ACŢIONAREA PRIN SERVOMOTOARE DE

CURENT CONTINUU

13.1 Introducere

Acţionarea electrică ocupă principalul loc în acţionarea roboţilor industriali. Acest

lucru este explicabil prin multitudinea facilităţilor oferite de acest tip de acţionare.
Servomotorul de curent continuu este la ora actuală pe primul loc în „topul”
servomotoarelor din robotică. Principalele inconveniente privind utilizarea acestui
servomotor se referă la greutatea relativ ridicată a acestuia raportat la puterea
dezvoltată. Masa servomotorului nu poate fi redusă peste o anumită treaptă deoarece
carcasa, care este componenta preponderentă la masa servomotorului modern, joacă un
rol esenţial în închiderea fluxului magnetic.
În figura 13.1 se prezintă, principiul de funcţionare al motorului de curent
continuu.

Fig. 13.1

Forţa electromagnetică, dezvoltată asupra cadrului care se găseşte în câmpul

magnetic B şi care este parcurs de curentul Ia, generează cuplul electromagnetic M.
Acest cuplu electromagnetic pune în mişcare de rotaţie, în jurul axei OO’, cadrul care
se identifică cu rotorul motorului, dacă este superior cuplului rezistent.
O secţiune transversală printr-un motor de curent continuu clasic este
prezentată în figura 13.2. Se remarcă cele două componente principale:
a) inductorul ca şi element fix este constituit din elemente constructive
 principale: carcasa (jugul statoric), polii de excitaţie şi înfăşurarea electrică de
c.c. sau magneţii permanenţi, polii de comutaţie (auxiliari) şi înfăşurarea
corespunzătoare, scuturile frontale, sistemul perii şi portperii. Inductorul
asigură existenţa, în circuitul magnetic al maşinii, a câmpului magnetic de
excitaţie. Îmbunătăţiri a calităţii servomotoarelor au fost obţinute, în ultima
perioadă, prin utilizarea magneţilor în locul înfăşurărilor de excitaţie.

Fig. 13.2

b) Indusul se poate realiza într-o construcţie clasică sau fără „fier”.

Armătura rotorică clasică, pentru motoare uzuale, se bazează în general pe
tablă silicioasă laminată la cald. Crestăturile sunt deschise pentru a reduce efectele
negative ale comutaţiei. Armătura fără crestături este realizată din tole de aliaj cobalt
fier. Armătura fără fier este realizată prin turnare în matriţe închise sau deschise, din
ţesătură de fibră de sticlă împregnată cu răşini epoxidice.
Înfăşurarea indusului, parcursă de curentul Ia, este realizată în general din
sârmă de cupru. Firma AXEM a înlocuit conductoarele de cupru prin conductoare de
aluminiu ceea ce a determinat reducerea momentului de inerţie rotoric de aproape 3 ori.
În figura 13.3 sunt reprezentate schemele principiale ale servomotoarelor de
c.c. cu rotor cilindric (a), cu rotor în formă de pahar (b) şi cu întrefier axial (c).
În funcţie de modul de conectare electrică a înfăşurării inductoare se pot menţiona
motoarele cu excitaţie separată, paralelă şi serie. Primele două variante sunt cele mai
răspândite şi cu aplicabilitatea cea mai largă. În robotică se utilizează în general
servomotoare cu excitaţia prin magneţi permanenţi. Se utilizează în construcţia acestor
motoare una din categoriile de magneţi Alnico, pe bază de ferite sau pe bază de pământuri
rare.
 magnet permanent

