Immanuel Kant

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Sari la navigareSari la căutare
Immanuel Kant

Immanuel Kant

Date personale

Născut 22 aprilie 1724[1][2][3][4][5][6][7][8][9][10][11][12][13][14][15]
[16][17][18]
 
Königsberg, Prusia[19] 

Decedat 12 februarie 1804 (79 de ani)[1][2][3][4][5][6][7][8][9]

[10][11][12][14][15][16][17][18]
 
[20]
Königsberg, Prusia  

Înmormân
catedrala din Königsberg[*][21] 
tat

Părinți Johann Georg Kant[*] 

Cetățenie  Regatul Prusiei

 Regatul Prusiei 

Etnie german 

Religie luteranism 

Ocupație filozof
antropolog
fizician
bibliotecar[*]
scriitor
pedagog[*]
profesor universitar[*]
matematician 

Filozof german
Filozofia secolului XVIII,
 Iluminism

Școală/trad
Iluminism
iție

Interese principale

epistemologie, metafizică, etică

Idei importante

Imperativ categoric, Idealism transcendental, a priori

sintetic, Noumenon

Influențe A influențat
Malebranche, Leibniz, Spino Fichte, Schelling, Hegel, Schopenhauer,
Berkeley, Rousseau tein, Husserl, Heidegger, Sartre, Habermas
Semnătură

Modifică date / text 

Immanuel Kant (n. 22 aprilie 1724,[1][2][3][4][5][6][7][8][9][10][11][12][13][14][15][16][17]

[18]
 Königsberg, Prusia[19] – d. 12 februarie 1804,[1][2][3][4][5][6][7][8][9][10][11][12][14][15][16][17]
[18]
 Königsberg, Prusia[20]) a fost un filosof german, unul din cei mai mari gânditori din
perioada iluminismului în Germania. Kant este socotit unul din cei mai mari filozofi din
istoria culturii apusene. Prin fundamentarea idealismului critic, a exercitat o enormă
influență asupra dezvoltării filozofiei în timpurile moderne. În
special Fichte, Schelling și Hegel și-au dezvoltat sistemele filozofice pornind de la
moștenirea lui Kant. Cei mai mulți scriitori și artiști din vremea lui au fost influențați de
ideile sale în domeniul esteticii, operele lui Goethe, Schiller sau Kleist neputând fi
înțelese fără referința la concepțiile filozofice ale lui Kant.
Într-una din lucrările majore ale lui Kant, Critica rațiunii pure (1781),[22] el a încercat să
explice relația dintre rațiune și experiența umană și să meargă dincolo de
eșecurile filozofiei și metafizicii tradiționale. Kant a vrut să pună capăt unei epoci a
teoriilor inutile și speculative ale experienței umane, rezistând în același timp
scepticismului gânditorilor precum David Hume.

