DISCURSUL

Aspecte introductive

Potrivit Dicționarului explicativ al limbii române, discursul este o specie a

genului oratoric, constând dintr-o expunere făcută în fața unui auditoriu pe o temă
politică, morală, etc. El este în fond, o cuvântare, o vorbire.
Discursul reprezintă deci, un termen complex, el nu este doar un simplu
cuvânt, ci constituie o unitate lingvistică, alcătuită dintr-o succesiune de fraze,
logic înlănțuite, care se referă la un anumit subiect.
Din perspectivă pragmatică, discursul, ca ansamblu de enunțuri, presupune,
obligatoriu, doua părți: un orator și un auditor. Oratorul urmărește, prin discursul
său, să-i influențeze, să-i convingă pe cei ce îl ascultă. Un discurs nu poate fi
eficient decât dacă este adaptat auditorului ce urmează a fi convins.
Clasificări ale discursului
Din punct de vedere al retoricii, Gheorghe Mihai are în vedere următoarea
clasificare:
I – După natura limbajului utilizat:
- Poetic;
- Categorial;
- Conceptual;
- Cotidian.
 II – După materia scopului urmărit de autor (orator):
- Demonstrativ
- Deliberativ
- Judiciar.
III – În raport de public:
- Nedeterminat (discurs poetic și cotidian)
- Determinant (discurs demonstrativ sau conceptual)
- Omogen (discurs judiciar și categorial)
- Neomogen (eseu sau epopee)
IV – După forma de adresare:
- Oral
- Citit
- Scris
V – După criteriul contactului cu publicul:
- Direct
- Indirect
VI – După intenția utilizatorului:
- Persuasiv
- Seductiv
- Incitativ
Genul retoric se divide în elocința parlamentară sau de tribună/elocința
politică, și elocința judiciară, din care face parte pledoaria.
Există două tipuri de discurs care au făcut obiectul retoricii și au determinat
apariția acesteia:
- Discursul juridic: este utilizat în justiție, de către participanții de
judecată.
- Discursul politic: instrumentul prin care oamenii politici se fac
cunoscuți, atrag simpatizanți, conving alegătorii, acced ori se mențin în funcții
publice, etc.
 Structura discursului

Oricare va fi tema discursului, de obicei oratorul începeprintr-o introducere,

menită să-i pregătească pe ascultători în spiritul propriilor opinii, apoi el face
cunoscut subiectul discursului, expunând faptele care au contingență cu acesta,
prezintă argumentele adecvate care susțin propria opinie şi pe cele carecombat
părerea adversarului; dacă se impune şi mai este timp, elface apel la sentimentele
auditorului.
După ce epuizează toate problemele, încheie printr-operorație, o concluzie
rezumativă cu implicații afective.
În raport cu aceste obiective pe care le urmăreşte discursul în mod succesiv,
retorii au sistematizat elaborarea sa pe următoarele segmente:
- exordiu (lat. exordium, grec. proemion)
- narațiune (lat. narratio, grec. diegesis)
- argumentare (lat. argumentatio, grec. pistis)
- perorație (lat. peroratio, [Link]).
Între narațiune şi argumentare poate apărea, aşa cum recomandă şi
Quintilian, enunțarea problemei (prositio) făcută în ton cu intențiile oratorului şi
diviziunea (partitio) adică „enumerarea logică a chestiunilor de dezbătut propuse
de noi, de adversar saude amândoi”. Încă din start trebuie să stabilim că această
diviziune a materialului discursiv nu este imuabilă și nici măcar nu e necesară în
toate situațiile. Anticii stabiliseră două tipuri de exordiu: „principium”(debutul
direct, începutul) şi insinuatio (pe ocolite, cum am spune, în mod popular).
Principium înseamnă declararea deschisă a țelului pentru care oratorul ia
cuvântul.
Insinuatio presupune o digresiune, având în vedere in aderența auditoriului
la specificul cauzei. Introducerea trebuie să fie adecvată conținutului şi să fie
naturală, de aceea redactarea ei se face după ce a fost elaborat planul discursului şi
am meditat asupra materialului, așa cum proceda Cicero.
În felul acesta subiectul însuşi ne va sugera cum să începem discursul. O
atenție deosebită trebuie acordată încă din această fază unei exprimări foarte
corecte, auditoriul fiind mai înclinat ca oricând spre critică în acest prim moment al
contactuluicu discursul.
 Oratorul nu trebuie, din aceeasi cauza, sa faca uz de prea multe mijloace
stilistice, ele iesind usor în evidenta, ostentativ s-ar putea crede, ceea ce determina
o diminuare a persuasivitatii pe parcurs.
Modestia, în schimb, poate si chiar este indicat să fie scoasă în evidenta, in
mod direct, ca de altfel pe tot parcursul discursului, ea trebuie sa se faca remarcata
în priviri, în gesturi, în tonul vocii. Exordiul nu trebuie sa promita mult, sa se
angajeze prea rapid în tratarea materiei pentru ca oratorul va avea nevoie ulterior
sa-si desfasoare întreaga forta persuasiva, gradual, într-un crescendo savant dozat,
pe masura ce avanseaza discursul.
