1

Dreptul este un sistem de reguli, care sunt create și puse în aplicare prin intermediul unor instituții
sociale sau guvernamentale pentru a reglementa comportamentul.[2] Dreptul este un sistem care
ajută la reglementare și prin care se asigură că o comunitate arată respect și egalitate în interiorul ei.
Legile aplicate de stat pot fi făcute printr-o legislatură colectivă sau printr-un singur legiuitor, care
rezultă în lege, de către executiv prin decrete și reglementări sau stabilite de către judecători
prin precedent, în mod normal în jurisdicțiile de drept comun.
Noțiunea juridică de Drept reprezintă totalitatea regulilor și normelor juridice care reglementează
conduita oamenilor în relațiile sociale, într-o colectivitate politic determinată, susceptibile de a fi
impuse prin forța coercitivă a statului. Tot prin Drept este desemnată și știința care studiază aceste
reguli și norme juridice.

Definiția dreptului[modificare | modificare sursă]

În societatea omenească acțiunile omului sunt determinate de trebuințele sale. Aceste acțiuni,
individuale sau și comune ale unor indivizi din societate, trebuie însă limitate pentru că, în mod
inerent, interesele personale ale unuia vin deseori în conflict cu cele ale altuia, ceea ce ar putea
dăuna însăși existenței societății. Diversitatea și complexitatea relațiilor sociale fac necesară
organizarea și reglementarea raporturilor dintre oameni sau grupuri de oameni, pentru a face
posibilă conviețuirea în cadrul societății.
Dreptul unui om poate fi îngrădit și prin abuz, exercitat de o altă persoană sau grup de persoane.
Dreptul reprezintă un ansamblu de reguli de comportare în relațiile sociale, al căror principal caracter
este obligativitatea - la nevoie impusă - pentru toți membrii societății organizate.
Din punctul de vedere al științei Dreptului, prin această noțiune se înțelege atât dreptul pozitiv (ca
parte a dreptului obiectiv), cât și dreptul subiectiv.
Prin extensie, prin Drept se înțelege și știința - obiect de învățământ superior - care studiază aceste
reguli sub toate aspectele.

definitie:

(gen.) - Totalitate a regulilor de conduita stabilite sau sanctionate de lege si care sunt aduse la indeplinire prin forta de
constrangere a statului. El a aparut din cele mai vechi timpuri, odata cu nevoia de aparare a unor valori sociale si a fost
imbunatatit continuu de-a lungul dezvoltarii societatii umane. Sistemul dreptului se imparte pe ramuri, dupa specificul
relatiilor sociale pe care le reglementeaza si, ca urmare, exista: drept penal, drept procesual penal, drept civil, drept
procesual civil, dreptul familiei, drept administrativ, drept comercial, drept international.

.1.1. Concept, terminologie

Dreptul, ca si intreaga componenta juridica a vietii sociale este un fenomen

deosebit de complex a carui cunoastere presupune o cercetare aprofundata a
legitatilor obiective ale existentei sale, a dinamicii sale, a factorilor care-l
configureaza si valorilor pe care le promoveaza.

Cuvantul drept deriva din latinescul directus care evoca sensul

de direct, rectiliniu, adica o regula de conduita fara specificarea continutului.
In limba romana, insa, ca de altfel si in numeroase alte limbi, termenul drept
este folosit in doua sensuri si anume: cel care are in vedere sau cuprinde
regulile juridice de conduita sau normele juridice din societate, denumit
si drept obiectiv si cel prin care se are in vedere facultatea, prerogativa,
indrituirea (adica dreptul) ce apartine unei persoane (fizice sau juridice) in
temeiul normei juridice, pe care il numim drept subiectiv.

Calificarea dreptului in prima sa ipostaza de "obiectiv" nu vrea sa insemne ca

acesta - adica normele juridice cuprinse de pilda, in legi - ar avea o existenta
independenta de vointa, interesul sau constiinta oamenilor, precum,
bunaoara fenomenele sau legile naturii; dimpotriva, acesta exprima, asa
cum vom vedea, vointa si interesele societatii sau ale unor grupuri ori
categorii sociale care sunt insa fixate sau obiectivate, in normele juridice in
forma legilor sau altor acte aparate de puterea publica.

Astfel, bunaoara, vorbind de dreptul romanesc, avem in vedere ansamblul

normelor juridice indiferent de forma pe care au imbracat-o (legi, obiceiuri)
de-a lungul istoriei sau dintr-o anumita perioada. Restrangand sfera doar la
dreptul actual, avem conceptul de drept pozitiv care nu este altceva
decat dreptul obiectiv in vigoare. Vorbind insa de drepturile unei
persoane (fie ca e vorba de o persoana fizica, fie ca e vorba de o institutie,
organizatie sau in genere de o persoana juridica), cum ar fi dreptul de
proprietate asupra casei de locuit, a terenului sau a unei firme comerciale,
dreptul la vot, dreptul la salariu ori concediu, dreptul de a incheia un
contract etc., avem in vedere dreptul subiectiv pe care titularul, persoana
fizica il foloseste si exercita nemijlocit. Evident ca drepturile subiective (de
obicei pentru desemnarea lor se foloseste pluralul!) sunt organic legate de
dreptul obiectiv, neputand fi concepute fara sa fie prevazute in normele
juridice. Dar si existenta dreptului obiectiv ar ramane fara sens daca
prescriptiile normelor sale nu s-ar realiza prin drepturi subiective, in relatiile
interumane. Totusi, cele doua sensuri ale conceptului de "drept" evoca doua
ipostaze distincte. De asemenea, este de mentionat asa cum vom vedea in
analiza raportului juridic, ca drepturilor subiective le corespund, in mod
corelativ, obligatiile juridice.

Structura interna a normei juridice

  Continutul normei juridice, o anume prescriptie stabilita potrivit vointei de stat, are o structura
interna - structura logico-juridica a normei, precum si o constructie externa, data de modul de
exprimare in cadrul actului normativ ori al unui alt izvor de drept, structura tehnico- juridica sau
tehnico- legislativa a normei.

a) Structura logico-juridica a normei arata din ce elemente componente si reciproc dependente

este logic organizata prescriptia normei, indifferent de formularea ei textuala, de ramura de drept
careia ii apartine. Aceste elemente sunt ipoteza, dispozitia si sanctiunea normei juridice.
Componenta trihomica a normei corespunde situatiei logice, potrivit careia orice prescriptie, pentru a
avea semnificatia si autoritatea unei norme de drept, trebuie sa prevada conditiile in care unele
categorii de subiecte vor avea o anumita conduita, care este aceasta conduita si care sunt urmarile
nerespectarii sau incalcarii ei. Schema structurii s-ar putea reduce la urmatoarea formulare logico-
juridica: "in cazul in care (daca cineva).[Link]."

  Ipoteza este acea parte a normei juridice care stabileste conditiile, imprejurarile sau faptele in
prezenta carora se aplica dispozitia normei juridice, precum si categoria subiectelor la care se refera
prevederile dispozitiei. In functie de precizia cu care este formulate ipoteza normei juridice, in
literatura juridica se disting ipoteze determinate si relativ determinate. Ipoteza determinata stabileste
exact conditiile de aplicare a dispozitiei. Ipoteza relativ determinata este aceea care indica
imprejurarile de aplicare a dispozitiei, dar continutul concret al acestor imprejurari prin natura lui nu
poate fi dat in actul normativ,ci este lasat pe seama organului de stat.

