Behaviorismul

Behaviorismul sau teoria comportamentului a reprezentat pătrunderea mai puternică a

psihologiei în zona științelor experimentale, organizându-se în jurul faptelor strict observabile și
eliminând speculațiile neverificabile, iar aceasta se realiza prin schimbarea obiectului de studiu,
psihologia nu mai studia conștiința,ci comportamentul. Behaviorismul este teoria psihologică ce
studiază reacțiile exterioare ale individului la diferiți stimuli. El vine în acest fel ca un
continuator ferm al empirismului clasic.

Psihologia, potrivit lui Watson, este știința stimulilor și răspunsurilor. În behaviorismul

tradițional al lui Watson, începem cu reflexe și, prin condiționări ne formăm răspunsuri.
Cunoscând stimulul,putem prevedea răspunsul. Procesele creierului nu sunt importante, creierul
fiind numit de catre el ,, cutia misterioasă’’. Procesele nervoase nu sunt observabile, decât la
extremitățile sistemului nervos. Mai mult spunea el, omul nu gândește cu creierul, ci cu nervii
laringelui și al organelor apropiate, gândirea se reduce la limbaj, câtă vreme aceasta este singurul
perceptabil, gândirea este vorbire subvocală. Conștiința nu este nimic, doar o simplă speculație,
un concept ce trebuie alungat din psihologie, de vreme ce nu poate fi masurată obiectiv.
Imaginile vizuale sunt reduse la tensiunile musculare ale ochilor, reprezentările sunt amintiri ale
senzațiilor.

Mai important decât negarea conștiintei este negarea existenței instinctelor umane, a
capacităților înnăscute. Omul învată și se formează numai sub influența mediului în care trăiește,
neavând posibilitatea, odată format, să-și schimbe personalitatea. Credința sa în forța formativă a
mediului social și natural l-a condus catre un optimism înflacărat în concepția pedagogică,
susținând, de pilda,că, daca i s-ar da un grup de 30 de copii, le-ar putea crea comportamente de
excepție. Obiectul psihologiei se mută în afara psihologiei, punându-se intrebarea dacă
psihologia behavioristă mai este totuși psihologie.

Behavioriștii au studiat comportamentul animalelor, al nou născuților și al copiilor mici.

Pornind de la observațiile făcute la nou născut, Watson a crezut că poate afirma că la începutul
vieții exista trei emoții fundamentale: frica, furia și dragostea. Acestea s-ar regăsi, extreme de
diversificate, ca efect al condiționării, la omul adult. În loc să se bazeze pe conștiință și
introspective, ea trebuie să-și limiteze studiul la observarea organismului într-o situație dată.
Întra-devăr, singurele elemente susceptibile să fie obiectul unei cercetări științifice sub cele
observabile ale comportamentului verbal și motor, care este întotdeauna adaptiv.

Raportând aceste conduite la stimuli, pare posibil să se stabilească legile datorită cărora putem
prevedea reacțiile unui individ la un stimul cunoscut , sau să deduce natura unui stimul pornind
de la observarea unei reacții. Cheia de boltă a acestui sistem este reflexul condiționat, instinctele
înseși fiind reduse la o serie de reflexe înlănțuite. Așa stând lucrurile prin intermediul paradigmei
behavioriste’’ totul este învațare, chiar și expresia emoțiilor comportamentale putând fi
modificate prin educație. În 1913 Watson a declarat că el este un tip nou de psiholog: un
behaviorist. A mai afirmat că behaviorismul va elimina complet introspecţia din psihologie.
Psihologii ar putea să adere la metoda ştiinţifică, studiind numai lucruri ce pot fi observate şi
măsurate. Astfel, cercetătorii ar putea să controleze comportamentul uman ca niciodată înainte.
Watson a făcut o faimoasă declaraţie despre potenţialul behaviorismului: "Daţi-mi o duzină de
copii sănătoşi, bine-informaţi şi mediul necesar pentru a-i creşte şi vă voi garanta că îl voi alege
pe oricare dintre ei şi-l voi educa pentru a deveni orice tip de specialist: doctor, avocat, artist,
comerciant ori - da - cerşetor ori hoţ" (Watson, 1913).

Behaviorismul (sau comportamentalismul) este o abordare sistematică pentru a înțelege

comportamentul oamenilor și al animalelor. Presupune că toate comportamentele sunt fie reflexe
produse de un răspuns la anumiți stimuli din mediul înconjurător, fie o consecință a istoriei
acelui individ, inclusiv și în special consolidarea și pedeapsa, împreună cu starea motivațională
actuală a individului și stimulii de control. Deși behavioriștii acceptă, în general, rolul important
al eredității în determinarea comportamentului, ei se concentrează în primul rând pe factori de
mediu.