Oratorul, asa cum afirma Hugues Blair, un magistru de necontestat pentru
secolele mai apropiate de noi, poate omite exordiul si sa intre direct în dezbaterea
cauzei, asa cum vom vedea ca procedeaza Cicero în Catilinara I; apoi sunt cazuri
când situatia la care se refera discursul, fiind cunoscuta, nu mai este necesara o
narare a faptelor. Toate acestea se refera la orientarea si la aplicatia oratorului
vizavi de cauza.
În pledoarie, naratiunea este adesea o parte foarte importanta a discursului si
solicita o atentie speciala. Pe lânga faptul ca nu e întotdeauna usor sa povestesti
bine si cu talent, discursul judiciar presupune o dificultate în plus, pentru ca
avocatul trebuie sa spuna numai adevarul si sa evite tot ceea ce ar putea dauna
cauzei. Faptele narate de el trebuie sa-i serveasca drept baza pentru toate
rationamentele sale ulterioare. Sa scoti în evidenta circumstantele favorabile si sa
estompezi pe cele dezavantajoase cere multa pricepere si inteligenta. Dar, daca se
simte mestesugul, cauza e compromisa, fiindca apare neîncrederea în buna credinta
a oratorului.
Calitatile principale pe care trebuie sa le aiba o buna
naratiune sunt: claritatea, probabilitatea, concizia („brevis, aperta,
probabilis”).
Un singur fapt, o singura circumstanta ramase obscure si, prin urmare,
nelamurite pentru judecator, sunt suficiente ca sa distruga efectul tuturor
rationamentelor avocatului. De aceea, e necesara o atentie sporita la precizarea
numelor, a datelor, locurilor si a tuturor celorlalte împrejurari în care s-au petrecut
faptele evocate. Pentru a avea un caracter probabil, verosimil, în naratiune trebuie
descrise caracterele persoanelor amintite, aratând ca actiunile acestora constituie
consecinte ale unor cauze naturale, pentru a avea credibilitate.
 Argumentarea urmeaza întotdeauna dupa naratiune, ea fiind momentul
dovedirii si al respingerii, când este desfasurat întregul arsenal de probe materiale
si de argumente propriu-zise. Este o parte foarte importanta a discursului pentru ca
telul principal al celui care vorbeste este de a dovedi auditoriului ca un lucru este
adevarat, just sau bun si de a determina adeziunea acestuia.
În legatura cu argumentele, trebuie avute în vedere trei aspecte: gasirea -
inventarea lor (inventio) - dispunerea si modul de exprimare, de prezentare, gratie
caruia sa capete mai multa forta.
Gasirea lor e punctul esential, baza argumentarii.
Argumentele trebuie extrase din fondul cauzei, nu din retetare de locuri
comune (topici) cu toate ca e bine sa fim informati si asupra acestora. Atunci când
e vorba de compunerea unui discurs destinat sa-l convinga pe judecator ori sa
produca efect asupra unei adunari, e bine sa lasam la o parte locurile comune si sa
ne dedicam în întregime meditatiei asupra subiectului.
Sfaturile utile în legatura cu argumentele se refera la dispunerea si
desfasurarea acestora în discurs. Prezentarea argumentelor poate fi facuta analitic
sau sintetic. În primul caz, oratorul nu divulga telul spre care tinde si-i conduce pe
ascultatori pas cu pas catre concluzia dorita, mergând de la un adevar clarificat la
altul, pâna ce devine evident ca aceasta concluzie este consecinta alteia asupra
careia s-a convenit.
Este metoda lui Socrate, care avea grija sa se sprijine de fiecare data pe
acordul anterior al interlocutorului pentru a împinge argumentarea mai departe.
„Rationamentul înainteaza, în acest caz, pas cu pas si fiecare pas trebuie probat si
confirmat prin acordul interlocutorului. Nu se trece de la o teza la urmatoarea decât
atunci când adeziunea ascultatorului garanteaza adevarul fiecarei verigi a
argumentarii”.
Maniera sintetica de argumentare, des întâlnita, porneste de la enuntarea
tezei ce trebuie dovedita, apoi urmeaza succesiv diferite tipuri de argumente pâna
când auditoriul va fi complet convins de ceea ce sustine oratorul.
Ca sa atinga acest punct, vorbitorul trebuie sa se transpuna în situatia
ascultatorilor si sa vada ce efect ar avea asupra lui cele pe care vrea sa le transmita
acestora, fiindca nu trebuie sa credem ca oamenii pot fi convinsi numai prin simple
cuvinte sau prin mijloace pur retorice. Argumentarea este baza discursului. Ca sa
aiba rasunet în constiinta destinatarului, trebuie respectate câteva reguli, dintre care
prima este aceea de a nu amesteca argumente care au origine diferita.