  Dispozitia este acea parte, acel element al normei juridice,care prevede conduita ce trebuie
urmata,in ipoteza data, deci care sunt drepturile subiective si obligatiile corespunzatoare ale
persoanelor vizate de norma juridica respectiva. Dispozitia poate sa impuna o anumita conduita, sa
interzica sau sa permita o anumita comportare.

  Tinand seama de caracterul conduitei prescrise, dispozitia poate sa fie determinata, stabilind
categoric si fara nici o posibilitate de derogare drepturile si obligatiile subiectelor vizate, sau relativ
determinata, atunci cand norma prevede mai multe variante posibile de conduita, urmand ca
subiectele sa aleaga una dintre ele, sau cand fixeaza anumite limite, in cadrul carora se pot stabili
drepturile si obligatiile.

  Sanctiunea indica urmarile nerespectarii dispozitiei normelor juridice. Aceste urmari reprezinta

masurile luate impotriva persoanei care a violat legea, aduse la indeplinire prin autoritatea statului.

  In literatura juridica se disting, in general, sanctiuni penale, administrative, disciplinare, civile,

acestea din urma avand,de regula, un caracter patrimonial. La randul lor, ele se subdivide, in cadrul
fiecarei categorii in parte, dupa gravitatea lor.

  Sanctiunile prevazute de normele juridice pot urmari: anularea sau desfiintarea actului
ilicit,restabilirea situatiei legale si repararea prejudiciului produs, aplicarea unor masuri de
constrangere in vederea ispasirii vinovatiei pentru fapta antisociala si a prevenirii de noi incalcari.

  Dupa gradul de determinare, sanctiunile pot fi de mai multe feluri: absolute determinate, relativ
determinate, alternative si cumulative. Absolut determinate sunt acele sanctiuni care, fiind formulate
categoric, nu pot fi modificate, micsorate sau marite, de organul de aplicare, spre deosebire de cele
relativ determinate care se stabilesc in limitele unui minim si maxim, urmand ca organul de aplicare sa
stabileasca intre aceste limite sanctiunea concreta.

  Prin masurile de sanctionare, statul urmareste atat restabilirea ordinii legale, cat si reeducarea celor
vinovati si prevenirea incalcarii normelor de drept in viitor.
4

Necesitatea interpretarii
Interpretarea normelor juridice reprezinta un moment al aplicarii dreptului. Prin natura lor,
normele juridice au, asa cum am evidentiat în alta ordine, un caracter general; ele se refera la situatii
ipotetice. Dar aplicarea lor priveste cazuri concrete. De aici rezulta o seama de implicatii, care
evidentiaza necesitatea interpretarii normelor juridice.

În primul rând, legiuitorul nu poate avea în vedere atunci când elaboreaza normele juridice toate
situatiile, ireductibile în specificul lor, care se pot ivi în aplicarea dreptului. De aceea, el trebuie sa
ramâna la un nivel de generalitate, care impune, pentru racordarea normei la situatie, interpretarea
ei.

În al doilea rând, necesitatea interpretarii normelor juridice rezulta si din faptul ca legiuitorul,
redactând normele, se exprima concis, concentrând la maximum continutul exprimat. De aici rezulta,
pentru organul de interpretare, necesitatea dezvaluirii continutului real al normei si a sferei situatiilor
avute în vedere de legiuitor cu prilejul redactarii normei. O norma juridica ridica putine probleme de
interpretare atunci când reglementarile ce le cuprind sunt mai minutioase, urmarind sa acopere o
diversitate de elemente.

În al treilea rând, se stie ca pe timpul cât o norma este în vigoare, pot sa apara fapte noi care,
întrucât nu existau în momentul elaborarii ei, nu puteau fi prevazute în mod direct. Ceea ce duce la
elaborarea unor noi norme, care intersecteaza sfera de aplicare a celor deja existente. ~n aceasta
situatie, se impune interpretarea noilor acte normative, comparându-le si studiindu-le împreuna
cu alte dispozitii legale.

În al patrulea rând, necesitatea interpretarii deriva si din problemele care se pot ivi în legatura cu
redactarea gramaticala a textului de lege, cu o anumita pozitie a cuvintelor în text, cu folosirea
semnelor de punctuatie.

În al cincilea rând, în textele de lege sunt folositi de multe ori termeni al caror sens este diferit de
acela obisnuit. Din acest motiv, legiuitorul considera uneori necesar sa faca chiar în cuprinsul unor
legi precizari asupra întelesului special al termenilor folositi în redactarea actului normativ. De pilda,
în titlul VIII, Partea generala a Codului penal, legiuitorul clarifica sensul unor termeni sau expresii din
textul legii penale, precum: teritoriu, infractiune savârsita pe teritoriul tarii, consecinte
grave si consecinte deosebit de grave, functionar, secrete de stat si înscrisuri oficiale etc.

Un termen poate avea întelesuri diferite pentru ramuri de drept diferite. Sesizarea sensului
contextual revine interpretarii, care asigura o analiza si o explicare adecvata a termenului în cauza.

Aspectele enuntate, la care se pot adauga si altele, demonstreaza necesitatea de a clarifica orice
nuanta semantica a limbajului juridic, deoarece acesta nu poate reda întotdeauna cu maxima
claritate determinarile de continut care exprima vointa legiuitorului. În aceasta situatie trebuie sa se
recurga la interpretarea normelor juridice în masura sa surprinda concordanta dintre vointa reala
a legiuitorului si întelesul nemijlocit al termenilor întrebuintati.

Notiunea de interpretare a normelor juridice

În ce priveste interpretarea normelor de drept, sunt folosite mai multe notiuni. În legatura
nemijlocita cu legea, ca principal izvor de drept, s-a folosit, cu sens restrictiv, notiunea
de interpretare a legii. Pentru a referi la interpretarea dreptului cutumiar si a practicii judiciare
fondate pe el, s-a folosit notiunea de interpretare a dreptului; ulterior, aceasta notiune a desemnat
deopotriva interpretarea dreptului scris si a celui nescris. În momentul de fata ea are în vedere
interpretarea dreptului scris, mai ales a celui continut în actele juridice normative.

Stiinta noastra juridica foloseste frecvent notiunea de interpretare a normelor juridice, care vizeaza
atât interpretarea legii, cât si a dreptului în general.

Definind interpretarea normelor juridice , putem retine ca aceasta reprezinta

operatiunea logico-rationala care se desfasoara conform anumitor reguli si
metode specifice dreptului si care consta în clarificarea continutului normelor
juridice, în vederea aplicarii lor unitare pe întreg teritoriul statului si în mod
echitabil fata de toti cetatenii sai.

Referitor la obiectul interpretarii, s-a pus întrebarea daca el priveste doar textul normativ supus
analizei ori are în vedere identificarea vointei reale a legiuitorului când ea nu transpare direct din
text. O prima opinie sustine ca textul în sine si norma juridica obtin, dupa ce au fost adoptate, o
autonomie totala în raport cu vointa legiuitorului. A doua opinie considera, dimpotriva, ca actul
normativ nu este decât prelungirea vointei legiuitorului.

Daca prima opinie se revendica ideii voluntariste despre o pretinsa libertate deplina a interpretarii,
ambitionând sa fundamenteze doctrinar formarea unui drept nou pe calea interpretarii judiciare, a
doua opinie, prelungind mecanic vointa legiuitorului în actul interpretarii, contesta propriu-zis
legitimarea interpretarii normelor juridice.

