate însuşirile ce-i sunt
caracteristice.
Între însuşirile nădejdii amintim: a) nădejdea să fie luminată, adică să se
îndrepte, în primul rând, spre bunurile veşnice şi spirituale, iar spre bunurile vremelnice
numai întrucât acestea slujesc mântuirii; b) să fie tare şi neclintită pentru că se sprijină pe
Dumnezeu (2 Tim. I, 12; Filip. IV, 13); c) să fie vie (1 Petru I, 3), adică însufleţită de iubire,
căci cum va năzui cu ardoare spre bunurile cereşti, dacă nu le va iubi ?
Protestantismul, punând pe acelaşi plan credinţa cu nădejdea, vorbeşte despre
certidudinea absolută a mântuirii personale. Concepţia aceasta nu o considerăm în
conformitate nici cu realitatea, nici cu Sfânta Scriptură. Nimeni nu poate fi sigur în mod
absolut de mântuirea lui câtă vreme trăieşte pe pământ: „ Celui ce i se pare că stă, zice
Apostolul, să ia aminte să nu cadă” (1 Cor. X, 12). De unde acest avertisment ? NU pentru că
Dumnezeu ne-ar lipsi de ajutorul Lui, ci pentru slăbiciunea firii noastre omeneşti. Mântuirea
este fructul colaborării credinciosului cu harul divin. De aceea – având în vedere
complexitatea luptei şi slăbiciunea omului credincios – niciodată nu poţi avea certitudinea
absolută a mântuirii. De aceea Apostolul îndeamnă pe credincioşi: „Lucraţi la mântuirea
voastră cu frică şi cu cutremur” (Filip. II, 12). Tocmai această nesiguranţă şi teamă ne fac să
ne legăm mai tare de Dumnezeu, să fim mai atenţi în lupta pentru virtute şi să folosim mai
deplin mijloacele ce ni le pune Dumnezeu la dispoziţie. Se înţelege că cu cât viaţa cuiva este
mai curată, mai conformă cu voia lui Dumnezeu, cu atât nădejdea lui este mai puternică, mai
sigură. Totuşi nici un muritor nu poate spune că are certitudinea absolută a mântuirii, ci toţi
trebuie să mărturisim cu Sfântul Apostol Pavel: „ Prin nădejde ne-am mântuit” (Rom. VIII,
24).

ROADELE NĂDEJDII

Roadele nădejdii sunt multiple. Revelăm numai pe cele mai generale.

11
 În primul rând, nădejdea îndreaptă cu mare dorire sufletul spre Dumnezeu, spre
viaţa viitoare, si-l dezlipeşte de bunurile simţuale şi vremelnice. El nu are cetate stătătoare pe
pamânt; cetatea lui este cea care vă să fie, cetatea din ceruri (Evr. XIII, 14).
În al doilea rând, nădejdea naşte râvnă, curajul, tăria, statornicia în lucrarea
mântuirii. Ea produce bărbăţia creştină, care şi-a găsit întruparea în Sfinţii Apostoli, în
mucenicii şi mărturisitorii credinţei. Privind spre bunurile viitoare, ei au înfruntat toate
vâltorile vieţii, cu curaj, seninătate şi bucurie, nevoindu-se ca să fie întru toate bineplăcuţi
Domnului (2 Cor. V, 4-9). Bărbăţia creştină este entuziasm în luptă şi răbdare în necazuri.
Este ceea ce spune Psalmistul: „Fiţi tari cei ce nădăjduiţi în Domnul şi să se îmbărbăteze
inimile voastre” (Ps. XXX, 23) şi continuă Apostolul Pavel: „Ne lăudăm cu nădejdea măririi
lui Dumnezeu. }i nu numai atât, ci ne şi lăudăm în necazuri, ştiind că necazul aduce răbdare şi
răbdarea încercare, iar încercarea nădejde. Iar nădejdea nu ruşinează” (Rom. V, 2-5). Sau în
altă parte: „Spre aceasta ne şi ostenim şi suntem ocrotiţi, căci am nădăjduit în Dumnezeu cel
viu, convinşii fiind că dacă pătimim cu Hristos, împreună cu El ne vom şi mări” (Rom. VIII,
17; 1Tim. IV, 10). Căci „Cel ce rabdă până la sfârşit, acela se va mântui” (Mat. X, 22).