+ +

_ _

a) b)

magnet
+
rotor

c)
Fig.13.3

13.2 Ecuaţiile şi caracteristicile mecanice ale servomotorului de curent

continuu

Schemele echivalente ale unor servomotoare de curent continuu sunt

prezentate în figura 13.4 (a - m.c.c. cu excitaţie electromagnetică separată; b – m.c.c.
cu excitaţie prin magneţi permanenţi; c – m.c.c. cu excitaţie paralelă; d – m.c.c. cu
excitaţie serie).
Notaţiile din figură au următoarele semnificaţii:
• U2 – tensiunea reţelei de alimentare;
• Ue – tensiunea circuitului de excitaţie;
• I1, I2 – curentul în circuitul inductor şi respectiv cel al indusului;
• RA, LA – rezistenţa şi inductivitatea indusului;
• Re, Le – rezistenţa şi inductivitatea circuitului de excitaţie;
• R – rezistenţa conectată în serie cu indusul;
• E – tensiunea electromotoare indusă;
• Ω - viteza unghiulară a rotorului.
Ecuaţia tensiunilor electrice pentru circuitul indusului (motor cu excitaţie
separată) se poate scrie sub forma:
di
u 2 = e + (R A + R ) ⋅ i 2 + L A ⋅ 2 (13.1)
dt
unde tensiunea electromotoare indusă este dată de relaţia (K E = k ⋅ Φ ) :
 K e = KE ⋅ Ω (13.2)
KE reprezentând constanta electrică a maşinii.

Fig. 13.4
Pentru regim staţionar ecuaţia pentru tensiuni devine:
U 2 = (R + R A ) ⋅ I 2 + K E ⋅ Ω (13.3)
Ţinând cont că puterea electromagnetică a motorului este:
P = E ⋅ I2 (13.4)
iar cuplul electromagnetic se exprimă prin relaţia:
M = k ⋅ Φ ⋅ I2 = K E ⋅ I2 (13.5)
relaţia (13.3) devine după transformări:
U R + RA
Ω= 2 − ⋅M (13.6)
KE K 2E
Relaţia anterioară reprezintă ecuaţia caracteristicii mecanice a motorului cu
excitaţie separată şi în derivaţie. Această relaţie scoate în evidenţă posibilităţile de a
regla viteza unghiulară a rotorului:
• prin modificarea tensiunii de alimentare U2 a indusului;
• prin modificarea rezistenţei electrice R, intercalate în circuitul indusului.

Observaţia 1: relaţia (13.6) este determinată în condiţiile neglijării reacţiei indusului

şi a căderii de tensiune la perii.
Observaţia 2: având în vedere faptul că servomotoarele electrice utilizate în robotică
sunt în general cu excitaţie prin magneţi permanenţi, nu am luat în considerare şi
posibilitatea reglării vitezei prin circuitul inductor.

Constanta electrică a maşinii KE,

R
N corespunzătoare fluxului magnetic nominal, se poate
determina din relaţia (13.5) şi (13.6) pentru valorile
RN +R1 nominale:
U − R A ⋅ I2N
R +R1 +R2 K E = 2N (13.7)
N ΩN
Notând viteza de mers în gol prin termenul:
Mp M
U
Ω0 = 2 (13.8)
KE
Fig. 13.5
se pot reprezenta caracteristicile mecanice artificiale
pentru diferite valori ale rezistenţei R (fig. 13.5) conectate în circuitul indusului.
Coordonata Mp poartă denumirea de cuplu de pornire şi este dat de expresia:
K ⋅U
Mp = E 2 (13.9)
0
R + RA
U2N Pe baza relaţiei (13.6) se pot reprezenta
U 2' < U 2 N şi caracteristicile mecanice artificiale obţinute
U 2" < U 2' prin modificarea tensiunii de alimentare (fig.
13.6). Relaţia (13.6) permite după transformări
o scriere de forma:
M K E ⋅ U 2 K 2E
Fig. 13.6 M = − ⋅Ω (13.10)
RA RA
care permite trasarea dependenţei M = f(U2)
M
(fig. 13.7).
Caracteristicile din figura 13.7 scot în
zona evidenţă existenţa unei valori minime a
" m o a r ta " semnalului de comandă care trebuie depăşită
pentru ca motorul să se pună în funcţiune.
Această zonă de insensibilitate a motorului
este limitată pentru servomotoarele de
U
2 comandă (sub 3 % U 2 ).
Fig. 13.7