Opusa ambelor opinii, care mizeaza absolutizant pe un aspect sau altul, este viziunea realista,
echilibrata, pentru care interpretarea, fara a se pierde în litera legii, sau, dimpotriva, a se îndeparta
de norma juridica, trebuie sa porneasca de la textul legal în determinarea vointei legiuitorului,
stabilind sensurile autentice care se desprind din formularile conceptuale.

Interpretarea nu poate face abstractie de constiinta juridica a autorului actului interpretativ, dupa
cum nu poate opera independent de contextul social material si spiritual si, bineînteles, de evolutia
legislatiei în domeniul considerat.

Formele de interpretare a normelor juridice

Interpretarea se prezinta, în functie de subiectul care o realizeaza, ca
interpretare oficiala sau neoficiala.

Interpretarea oficiala (obligatorie) este acea forma de interpretare înfaptuita de un organ sau
autoritate de stat potrivit competentei sale, fiind folosita în aplicarea normei. Provenind de la un
organ de stat ce are o împuternicire decurgând direct sau indirect din propria lege de organizare,
aceasta forma de interpretare se mai numeste autentica sau legala.

Atunci când se realizeaza prin acte normative apartinând legislativului ori executivului, interpretarea
oficiala este generala (normativa). Autorul ei poate fi organul emitent al actului supus interpretarii
sau un organ ierarhic superior. Interpretarea generala sau normativa este reclamata de situatia în
care o dispozitie sau o prevedere dintr-un act normativ este neclara sau confuza.
Interpretarea normativa a legilor revine exclusiv Parlamentului. Celelalte organe ale statului,
neputând adopta acte normative prin care sa dea interpretare general-obligatorie legilor, emit însa
acte normative în temeiul si pentru aplicarea legii. În situatia în care aceste organe constata ca
unele prevederi ale legii contin inadvertente sau sunt susceptibile de întelegere neunitara, vor sesiza
pe cale ierarhica forul competent în materie de interpretare (de exemplu, pentru initierea unui proiect
de lege cu caracter interpretativ va fi sesizat Guvernul).

Elaborarea si adoptarea actului de interpretare urmeaza procedura specifica actelor juridice ale
organului care realizeaza interpretarea, fara sa conteze daca acesta interpreteaza propriile acte sau
acelea ale altor organe.

Referitor la efectele temporale ale interpretarii, trebuie retinut ca actul de interpretare are si efect
retroactiv; el intra în vigoare de la o data ce precede adoptarea sa si care marcheaza perioada de
timp de la data intrarii în vigoare a actului interpretat. Totodata, actul de interpretare creeaza efecte
pentru viitor, situatiile ce vor fi rezolvate ulterior se vor baza pe interpretarea data între timp.

O alta forma a interpretarii oficiale, pe lânga aceea generala, este interpretarea cazuala, care se
produce în procesul de aplicare a normelor la cazuri concrete. Sunt subiecte ale acestei forme de
interpretare organele statului chemate sa aplice normele în cazuri individuale. În cadrul interpretarii
cazuale, un loc distinct revine interpretarii judiciare sau jurisdictionale, legata de solutionarea, într-
un litigiu judiciar, a împrejurarilor de încalcare a legii, unde hotarârea emisa are putere de lucru
judecat.

Si interpretarea cazuala are drept obiect norma de drept, însa din perspectiva aplicarii ei unui caz
concret. Uneori, frecventa sporita a aceleiasi probleme într-un numar mare de situatii, evidentiata de
interpretarea cazuala, conduce la producerea interpretarii normative. ~n acest sens, se poate
aprecia ca interpretarea cazuala devine premisa interpretarii generale. Dar, daca acesta din urma se
prezinta ca o regula stabila si de-sine-statatoare, fiind posibila în afara aplicarii normei, cea dintâi se
manifesta în rezolvarea unui caz determinat, fara a se configura de-sine-statator, ca un act distinct
de interpretare.

Rezulta ca interpretarea cazuala se caracterizeaza prin:

 aplicabilitate limitata doar la un raport juridic determinat;

 obligativitatea ei numai în si pentru situatia solutionata;
 neobligativitatea ei pentru alte organe si pentru împrejurari similare si nici pentru aceeasi
autoritate într-o împrejurare identica.

Interpretarea neoficiala
Deoarece aceasta forma de interpretare se produce în afara procesului de emitere si aplicare a
dreptului, ea are un caracter facultativ, efectele sale nefiind obligatorii.

Între modalitatile interpretarii neoficiale distingem în primul rând pe aceea doctrinala, obtinuta în

cercetarea riguroasa a institutiilor juridice. Întemeiate pe argumente stiintifice, concluziile ei pot fi
retinute de organele competente. Desi în cele mai multe sisteme contemporane de drept doctrinei
juridice nu i se atribuie calitatea de izvor de drept, cu toate acestea ea a îndeplinit un rol important în
istoria vie a dreptului. De pilda, în dreptul roman operele jurisconsultilor erau privite ca izvoare de
drept; la fel, lucrarile glosatorilor si postglosatorilor din dreptul feudal.

Interpretarea oficioasa
Interpretarea oficioasa, o alta modalitate de interpretare neoficiala a dreptului, desi nu are efecte
obligatorii, rezulta totusi din opiniile unor conducatori ai organelor de autoritate publica, ale
functionarilor si deputatilor sau ale altor persoane oficiale, opinii exprimate cu prilejul dezbaterii
proiectelor de acte normative sau al interpelarilor parlamentare. Interpretarea neoficiala rezulta si din
opiniile unor juristi (procurori, avocati, jurisconsulti) asupra unor probleme de drept aparute în
procesele judiciare la care participa.

Interpretarile provenind de la factorii amintiti prezinta o anumita valoare pentru organele care
elaboreaza sau aplica dreptul, deoarece ele evidentiaza si clarifica diferite sensuri ale
reglementarilor în vigoare si semnificatia lor pentru cazul concret. Organul de stat si le poate însusi,
în functie de prerogativele sale, pe cale normativa sau prin acte individuale, asigurând astfel si
recunoasterea juridica a interpretarii oficioase.

Interpretarea neoficiala cuprinde si acea forma aparte care este interpretarea comuna a dreptului,
realizata de cetateni, de mass-media, de factorii politici etc. Ea corespunde nivelului culturii si
educatiei juridice si consta în opinii despre dreptul existent, despre aplicarea si perfectionarea sa.

Metodele de interpretare a normelor juridice

Tehnica interpretarii dreptului trimite la procedeele de examinare a textelor normative. Bazându-se
pe aceste procedee, organul de interpretare clarifica sensul [Link] procedeele tehnice
utilizate au rolul unor metode, tehnica interpretarii se mai numeste si metodologie a interpretarii.

Dintre variatele procedee de interpretare folosite în dreptul contemporan, ne vom opri asupra
urmatoarelor, considerate mai importante: gramaticala, sistematica, istorica si logica.

Interpretarea gramaticala
Interpretarea gramaticala presupune analiza textului normei sub aspect sintactic si morfologic.
Aceasta metoda trebuie folosita mai ales atunci când textul normei este dicutabil sub unul sau altul
din cele doua aspecte. De pilda, folosirea într-un text a conjunctiilor "sau", "si "poate duce la
întelesuri diferite, pentru ca cea dintâi are un caracter alternativ în comparatie cu acela cumulativ al
celei de-a doua. Astfel, art.260 din Codul penal defineste marturia mincinoasa drept "fapta martorului
care într-o cauza penala, civila, disciplinara sau orice alta cauza în care se asculta martori, face
afirmatii mincinoase, ori nu spune tot ce stie privitor la împrejurarile esentiale asupra carora a fost
întrebat".