Orice argument e destinat sa dovedeasca unul din aceste trei puncte: ca
lucrul despre care se vorbeste este adevarat sau este moralmente just si convenabil
sau pâna la urma e bun si folositor.
Asadar, adevarul, datoria si interesul - trei mari probleme general umane, iar
argumentele referitoare la ele au fiecare specificul lor, pe care trebuie sa si-l
pastreze distinct în argumentare.
A doua regula se refera la prezentarea gradata, „ut augeatur semper et
increscat oratio”, „în asa fel încât discursul sa creasca si sa se înalte mereu”, cum
spuneau latinii. Putem risca un debut cu argumente mai slabe, pentru a ne ridica
treptat si a dezvolta spre final întreaga forta a celor mai solide, mai puternice. Însa,
uneori, neavând la îndemâna prea multe argumente, e preferabil sa-l prezentam mai
întâi pe cel de necombatut pentru a impresiona auditoriul. Cele mai slabe vor putea
fi grupate si prezentate succint.
În al treilea rând, daca avem argumente puternice si concludente, ele trebuie
prezentate separat, în mod distinct, insistând asupra fiecaruia în parte pentru a-i
releva întreaga semnificatie.
În sfârsit, este recomandabil sa nu lungim prea mult argumentarea si nici sa
multiplicam la nesfârsit numarul argumentelor noastre; într-un asemenea caz, am
trezi suspiciuni fata de cele aflate în discutie, slabind încrederea auditoriului.
În cadrul argumentarii, atunci când e cazul, trebuie facut loc unui moment
aparte, acela al respingerii argumentelor adversarului. Într-o asemenea situatie,
ordinea prezentarii va fi urmatoarea:
1) propriile argumente;
2) respingerea
contraargumentelor;
3) reluarea argumentarii sub o forma noua.
Ultima parte a oricarui discurs este peroratia, epilogul, care poate fi destul de
extinsa în mai multe parti (amplificare, apel la afectivitate, recapitulatie). Peroratia
este segmentul în care pateticul se îmbina cu argumentarea, momentul specific
retoricii, prin excelenta.
 În discursul judiciar se prevede si o digresiune, de obicei plasata între
argumentare si peroratie, care poate fi o povestire, o meditatie, prosopopee care
dau valente noi argumentarii gratie emotiilor suscitate. Aceasta parte patetica nu
poate lipsi dintr-un discurs, oricare ar fi locul ei. Ca sa obtinem adeziunea, trebuie
sa vorbim sentimentelor auditoriului si sa le punem în miscare, deoarece afectele
sunt marile resorturi ale actiunilor umane. Locul cel mai adecvat spre a ne adresa
sentimentelor auditoriului este peroratia; oratorul trebuie sa izbeasca imaginatia
ascultatorilor atunci când se asteapta mai putin, transmitându-le propria lui emotie
prin cuvinte simple si lipsite de afectare, fara efecte cautate. În asemenea situatie
trebuie sa ne abtinem de la consideratii generale, de la comparatii care întrerup
fluxul emotional.
De asemenea, nu trebuie prelungit acest moment: emotiile prea vii nu au
durata mare, spunea Quintilian. Peroratia include ceea ce serveste drept baza
discursului, teza este acum o concluzie si aici nu trebuie în nici un caz introdus un
subiect nou, care sa distraga atentia de la tema principala, tratata pe parcurs.
Metodologia de redactare si pregatire a discursului
În functie de stilul oratorului, subiectul unui discurs poate fi gândit dinainte,
meditat în timpul redactarii sale sau chiar în timpul rostirii, daca oratorul are o
mare capacitate de a improviza.
La fel de bine discursul poate fi redactat si pe parcursul documentarii asupra
cauzei. Însa indiferent de subiectul tratat, este necesar sa se faca urmatoarele trei
operatii:
- sa identificam ce avem de spus (sau de scris) - inventiunea;
- sa punem într-o anumita ordine ideile gasite - dispozitiunea;
- sa selectam cei mai potriviti termeni pentru a exprima aceste idei -
elocutiunea.
Fiecare orator îsi alege modalitatea de lucru în raport cu puterea sa de
memorare (daca retine mai usor cuvântul rostit, pe cel gândit sau pe cel scris).
Desigur ca meditarea subiectului este facuta cu scopul de a furniza materiale
pentru memorie. Daca meditam pentru a lua o decizie, actul meditarii va avea ca
obiectiv sensul discursului.
 Daca reflectam asupra compozitiei, asupra elaborarii discursului, actul
meditarii are în vedere forma acestuia.
Atunci când oratorul mediteaza cu voce tare sau în timp ce redacteaza
discursul, nu e necesar sa dea reflectiilor sale o forma definitiva, meditatia trebuind
sa se produca asupra fondului mai întâi si abia apoi asupra formei. Înainte de a sti
cum va arata discursul, trebuie sa stim ce va contine el.