Cuprins

Biografie[modificare | modificare sursă]
Familie și mediu[modificare | modificare sursă]
Immanuel Kant se naște la 22 aprilie 1724 la Königsberg, în Prusia orientală, unul dintre
cei cinci copii, care vor atinge maturitatea, din cei nouă născuți ai părinților săi; avea o
soră mai mare, două surori mai mici și un frate mezin, Johann-Henrich. [23] Botezat
"Emanuel", el și-a schimbat numele în "Immanuel" [24] după ce a învățat ebraica.
Educația lui a fost strictă, punitivă și disciplinară și s-a axat pe instruirea latină și
religioasă asupra matematicii și științei.[25] Kant a menținut idealurile creștine de ceva
timp, dar s-a luptat să reconcilieze religia cu credința sa în știință. [26] În lucrarea
sa Întemeierea metafizicii moravurilor, el dezvăluie o credință în nemurire ca o condiție
necesară a abordării omenirii la cea mai înaltă morală posibilă. [27][28] Cu toate acestea,
deoarece Kant era sceptic cu privire la unele dintre argumentele care i-au fost folosite
anterior de el în apărarea teismului, și a susținut că înțelegerea umană este limitată și
nu pot obține niciodată cunoștințe despre Dumnezeu sau despre suflet, diverși
comentatori l-au numit un agnostic filozofic.[29][30][31][32][33][34]
Orașul său natal era prosper, avea o universitate și era deschis comerțului maritim și
deci ținuturilor cu limbi și obiceiuri diferite. Kant va spune despre Königsberg că este un
oraș "adaptat dezvoltării cunoașterii oamenilor și a lumii, și în care, fără a călători,
această cunoaștere poate fi însușită". Kant va ieși rareori din orașul său. Kant provine
din mediul social sărac. Tatăl său era meșter șelar. Mama sa i-a dat o educație
riguroasă, pioasă și deschisă cunoașterii.
Învață să scrie și să citească în Hospitalschule, o suburbie a orașului. Contrar celor
invocate de Kant, strămoșii săi nu erau originari din Scoția, străbunicul său, Richard
Kant, fiind de fapt de origine baltică, născut la Prökuls, oraș situat astăzi în Lituania. Fiul
lui Richard se stabilise ca meșter șelar în Mamel, unde îl învață meseria pe fiul său,
Johann-Georg, care se va instala la Königsberg. Cele două fiice ale lui Richard Kant se
vor căsători cu scoțieni și aceasta e probabil originea credinței lui într-o ascendență
scoțiană. Mama lui Immanuel Kant, Anna-Regina,[35] născută Reuter, originară din
Nürnberg, era la rândul ei fiica unui șelar. Grație sprijinului unui pastor, prieten al
familiei, Albert Schultz, Kant poate intra la colegiul Frederic (Fridericianum). Elev
strălucit, își însușește o bună cunoaștere a autorilor latini. Învățământul la colegiu este
preponderent religios, în spirit pietist; regulile erau stricte și nu existau vacanțe. Fiecare
gest al existenței era impregnat de acest spirit, lucru redat de Kant în Religia în limitele
rațiunii simple (1793). Fiecare elev trebuia să se trezească la 6 dimineața, iar cursurile
începeau la 7. Miercurea și sâmbăta se făceau cursuri facultative de matematici,
franceză și poloneză. Studiul limbilor elină și ebraică era obligatoriu, alcătuind baza
învățământului teologic. În schimb, nu se predau științele naturii și istoria. Profesorul
său, Heydenreich, îi va deschide gustul pentru literatura latină clasică.
Tinerețe[modificare | modificare sursă]
În toamna anului 1740, în vârstă de 17 ani, intră la Universitatea din Königsberg la
Facultatea de Teologie, la care urmează și cursuri de filozofie, fizică, matematică.
Mentorul său a fost Martin Knutzen care l-a îndrumat spre studiul filosofiei lui Wolff și al
fizicii lui Newton. Kant se orientează spre secțiunea clasică, Lateinschule. Disciplinele
principale erau latina (până la 20 de ore săptămânal) și teologia (în sens de studiu al
catehismului); se familiarizează cu filozofia lui Leibniz. De aici dragostea lui Kant pentru
poezia latină și aversiunea față de formalismul cultului religios. Kant va lucra trei ani
la Reflecții asupra unei veritabile evaluări a forțelor vii, lucrare care va fi imprimată
în 1746 dar a cărei versiune definitivă datează din 1749. În 1747 părăsește
universitatea înainte de a obține toate gradele, din pricina morții tatălui său. Devine
astfel preceptor în familii nobile și burgheze din împrejurimile Königsbergului. În
perioada 1747-1750 lucrează în satul Judtschen, foarte aproape de Gumbinnen, unde
se ocupă de educația fiului pastorului Andersch. În 1750, în timpul verii, merge în
cealaltă extremitate a provinciei, la Osterode, unde își găsește un post de preceptor în