13.3 Regimul de pornire

Condiţiile de pornire ale servomotorului de curent continuu pot avea un

puternic efect negativ în buna funcţionare a acestuia. Un curent prea mare poate
influenţa producerea diverselor avarii:
• distrugerea izolaţiei înfăşurărilor maşinilor şi aparatelor de comandă şi măsură,
datorită căldurii ce se degajă;
• comutaţie necorespunzătoare, cu posibilitatea apariţiei focului circular;
• solicitarea mare a periilor;
• solicitarea lipiturilor la conductoarele înfăşurărilor;
• solicitarea conductoarelor de alimentare;
• cupluri mari, care pot produce deteriorări mecanice.
Ca urmare, se pune problema limitării curentului de pornire la valori
admisibile, care se stabilesc în funcţie de durata pornirii.
Din punct de vedere al valorii cuplului de pornire, se consideră că pornirea
poate avea loc în gol (Mr = 0), la jumătate din sarcina nominală, la sarcină nominală şi
la cuplu superior celui nominal. De exemplu: maşinile electrice din sistemele de
acţionare ale strungurilor, preselor sau compresoarelor pot porni în gol în timp ce
ventilatoarele şi compresoarele centrifuge se consideră că pornesc la jumătate de
sarcină. Pornirea la sarcina nominală este întâlnită la acţionarea benzilor transportoare,
utilajelor de ridicat şi a pompelor cu piston. În cazul roboţilor industriali cuplul de
pornire depinde de cupla cinematică conducătoare.
Procedeele de pornire utilizate la maşinile electrice de c.c. cu excitaţie în
derivaţie şi separată sunt :
• pornirea prin conectarea directă la reţea;
• pornirea cu rezistenţe adiţionale, intercalate în circuitul indusului;
• pornirea prin variaţia tensiunii de alimentare pe baza circuitelor cu comutaţie
statică.

Pornirea prin conectare directă la reţea este cel mai simplu procedeu şi
economic ca investiţie sub aspectul aparatajului utilizat. Curentul de pornire ia însă
valori ridicate. La pornirea în gol curentul are valori cuprinse în intervalul:
Ip
= 8,5K13,8 (13.11)
IN
iar timpul de pornire 0,1 … 0,3 s. La pornirea în sarcină curentul de pornire este cu
aproximativ 15-35 % mai mare. Din acest motiv acest procedeu se aplică destul de rar
în practică şi numai la maşini de putere mică.
Pornirea reostatică (prin cuplare de rezistenţe adiţionale) utilizează conectarea
unei rezistenţe în trepte în circuitul indusului în scopul limitării curentului de pornire.
În plus se urmăreşte obţinerea unei porniri line cu acceleraţie constantă. Practic,
rezistenţa de pornire se modifică însă în trepte, calculate astfel încât curentul să varieze
între două limite. Valoarea maximă a curentului în timpul pornirii trebuie să fie mai
mică decât cea admisibilă, iar curentul minim trebuie să fie mai mare decât curentul de
sarcină. Orientativ:
i max = (1,5K 2,5) ⋅ i N (13.12)
 i min = (1,1K1,2 ) ⋅ i N (13.13)
În scop explicativ este prezentat modul de conectare a trei rezistenţe adiţionale
Rai în circuitul indusului unui motor de c.c. (fig.13.8). Rând pe rând cele trei rezistenţe
sunt scurtcircuitate prin închiderea
contactelor ci. În acest mod maşina
funcţionează pe rând pe câte o
caracteristică mecanică artificială
până la stabilizarea funcţionării în
punctul H corespunzător cuplului
rezistent dat (fig. 13.9).
Trecerea de pe o caracteristică
artificială pe alta
( C → D, E → F, G → H ) este
Fig. 13.8
posibilă printr-o scurtcircuitare
executată manual de către un operator
sau în mod automat, funcţie de viteza
de rotaţie sau de timp.
Comanda scurtcircuitării rezistenţelor
funcţie de viteză necesită măsurarea
vitezei (de exemplu în mod indirect
prin intermediul tensiunii electro-
motoare induse) urmată apoi de
acţionarea aparatajului corespunzător.
Comanda scurtcircuitării funcţie de
timp presupune utilizarea unor relee
Fig. 13.9 cu temporizare la închidere.