Analizând textul din punct de vedere gramatical, se pot evidentia cele doua modalitati alternative de
savârsire a infractiunii (una activa, rezultând din afirmatii mincinoase, si una pasiva, constând în
nedeclararea intentionata a aspectelor semnificative cunoscute de martor), modalitati care,
neexcluzându-se reciproc, ar putea îmbraca într-un caz dat si forma cumulativa.

Interpretarea gramaticala este angajata si în clarificarea terminologiei juridice folosite, în legatura cu

care se disting trei categorii de notiuni:

 cele care au întelesul propriu limbajului si care alcatuiesc fondul de baza al lexicului textelor
normative (notiuni precum sot, minor, ascendent, descendent etc.);
 apoi notiunile care au un înteles deosebit în limbajul juridic, cu toate ca apartin limbajului
comun (de exemplu, notiunea de teritoriu, desemnând în limbajul obisnuit o suprafata a
uscatului, are în acceptiunea juridica a teritoriului national o sfera mai larga, incluzând, pe
lânga sol si subsol, si apele interioare, marea teritoriala si spatiul aerian aferent);
  în al treilea rând, notiunile care primesc sensuri diferite de la o ramura de drept la alta
(precum notiunea de familie, desemnând în dreptul familiei sotii sau parintii si copii lor
minori, iar în legislatia civila locativa, pe lânga acestia, si persoanele care convietuiesc ori se
afla în întretinere sau îngrijire).

Interpretarea sistematica
Interpretarea sistematica clarifica întelesul unei norme juridice, a unui text normativ
prin  coroborarea normei sau textului în cauza cu alte dispozitii normative, care tin de aceeasi
institutie juridica sau de aceeasi ramura de drept. Sunt cazuri în care interpretarea sistematica
coroboreaza texte normative ale unor ramuri de drept diferite.

Ratiunea procedeelor sistematice de interpretare se întemeiaza în natura sistemica a ansamblului

normelor de drept, în care normele se afla într-o legatura functionala, caracteristica elementelor unei
structuri. Am constatat, în alta ordine, ca dreptul nu e o însumare de norme, ci o unitate sistemica a
elementelor sale componente: normele. ~ncât fiecare norma se completeaza prin celelalte si se
regaseste în celelalte. Orice norma îsi dezvaluie sensul întregitor în cadrul sistemului de
norme care este dreptul.

Astfel, normele din partea speciala a codurilor se complinesc prin normele si principiile din partea lor
generala, dupa cum normele ramurilor de drept se expliciteaza compensator prin normele
constitutionale s.a.m.d. Interpretarea sistematica este direct implicata în ce priveste normele
incomplete:normele de trimitere, de referire si în alb; ele îsi circumscriu continutul deplin prin
complinirea obtinuta interpretativ.

Interpretarea istorica
Interpretarea istorica surprinde împrejurarile în care a fost adoptata norma juridica. Ea reclama
cercetarea materialelor care au servit la elaborarea normei juridice, a expunerii de motive si a
discutiilor ce au avut loc asupra actului care face obiectul interpretarii. Continutul unei norme se
clarifica si prin analiza materialului preliminar, legat de pregatirea proiectului. Se dezvaluie astfel
motivatia sociala a actului normativ, factorii care au determinat legiuitorul sa reglementeze, într-un
anumit mod si nu în altul, o relatie sociala.

Totodata, metoda istorica are în vedere si noile conditii în care se aplica legea, conditii care nu o
data difera de cele initiale. Iata o situatie ilustrativa pentru metoda istorica: comparativ cu vechiul
context legislativ unde, între alti termeni uzitati, era si acela de "obstesc" (de exemplu, autoritate
obsteasca, domeniu obstesc, proprietate obsteasca etc.), în noul context legislativ, pentru care e
valabil termenul de "public" , acele acte normative care continua sa fie valabile si care folosesc în
cuprinsul lor termenul "obstesc" vor primi pentru acest termen, pe cale interpretativa, semnificatia de
"public" .

Interpretarea logica
Interpretarea logica se foloseste de legile logicii formale pentru a desprinde
corectitudinea rationamentelor în relatia logica dintre elementele structurale ale normei: ipoteza-
dispozitie-sanctiune.

Unii autori au contestat legitimitatea metodei logice pe motiv ca gândirea logica se regaseste în
celelalte metode de interpretare, care nu pot vi valabile altfel decât ca metode coerente sub aspectul
logicii gândirii. De buna seama ca aceasta exigenta trebuie respectata de orice demers metodologic
de interpretare. Dar metoda logica nu pretinde sa fie înca o metoda, adaugata celorlalte.
Scopul ei este altul. Ea nu se pronunta nemijlocit asupra valorii de adevar si deci
asupra continutului, implicit asupra sensurilor textului normativ, ci asupra corectitudinii logice a
desfasurarii argumentatiei, deci asupra coerentei formale a gândirii care sta la baza actului normativ.
Desigur, în ultima instanta legile logice nu sunt numai conditiile formale ale oricarui adevar, ci au o
valoare reflectorie, gnoseologica, fiind adevaruri de maxima generalitate.

Deoarece conditioneaza formarea tuturor cunostintelor, legile logice nu sunt numai legi ale
corectitudinii gândirii, ci si instrumente formale (logice) de evidentiere prin demonstratie a
continutului adevarat al gândirii, inclusiv al gândirii legiuitorului, materializata în textul normativ.
Rezulta ca metoda este complementara celorlalte metode de interpretare.

Distingem urmatoarele reguli de principiu ("argumente" ) folosite mai frecvent în interpretarea logica:

Argumentul ad-absurdum , potrivit caruia adevarul tezei de demonstrat se stabileste prin

infirmarea tezei pe care o contrazice (asa-numita reducere la absurd). Astfel, potrivit Legii
contenciosului administrativ (nr.29 din 1990), daca o persoana apreciaza ca a fost vatamata în
drepturile sale legale printr-un act administrativ, atunci ea poate cere instantei judecatoresti
competente sa anuleze acel act.

Prin argumentul ad-absurdum se deduce cu necesitate ca actul contestat nu poate fi decât

individual (genereaza, modifica sau desfiinteaza raporturi juridice concrete), pentru ca este absurd
sa se admita ca vatamarea unor drepturi subiective se poate produce în mod direct prin norma de
drept - abstracta, impersonala prin natura sa -, în absenta unui act de aplicare concreta a acesteia;

Argumentul per a contrario se întemeiaza pe legea tertiului exclus, care permite gândirii sa

treaca de la adevarul unei judecati la falsitatea judecatii contradictorii si invers, deoarece nu exista o
a treia posibilitate: tertul este exclus. Aici nu avem de-a face cu judecati contrarii care, lasând
deschisa o a treia posibilitate, nu pot fi ambele adevarate în acelasi timp, dar pot fi ambele false.
Argumentul per a contrario vizeaza tipul judecatilor contradictorii, care nu pot fi ambele nici
adevarate, nici false în acelasi timp si sub acelasi raport.