familia unui proprietar de pământuri, Major von Hülsen, care îi încredințează educația a
trei tineri. Apoi devine preceptor la contele de Keyserling, pe lângă contesa de
Keyserling, care va schița și primul portret cunoscut al lui Kant. Întors la Königsberg,
scrie Cosmogonie, sau eseu asupra deducției originii Universului, a formării corpurilor
cerești și a cauzelor mișcării pornind de la legile mișcării universale a materiei și ale lui
Newton. În 1754, Putem ști dacă Terra îmbătrânește din punct de vedere fizic? și, în
1755, Istoria universală și teoria cerului sau eseu asupra concepției și originii mecanice
a ansamblului Universului după principiile lui Newton. Lucrarea din urmă a apărut
anonim în primăvara lui 1755 și conținea o dedicație pentru regele Frederic II, dar
editorul dă faliment și lucrarea nu apare la data prevăzută.
Profesorat[modificare | modificare sursă]
În 1755, se întoarce la Königsberg; pe baza scrierilor sale, se pregătește pentru
Magisterexamen (echivalentul actual al doctoratului) și obține din partea universității
autorizația de a preda acolo cursuri în calitate de Privatdozent. La 17 aprilie 1755 își
susține "disertația magistrală" intitulată "Schiță sumară a câtorva meditații despre foc",
un manuscris de douăzeci de foi în limba latină. Ceremonia oficială de învestitură și de
promovare solemnă în gradul de "Magister" are loc pe 12 iunie. Decanul ține un discurs
privitor la o problemă de limbă ebraică iar noul Magister face un expozeu în latină la
capătul căruia mulțumește comunității științifice pentru bunăvoința de a-i fi deschis
porțile cunoașterii. În urma disertației "Principiorum primorum cognitionis metaphysicae
nova dilucidatio" i se acordă, la 27 septembrie 1755, "venia legendi". Kant devine
așadar Privatdozent, adică un profesor plătit de studenții săi și nu de către stat. Schultz
îl va întâmpina, în momentul primirii, cu întrebarea: "În inima dumneavoastră, vă temeți
de Dumnezeu?". Va rămâne acolo vreme de 15 ani (până în 1770). În aprilie 1756, Kant
îi cere lui Frederic al II-lea să-i acorde postul de profesor extraordinar (adică fără
remunerație), rămas vacant de cinci ani, și redactează astfel a treia disertație latină
regulamentară (Monadologia fizică), însă cererea sa este respinsă și statul suprimă
postul vacant; Kant avea să aștepte încă paisprezece ani înainte de a deveni profesor.
Universitatea îl numește în 1765 sub-bibliotecar la Biblioteca Regală, post foarte prost
plătit (va renunța la el în 1772), pentru a spori firavele sale venituri și a răscumpăra într-
un fel eșecul candidaturii pentru catedră.
În 1770, Kant este în fine numit profesor titular ("professor ordinarius") la catedra de
logică și metafizică cu a sa Disertație asupra formei și principiilor lumii sensibile și ale
lumii inteligibile. Este prima schiță a unei filozofii propriu-zis kantiene. În timpul primelor
cursuri de iarnă va preda logică, metafizică, științele naturii și matematici, iar mai apoi
cursuri de geografie fizică, de etică și de mecanică. Cursurile sale atrag rapid un
numeros auditoriu. Până atunci, Kant publicase intens. Va înceta să publice vreme de
zece ani, timp în care își va elabora opera cu caracter enciclopedic; Kant se interesează
de tot: frumosul, știința, politica, Revoluția franceză, dreptul, cutremurul de la Lisabona
și maladiile cerebrale. Va preda, de altfel, în aproape toate disciplinele.
Idei și consacrare[modificare | modificare sursă]
Așa cum o va spune în Prolegomene, a fost deșteptat din "somnul dogmatic" de lectura
cărții lui David Hume, Cercetare asupra intelectului omenesc. Va analiza operele lui
Newton, Hume și mai ales Rousseau, care, după propriile-i cuvinte, îl aduc pe "drumul
drept" și îi provoacă o "revoluție în reflecție". Kant crezuse până atunci că sursele
cunoașterii nu se află în experiență ci în spirit, în rațiune. Aceasta era teoria
intelectualistă sau dogmatismul. Pentru Hume, dimpotrivă, toate cunoștințele noastre
sunt ivite din experiență. Originalitatea filozofiei kantiene, sprijinită pe progresul fizicii de
la Galilei la Newton, va consta în încercarea unei sinteze a amândurora, ideea că
experiența și judecata permit deopotrivă cunoașterea. Așa cum va scrie mai târziu,
intuiția fără concept e oarbă iar conceptul fără intuiție este vid. Ceea ce caută Kant e
înainte de toate un fundament pentru uzul rațiunii, ceea ce implică recunoașterea
limitelor puterii sale. Acestea vor fi temele celei dintâi mari opere kantiene (scrisă în
patru luni), Critica rațiunii pure, a cărei primă ediție datează din 1781. Kant avea 57 de