Iubirea creştină
Privită prin prisma iubirii, persoana este purtătoare şi creatoare de valori. Doi
oameni se întâlnesc pentru că sunt creatori de valori şi simt nevoia apropierii spirituale, a
dăruirii unul altuia. Dar iubirea în dualitate nu înseamnă o egalitate valorică, cât mai
degrabă o dăruire de valori. Cei ce se iubesc o fac pentru că au de spus unul altuia ceva şi au
să-şi dăruiască unul altuia ceva. Iubirea nu se instalează neapărat între două fiinţe egale, ci
între două fiinţe care consună armonic între ele. Dumnezeu ne iubeşte fiindcă aşteaptă
deschiderea noastră spre El. În sens spiritual iubirea înseamnă deschidere, simţire, dăruire,
preţuire reciprocă. Al doilea moment al iubirii îl constituie unirea celor doi; cele două euri
se cheamă reciproc pentru a vieţui într-o unitate. Fiecare simte pe cel de lângă el ca o
împlinire a sa şi o confirmare a propriei sale valori. În iubire nu e vorba de două existenţe
paralele, ci de două euri care se împletesc în lucrarea lor pe drumul vieţii. Iubirea se
instalează între două persoane care se simt în armonie (nu la unison), unul întregindu-se în
celălalt. Iubirea realizează o unire interpersonală (nu unire între lucruri).
b. – Sensul material trupesc – iubirea trupească – legată de carnal; aceasta n-are
nimic din iubirea spirituală. Iubirea senzuală este în vederea plăcerii, durata ei e efemeră.
Cea care dă durată şi consistenţă este iubirea spirituală. Iubirea senzuală este o vânătoare

12
după nimic, o goană după plăceri. Infinitul, care e inerent iubirii, nu este atins niciodată în
iubirea senzuală.

3. Iubirea ca virtute teologică

Iubirea ca virtute teologică este o iubire spirituală – prin care Dumnezeu îşi revarsă
darurile Sale în viaţa omului, aşteptând din partea acestuia răspuns la iubire.
Se pune întrebarea: poate fi vorba de o iubire a lui Dumnezeu faţă de om? E posibilă
iubirea omului faţă de Dumnezeu?
Între iubirea lui Dumnezeu şi a oamenilor e o mare distanţă. Dar această distanţă e
trecută în primul rând de Dumnezeu. El este Cel care ne iubeşte primul. Iubirea noastră este
iubirea ca răspuns; la iubire trebuie să răspunzi cu iubire „Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4,
8-16). Distanţa între cei doi este posibil de trecut şi din partea omului, întrucât a fost creat
de Dumnezeu după chipul şi asemănarea Sa. Posibilitatea iubirii omului faţă de Dumnezeu
este dată de însăşi calitatea omului de a fi creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.
Ca reflex creat al Ziditorului, omul poate răspunde la iubirea lui Dumnezeu. Ontologic,
omul e orientat spre Dumnezeu. Tensiunea după Dumnezeu, ca model al său, este un dat
ontologic inerent firii omeneşti. De aici iubirea ca tendinţă de comuniune cu absolutul şi
fericirea pe care o are orice om. Tensiunea după absolut (miezul iubirii), îşi găseşte
împlinirea în Dumnezeu, Cel ce garantează veşnicia iubirii.
În iubire este implicată reciprocitatea. Şi în iubirea faţă de Dumnezeu este o
reciprocitate; Dumnezeu răspunde la iubirea noastră şi o ascultă, dar EL ne iubeşte nu
pentru a dobândi ceva, un plus în existenţa Lui din partea omului, ci ne iubeşte ca fiind
purtători ai chipului Său.
Temeiul iubirii ca virtute teologică îl avem în Hristos însuşi, adică în Dumnezeu-
Omul. Mărturia iubirii lui Dumnezeu faţă de noi este întruparea Logosului, Patimile,
Moartea şi Învierea lui Hristos. Iubirea faţă de Dumnezeu este înrădăcinată în însăşi iubirea
lui Dumnezeu faţă de noi şi fiindcă iubirea presupune cunoaştere şi comunicare, şi iubirea
noastră faţă de Dumnezeu presupune acestea, fiindcă Dumnezeu ni s-a comunicat nouă încă
de la început. Astefel, se împlinesc şi cuvintele Apostolului Ioan: „Noi iubim pe Dumnezeu
fiindcă El ne-a iubit întâi”. (I Ioan 4, 19). Iubirea ca virtute teologică este răspunsul omului
la iubirea lui Dumnezeu; este răspunsul concret al omului la iubirea lui Hristos. Iubirea
noastră faţă de Dumnezeu îşi are puterea şi lucrarea în harul lui Dumnezeu care este