Oratorul trebuie sa scrie totul dintr-o data, rapid, mergând pâna la capatul
rationamentelor sale, fara sa se întrerupa pentru a reciti ce a scris. Aceasta
modalitate de redactare ofera doua avantaje: subiectul este tratat în ansamblul sau,
în aspectele sale generale si în acelasi timp efortul oratorului îl anticipeaza pe acela
pe care va fi nevoit sa-l faca în momentul rostirii discursului. Atunci el va trebui sa
trateze subiectul dintr-o data, în flux continuu, în întregul sau.
Dupa aceasta prima redactare a materialului, se poate interveni asupra
textului, la o noua lectura, decupând, retusând, reluând fiecare punct si
dezvoltându-l etc. În aceasta etapa a redactari, cu cât simtul autocritic va fi mai
ascutit si judecata mai obiectiva, cu atât rezultatul efortului depus va fi mai
eficient. Aceste observatii referitoare la meditatia scrisa se aplica si meditatiei cu
voce tare (înregistrare audio-video).
Discursul trebuie rostit în întregime, iar nu pe fragmente, înainte de a fi
sustinut, pe un ton cât se poate de natural si cât mai aproape de atmosfera reala,
pentru a fi retinut cu usurinta. Un discurs este o opera în sine, care se asambleaza
din exordiu, naratiune, argumentare si peroratie. Oratorul trebuie sa se hotarasca
dinainte daca va redacta întregul discurs si în acest caz va trebui sa-l mediteze si
sa-l proiecteze în mintea sa, în întregime - sau daca va trasa numai liniile generale,
iar atunci se va limita strict la aceste linii, ca la o schema.
Cugetând asupra formei, e necesar sa avem idei clare, precise, iar forma va fi
repede gasita, caci asa cum spunea Boileau, ceea ce este bine conceput se enunta
cât se poate de clar si cuvintele vin cu usurinta ca sa-ti exprime gândurile. Aceeasi
observatie este valabila si atunci când vrem sa facem o figura de stil, sa utilizam o
imagine poetica: daca stii exact ce anume vrei sa exprimi, daca îti este clara
finalitatea intentiei tale, vei ajunge usor la imaginea care sa redea ideea respectiva!
Rostirea prealabila poate fi mai moderata, dictia mai putini accentuata si
taria vocii redusa. Însa daca presupunem prezenta publicului, atunci trebuie sa
actionam ca în realitate, sa nu abandonam finalizarea unei amplificari pentru a
începe alta, sa terminam frazele începute si sa nu lasam argumentele doar schitate.
Aceste conditii sunt necesare nu numai pentru ca gândirea capata claritate
daca rationamentele sunt duse pâna la capat, dar si pentru ca fiecare din partile
acestor rationamente câstiga o valoare individuala. Printr-un efort de memorie
putem enumera succint partile succesive ale unui rationament, dar memoria poate
sa fie infidela tocmai în momentul sustinerii pledoariei, atunci când i se cere sa
redea aceste parti cu pauze între ele. Multe lacune ale memoriei îsi au sursa tocmai
în ignorarea acestei observatii.
Pregatirea discursului din punct de vedere formal este o chestiune esentiala.
Nu exista o regula absoluta care sa ne ajute sa dam forma adecvata unui discurs si
oricare orator va ajunge la ea în functie de calitatile si înclinatiile sale.
Totusi, un lucru de care nici un orator nu poate face abstractie este acela ca
trebuie sa fie precis ce anume vrea sa spuna, chiar daca nu stie cum o va face.
Orice om poate vorbi, dar asta nu înseamna ca e orator. Chiar oratorii cu simt al
improvizatiei exceptional trebuie sa se lamureasca în prealabil asupra celor ce vor
fi rostite, chiar si cu putin timp înainte, altminteri oricât de buni ar fi, efortul de
intuitie si de adaptare la public este infinit mai mare decât acela de pregatire, facut
anterior.
Sa nu credem niciodata, atunci când vedem la tribuna oameni ce par nascuti
oratori, ca ei vorbesc din inspiratia momentului. Nu, ei au muncit, s-au pregatit,
într-o maniera proprie. Înselati de facilitatea exprimarii lor, unii ascultatori ar putea
crede ca ei vorbesc tot asa de usor precum cânta privighetoarea, de la sine sau asa
cum respira. Într-un sens, e adevarat. Reflexele lor mentale au aceasta
caracteristica, de a se manifesta simultan, gândirea si vorbirea. Dar, cultura lor,
munca lor le permite usurinta exprimarii. Marii oratori, ramâneau ore în sir în fata
unei coli de hârtie, visând sau scriind, înainte de a trece la rostirea celebrelor lor
tirade oratorice.
Memoria este implicata în actul oratoric în trei directii: exista o memorie a
ceea ce a fost gândit, o memorie a ceea ce a fost rostit si o memorie a ceea ce a fost
scris.