ani și era deja celebru prin ceea ce publicase anterior, dar adevărata sa operă abia
începe.
Rațiunea nu poate cunoaște totul. Ea este deci limitată în domeniul cunoașterii. În
schimb, are o valoare în domeniul practic, așadar moral. Aceasta este tema Criticii
rațiunii practice, publicată în 1787.
Rămân prin urmare de reconciliat sferele naturii, în care condițiile de posibilitate ale
cunoașterii au fost determinate în Critica rațiunii pure, și ale libertății, al cărei fundament
a fost stabilit în Critica rațiunii practice. Aceasta e tema Criticii puterii de judecare care a
apărut în 1790 și marchează desăvârșirea esențialului filozofiei kantiene.
În 1780 devine membru în Senatul universității, iar în 1787 membru al Academiei de
științe din Berlin. În semestrul de vară din 1786, este numit pentru prima oară rector,
titlu conferit de Frederic II.
Kant va rămâne profesor până în 1797. De la 7 la 10 dimineața cursurile de filozofie
alternează cu antropologia, geografia fizică și uneori fizica și matematicile. Nu-și citea
cursurile ci vorbea liber, deși urma întotdeauna un manual de bază pentru a satisface
prescripțiile academice prusace. În 1794, guvernul prusac îi interzice să se ocupe de
materiile religioase în cursurile și publicațiile sale, lucru pe care Kant îl acceptă.
Viața personală[modificare | modificare sursă]
Pentru echitatea sa, marea știință și schimburile agreabile de idei, Kant câștigă stima
concetățenilor săi, a Universității, a auditorilor și a foștilor săi elevi. Reputația sa e atât
de mare, încât se va constitui către 1790 o adevărată industrie a copiștilor pentru a
satisface, contra cost, numeroasele cereri de a deține cursurile sale procurate prin
intermediul copiilor realizate de studenți.
Viața lui Kant se confundă cu viața profesională și cu doctrina sa. Nu a fost căsătorit și
nu a părăsit niciodată granițele țării. Traiul său este unul tihnit, sănătos și regulat: trezit
la 5, își începe ziua fumându-și pipa și luând ceaiul; lucrează apoi până la 7, ora
primului curs. La întoarcere, lucrează până la orele 13. E timpul prânzului, singurul său
moment de repaus din zi. Nu mănâncă niciodată singur. Invitații săi, în număr de trei
până la nouă, pentru ca ansamblul convivilor să nu fie inferior numărului Grațiilor nici
superior celui al Muzelor, nu sunt preveniți decât în dimineața respectivă, pentru a nu
trebui să renunțe la o altă invitație: nu vin astfel decât aceia care sunt liberi. Este foarte
îngrijit asupra aparențelor persoanei sale, motiv pentru care va inventa pentru folosul
propriu o centură mecanică (cf. portretul ironic al lui Thomas de Quincey, Ultimele zile
ale lui Immanuel Kant). Conviv apreciat, amator de vinuri bune, Kant nu încurajează
niciodată discuțiile privitoare la opera sa. Prânzul se prelungește după orele după-
amiezii, moment în care Kant se va duce să-și facă plimbarea zilnică (totdeauna la
aceeași oră, cu excepția, se pare, a zilei în care avea să sosească curierul anunțând
Revoluția Franceză; după unii, excepțiile care i-au tulburat faimoasa plimbare rituală au
fost două: publicarea Contractului social al lui Rousseau, în 1762, pe care-l citește
complet absorbit și pierde șirul timpului, și anunțul victoriei franceze de la Valmy, în
1792). Întors acasă, Kant lucrează până la orele 22.
În 1797, slăbit de vârstă, renunță la învățământ și își petrece ultimii ani din viață într-o
retragere studioasă dar solitară. Moare la 12 februarie 1804, după o lungă perioadă de
slăbiciune fizică și intelectuală, în vârstă de 79 de ani. Ultimele sale cuvinte au fost "Es
ist gut" ("[Totul] e bine").
Oameni veniți din întreaga regiune au dorit să participe la funeralii. Chipul nu îi era
alterat, dar corpul apărea a fi diminuat dincolo de orice descriere. Depuse în cripta
Profesorilor, rămășițele sale pământești nu vor rămâne multă vreme acolo. Încă din
1809, până la criptă s-a format o alee care purta numele grecesc Stoa Kantiana. La 21
noiembrie 1880, rămășițele pământești sunt transferate într-o capelă gotică din preajma
catedralei din Königsberg (astăzi, Kaliningrad), iar mormântul său, ornat cu un bust
sculptat de Schadow și o copie a Școlii de la Atena a lui Rafael, poartă inscripționată
fraza celebră din Critica rațiunii practice: "Două lucruri umplu sufletul de o admirație și o
venerație mereu crescândă și nouă, în măsura în care reflecția și le întipărește și se
atașează de ele: cerul înstelat deasupra mea și legea morală din mine".