13
expresia tocmai a iubirii lui Dumnezeu. Iubirea faţă de Dumnezeu este sădită în om de la
început, e sădită haric în apele Botezului. Premisele ei sunt puse în crearea omului după
chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.
În iubire se realizează o unitate în dualitate. Unitatea nu este dizolvată de dualitate,
dar nici dualitatea nu este absorbită de unitate. Deci, în iubire, cele două euri se întrepătrund
perihoretic; creşterea omului în iubire faţă de Dumnezeu depinde de stăruinţa lui în harul ce
i s-a dat. Iubirea faţă de Dumnezeu nu poate exista lucrativ în omul împătimit, în omul plin
de păcate şi patimi, fiindcă iubirea presupune o mai mare deschidere a omului faţă de
Dumnezeu. Omul împătimit devine opac faţă de Dumnezeu, nu se poate deschide. Creşterea
în iubire presupune o continuă purificare de patimi şi împodobire cu virtuţi.
Unirea care se realizează între om şi Dumnezeu în cadrul iubirii n-are nimic cu
identificarea panteistă. În iubire cei doi rămân existenţe de sine stătătoare în unitate. Tocmai
pentru aceasta se poate vorbi de o creştere a omului în iubire. În Dumnezeu, omul nu
iubeşte numai pe Dumnezeu Însuşi ci şi tot ceea ce aparţine lui Dumnezeu, inclusiv creaţia
mâinilor Lui. Iubirea faţă de Dumnezeu nu este o ruptură a omului de semeni şi de creaţia
căreia aparţine. Cine iubeşte pe Dumnezeu, iubeşte şi pe semeni cu care împreună poartă
acelaşi chip, şi iubeşte întreaga creaţie.
Motivul iubirii lui Dumnezeu este Dumnezeu Însuşi ca plenitudine a desăvârşirii şi
întruchipare desăvârşită a valorii. Nu-L iubim pe Dumnezeu pentru interese personale ci
pentru că este Binele, Iubirea, Frumuseţea absolută. Dumnezeu nu ne cere nouă ceva
concret, ci ne cere pe noi înşine să ne dăruim Lui: „Fiule, dă-mi inima ta.” (Proverbe 23,
26). În iubire noi cerem de la Dumnezeu pe El Însuşi, darul Lui faţă de noi.
Astfel înţeleasă, iubirea faţă de Dumnezeu depăşeşte din altă virtute teologică,
fiindcă aici e vorba de posesiunea lui Dumnezeu Însuşi de către cel care iubeşte, mai mult
decât în celelalte virtuţi. Dacă în credinţă se realizează un început al dialogului omului cu
Dumnezeu, care este în acelaşi timp şi o cunoaştere a lui Dumnezeu, în iubire avem şi
cunoaşterea şi unirea deplină cu Dumnezeu.
În concluzie, iubirea ca virtute teologică presupune pe Dumnezeu, ca existenţă
personală absolută şi omul ca existenţă personală relativă, dar capabilă să răspundă iubirii
lui Dumnezeu. Mai mult ca în celelalte virtuţi, în iubire se evidenţiază faptul că omul este
pentru Dumnezeu, este creat să slăvească şi să se dăruiască lui Dumnezeu. De altfel, şi în
iubirea dintre semeni nu se poate vorbi despre o împuţinare a fiinţei unuia în dăruirea faţă
de celălalt, ci de o îmbogăţire reciprocă. În iubire e vorba de daruri, fiinţă şi viaţă. Iubirea
mai arată apoi că omul este o preexistenţă, nu există numai pentru sine, ci există şi pentru

14
alţii. În iubirea faţă de Dumnezeu nu se poate vorbi de o coexistenţă (existenţe paralele), ci
de o proexistenţă. Omul e o proexistenţă datorită iubirii lui Dumnezeu faţă de noi.