Exista oratori care pot sa regândeasca, în mod voluntar, ce si-au imaginat
odata; asadar pot sa regaseasca urmele lasate de propria lor gândire. Unui astfel de
orator îi este suficienta concentrarea asupra subiectului; el nu mai are nevoie sa
pregateasca discursul pe hârtie. Dimpotriva, alti oratori au memoria cuvintelor
rostite, asa încât ei trebuie sa-si pregateasca discursul fie perorând, solitari, fie
vorbind în fata prietenilor sau a familiei.
Exista, în fine, oratori cu memorie vizuala pentru care conteaza forma scrisa
a cuvintelor, foaia de hârtie pe care au fost scrise, asezarea în pagina, toate acestea
revenind în memorie în momentul rostirii discursului.
În orice caz, exista o conditie care se impune oricarui orator; indiferent de
procedeul utilizat în pregatirea unui discurs, oratorul trebuie sa se bazeze pe
redactarea lui în scris si aceasta, în primul rând, pentru a-si perfectiona stilul. Prin
scris, el introduce în cuvântarea sa ordine, claritate si logica.
De asemenea, redactarea scrisa a discursului are ca efect evitarea repetitiilor
de cuvinte, a impuritatilor de limbaj, în concluzie o conciziune mai mare a stilului,
calitate necesara într-o lume grabita.
Deci, în cazul în care elaborarea în scris a unui discurs se face în vederea
rostirii lui si nu pentru lectura, am mentionat deja, e necesar sa scriem asa cum
vorbim, dupa care sa recitim textul. În acest mod se pot urmari meandrele gândirii,
neîmplinirile exprimarii - repetitii, idei neterminate, aproximari, contradictii etc.
Desigur, recitirea si redactarea ulterioara pot parea penibile si descurajante
pentru orator. În fond, se lucreaza asupra unui text cu aspect de stenograma a
vorbirii. Însa, acest act constituie si o lectie de modestie. În acest mod, putem
remarca toate neîmplinirile de care sufera exprimarea noastra, specificul propriului
stil, dar putem descoperi si stralucirea diamantului ce încearca sa razbata din
minereu. Nu trebuie sa ne descurajam. În definitiv, nimic pe lume nu este perfect -
depinde din ce perspectiva se face evaluarea - asa încât si stilul nostru va avea o
mare calitate: este viu, este gândit în raport cu un interlocutor si pentru el.
Retorica foloseste aceleasi argumente ca si logica, dar întrun mod mai
flexibil, adaugându-le ornamente stilistice (ad libitum). Silogismul - argument
compus din trei propozitii, dintre care a treia (concluzia) este dedusa din prima (M
- premisa majora) prin intermediul celei de-a doua (m - premisa minora):
„Toti oamenii sunt muritori (M).
Or, Socrate este om (m).
Deci, Socrate este muritor” (concluzia).
 Entimema- silogism incomplet si mai rapid, în care una dintre premise este
subînteleasa: „Curajul, fiind o virtute, merita elogiat”.
(M se subîntelege: orice virtute merita elogiata).
Dilema - argument prezentând spre alegere adversarului doua propozitii,
dintre care una este în mod necesar adevarata daca cealalta e falsa si din care se
trag fie doua concluzii (dintre care trebuie acceptata una), fie aceeasi concluzie
pentru fiecare dintre cele doua ipoteze.
Epicherema reprezintă un rationament silogistic în care fiecare premisa este
însotita de dovada sa.
Inductia - rationament care consta în extragerea unei concluzii generale
dintr-unul sau mai multe rapoarte particulare.
Exemplul - e un argument ce se bazeaza pe fapte analoge cu acela pe care
vrem sa-l demonstram, e un silogism oratoric în care premisa majora e demonstrata
de un exemplu care constituie al patrulea termen.
Argumentul ad hominem opune afirmatiei unui om propriile sale fapte sau
cuvinte, anterioare.
În antichitate existau culegeri ( de exemplu, Topica lui Aristotel) în care
oratorul putea sa gaseasca principiile tuturor argumentelor posibile. Acestea se
numeau locuri comune (topos, topoi în limba greaca) si constituiau o sursa
considerabila a dovezilor si a tuturor dezvoltarilor ce puteau fi generate de acestea.
Dupa cum este considerat subiectul aflat în discutie (raporturile cu mediul
exterior) sau în sine însusi distingem locuri comune extrinseci si locuri comune
intrinseci. Primele proveneau din marturii, din depozitii ale martorilor, din lege si
cutuma, din diferite înscrisuri etc.