Bibliografie selectivă[modificare | modificare sursă]

Listă bibliografică selectivă a celor mai importante opere kantiene și edițiile moderne
corespunzătoare în traducere românească. În paranteză pătrată este indicat anul
publicării în original.[36]

 Critica rațiunii pure [1781/1787], trad. de N. Bagdasar, E. Moisuc, ed. a III-a,

Ed. Univers Enciclopedic, București, 2014.
 Critica rațiunii practice [1788], trad., studiu introductiv și note de N. Bagdasar,
ed. a III-a, Ed. Univers Enciclopedic, București, 2010.
 Critica facultății de judecare [1790], trad., studiu introductiv și note de R.
Croitoru, Ed. All, București, 2008.
 Prolegomene la orice metafizică viitoare care se va putea înfățișa ca
știință [1783], traducere, studiu și note de M. Flonta și T. Kleininger, ed. a IV-a, Ed.
Humanitas, București, 2014.
 Întemeierea metafizicii moravurilor [1785], trad. de F. Bogoiu, V. Mureșan, M.
Ota, R. G. Pârvu, ed. a II-a, Ed. All, București, 2014.
 Metafizica moravurilor [1797], trad., studiu introductiv și note de R. Croitoru, ed.
a III-a, revizuită și adăugită, Ed. Antet, București, 2013.
 Istoria generală a naturii și teoria cerului [1755], trad., notă introductivă și note
de A. Boboc, în Istoria generală a naturii și teoria cerului, Ed. Grinta, Cluj-Napoca,
2014.
 Despre pedagogie [1803], trad. și note de T. Brăileanu, prefață de C. Stroe, ed.
a II-a, Ed. Paideia, București, 2015.
 Religia doar în limitele rațiunii [1793], trad., studiu introductiv și note de R.
Croitoru, Ed. All, 2008.
 Observații asupra sentimentului de frumos și sublim [1764], trad., studii
introductive și note de R. Croitoru, Ed. All, București, 2008.
 Spre pacea eternă: un proiect filosofic [1795], Înștiințare asupra încheierii
apropiate a unui tratat în vederea păcii eterne în filosofie [1796], Încercare
asupra unor considerații privind optimismul [1759], trad., studiu introductiv,
studiu asupra traducerii, note, bibliografie selectivă, index de concepte de R.
Croitoru, în Spre pacea eternă: un proiect filosofic, ed. a II-a, revizuită și adăugită,
Ed. All, 2008.
 Ideea critică și perspectivele filosofiei moderne: Kant prin el însuși, trad. și
note de A. Boboc și L. Stroia, notă asupra ediției de A. Boboc, ed. a II-a, Ed.
Paideia, București, 2015.