4. Iubirea ca fenomen integral al fiinţei umane

S-a încercat de către unii să reducă iubirea, ca virtute teologică, la una sau alta dintre
puterile sufleteşti umane. În teologia catolică mai stăruie încă ideea că iubirea de Dumnezeu
se reduce esenţial la raţiune, la cunoaşterea lui Dumnezeu – „amor Dei intellectualis”
(iubirea intelectuală a lui Dumnezeu). Alţii au redus iubirea la voinţă tratând iubirea de
Dumnezeu ca o bunăvoinţă, ca o deschidere voluntară a omului faţă de Dumnezeu, iar alţii
(şi îndeosebi protestanţii), reduc iubirea de Dumnezeu la sentiment (ca de ex. Arthur
Schopenhauer).
Adevărul este că iubirea de Dumnezeu, ca virtute teologică, implică şi cunoaştere,
deci este şi o „amor Dei intellectualis”, implică şi deschidere voită, liberă, dar şi sentiment,
adică trăirea iubirii. Iubirea de Dumnezeu este mult mai profundă decât toate acestea la un
loc. Ea înseamnă o revărsare a fiinţei spirituale însăşi. Ea este inima spiritului uman, în ea
constă însăşi fiinţa lui Dumnezeu căci „„Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 8, 16, 19-20).
Iubirea ca virtute implică cunoaşterea fiindcă a iubi implică şi a cunoaşte; a cunoaşte pe
Dumnezeu ca pe o realitate desăvârşită. În iubire creştinul cunoaşte pe Dumnezeu, iubirea
deschide spre cunoaştere, iar iubirea de Dumnezeu oferă o cunoaştere experimentală a lui
Dumnezeu, prin unirea intimă ce se realizează între om şi Dumnezeu. Numai cine iubeşte cu
adevărat poate cunoaşte pe Dumnezeu, semenii, creaţia.
De asemenea, voinţa este un element esenţial, care îşi aduce contribuţia în actul
iubirii. Iubirea cere dăruire, iar dăruirea implică voinţa, libertatea de a te dărui şi puterea de
a te dărui.
În domeniul sentimentului iubirea este bucuria cea mai înaltă, mai curată şi care
transfigurează sufletul omului, îl copleşeşte.
În concluzie, iubirea ca virtute teologică este mai integrativă decât credinţa şi
nădejdea. De aceea este cea mai mare virtute (cum spune Sf. Pavel) şi nu cade, ci însoţeşte
pe om în viaţa viitoare.

5. – Necesitatea, însuşirile şi roadele iubirii creştine

15
 Necesitatea iubirii creştine rezultă din faptul că ea e esenţială şi inerentă firii
omeneşti. Fără iubire e imposibilă desăvârşirea şi dezvoltarea personalităţii. Dacă iubirea
înseamnă tensiune după Dumnezeu, şi aceasta este inerentă firii omeneşti, iubirea ca virtute
teologică este sufletul credinţei creştine, fiindcă numai ea uneşte aşa de strâns pe credincios
cu Dumnezeu, numai prin iubire avem acces şi părtăşie la viaţa lui Dumnezeu, după cum
numai prin iubire avem acces la bogăţia spirituală a semenului. Iubirea se situează totdeauna
în centrul vieţii creştine. „Credinţa creştină este iubirea de Dumnezeu trăită aievea”,
spunea un teolog. Iubirea e necesară fiindcă în ea este sintetizată întreaga lege a relaţiilor cu
Dumnezeu: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi
din tot cugetul tău şi din toată puterea ta” (Marcu 12, 29-30; Matei 22, 36-38; Luca 10,
27).
Dar nu orice iubire poate justifica noţiunea însăşi şi realitatea iubirii. Iubirea de
Dumnezeu trebuie să aibă următoarele însuşiri:
a. – să fie mai presus de orice;
b. – să fie internă şi lucrătoare;
c. – să fie statornică.
a. Când zicem că iubirea de Dumnezeu trebuie să fie mai presus de orice,
înseamnă că una este iubire ape care o datorăm lui Dumnezeu şi alta pe care o datorăm
semenilor. Dumnezeu este desăvârşirea, plenitudinea desăvârşirii; Lui i se cuvine cea mai
desăvârşită iubire; Lui trebuie să-i dăruim toată fiinţa, puterile, voinţa noastră. Mântuitorul
spune: „Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de
Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine”
(Matei 10, 37). Iubirea trebuie să fie aşa de mare încât să putem zice cu Apostolul Pavel:
„Cine ne va despărţi de dragostea lui Hristos…Sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa,
nici îngerii, nici cele de acum, nici cele viitoare, nici lată făptură oarecare nu va putea să
ne despartă de dragostea care este în Iisus Hristos, Domnul nostru” (Romani 8, 35-39).
Această iubire mai presus de orice, a însufleţit pe martiri şi mărturisitori în apărarea dreptei
credinţe. Practic înseamnă că omul credincios nu va preţui nicicând creatura mai mult decât
pe Dumnezeu. Păcatele uşoare micşorează iubirea de Dumnezeu. Viaţa dusă în plăceri
aduce subţiere iubirii faţă de Dumnezeu. Dacă iubirea poate să se subţieze, ea poate fi şi
sporită; atârnă de om ca ea să fie sporită prin rugăciune, meditaţie adâncă asupra cuvântului
lui Dumnezeu, prin lectură bună, prin prezenţa efectivă la tot ceea ce are loc în Biserică.
Iubirea de Dumnezeu de dezvoltă odată cu creşterea în virtuţi.