Printre locurile comune intrinseci amintim:
- definitia - consta în a explica faptul pe scurt si cu claritate, dar într-un
asemenea mod încât sa fie puse în valoare trasaturile principale favorabile cauzei
sustinute;
- enumerarea partilor - consta în asamblarea si prezentarea în ordine, într-o
maniera frapanta, a partilor unui întreg, a împrejurarilor unei actiuni, a elementelor
unei idei generale. Ea trebuie sa fie anuntata, urmarita si încheiata ca atare;
 - genul si specia, care permit sa se argumenteze incluzând propozitia
particulara de care e vorba într-un principiu mai general (genul); sau, dimpotriva,
aratând ca ceea ce vrem sa demonstram cu privire la gen este adevarat pentru toate
speciile pe care le include;
- comparatia - la care concluzia rezulta din apropierea unor fapte analoge în
anumite privinte (de la mai mult la mai putin, de la putin la mai mult sau de la egal
la egal);
- contrariile - prin care se stabileste adevarul propriei teze dovedind
falsitatea si absurditatea tezei contrare;
- lucruri care se resping reciproc - fiind date doua fapte ireconciliabile, daca
unul e dovedit, rezulta imposibilitatea celuilalt;
- circumstantele - rezumate prin interogatiile:
Quis? Quid? ubi? quibus auxilus? cur? quomodo? quando?
(cine? ce? unde? prin ce mijloace? pentru ce? cum? când?).
Raspunsurile la aceste întrebari sunt urmatoarele: autorul actiunii, actiunea,
locul în care s-a petrecut, mijloacele folosite, motivul care a determinat înfaptuirea
ei, modul în care s-a produs, timpul în care a avut loc;
- antecedentele si consecintele - acestea fiind luate în considerare, se
concluzioneaza cu privire la împrejurarile ante factum si post factum;
- cauza si efectul - loc comun ce consta în a judeca o actiune luând în
considerare cauza din care rezulta si efectele pe care le produce (cauza eficienta,
cauza finala, cauza materiala, cauza formala).
Aspecte specifice privind pledoaria
Pledoaria este specia ce-a mai cunoscuta a discursului judiciar. Ea consta în
expunerea orala facuta de avocat în fata instantelor judecatoresti pentru apararea
cauzei uneia dintre partile implicate în proces. Poti fi un mare avocat dar un slab
politician la tribuna parlamentara sau un foarte slab profesor. Si reciproca e
valabila.
Compunerea unei pledoarii este, ca si compunerea unui discurs, rodul unei
îndelungi ucenicii.
 Cultura, staruinta, supraveghere de sine, inspiratie (care se spune ca e 99%
transpiratie), efortul prelungit de-a lungul anilor, numai ele ne duc la succes, la arta
si stiinta lui „bene dicendi”.
Pentru marele public, a fi avocat înseamna, în primul rând, sa stii sa vorbesti,
dar si sa câstigi procesele.
Azi, avocatii sunt în genere satisfacatori, dar eminenti foarte putini.
Avocatul poate pleda pentru public, pentru client, pentru judecator. Clientul este,
de cele mai multe ori, incompetent si aceasta da avocatului desigur, ce-a mai mare
libertate; publicul când are un proces vine la tribunal în rânduri repetate sa asculte
si sa-si aleaga avocatul. Dupa o mare pledoarie trebuie sa capeti carti de vizita.
Judecatorul stie si întelege ce spune avocatul, dar vrea ca sedinta sa se
sfârseasca cât mai repede mai ales când are o condica încarcata. Se spune ca în
procesele penale „se închid codurile si se deschide inima, dar si ratiunea”.
Cum se concepe o pledoarie. Sigur, ca nu poti compune o pledoarie daca nu
cunosti bine dosarul cauzei cu toate actele lui. În prealabil, este necesara o discutie
cu clientul, ascultarea lui cu rabdare, discutarea cu clientul a actelor principale ale
dosarului, cunoasterea si a punctului acestuia de vedere. Apoi orele de liniste în
birou. Jean Appleton, un mare avocat al Frantei spunea, si cu câta dreptate, ca
lucrul cel mai important într-o pledoarie este precizarea cu limpezime a obiectului
procesului. Nu numai sa-i cunosti fizionomia si limitele dar, sa pui în relief
„punctul capital al procesului”: în orice litigiu exista un punct de întâlnire a
argumentelor si mijloacelor probate, o pozitie forte de adoptat si de utilizat cu toata
vigoarea, un punct asupra caruia trebuie îndreptata toata atentia. Apoi trebuie sa
cauti sa prevezi si sa întelegi pozitia esentiala a apararii, a partii adverse, în asa fel
încât sa-ti poti pregati o respingere puternica a argumentelor acestuia. Cu alte
cuvinte, sa-ti pui întrebarea „Daca eu ar trebui sa pledez în aceeasi cauza, dar de
cealalta parte a barei, ce as spune în apararea clientului meu”? Oricât de variate, de
disputate ori contradictorii elemente ar contine un litigiu, pledoaria, ca sistem de
idei si rationamente juridice – trebuie sa reflecte drumul spre adevarul cauzei si
implicit spre solutionarea litigiului.