 Ce este „luminarea”? [1784], Ce înseamnă a se orienta în gândire? [1786],

în Ce este ”luminarea”? Teze, definiții și semnificații, trad. de A. Boboc, ed. a II-a
revăzută, Editura Paidea, București, 2018.
 Presupusul început al istoriei omenirii [1786], Sfârșitul tuturor
lucrurilor [1794], trad. de Martin Zick, în Începutul și sfârșitul, Ed. All, București,
2011.
 Chestiunea dacă pământul îmbătrânește, considerată fizicalist [1754], trad.
și note de A. Boboc, în Revista de filosofie, vol. LXV, nr. 2, pp. 191-203, 2018.
 Încercare de a introduce în filosofie conceptul de mărimi negative [1763],
trad. și note de A. Boboc, partea I în Revista de Filosofie, vol. LXIV, nr. 1, pp. 149-
160; partea II în Revista de Filosofie, vol. LXIV, nr. 2, pp. 275-288, 2017.
 Falsa subtilitate a celor patru figuri silogistice [1762], trad. și glosar de
termeni logici kantieni de A. Boboc, în Revista de Filosofie, vol. LXIV, nr. 3, pp. 413-
424, 2017.
 Visurile unui vizionar interpretate prin visurile metafizicii, trad., notă asupra
ediției, studiu introductiv, studiu asupra traducerii, note, bibliografie selectivă și
index de concepte german-român și român-german de R. Croitoru, ed. a II-a,
revizuită și adăugită, Ed. Antet, București, 2013.
 Logica generală [1800], trad., studiu introductiv și note de A. Surdu, ed. a II-a
revăzută, Ed. Trei, București, 1996.
 Antropologia din perspectivă pragmatică [1798], trad., studiu introductiv și
note de R. Croitoru, ed. a II-a, revizuită și adăugită, Ed. Antet, București, 2013.

Bibliografia completă a tuturor edițiilor originale și a traducerilor lor în limba română

poate fi consultată aici:

 Tabelul cronologic complet al traducerilor în limba română din opera lui

Immanuel Kant
 Kantianismul românesc – Lista cărților publicate despre Kant

 Lista completă a primelor ediții în germană și latină din opera lui Immanuel Kant
Bibliografie secundară în limba română[modificare | modificare sursă]

 Constantin Noica, Concepte deschise în istoria filosofiei la Descartes, Leibniz și

Kant, Institutul de Arte Grafice, 1936; [Link]: Editura Humanitas, 1995
 Ion Petrovici, Kant. Viața și opera (Douăsprezece lecții universitare), Ed. Casa
Școalelor, 1936; Ed. Academiei Române, 2006
 Mihai Eminescu, Lecturi kantiene, Editura Univers,1976.
 Alice Voinescu, Kant și Școala de la Marburg, Editura Eminescu, 1999.
 P. F. Strawson, Limitele rațiunii, trad. de Valentin Cioveie, Editura Humanitas,
2004.
 Mircea Flonta, Kant în lumea lui și în cea de azi. Zece studii kantiene, Editura
Polirom, 2005
 Rodica Croitoru, Datorii morale și datorii religioase în limitele kantiene ale rațiunii,
Editura ALL, 2006.
 Roger Scruton, Kant, trad. de Laurențiu Staicu, Editura Humanitas, 2006.
 Virgil Ciomoș, Conștiință și schimbare în Critica rațiunii pure. O perspectivă
arhitectonică asupra kantianismului, Editura Humanitas, 2006.
 Manfred Kühn, Kant - o biografie, trad. de Cornelia Eșianu, Editura Polirom, 2009
 Mircea Flonta, 20 de întrebări și răspunsuri despre Immanuel Kant, Editura
Humanitas, 2012.
 Ernst Cassirer, Viața și opera lui Kant, trad. de Adriana Cânța, Editura
Paralela45, 2013.
 Emilian Mihailov, Arhitectonica moralității, Editura Paralela45, 2017.
 Constantin Noica, Două introduceri și o trecere spre idealism. Cu traducerea
primei Introduceri kantiene a Criticii judecării, Editura Humanitas, 2018.
 Vlad Mureșan, Comentariu la Critica rațiunii pure, Presa Universitară Clujeană,
2019.