16
 b. Când zicem că iubirea trebuie să fie internă şi lucrătoare, înseamnă că trebuie să
pornească din interiorul nostru şi să se exteriorizeze, ea cuprinde tot sufletul. În afară,
iubirea internă şi lucrătoare se manifestă prin împlinirea poruncilor: „De Mă iubiţi, păziţi
poruncile Mele” (Ioan 15, 14). „Să nu iubim cu cuvântul sau cu limba, ci cu fapta şi cu
adevărul” (I Ioan 3, 18).
c. Iubirea trebuie să fie statornică: „Rămâneţi întru dragostea Mea” (Ioan 15, 9)
este porunca Mântuitorului; statornicia în iubire faţă de Dumnezeu este o poruncă şi o
condiţie a virtuţii iubirii.
Roadele iubirii sunt multiple:
- unirea cu Dumnezeu, creşterea în asemănarea cu
Dumnezeu, teama fiască de Dumnezeu;
- lepădarea de sine care poate merge până la jertfă;
- supunere la voia lui Dumnezeu;
- zelul apostolic, bucuria şi pacea sufletului;
- dorul după unirea cea veşnică şi tot mai deplină cu
Dumnezeu, lucrarea virtuţilor.
Roadele iubirii sunt rezultatul lucrării virtuţilor în fiinţa şi viaţa noastră (I Corinteni
13, 4-7).

Raportul dintre cele trei virtuţi teologice

Fiecare virtute teologică îşi are importanţa şi contribuţia ei în urcuşul duhovnicesc al
credinciosului spre Dumnezeu, dar şi în mărturia relaţiei cu Dumnezeu. Toate trei
raportează pe om la Dumnezeu şi-l arată pe om în comuniunea cu Dumnezeu; prin ele se
trăieşte relaţia cu Dumnezeu. Fiecare virtute îşi are însă specificul ei în această relaţie cu
Dumnezeu. Credinţa exprimă adeziunea spiritului uman la Dumnezeu, la Revelaţia Lui. Este
pasul făcut de om spre Dumnezeu, dar tot prin puterea lui Dumnezeu, căci Dumnezeu este
Cel ce aprinde în noi dorinţa spre El. E adevărat, credinţa are şi un fundament în însăşi fiinţa
omului. Fundamentul ontologic al credinţei îl formează însuşi faptul creării omului după
chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Omul răspunde la chemarea lui Dumnezeu fiindcă e
capabil de relaţii cu El, e subiect de relaţie. Tensiunea după Dumnezeu este un dat ontologic
al fiinţei umane. Nădejdea este o năzuinţă plină de încredere spre posesiunea bunului
veşnic, încrederea în dobândirea fericirii veşnice. Faţă de credinţă, nădejdea orientează viaţa