Exemplu
Roboţii păşitori constituie o categorie de roboţi aflată într-o expansiune
puternică din punctul de vedere al aplicaţiilor : control, manipulare în teren
accidentat, operaţii speciale, etc.
În figura 13.10 este prezentată schema
principială a unui robot păşitor care
escaladează un obstacol I de tip treaptă.
Robotul dispune de 6 « picioare » din care
2 conectate la platforma 4 pe care este
montat sistemul de comandă şi sistemul
informaţional vizual.
Fiecare „picior” are 3 grade de
mobilitate: extensie, ridicare, rotire.
Fig. 13.10 Fiecare grad de mobilitate este acţionat
separat prin intermediul sistemelor SAi (i =1, 2, 3) (fig. 13.11). Fiecare grad de mobilitate
este dotat cu traductoare de poziţie Pi (I = 1, 2, 3) şi de viteză Vi (i = 1, 2, 3). Forţele
verticale sunt măsurate prin senzorul FI, forţele orizontale prin senzorul F2, iar cele
din extensie prin senzorul F3.. Potenţiometrul R are rolul unui senzor de contact cu
mediul de deplasare.
În figura 13.12 este prezentată schema electrică de acţionare a unui motor
electric de c. c. cu pornire prin rezistenţe adiţionale utilizat în componenţa cuplei
conducătoare a unui robot mobil.

Fig. 13.11

Notaţiile utilizate în schemă sunt cele clasice. Sunt evidenţiate circuitele de

putere pentru alimentarea m. c. c. şi circuitele de comandă automată a pornirii.

Fig. 13.12
Sistemul de comandă cuprinde următoarele aparate:
• Un întrerupător manual „a” cu rol de separator, care manevrează numai
atunci când motorul este oprit.
• Un contactor de linie C0, cu un contact auxiliar de autoblocare (pe circuitul 6).
• Un releu termic RT pentru protecţia motorului împotriva suprasarcinilor, cu
contacte în circuitul 5;
• Contactoarele de scurtcircuitare C1 şi C2 cu contacte în circuitele 2, 4 şi 6;
• Contactele limitatoarelor de cursă S1, S2;
• Siguranţele fuzibile SF1 , SF2 pentru protecţia circuitelor.
Sistemul de comandă se bazează pe un inversor Nordac, controlat prin
microprocesor, folosind tehnologia IGBT pentru siguranţă şi flexibilitate.

Pornirea prin variaţia tensiunii de alimentare este metoda utilizată în acţionările

moderne întrucât aceasta permite concomitent şi reglarea vitezei.
Metoda se bazează pe creşterea tensiunii de alimentare de la valoare redusă,
chiar egală cu zero, până la tensiunea nominală. Alimentarea se poate realiza printr-un
convertor cu elemente statice. Tensiunea se poate modifica automat în timp, astfel încât
curentul să se menţină constant în timpul pornirii, asigurându-se astfel un timp de
pornire minim concomitent cu anularea consumului de energie electrică în rezistenţele
de pornire parcurse de curentul principal. Aceste modalităţi vor fi examinate în cadrul
paragrafului referitor la reglarea vitezei.