De exemplu, art.22 din Codul de procedura penala precizeaza ca hotarârea definitiva a instantei
penale are autoritatea de lucru judecat în fata instantei civile care judeca actiunea civila. Hotarârea
definitiva a instantei civile prin care s-a solutionat actiunea civila nu are autoritate de lucru judectat în
fata organului de urmarire penala si a instantei penale. În aceasta problema nu poate sa existe o a
treia solutie. Folosirea acestei argumentari se face de cele mai multe ori în situatia în care ideea
afirmata în textul normei are un caracter de exceptie, de abatere de la principiu, astfel încât ideea
negata, contradictorie în raport cu prima, sa exprime principiul;

Argumentul a fortiori rationae serveste pentru a demonstra ca ratiunea aplicarii unei norme este
mai puternica într-o alta ipostaza decât aceea precizata în norma respectiva. De pilda, datorita
viciilor de consimtamânt, actele civile bilaterale, desi sunt irevocabile în principiu, pot fi totusi
anulate. Se întelege ca pentru actele civile unilaterale, care sunt revocabile, posibilitatea anularii lor
este cu atât mai evidenta;

Argumentul a minori ad majus însoteste argumentul a majori ad minus si admite ca legea,

interzicând mai putin, interzice implicit si mai mult;

Argumentul a pari are la baza rationamentul dupa care situatiile identice reclama solutii
identice: ubi eadem est ratio, eadem soluţia esset debet.
S-a configurat o teorie a argumentarii ca parte constitutiva a logicii juridice si care serveste si
interpretarii dreptului.

Rezultatele interpretarii
Din perspectiva rezultatului sau, demersul de interpretare a normelor juridice se poate încheia fie
cu constatarea dupa care continutul lor coincide pe deplin cu textul ce le formuleaza (situatie în care
interpretarea trebuie sa fie literala sau declarativa), fie cu un rezultat extensiv sau, dimpotriva,
restrictiv. Interpretarea extensiva largeste continutul normei în raport cu formularea ei textuala; ea
stabileste ca vointa legiuitorului are de fapt un caracter mai cuprinzator în raport cu acela întrevazut
în interpretarea primara a normei în cauza.

De exemplu, se poate accepta interpretarea extensiva pentru textele normative care cuprind
enumerari exemplificative. Interpretarea restrictiva este acel rezultat al interpretarii care restrânge
continutul real al normei în raport cu formularea textului, formulare dovedita ca fiind prea larga.
Astfel, art.239 Cod penal prevede infractiunea de ultraj contra autoritatii, infractiune care, cum
rezulta prin interpretarea restrictiva, se poate comite împotriva unui functionar public numai daca
acesta se afla în exercitiul functiunii si nu-si depaseste atributiile legale.

Uneori legiuitorul omite sa reglementeze situatii care apar în practica si care îsi cer totusi rezolvarea
prin aplicarea dreptului. Pentru depasirea lacunelor legislative s-a creat institutia analogiei, în baza
careia situatiile ivite în activitatea juridica a organelor de stat se rezolva conform acelor norme în
vigoare care reglementeaza cauze asemanatoare cu aceea dedusa solutionarii.

Analogia juridica se prezinta sub forma analogiei legii si aceea a analogiei dreptului.

Analogia legii reprezinta procedeul prin care, atunci când lipseste norma care sa reglementeze
cazul dat, se utilizeaza acea norma care priveste un caz asemanator. Daca în interpretarea
extensiva exista un text normativ de baza care se extinde si la cazuri nereglementate, în analogia
legii lipseste însusi textul.

Astfel, furnizarea produselor între unitatile economice de stat, neavând o reglementare juridica
expresa, se facea în baza regulilor contractului de vânzare-cumparare din Codul civil. Analogia legii
este consacrata de Codul civil (art.3), în raport cu prevederile caruia situatiile practice au infinite
posibilitati de manifestare, dar ea a fost interzisa în dreptul penal, întrucât în materia infractiunilor nu
se poate atribui caracter infractional unor fapte prin analogie; antrenarea raspunderii penale se
leaga de principiul legalitatii incriminarii.

Analogia dreptului se prezinta ca un procedeu de solutionare a unei situatii pentru care,

nedispunându-se de nici un text normativ, se apeleaza la principiile generale ale dreptului. ~n
aceasta privinta, nu vor putea fi recunoscute ca valabile prin efectele lor juridice acele acte sau fapte
ori raporturi derivând din ele care sunt contrare ordinii de drept.

Analogia legii si îndeosebi analogia dreptului trebuie astfel folosite, încât sa se evite încalcarea legii
si arbitrariul. Apelul la prevederile Constitutiei, la spiritul ei reprezinta un demers necesar. Folosirea
analogiei se face cu titlu exceptional.

De aceea, solutia data are putere juridica numai în situatia respectiva si exclusiv asupra partilor
implicate. Norma creata prin deductie de catre organul ce o si aplica nu dobândeste în actul de
solutionare calitatea de izvor de drept; ea este creatia exclusiva a constiintei juridice a celui care
aplica dreptul, creatie care se fundamenteaza în principiile si valorile juridice, dar care nu subzista
decât prin actul unicei sale folosiri.

Rezumat

Normele de drept sunt elaborate pentru a fi respectate si aplicate, ceea ce necesita interpretarea lor
în vederea descifrarii vointei reale a legiuitorului în textul normativ. Interpretarea este o operatiune
logico-rationala desfasurata dupa anumite reguli si tehnici specifice dreptului, cu scopul clarificarii
continutului normelor juridice.

Interpretarea nu se margineste la litera legii, dar nici nu are a se îndeparta de norma juridica; ea
trebuie sa porneasca de la textul legal, stabilind sensul autentic al vointei legiuitorului: spiritul legii.

În functie de subiectul care o realizeaza, interpretarea este oficiala (obligatorie) sau neoficiala,

producând efecte diferite. O forma importanta a interpretarii oficiale, pe lânga aceea generala, este
interpretarea cazuala, care are ca obiect o norma de drept ce urmeaza a se aplica la situatii
concrete si subiecte determinate.

Metodele (tehnicile) juridice consacra procedeele de examinare a textelor normative. Tehnicile se

coreleaza sistemic, servind rezonant efortul de interpretare. În acest cadru, asa-zisa metoda logica
nu subzista în sine, alaturi de celelalte; ea reprezinta suma exigentelor de ordin logic regasite la
nivelul tuturor celorlalte metode, exigente a caror respectare asigura corectitudinea gândirii, a
argumentarii juridice. Aceasta din urma foloseste reguli de principiu ("argumente"), care îndruma
demersul interpretativ.

Din perspectiva rezultatului ei, interpretarea poate constata coincidenta continutului normei cu

textul ce o cuprinde (interpretarea literala sau declarativa) sau, dupa caz, caracterul extensiv sau,
dimpotriva, restrictiv al continutului normei în raport cu textul în cauza.

Pentru depasirea lacunelor în reglementarea juridica, s-a creat institutia analogiei, care opereaza ca

analogie a legii ori, pentru situatiile când nu exista nici un text normativ aplicabil unei situatii date, ca
analogie a dreptului.