17
omului în viitor şi înseamnă o pregustare a viitorului, a fericirii veşnice, făgăduite de
Dumnezeu omului. Iubirea este unirea cu Dumnezeu şi în Dumnezeu cu întreaga creaţie.
Aceste trei virtuţi teologice realizează o gradaţie în deschiderea omului faţă de
Dumnezeu şi în trăirea relaţiei cu Dumnezeu. În viaţa creştinului cele trei virtuţi teologice se
întrepătrund constituind un întreg indivizibil. De altfel, ele sunt date deodată de
Dumnezeu,toate trei sunt aprinse în noi încă din apele botezului, rămânând să se dezvolte
de-a lungul vieţii. Raportul dintre cele trei virtuţi teologice este clar exprimat de Sfântul
Apostol Pavel: „Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi iubirea, dar cea mai
mare dintre acestea este iubirea” (I Corinteni 13, 13).
Din exprimarea concisă a Sf. Pavel înţelegem că iubirea este mai mare decât credinţa
şi nădejdea; iubirea nu piere niciodată. Iubirea este mai mare, fiindcă Dumnezeu Însuşi e
iubire (I Ioan 4, 8, 16, 19-20); iubirea se revarsă din însăşi fiinţa lui Dumnezeu, dar şi din
fiinţa omului, de îndată ce e creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Iubirea
omului faţă de Dumnezeu este o participare a omului la iubirea lui Dumnezeu. Exprimând
însăşi fiinţa lui Dumnezeu, iubirea nu poate fi decât veşnică. Exprimând fiinţa omului, ea
este parte constitutivă spiritului omenesc. Dacă iubirea înseamnă tensiune după comuniune,
este constitutivă noţiunii de persoană şi existenţei personale umane. Fiind constitutivă
persoanei umane, iubirea este cel mai profund sentiment uman, dar care presupune în
acelaşi timp i nădejdea de a poseda obiectul iubit.
Într-un fel, în iubire este dată şi credinţa şi nădejdea. Credinţa însăşi apare ca o
primă concretizare, un prim mugur al iubirii (I Ioan 4, 8). Iubirea este cea mai mare virtute
teologică pentru că realizează cea mai intimă, mai profundă şi mai plenară unire a omului cu
Dumnezeu. Prin iubire Dumnezeu sălăşluieşte în sufletul omului şi acesta viază în
Dumnezeu. Începutul comuniunii este în credinţă, continuarea ei în nădejde şi desăvârşirea
ei în iubire. Credinţa presupune un mugur de iubire dezvoltat în nădejde şi desăvârşit în
iubire.
Iubirea este sufletul credinţei şi al nădejdii. Numai prin ea credinţa şi nădejdea îşi
primesc conţinut şi valoare; numai iubirea e cea care le dă consistenţă şi obiect precis
celorlalte două virtuţi. Pentru aceasta iubirea trebuie să fie totdeauna însufleţită de credinţă,
iar credinţa să lucreze prin iubire (Galateni 5, 6). Cel ce are iubire împlineşte şi poruncile,
căci iubirea este „plinirea legii” (Romani 13, 8, 10); „Cel ce are poruncile Mele şi le
păzeşte, acela este care Mă iubeşte; iar cel ce Mă iubeşte pe Mine, va fi iubit de Tatăl Meu
şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui” (Ioan 14, 21). Prin iubire putem rămâne în credinţă şi
în dialog cu Dumnezeu şi tot prin iubire putem nădăjdui că vom poseda bunurile făgăduite

18
nouă de Dumnezeu. Iubirea este haina care învăluie şi ţine la un loc toate virtuţile, dându-i
formă, conţinut şi viaţă. Iubirea este împlinirea Legii şi desăvârşirea Legii.
Între cele trei virtuţi teologice există o relaţie reciprocă. Toate trei sunt de fapt date
deodată. Numai că pe primul plan apare în lucrare credinţa. De aceea se spune că este un
„bun concentrat”, care se arată în timp (Sf. Maxim Mărturisitorul).
Credinţa oferă iubirii obiectul spre care să se îndrepte şi ea proiectează într-un fel
aspiraţia noastră pentru fericirea veşnică în viitor (nădejdea). Credinţa susţine nădejdea şi
proiectează şi concretizează obiectul iubirii. O credinţă luminată fereşte iubirea de rătăcire,
o fereşte de a nu se transforma în egoism. Iubirea este aceea care adânceşte credinţa în
sufletul nostru; ea dă sens, valoare şi conţinut credinţei şi nădejdii. Fără iubire nu există
mărturia credinţei şi nici certitudinea nădejdii. Iubirea este mai mare decât toate fiindcă
Dumnezeu Însuşi este iubire, iubirea desăvârşită, care constituie persoana ca subiect de
revelaţie. Ea constituie comuniunea interpersonală pe verticală cu Dumnezeu, iar pe
orizontală cu semenii. Fiind legată de însăşi fiinţa lui Dumnezeu şi exprimând-o, iubirea nu
dispare niciodată. Nu dispare nici din fiinţa omului pentru că şi omul în adâncul fiinţei sale
e iubire. Ţinta vieţii creştinului pe pământ este ca virtutea credinţei să devină totdeauna o
vedere faţă către faţă din partea omului spre Dumnezeu şi ca nădejdea să devină realitate, iar
iubirea să sporească în vrednicie.
Iubirea are o singură măsură: aceea de a fi nemărginită. Limita iubirii este a iubi fără
limită, fără durată, ci a iubi veşnic şi nelimitat, în veşnicie.

19