Deci în rezumat trebuie bine cunoscut: obiectul procesului, punctul forte al
adversarului, punctul slab al propriei tale argumentari care va fi, desigur, punctul
forte al adversarului. Un avocat trebuie sa posede cu totul temeinic cunostintele
juridice, sa cunoasca legile esentiale (legile fundamentale si reglementarile
speciale). Daca legislatia este muta, intervine rolul jurisprudentei si al doctrinei.
 Repertoriile de practica (importanta precedentului judiciar) si doctrina (adica
literatura juridica în materie – necesitatea alcatuirii înca din ani studentiei a unei
biblioteci juridice).
Îndemnuri:
- nu folositi citate prea lungi, ale vor atenua atentia judecatorului;
- nu folositi citate trunchiate pomenind numai partea care va convine pentru
ca adversarul s-ar putea sa aiba în mâini citatul complet si va fi pentru el o placere
rautacioasa sa contrazica pe cel ce foloseste într-un asemenea mod un citat.
În posesia tuturor datelor un avocat îsi va scrie planul pledoariei. Appleton
ne spunea ca un plan normal si curgator ar trebui sa cuprinda urmatoarele puncte:
- exordiul, cu o expunere succinta a obiectului litigiului;
- expunerea cronologica a faptelor;
- enuntarea problemelor de rezolvat si încadrarea lor în drept;
- discutia lor si desfasurarea argumentelor într-o ordine logica;
- concluzia.
Expunerea lui Appleton nu este deloc departe de partile clasice ale unei
pledoarii asa cum a fost formulata de Cicero sau Quintilian (exordiu, naratiunea,
dovedirea, respingerea, peroratia).
Quintilian spunea despre pledoarie ca trebuie sa fie aperta (lamurita),
dilucida (limpede), brevis (scurta), credibilis (credibila), si color (ornata cu figuri
de stil).
Appleton ne indicapatru calitati principale pe care o pledoarie trebuia sa le
aiba: sa fie clara, ordonata, sa aiba viata, sa fie sobra.
Claritatea – prima calitate; avocatul nu trebuie sa uite ca este în serviciul
justitiei si ca trebuie sa contribuie la o buna administrare a acesteia. El trebuie sa
fie un ghid pentru judecator. Fuge toata lumea de un avocat obscur în exprimare.
Astfel, o tenta de oboseala se imprima pe chipul judecatorului care nu contribuie
deloc la câstigarea unui proces. Termenii pe care trebuie sa-i foloseasca sa fie
proprii, fraza clara si fara prea multe propozitii incidente. Daca întâlneste un pasaj
obscur într-unul din actele dosarului la care face referire, sa se opreasca asupra lui
si sa caute sa-l explice. Daca observa ca judecatorul n-a înteles sa revina,
bineînteles sub alta forma, cu alte cuvinte.
Ordinea – în expunere; este o conditie a claritatii, toate argumentele sa fie
convergente în clarificarea unei teze. Sa anunte magistratul când se trece de la o
problema la alta.
Pledoaria trebuie sa aiba viata, adica discursul trebuie sa fie convingator.
Personajele sa se miste cu usurinta pe scena procesului. Avocatul sa stie sa le puna
în relief caracterele, pasiunile lor. Expunerea trebuie sa fie nuantata prin tonalitate,
voce (despre care vom mai vorbi), pauze, gestica. Folosirea din când în când a unui
stil aluziv, ironic, toate figurile de stil pe care le-ati învatat, îsi pot gasi locul daca
ele sunt folosite cu bun simt si bun gust si bineînteles, legate de fondul procesului.
Sobrietatea – nimic nu oboseste mai mult un judecator ca lungimile,
digresiunile inutile. La sfârsitul pledoariei, judecatorul trebuie sa aiba în minte
foarte clar toate piesele procesului si mai ales acele argumente care sa le foloseasca
pentru a-si motiva solutia. Când am afirmat ca avocatul trebuie sa fie sobru,
înseamna ca trebuie sa se fereasca de violenta, prost gust, vulgaritate.
Si acum ne vom referi la partile pledoariei de pe pozitii moderne.
Exordiul trebuie sa fie concis, uneori vehement, alteori liric, în orice caz sa
creeze un curent în favoarea clientului, sa trezeasca atentia, sa pregateasca instanta
prin atragerea simpatiei fata de cel aparat. În orice caz, debutul într-o pledoarie este
de maxima importanta. Sigur ca pozitia avocatului este diferita, dupa cum pune
concluzii pentru reclamant, pârât sau parte civila. Cea mai favorabila pozitie este
acelui ce ia primul cuvântul.
Dimpotriva, avocatul apararii trebuie de multe ori sa improvizeze. Sa pareze
niste lovituri. El este în replica. Poti sa prevezi ce va spune adversarul tau, dar nu
poti stii cu exactitate.
De aici, e necesara o replica inteligenta, incisiva (dar fara violente în limbaj)
care de cele mai multe ori nu poate fi preparata în cabinetul de lucru. Exordiul în
acest caz trebuie sa fie spontan si la obiect.