Conceptul de izvor al dreptului

Dreptul constituie un sistem de norme ce imbraca o anumita haina juridica,
sunt cuprinse in anumite acte juridice, iau o forma denumita  "izvor al
dreptului". In literatura juridica notiunile de izvor de drept si forma a
dreptului ar fi sinonime. Mai potrivita ar fi exp 10510f51k resia "forma de
exprimare a normelor" sau "forma de exprimare a dreptului".
Izvor de drept are mai multe acceptiuni: "Izvor de drept" in sens material si
forma "izvor direct si indirect", "izvor intern si extern" etc. Se vorbeste
despre izvoarele dreptului in sensul cunoasteri surselor de unde provine
dreptul cum sunt; izvoarele scrise sau nescrise, date arheologice etc, ce
furnizeaza date dintr-o anumita epoca istorica dintr-o anumita tara. Prin
izvoare materiale sau interne se are in vedere activitatea organului emitent
de stat. Prin izvoare formale sau externe se au in vedere conditiile,
activitatea organelor de stat la calitatea juridica.

Legea ca izvor de drept : Denumirea de lege a fost folosita in doctrina si politica

judiciara pentru a desemna un act normativ adoptat de un organ de stat,
unipersonal, sau colegial, indiferent de tipul istoric de drept si regimul social al
statului. Primele forme de drept nescrise, dreptul cutumiar, cu timpul nu a mai
asigurat reglementarea, conservarea si apararea unor relatii noi. Astfel apar primele
acte normative ce au cuprins pe langa cele cutumiare si cele referitoare la relatiile
de proprietate, situatia sclavilor si impartirea populatiei dupa caste, cel mai
important rol avandu-l  LEGEA. In dreptul feudal importanta legi creste odata cu
centralizarea vieti economice si politice. Incep sa fie edictate legi si coduri: "Codul
maritim", "Codul comercial" etc. In perioada de pregatirii revolutiei burgheze,
suprematia legi in cadrul reglementarilor juridice, reprezenta o cerinta de baza.

Subiectele raportului juridic

Privit ca raport social, raportul juridic are ca subiecte oamenii, consideraţi individual sau ca
participanţi la anumite organizatii.

La încheierea unui raport juridic sunt necesare cel putin doua persoane, care se numesc subiecte
ale raportului juridic. Unele dintre subiecte sunt, în cadrul aceluiasi raport, titulari de drepturi, altele
de obligatii sau, în mod corelativ, si de drepturi si de obligatii. Într-un raport juridic de drept financiar,
de pilda, organele administrative obliga contribuabilii la plata impozitelor, iar acestia au obligatia sa
plateasca impozitele. În acest raport una dintre parti este titular de drepturi (organul administrativ),
iar cealalta (contribuabilul) este titularul unei obligatii.

Dar în alte raporturi juridice fiecare subiect este deopotriva titular de drepturi si obligatii. De pilda, în
domeniul dreptului civil, unde întâlnim numeroase astfel de cazuri, într-un contract de vânzare-
cumparare se creeaza un raport juridic în care vânzatorul are dreptul sa primeasca pretul obiectului
vândut, revenindu-i corelativ obligatia de a preda obiectul; cumparatorul este îndreptatit sa
primeasca obiectul cumparat, revenindu-i corelativ obligatia de a achita pretul obiectului.

Natura unui raport juridic îsi pune pecetea pe determinarea concreta, individuala a subiectelor sale.
În cele mai multe raporturi juridice sunt precizate în mod concret si individual atât titularii de drepturi,
cât si titularii de obligatii (asa cum este cazul raporturilor juridice de munca, de vânzare-cumparare,
de plata a impozitelor etc.).
Sunt însa si raporturi în care doar unul dintre subiecte este precizat, anume titularul drepturilor, iar
toate celelalte persoane ramân titulare de [Link], într-un raport juridic de proprietate,
stapânirea unei case este dreptul proprietarului, iar respectarea acestei proprietati revine ca
obligatie tuturor celorlalte persoane. Cum se observa, subiectul titular al obligatiei nu este
individualizat. Numai când se nesocoteste aceasta obligatie se produce individualizarea, situatie în
care se creeaza însa un alt raport juridic, în care este sanctionat cel ce a savârsit fapta ilicita.

La fel stau lucrurile si în dreptul penal. Legea ocroteste o seama de valori, garantând dreptul tuturor
cetatenilor la viata, la libertate individuala, la sanatate s.a. Toate persoanele sunt titulare ai acestor
drepturi; titularii obligatiilor nu sunt individualizati, ei fiind, de asemenea, toate celelalte persoane.
Individualizarea titularului de obligatie opereaza numai atunci când o persoana pune în pericol unul
dintre drepturile aparate de lege, situatie în care apare un raport juridic de drept penal.

Persoanele fizice - subiecte ale raportului juridic.

Subiecte ale raportului juridc sunt, în cazurile cele mai frecvente, cetatenii statului. În relatiile lor
reciproce ei produc cele mai diferite raporturi juridice: de familie, de proprietate etc. Se pot naste si
raporturi de drept între cetatenii unui stat si straini ori apatrizi (persoane fara nici o cetatenie).

Participarea unei persoane la un raport juridic este conditionata de aptitudinea generala si abstarcta,
stabilita de lege dupa criteriul vârstei si al discernamântului. Numim capacitate juridica tocmai
aceasta aptitudine generala si abstracta de a participa la un raport juridic cu anumite drepturi si
obligatii. Astfel, în raporturile privind exercitarea drepturilor electorale (raporturi de drept
constitutional), capacitatea se manifesta la împlinirea vârstei de 18 ani; în dreptul civil, capacitatea
opereaza odata cu nasterea etc.

Teoria dreptului legitimeaza distinctiacapacitate generala - capacitate speciala. Prima consta în

posibilitatea generala a cetatenilor de a fi titulari de drepturi si obligatii; cea de-a doua înseamna
posibilitatea unor categorii de persoane de a crea anumite raporturi juridice prin calitatea pe care o
au (de pilda, deputatii, militarii, functionarii de stat etc.).

Se poate face, de asemenea, distinctie (în dreptul civil, în dreptul procesual civil) între capacitatea
de folosinta si capacitatea de exercitiu.

Aptitudinea de a avea drepturi si obligatii în cadrul unor raporturi juridice constituie capacitatea de
folosinta. Aceasta revine tuturor persoanelor fizice, indiferent de gradul de constientizare sau de
afirmare a vointei lor. Aptitudinea persoanei de a-si exercita si de a-si asuma obligatii producând
acte juridice reprezinta capacitatea de exercitiu.

În stabilirea capacitatii de exercitiu, legiuitorul ia în considerare o seama de date obiective privind

posibilitatea persoanei de a evalua în cunostinta de cauza însemnatatea si consecintele actiunii
sale. Din acest motiv nu dispun de capacitate de exercitiu, presupunându-se ca nu au discernamânt,
alienatii sau debilii mintali, persoanele puse sub interdictie legala sau judiciara, minorii sub 14
ani; minorilor de peste 14 ani le este recunoscuta o capacitate de exercitiu restrânsa. Daca o
persoana, având capacitate de folosinta, poate sa fie lipsita de capacitatea de exercitiu, ea nu poate
totusi, având capacitate de exercitiu, sa nu beneficieze de aceea de folosinta.