13.4 Regimul de frânare

Maşina electrică posedă însuşirea de a funcţiona atât în regimul de motor cât şi

în cel de frână. Clasificarea se face după cum maşina produce sau se opune mişcării. În
figura 13.13 se prezintă sensul parametrilor electrici şi mecanici în cele 2 regimuri de
funcţionare (a-regimul de motor; b-regimul de frână) forţa „F” este cea care produce
cuplul electromagnetic iar „v” este viteza periferică a rotorului.
M E
E M

I1

F I1
U1
F
v v

a) b)
Fig. 13.13

Există practic trei metode de frânare:

 • Frânarea cu recuperare
Dacă viteza devine mai mare decât viteza de mers în gol Ω 0 tensiunea
electromotoare devine mai mare decât tensiunea la borne, curentul prin indus îşi
modifică sensul:
K ⋅ Ω − KE ⋅ Ω
I2 = E 0 <0 (13.14)
RA
iar cuplul electromagnetic devine cuplu de frânare.
Energia obţinută dinspre echipamentul mecanic se transmite în reţea de către
maşina electrică, care va funcţiona ca şi generator.
Observaţie

Această metodă se poate aplica numai la viteze mai mari a rotorului
decât viteza de mers în gol şi prin această metodă nu se poate opri
echipamentul acţionat.

Acţionarea modulului de translaţie pe verticală pentru un robot
industrial poate fi asociat acestei categorii de frânare.

• Frânarea prin contracurent

În cazul acţionării unei sarcini caracterizată de un cuplu rezistent potenţial,
frânarea se comandă prin mărirea rezistenţei R din circuitul electric al indusului. În
acest fel funcţionarea stabilizată pe caracteristica mecanică se atinge la o viteză
negativă corespunzătoare unui cuplu rezistent MR . Dacă se doreşte oprirea elementului
antrenat, rotorul trebuie să fie imobilizat pritr-un mijloc extern (mecanic,
electromagnetic, etc.), la trecerea prin zero a vitezei (punctual C pe caracteristica 2,
fig. 13.14) concomitent cu deconectarea motorului de la reţeaua de alimentare.

Fig.13.14
 La mecanismele de tip reactiv, frânarea se realizează prin inversarea polarităţii
tensiunii U la bornele indusului, concomitent cu introducerea unei rezistenţe R în circuitul
acestuia. Funcţionarea are loc pe caracteristica – 3 – de viteze de mers în gol – Ω 0 . Metoda
poate conduce la şocuri mecanice puternice care pot deteriora componentele mecanice ale
mecanismului antrenat.

• Frânarea reostatică
Metoda se realizează prin deconectarea indusului de la reţea şi conectarea
acestuia pe o rezistenţă de frânare. Maşina va funcţiona ca generator, transformând
energia cinetică a elementelor mobile în energie electrică care se consumă pe rezistenţa
de frânare. Această metodă reprezintă avantajul simplităţii montajului.

13.5 Caracteristicile dinamice ale acţionărilor cu motoare de curent

continuu cu excitaţie separată

13.5.1 Introducere

Deosebirea importantă între un sistem închis şi un circuit deschis constă în

legătura de reacţie şi efectele acesteia.
Să considerăm un sistem pentru care mărimea de intrare (sau de comandă) este
x i ( t ) iar mărimea de ieşire este x e ( t ) . Dependenţa dintre cele două mărimi poate fi
descrisă printr-o ecuaţie diferenţială liniară cu coeficienţi constanţi. Oricare element
ale cărui performanţe sunt descrise printr-o astfel de ecuaţie este denumit liniar. Este
cazul unui număr preponderent de elemente din cazul sistemelor automate. Pe lângă
metodele oferite de sistemul de calcul automatizat – softul MathCAD, MatLAB, - una
din posibilităţile de rezolvare a ecuaţiilor dinamice ale sistemului de acţionare este cea
de utilizare a transformatei Laplace. Simplificarea utilizării transformatei Laplace este
şi mai pregnantă la utilizarea noţiunilor de funcţie de transfer şi schemă bloc.
Funcţia de transfer reprezintă raportul dintre transformata Laplace a mărimii
de ieşire şi cea a mărimii de intrare:
Y(s)
W (s) = (13.15)
X(s)
Funcţia de transfer W(s) reprezintă o proprietate a
X(s) Y(s)
elementului dat. Pentru sisteme liniare a căror funcţie de
W(s)
transfer este cunoscută, transformata Laplace a semnalului
de ieşire (de răspuns) poate fi determinată din relaţia
Fig. 13.15 (13.15). Schema bloc corespunzătoare acestei relaţii este
prezentată în figura 13.15
Combinarea mai multor sisteme într-un singur bloc rezultant poate fi extinsă.
Rearanjarea schemelor bloc in vederea simplificării, este denumită „algebra schemelor
bloc”. In figura 13.16 sunt reprezentate cele mai importante identităţi ale algebrei
schemelor bloc, care sunt utilizate în simplificarea sistemelor.