Ideile reflectate în operă[modificare | modificare sursă]

Teoria cunoașterii[modificare | modificare sursă]
Una din lucrările cele mai importante ale lui Kant, care cuprinde întreg spectrul filozofiei
sale, o constituie "Critica rațiunii pure" (Kritik der reinen Vernuft, 1781), opera sa
capitală, în care cercetează bazele procesului de cunoaștere. Kant încearcă să
integreze într-o concepție unitară cele două poziții contrare ale teoriei cunoașterii din
vremea sa, pe de o parte raționalismul lui René Descartes, pe de
alta empirismul filozofilor englezi John Locke și David Hume. În acest scop, Kant face
deosebirea între judecata analitică și cea sintetică. În cazul judecății analitice, adevărul
derivă din analiza însăși a conceptului, fără a mai fi nevoie de un experiment, respectiv
de o percepție senzorială. În situația în care o analiză rațională nu este suficientă pentru
a extrage adevărul și este nevoie de o observație senzorială sau experiment, atunci
avem de a face cu o judecată sintetică. Evident, toate cunoștințele valabile la un
moment dat derivate din experiență au prin urmare un caracter sintetic. În continuare,
Kant împarte judecățile în empirice sau a posteriori și judecăți a priori. Judecățile
empirice sunt în întregime dependente de percepția senzorială, de ex.: afirmația: "acest
măr este roșu". Dimpotrivă, judecățile a priori posedă principial o valabilitate
independentă de cazul individual și nu sunt bazate pe observație senzorială, de ex.:
"doi și cu doi fac patru" reprezintă o afirmație apriorică.
Kant susține că noțiunile de timp, spațiu și cauzalitate, care fundamentează legile ce
guvernează relațiile lucrurilor dintre ele, nu sunt legate de obiectele din natură ci,
dimpotrivă, ca pure forme apriorice, stau la baza capacității de cunoaștere a subiectului,
fiind astfel transferate realității obiective. Spațiul, timpul și cauzalitatea sunt prin urmare
forme care funcționează în procesul de percepție ca tipare, cu scopul de a ordona și
structura toate impresiile senzoriale. "Lucrul în sine" (das Ding an sich), adică așa cum
este în esența sa, nu poate fi cunoscut, pentru că subiectul intră doar în posesia
impresiei asupra lucrului, a "fenomenului", a apariției senzoriale a "lucrului în sine", care
singură poate fi percepută, spre deosebire de ceea ce Kant denumește noumen, care
se sustrage capacității de cunoaștere. Această cercetare critică a condițiilor percepției și
cunoașterii este denumită de Kant "filozofie transcendentală", filozofie care
investighează premisele și limitele necesare la care este supusă cunoașterea
subiectului.
Probleme de etică[modificare | modificare sursă]
În alte două lucrări, "Fundamentarea metafizicii moravurilor" (Grundlegung zur
Metaphysik der Sitten, 1785) și "Critica rațiunii practice" (Kritik der praktischen
Vernunft, 1788), Kant prezintă sistemul său etic, care se bazează pe convingerea că
rațiunea este cea mai înaltă instanță a moralei. Din acest punct de vedere, există două
moduri în luarea unei decizii dictate de voință: un imperativ condiționat sau ipotetic, care
decurge dintr-o înclinare subiectivă și urmează un anumit scop individual, și un
"imperativ categoric", care se supune unei legi obiective, universal valabilă și necesară.
Kant formulează astfel principiul "imperativului categoric", considerat ca fundament al
moralei: "Acționează în așa fel încât maxima acțiunilor tale să poată fi impusă ca lege
universală".
Concepția politică[modificare | modificare sursă]
Kant a fost figura proeminentă a perioadei de iluminism în Germania și în această
calitate a dezvoltat ideea de "libertate", pornind de la concepțiile sale asupra moralei.
Prin libertate el nu înțelege un liber arbitru lipsit de legi, ci libertatea de autodeterminare,
de respectare conștientă a legilor, care derivă din rațiune. Deviza lui Kant, "Sapere
aude !" ("Îndrăznește să știi !"), să ai curajul de a te servi de rațiune, a devenit deviza
mișcării iluministe împotriva absolutismului. O societate liberă trebuie să fie alcătuită din
cetățeni capabili de a înțelege democrația și de a gândi liber. În lucrarea sa elaborată
către sfârșitul vieții, "Spre pacea eternă" (Zum ewigen Frieden, 1795), Kant
preconizează o comunitate a popoarelor, o federație universală alcătuită din state
reprezentativ republicane, în care să fie eliminate conflictele de interese ce duc la
război. Premizele unei ordini pașnice ar trebui să fie: 1. Constituție republicană a
statelor; 2. O uniune pacifică de state libere; 3. Libera circulație a cetățenilor bazată pe
un drept de ospitalitate. În aceste condiții ar fi posibil un tratat de pace universală, al
cărui miez l-ar constitui legea morală derivată din concepția etică a lui Kant. Relațiile
dintre state ar trebui să aibă același caracter ca și relațiile între indivizi.
Estetica[modificare | modificare sursă]
În a treia lucrare de critică, "Critica puterii de judecare" (Kritik der Urteilskraft, 1790),
Kant abordează problemele de estetică. Frumosul artistic este strâns legat de alcătuirea
naturii, în special când aceasta dă prilejul senzației de sublim. "Frumos" în sens estetic
este ceea ce se contemplă cu o satisfacție dezinteresată, lipsită de intenție sau scop
personal, în forma sa cea mai pură. Această concepție a influențat în mod hotărâtor
mișcarea literară denumită "Sturm und Drang" ("Furtună și Avânt"). Estetica lui Kant
pornește de la o problemă fundamentală, pe care el a formulat-o în mai multe feluri,
dându-i uneori structura unei „antinomii„. Conform „antinomiei gustului”, judecata
estetică pare să se afle în conflict cu ea însăși : ea nu poate să fie estetică (o expresie a
unei experiențe subiective) și în același timp o judecată (pretinzând acord universal). Și
totuși oamenii, numai în virtutea raționalității lor, sunt dispuși sa emită astfel de judecăți.
Pe de o parte, un anumit obiect le produce o senzație de plăcere, o plăcere imediată,
care nu se bazează pe o conceptualizare a obiectului sau pe o cercetare a cauzei,
scopului sau alcătuirii acestuia. Pe de altă parte ei își exprimă plăcerea sub forma unei
judecăți, vorbind despre „frumusețe ca și cum ar fi o proprietate a obiectului”,
reprezentând astfel plăcerea pe care o resimt ca fiind valabilă în mod obiectiv.
Atitudinile, sentimentele și judecățile noastre sunt numite estetice tocmai pentru motivul
că au o legătură directă cu experiența. Prin urmare nimeni nu poate să judece asupra
frumuseții unui obiect pe care nu l-a văzut sau auzit niciodată. Numai experiența este
aceea care face posibilă întotdeauna o judecată estetică, ci nu gândirea conceptuală,
astfel că orice factor care alterează experiența unui obiect alterează și semnificația sa
estetică (de aceea poezia nu poate fi tradusă fără a pierde ceva din frumusețea
originală).