Distinctia între cele doua ipostaze ale capacitatii este operanta numai pentru acele drepturi al caror
exercitiu nu este obligat sa-l realizeze titularul lor. Ea nu mai este posibila în cazul drepturilor a caror
exercitare revine exclusiv titularului. De pilda, capacitatea de folosinta de casatorie nu are sens fara
aceea de exercitiu.
Calitatea de subiect de drept a cunoscut o evolutie social-istorica. În Antichitate, sclavilor nu li se
atribuia aceasta calitate, iar între oamenii liberi erau unele categorii (de exemplu, strainii, plebeii în
Roma antica) cu o capacitate juridica restrânsa. În Evul mediu, capacitatea subiectelor de drept
depindea de pozitia persoanei în ierarhia feudala, astfel încât iobagilor li se recunostea o capacitate
limitata în comparatie cu nobilii. Abia revolutiile burgheze au asigurat din punct de vedere politic
egalitatea formala (juridica) a cetatenilor, inclusiv în ceea ce priveste capacitatea subiectelor de
drept.

Subiectele colective ale raportului juridic

Constituirea raportului juridic are loc nu numai prin participarea persoanelor fizice (membri ai
societatii, care apar în raporturile juridice ca entitati de-sine-statatoare), ci si a subiectelor colective
sau organizate. Din aceasta a doua categorie fac parte:

 statul ca subiect de drept, în mod direct si în nume propriu, îndeosebi în raporturile de drept
international public si în acelea de drept constitutional. În raporturile civile el se manifesta ca
subiect de drept prin intermediul Ministerului Finantelor si prin organele sale financiare
teritoriale:
 organele de stat, care se manifesta ca subiect de drept în nume propriu, distingându-se de
stat, îndeosebi în relatiile de putere sau de autoritate, ca institutii ale puterii legislative,
executive si judecatoresti;
 persoanele juridice. Ca subiecte distincte în raporturile de drept civil ori în acelea de drept
comercial, persoanele juridice au o organizare de-sine-statatoare, un patrimoniu propriu,
deosebit de al membrilor ce le compun, si urmaresc scopuri care trebuie sa fie rezonante cu
interesele generale, cu bunele moravuri si ordinea publica.

Din categoria persoanelor juridice fac parte în primul rând organele statului, dar nu în ipostaza
invocata mai sus, ci în cadrul acelor raporturi care nu sunt legate direct de realizarea competentei lor
(cum ar fi raporturile unei instante judcatoresti cu o firma, încheiate în scopul repararii mobilierului).

Au, de asemenea, personalitate juridica unitatile administrativ-teritoriale (judetul, municipiul, orasul si

comuna). Prefecturile si primariile exercita drepturi si îndeplinesc obligatiile care revin judetelor si,
respectiv, celorlalte unitati administrativ-teritoriale.

Ca persoane juridice, institutiile de stat desfasoara o activitate fara caracter economic, fiind
finantate, de regula, de la bugetul de stat (unitatile din reteaua învatamântului de stat, muzeele,
teatrele si alte unitati culturale, spitalele, caminele etc.).

Sunt persoane juridice si organizatiile cu caracter economic nestatal (cooperatiste), precum

acelea mestesugaresti, de consum si de credit, constituite de catre membrii lor prin punerea în
comun, în baza liberului consimtamânt, a activitatii si mijloacelor de productie, în scopul atingerii
unor obiective economice si al satisfacerii intereselor acestora.

Dispun totodata de personalitate juridica celelalte organizatii nestatale -

sindicale, de tineret, asociatii, uniuni de creatie s.a. Ele au în principiu un
caracter nepatrimonial si actioneaza în baza legii, urmarind o finalitate politica,
sociala, culturala ori religioasa.

Întrunesc calitatea de persoane juridice si subiectele colective atipice (fundatiile, barourile de

avocati etc.).
Din enumerarea subiectelor colective ale raportului juridic deducem ca nu se poate extrapola
clasificarea subiectelor de drept în persoane fizice si persoane juridice, care este proprie dreptului
civil, la sfera, mai cuprinzatoare, a întregului sistem de drept, unde opereaza, din perspectiva Teoriei
generale a dreptului, clasificarea în subiecte individuale si colective. Întrucât exista subiecte
colective care nu au calitatea de persoane juridice (precum instantel juridica nu epuizeaza calitatea
de subiect de drept)

Continutul raportului juridic

Participantilor la raportul juridic le revin, pe de o parte, drepturi si, pe de alta parte, obligatii.
Drepturile si obligatiile sunt acelea care leaga între ele subiectele raportului juridic si care formeaza
continutul acestuia.

Unele raporturi juridice sunt simple, întrucât aici o parte se prezinta ca titular al dreptului, iar cealalta
ca titular al obligatiei (cum este cazul contractului de împrumut); alte raporturi juridice sunt
complexe, deoarece fiecare parte este deopotriva titular de drepturi si obligatii (în vânzare-
cumparare, de exemplu).

Trasaturile raportului juridic

Spre deosebire de normele de drept, care promoveaza valori juridice ce trebuie sau urmeaza sa se
realizeze în relatiile umane, raporturile juridice tin de sfera relationala, faptica, a juridicului.
Raporturile juridice comporta anumite caracteristici:

a. Raporturile juridice sunt raporturi sociale;

[Link] juridic are un caracter ideologic. 

c. Raportul juridic se manifesta ca raport de vointa

  1. Noţiunea de stat de drept

Se spune că “statul de drept” înfăptuieşte “domnia legii” (“rule of law”) în întreaga lui activitate, fie în
raporturile cu cetăţenii, fie cu diferite organizaţii sociale de pe teritoriul lui. Utilizată la acest sens,
noţiunea de “stat de drept” este întâlnită chiar în unele texte constituţionale, cum este art. 28 al
Constituţiei R.F. Germane, art. 11 al actualei Constituţii spaniole sau art. 1 alin. (3) al Constituţiei
Republicii Moldova din 1994.
Pentru a fi în prezenţa unui stat de drept este necesar să existe un sistem legislativ călăuzit de
preocuparea constantă de a ocroti personalitatea umană în integralitatea ei şi de a-i crea condiţii
optime de dezvoltare.
Statul de drept presupune existenţa unei aşezări politice bazate pe separaţia puterilor statului, adică
pe un sistem de “frâne şi contragreutăţi”, capabil să împiedice organele publice să abuzeze de
atribuţiile cu care au fost investite.
Stat de drept – stat organizat pe baza principiului separaţiei puterilor în stat, care garantează
independenţa reală a justiţiei şi are drept scop promovarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
omului.
Ion deleanu menţionează: Statul de drept semnifică subordonarea statului faţă de drept; este statul
care îşi subordonează acţiunea sa asupra cetăţenilor regulilor care determină drepturile acestora;
statul de drept este un sistem de organizare în care ansamblul raporturilor sociale şi politice sunt
subordonate dreptului; este statul legat prin drept, statul care respectă dreptul; statul în care puterea
e subordonată dreptului, toate manifestările statului fiind legitimate şi limitate prin drept; statul de
drept înseamnă limitarea puterii prin drept; statul de drept înseamnă garanţii fundamentale
libertăţilor publice, protecţia ordinii legilor; statul de drept implică existenţa regulilor constituţionale
care se impun tuturor; este statul în măsură să concilieze libertatea şi autoritatea; statul de drept
este ordinea juridică ierarhizată şi sistematizată; el semnifică o concepţie cu privire la putere; el este
mai puţin un stat, cât mai ales o mişcare de raţionalizare şi de ordonare etc.
Statul de drept este o doctrină în gândirea juridică continentală europeană, originară
din jurisprudența germană. Poate fi tradus în limba engleză ca „stat de drept”, alternativ „stat juridic”,
„stat de drept”, „stare de justiție”, „stare de drepturi” sau „stat bazat pe justiție și integritate”.[1]
Statul de drept este un „stat constituțional” în care exercitarea puterii guvernamentale este
constrânsă de lege[2] și este adesea legată de conceptul anglo-american al statului de drept, dar
diferă de acesta prin faptul că subliniază și ceea ce este doar (adică, un concept al dreptății morale
bazat pe etică, raționalitate, drept, drept natural, religie sau echitate). Astfel este opusul
lui Obrigkeitsstaat sau Nichtrechtsstaat[3] (un stat bazat pe folosirea arbitrară a puterii) și al
lui Unrechtsstaat (un non-Rechtsstaat cu capacitatea de a deveni unul după o perioadă de
dezvoltare istorică).