W1 W2 = W1 W2

a)

X + Y X + Y
K = K K
_ _

b)

X + Y X + Y
K1 = K1 /K 2 K2
_ _

K2
c)

X Y X Y
K1 = K1

K1

d)

X Y X Y
K1 = K1

1 K
1

e)
Fig. 13.16

13.5.2 Funcţiile de transfer ale motorului de curent continuu cu excitaţie

separată şi simularea funcţionării acestuia

Folosind notaţiile din figura 13.4, neglijând neliniarităţile introduse de

fenomenele de saturaţie, considerând curentul de excitaţie constant funcţionarea
dinamică a motorului este guvernată de ecuaţiile operaţionale:
U 2 (s) − E(s) = I 2 (s) ⋅ R A ⋅ (1 + s ⋅ τ E ) (13.16)
E(s) = K E ⋅ Ω (s) (13.17)
M (s) = K M ⋅ I 2 (s ) (13.18)
M (s) − M R (s) = s ⋅ J ⋅ Ω (s) (13.19)
 LA
τE = (13.20)
RA
Constanta electrică de timp τ E a circuitului electric al indusului este o dată de
catalog sau se poate calcula pe baza relaţiei de definiţie.
Având în vedere ipoteza unui curent de excitaţie constant (sau excitaţie prin
magnet permanent) şi un circuit al indusului fără rezistenţe suplimentare atunci
mărimea de reglare, pe baza căreia se obţine viteza dorită (mărimea de ieşire din
sistem), este tensiunea de alimentare a indusului U2 (mărimea de intrare). Momentul
rezistent MR constituie mărimea perturbatoare şi are în general două componente: una
independentă de viteză MRS şi una proporţională cu viteza MRV.

MR = MRS + MRV =MRS + KV Ω (13.21)

Schema bloc a sistemului considerat este prezentată în figura 13.17.

M RS
M _
UA + 1 I2 +
1
KM
RA(1+s E ) sJ
E _ MRV _

Kv

KE

Fig. 13.17
După transformări repetate (şi neglijând frecările vâscoase) schema rezultată
este prezentată în figura 13.18.

UA + 1
KM
_
(
K E K M τ Mτ E s2 + τ M s + 1 )
M RS ⋅ (1 + sτ E ) ⋅ R A
Fig. 13.18

Pe baza schemei anterioare se poate scrie relaţia funcţiei de transfer în ipoteza

unui moment rezistent MRS = 0:
 Ω(s ) 1 1
W (s) = = ⋅ (13.22)
U 2 (s ) K E τ e τ M s + τ M s + 1
2

R AJ
unde τ M = reprezintă constanta mecanică a motorului.
KEKM

t t
a) b)
Fig. 13.19
Dacă constanta de timp mecanică nu este neglijabilă în raport cu cea electrică,
răspunsul motorului (la un semnal tip treaptă a tensiunii) este prezentat în figura
13.19a. Dacă τ E << τ M răspunsul motorului este cel prezentat în figura 13.19b. Intr-un
mod asemănător se poate determina funcţia de transfer luându-se în considerare şi
frecările vâscoase.
Considerând drept mărime de ieşire curentul prin indus, iar ca mărime de
intrare tensiunea de alimentare a acestuia, schema bloc corespunzătoare este prezentată
în figura 13.20.
Pe baza schemelor de simplificare se poate determina forma finală a schemei
bloc şi funcţia de transfer corespunzătoare.

UA + 1 I2

_ RA(1+s E )
E

+
KE 1 KM
Kv +sJ
_
M RS

Fig. 13.20