Concepția cosmogonică[modificare | modificare sursă]

Pe lângă preocupările sale filozofice, Kant a publicat și o serie de lucrări în domeniul
științelor naturii. Una din cele mai importante este "Istoria generală a naturii și teoria
universului" (Allgemeine Naturgeschichte und Theorie des Himmels, 1755), în care
expune ipoteza genezei universului dintr-o nebuloasă, ipoteză care a fost dezvoltată
mai târziu, independent de Kant, de către Pierre de Laplace.
Concepția religioasă[modificare | modificare sursă]
În ceea ce privește concepția religioasă a lui Kant, câțiva critici au subliniat deismul, de
exemplu Peter Byrne, care a scris despre relația precisă a lui Kant cu deismul. [37] Alți
critici au remarcat în concepția morală a lui Kant o trecere de la deism la teism, de
exemplu Allen W. Wood[38] și Merold Westphal.[39] În ceea ce privește cartea lui Kant
intitulată Religia în limitele rațiunii, a fost evidentiat că filosoful Kant reduce religiosul la
rațional, religia la morală și creștinismul la etică. [40].
Kant dorea eutanasia tuturor religiilor revelate. [41]

Urmările filozofiei lui Kant[modificare | modificare sursă]

Kant se înscrie în rândul celor mai mari filozofi ai istoriei timpurilor moderne.
Dezvoltarea ulterioară a filozofiei europene, în special a idealismului german
(Schelling, Hegel) și a așa-numitului neo-kantianism, reprezentat printre alții de Wilhelm
Windelband, dar și a unor curente contemporane, cum ar fi filozofia Hannei Arendt sau
a lui John Rawls, nu pot fi concepute în afara cunoașterii filozofiei lui Kant. Un studiu
aprofundat al filozofiei presupune în mod necesar cunoașterea filozofiei kantiene.