Behaviorismul combină elemente de filozofie, metodologie și teorie psihologică. A apărut la

sfârșitul secolului al XIX-lea ca reacție la psihologia de profunzime și la alte forme tradiționale
de psihologie, care au avut adesea dificultăți în a face predicții care ar putea fi testate
experimental. Cele mai vechi instrumente derivate ale behaviorismului pot fi remarcate până la
sfârșitul secolului al XIX-lea, când Edward Thorndike a fost unul din pionierii legii efectului, un
proces care presupunea întărirea sau slăbirea behaviorismului prin utilizarea consolidării și
pedepsei.
În prima jumătate a secolului XX, John B. Watson a conceput un behaviorism metodologic, care
a respins metodele introspective și a căutat să înțeleagă comportamentul prin măsurarea doar a
comportamentelor și evenimentelor observabile. Abia în anii 1930, B. F. Skinner a sugerat ca
evenimentele private – inclusiv gândurile și sentimentele – să fie supuse acelorași variabile de
control ca și comportamentul observabil, care a devenit baza filosofiei sale numită „behaviorism
radical”. În timp ce Watson și Ivan Pavlov au investigat procedurile de răspuns la stimularea
condiționării clasice, Skinner a evaluat natura controlantă a consecințelor și, de asemenea,
efectul potențial al acestuia asupra antecedentelor (sau a stimulilor discriminatori) care emite un
comportament; tehnica a devenit cunoscută sub numele de condiționare operantă.

Behaviorismul radical al lui Skinner a avut un mare succes experimental, dezvăluind noi
fenomene cu metode noi, dar respingerea teoriei de la Skinner a limitat dezvoltarea acesteia.
Behaviorismul teoretic a recunoscut că un sistem istoric, un organism, are o stare, precum și
sensibilitate la stimuli și capacitatea de a emite răspunsuri. Într-adevăr, Skinner însuși a
recunoscut posibilitatea a ceea ce el a numit răspunsuri „latente” la oameni, chiar dacă a neglijat
extinderea acestei idei la șobolani și porumbei. Răspunsurile latente constituie un repertoriu din
care se poate selecta consolidarea operantului.

Aplicarea behaviorismului radical – cunoscută sub numele de analiza behaviorismului aplicat –

este utilizată într-o varietate de setări, inclusiv, de exemplu, managementul comportamentului
organizațional, în tratamentul tulburărilor mintale, cum ar fi autismul și abuzul de substanțe. În
plus, în timp ce behaviorismul și școlile cognitive ale gândirii psihologice s-ar putea să nu fie în
acord teoretic, s-au completat reciproc în terapiile cognitiv-comportamentale, care au demonstrat
utilitatea în tratarea anumitor patologii, inclusiv fobii simple, PTSD și tulburări de dispoziție

Comportamentul se concentrează pe o perspectivă particulară a învățării: o schimbare a

comportamentului extern obținut prin utilizarea consolidării și repetării (învățarea la distanță)
pentru a modela comportamentul cursanților. Skinner a descoperit că comportamentele pot fi
modelate atunci când a fost implementată utilizarea consolidării. Comportamentul dorit este
răsplătit, în timp ce comportamentul nedorit nu este răsplătit. Încorporarea behaviorismului în
clasă le-a permis educatorilor să-și ajute elevii să exceleze atât academic cât și personal. În
domeniul învățării limbilor străine, acest tip de predare a fost numit metoda audio-lingvistică,
caracterizată de întreaga clasă folosind scandarea corală a frazelor cheie, dialogurilor și
corectarea imediată.

În viziunea behavioristă a învățării, „profesorul” este persoana dominantă în clasă și preia

controlul complet, evaluarea învățării vine de la profesorul care decide ce este corect sau greșit.
Elevul nu are nicio oportunitate de evaluare sau reflecție în cadrul procesului de învățare, i se
spune pur și simplu ce este corect sau greșit. Conceptualizarea învățării folosind această abordare
ar putea fi considerată „superficială”, deoarece accentul este pus pe schimbările externe ale
comportamentului, adică nu sunt interesate de procesele interne de învățare care duc la
schimbarea comportamentului și nu au loc pentru emoțiile implicate în proces.

Unul dintre cei mai cunoscuți psihologi și teoretician al behaviorismului a fost B.F.
Skinner de la Universitatea Harvard, cel care a introdus conceptul de întărire (consolidare) în
behaviorism. „Organismele, susţinea Skinner, învaţă să se comporte în anumite moduri
deoarece ele au fost întărite în a face aceste lucruri.” (Zlate, M., 1996). El a demonstrat că
animalele de laborator pot avea comportamente variate simple şi complexe din cauza
întăririi.
Raportând aceste conduite la stimuli, pare posibil să se stabilească legile datorită cărora
putem prevedea reacţiile unui individ la o „excitaţie” cunoscută, sau să deducem natura unui
stimul pornind de la observarea unei reacţii. Cheia de boltă a acestui sistem este reflexul
condiţionat (menţionat anterior), instinctele înseşi fiind reduse la o serie de reflexe înlănţuite.
Astfel, privind lucrurile prin intermediul paradigmei behavioriste „totul este învăţare, chiar și
expresia emoţiilor comportamentale putând fi modificate prin educaţie. ”