Sigur, partea a doua a exordiului este mai simpla. Ea a fost dinainte gândita
si mai bine preparata. Expunerea cauzei trebuie sa fie simpla, rapida, clara, nici
îngreunata, nici complicata cu detalii ce nu vor folosi în prima parte a pledoariei.
Sa fie veridica, credibila, sa nu se întemeieze pe date false. Expunerea prepara
discursul. Totul este sa dovedesti nu sa povestesti. Unii avocati neglijeaza
expunerea considerând ca judecatorul cunoaste cauza. Eroare! Fara aceasta
expunere, judecatorul nu va întelege nimic.
Discutia. În aceasta parte a pledoariei dovedim si respingem. Uneori
respingerea poate constitui întreaga parte a discutiei, când ai cuvântul dupa
adversar. Când vorbesti înaintea lui trebuie în primul rând sa cunosti stilul
adversarului, sa-i prevezi argumentatia si sa i-o respingi.
Într-un proces sunt probe multiple. Într-o pledoarie trebuie sa le clasezi, sa e
ordonezi, de regula, într-o ordine logica ascendenta.
Putine sunt procesele în care se pun probleme numai „în drept”. De cele mai
multe ori intervin faptele. Un fapt poate fi interpretat într-o sumedenie de feluri.
Unii avocati sunt de reacredinta si le prezinta inexact. Alteori faptele, sunt atât de
neclare încât este nevoie de experti. Mai sunt si martorii, care nu spun totdeauna
adevarul. I se pot opune marturii contrarii. Poti sa-l pui în încurcatura prin depozitii
proprii, succesive si contradictorii, sau cu probe clare din dosar, piese precise,
fotografii.
În sfârsit, când faptele au fost bine precizate, se pune problema în drept.
Discutia în drept, trebuie sa fie precisa, riguroasa, sensul termenilor legali, bine
stapâniti. Trebuie cautate filiatiile textului cu alte texte, cu principiile generale în
materie, cu lucrarile parlamentului (care a adoptat legea respectiva).
Destul de des se ridica întrebarea: Care a fost intentia legiuitorului? În orice
caz, problema în drept trebuie pusa în termeni extrem de rigurosi si exacti. Este
necesar sa se faca referiri la toate textele de lege aplicabile si chiar sa fie explicate
daca este loc si timpul permite.
Jurisprudenta în materie, joaca un mare rol; trebuie sa ne referim adesea la
practica judiciara.
Foarte adesea azi, remarca si Appleton cu tristete, se pledeaza prea mult în
fapt. Si cu asta e totul. Mare eroare sa dispretuiesti cartile de specialitate si sa te
bazezi doar pe coduri si legi.
Concluzia pledoariei. Cei vechi o numeau peroratie. Sigur, ca nu-si prea mai
gaseste locul în procesele civile sau comerciale. În cele penale, da.
În încheiere se va aminti judecatorului în ce consta sarcina sa si care este
solutia care i se solicita.
 Importanta pledoariei. Avocatul trebuie cât mai rapid posibil sa „lumineze”
judecatorul asupra dosarului. Aceasta necesita o îndelungata experienta. Sunt
foarte utile concluziile scrise, succinte, precise, exacte.
Avocatul abil poate spune orice, însa masurându-si cuvintele. De asemenea,
nu trebuie sa-ti bati joc de adversar: ca n-a citit o piesa a dosarului în întregime, ca
a folosit gresit un citat, ca a inventat niste fapte, ca le-ar fi dat o interpretare
gresita. Poti sa câstigi teren în fata adversarului, fara sa te prevalezi brutal de
aceste slabiciuni, ci relevându-le cu tact.
În concluzie, precizam ca marile pledoarii din trecut au fost si sunt
valoroase, demne de studiat, nu prin forma lor de prezentare si elocinta
manifestata, ci prin faptul ca autorii lor au patruns, cu perspicacitate, adâncul
relatiilor sociale, sensul adevarurilor sociale, politice (uneori) si economice. Numai
gândirea corecta, justa, plina de continut, asigura o exprimare clara, convingatoare,
elocventa. Continutul este precumpanitor, arta, elocinta, sunt derivate, subordonate
demonstratiei logice a faptelor. Pe baza continutului logic – stiintific, elocventa
decurge de la sine.

Concluzii:
Discursul reprezintă obiectul retoricii, partea cea mai importantă a acesteia.
Deci, el trebuie studiat, cercetat, aflată metodologia elaborării şi susținerii lui.
Chiar dacă există mai multe tipuri de discurs (judiciar,politic, parlamentar,
didactic, de ceremonial etc.) şi stilul autorilordiferit, totuşi există anumite reguli ce
trebuie respectate cu ocazia pregătirii și expunerii unui discurs.
Bibliografie:
- Vorbirea și arta oratorică – Alexandru Țiclea 2015 – Universul Juridic
- Retorică – Curs Universitar – Alexandru Țiclea 2007