Forma de guvernământ este un concept din științele politice care se referă la modul în care este

organizată puterea executivă în stat, în principal la modul cum este numit și legitimat conducătorul
statului.[1]
În cazul definiției sale asociative ample, guvernul constă, în mod normal,
din legislativ, executiv și judiciar. Guvernul este un mijloc prin care se aplică politicile
organizaționale, precum și un mecanism de determinare a politicilor. Fiecare guvern are un fel
de constituție, o declarație a principiilor și filozofiei sale de guvernare. De obicei, filosofia aleasă este
un echilibru între principiul libertății individuale și ideea de autoritate de stat absolută (tirania).
Deși toate tipurile de organizații au guvernare, cuvântul guvern este adesea utilizat mai specific
pentru a se referi la aproximativ 200 de guverne naționale independente de pe Pământ, precum și la
organizații subsidiare.[2]
Formele de guvernare predominante din punct de vedere istoric
includ monarhia, aristocrația,timocrația, oligarhia, democrația, teocrația și tirania. Principalul aspect
al oricărei filosofii a guvernării este cum se obține puterea politică, cele două forme principale fiind
concursul electoral și succesiunea ereditară.

Noţiunea de formă de guvernământ.

Primii care au dat o clasificare a formelor de guvernământ sânt istoricul Herodot şi filosofii Platon şi
Aristotel. Fenomenul care a dat naştere acestei expresii a fost „puterea politică”, iar drept criteriu de
clasificare a servit numărul de persoane care deţineau puterea. Tot ei introduc noţiunea
de republică care desemna toate formele politice lipsite de şef de stat ereditar şi în care puterea
aparţine poporului.[1]
Forma de guvernamant a statului.
  Prin forma de guvernamant se intelege modul de organizare a puterii supreme de stat,
competenta organelor supreme ale puterii de stat, caracterul autoritatii pe care ele o exercita asupra
populatiei. Aceasta forma ne arata cine se afla in fruntea statului, cum este organizata institutia
sefului statului etc.

Dupa forma de guvernamant, statele se impart in monarhii si republici.

Monarhia este o forma de guvernamant in care seful statului este stabilit pe calea succesiunii.
Monarhul, avand diferite denumiri (imparat, rege, tar, sultan, faraon, emir etc.), nu este responsabil
juridiceste si nu poate fi schimbat fara voia lui.

Monarhia poate fi nelimitata (cand monarhul este unicul organ suprem de stat) sau limitata (cand
alaturi de monarh exista si anumite organe ale puterii de stat care ingradesc autoritatea monarhului
(de exemplu, monarhia constitutionala in societatea moderna).

Republica este o forma de guvernamant in care puterea suprema apartine unui organ ales pe un timp
limitat. Persoanele care compun organul suprem al puterii de stat sunt responsabile juridiceste pentru
activitatea lor. Eligibilitatea sefului statului este trasatura principala in care forma de guvernamant
republicana se deosebeste de monarhie. In statele moderne, presedintele republicii sau
organul colectiv(consiliul de stat, de exemplu) se aleg pe un timp limitat (de patru sau cinci ani).

Regimul politic este ansamblul instituțiilor și raporturilor politice prin care clasa politică își

înfăptuiește programul politic. Instituțiile care înfăptuiesc, în viața politică, economică, socială și
culturală a țării, programul clasei politice sunt: monarhia, parlamentul, guvernul, partidele
politice, armata, justiția, școala, biserica.
Un criteriu al regimului politic este puterea. După acest lucru se poate stabili tipul de regim politic iar
acesta poate fi clasificat în trei categorii:
[Link] politice pluraliste;
[Link] politice totalitare sau autoritare;
[Link] politice mixte.
Raporturile politice reprezintă:

 poziția față de puterea politică a diferitelor clase sociale - se concretizează în sistemul de vot
și în colegiile de alegători;
 sistemul reformelor - în favoarea sau defavoarea maselor populare.

Regimul politic al statului. Conceptul democratiei.

Regimul politic este acea latura a formei de stat prin care se defineste sistemul metodelor si
principiilor de infaptuire a puterii de stat, in stransa legatura cu situatia drepturilor si libertatilor
democratice ale cetatenilor si posibilitatea lor de a determina sau influenta politica statului pe baza
participarii lor la adoptarea deciziilor.
Cea mai generala clasificare a regimurilor politice este aceea in regimuri autocratice si regimuri
democratice.

Regimul autocratic se caracterizeaza prin inexistenta atat a conditiilor juridice formale cat si a
conditiilor reale pentru manifestarea vointei poporului. Puterea de stat este exercitata de catre o
persoana sau un grup de persoane prin metode dictatoriale, brutale, prin folosirea teroarei politienesti,
prin negarea drepturilor si libertatilor individuale, in masura in care acestea sunt prevazute in
legislatia statului respective. Asemenea regimuri politice sunt caracteristice multor state de tip antic si
feudal si unor state de tip modern, de asemenea.

Regimul politic democratic presupune existenta unor conditii care sa faca posibila participarea

maselor de cetateni la viata politica, influentarea politicii interne si externe a statului, exercitarea unui
control asupra modului in care organelle de stat indeplinesc vointa lor.

Regimurile democratice se mai pot imparti si dupa criteriul democratiei directe sau indirecte. In
regimurile de democratie directa, poporul exercita nemijlocit puterea de stat, in timp ce in regimurile
politice de democratie indirecta conducerea de stat se realizeaza prin reprezentanti, prin
organelle alese(democratie reprezentativa).

Pentru o abordare stiintifica a conceptului democratiei, este necesar sa desprindem cel putin

urmatoarele trei laturi ale acestui concept, aflate intr-o stransa interdependenta:

a)      in interesul cui se exercita puterea de stat, in interesul poporului sau al unui grup social;

b)      care este modul de exercitare a puterii, ce forme imbraca sistemul politic, cum se realizeaza
conducerea de stat a societatii, in ce masura masele participa la conducerea societatii si statului;

c)      care este conditia cetateanului in stat si societate, ce statut politico- juridic, drepturi si libertati ii
sunt garantate.

Acesti trei factori se afla intr-o legatura organica, desi stabilesc impreuna limitele democratiei atat la
nivelul regimului politic, cat si la cel al statutului politico-juridic al cetateanului.

10

Drept natural (latină ius naturale, lex naturalis) este o filozofie care afirmă că anumite drepturi sunt

inerente în virtutea naturii umane, înzestrate de natură - în mod tradițional de Dumnezeu sau de o
sursă transcendentă - și că acestea pot fi înțelese universal prin rațiunea umană. Așa cum este
determinat de natură, legea naturii este presupusă a fi obiectivă și universală;[1] există independent
de înțelegerea umană și de legea pozitivă a unui anumit stat, a ordinii politice, a legislaturii sau
a societății în general.