SUBSTANTIVUL

1. Definiţia:
Substantivul este partea de vorbire flexibilă care denumeşte fiinţe, lucruri, fenomene
ale naturii, însuşiri, acţiuni, stări sufleteşti, considerate în sens larg obiecte.

fiinţe: copil, cățel, lup, om, future, băiat;

lucruri: stilou, dulap, vapor, masa, piatră, caiet
plante: crizanteme, salată
fenomene ale naturii: ploaie, ninsoare, lapoviţă, fulger, trăsnet
acţiuni: călătorie, atac, scriere, citire, alergare, mers, luptă, defilare
relaţii: prietenie, soră, frate, amiciţie, tovărăşie, colegialitate
stări sufleteşti: fericire, tristețe, bucurie
însuşiri: bunătate, frumusețe, urâţenie, generozitate, verde, roşu

Fiind parte de vorbire flexibilă, îşi schimbă forma când este integrată în comunicare.

Părţi de vorbire flexibile: substantivul, pronumele, adjectivul, articolul, numeralul şi verbul.

2. Clasificarea substantivelor

- După înţeles, substantivul poate fi:

a) Substantiv comun = denumeşte o clasă de obiecte de acelaşi fel: carte, masă, pâine,
frumuseţe, zăpadă, munte, fluviu, mână, gândire, obrăznicie, atenţie etc;
b) Substantiv propriu = denumeşte un singur obiect care este diferenţiat faţă de alte obiecte
din aceeaşi clasă;
- se ortografiază cu iniţială majusculă
- denumeşte nume de persoane, localităţi, munţi, ape, planete, constelaţii, titluri de opere,
publicaţii, nume de instituţii, personaje literare etc: Maria, Marea Neagră, Delta Dunării,
Saturn, Calea Lactee, Constelaţia Orion, Comisia Europeană, Goe, „Cartea cu Jucării” etc;

Obs 1: Uneori substantivele comune pot deveni substantive proprii;

Ex: Din copac s-a desprins o creangă. (substantiv comun)
Autorul textului studiat este Ion Creangă. (substantiv propriu)
Nu sunt atât de puternic încât să pot ridica nişte buşteni. (substantiv comun)
Am fost la Buşteni acum două săptămâni. (substantiv propriu)

Aplicaţie: Alcătuieşte enunţuri în care substantivele următoare să fie folosite, pe rând, ca

substantive comune, respectiv, proprii: om, moldovean, cănuţă.

Obs 2: De asemenea, se întâmplă ca unele substantive proprii să devină substantive comune.

Acestea poartă numele de eponime. Un exemplu de acest fel sunt acele substantive proprii
care denumesc mărci de produse ce, în timp, au ajuns să fie folosite pentru produsul în sine
(ex: pampers – scutec, drujbă – ferăstrău electric etc) sau cele care provin de la numele unor
personaje literare, biblice sau mitice (iudă – persoană trădătoare; substantivul vine de la
numele lui Iuda – cel care l-a trădat pe Iisus) etc;

- După structură (alcătuire), substantivele pot fi:

a) Simple (alcătuite dintr-un singur cuvânt): casă, masă, mână, trunchi, peşte;
b) Compuse (alcătuite din două sau mai multe cuvinte): dreptunghi, bunăvoinţă, Marea
Britanie;
- sunt formate prin:
a) contopirea cuvintelor alcătuitoare (sudare): primăvară, untdelemn, bunăvoinţă, portarmă,
telespectator
b) legate cu cratimă: floarea-soarelui, zgârie-brânză, prim-ministru
c) substantive proprii compuse, ortografiete cu/ fără liniuţă: Făt-Frumos, Harap-Alb, Statu
Palmă, Africa de Sud
3. Categoriile gramaticale ale substantivului
Categorie gramaticală = ansamblu de trăsături gramaticale specifice unei părţi de vorbire;
modalităţi prin care se realizează flexiunea părţilor de vorbire (= totalitatea schimbărilor pe
care le suferă un cuvânt pentru a exprima diferite raporturi gramaticale)
- gen, nr, caz, grade de comparaţie, persoana, număr, diateză, mod, timp

Substantivul îşi schimbă forma în funcţie de trei categorii gramaticale: genul, numărul şi
cazul.

I. Genul substantivelor
În limba română există trei genuri: feminin, masculin şi neutru. Genul gramatical al
substantivelor nu corespunde întotdeauna genului natural al obiectelor denumite de acesta. De
aceea, pentru a exprima diferenţa de gen la fiinţe, în limba română se folosesc două
procedee:

a) Se întrebuinţează cuvinte diferite pentru a desemna fiecare gen în parte (există o

formă pentru feminin şi o alta pentru masculin)
Heteronime = perechi de cuvinte cu rădăcină diferită.
Ex: fată – băiat; mamă – tată; ginere – noră, unchi – mătuşă, frate – soră etc,
b) Cu ajutorul unor sufixe se formează masculinul de la forma de feminin sau invers.
Ex: bucătar + -easă → bucătăreasă; pictor + -iţă →pictoriţă; copil + -ă → copilă,
elev + -ă →elevă, coleg + -ă →colegă, pui + -că →puică; gâscă + -an → gâscan; raţă -
→răţoi

Această proprietate a substantivelor de a forma femininul din masculin sau invers se numeşte
moţiune, iar substantivele care o suferă se numesc substantive mobile (au aceeaşi
rădăcină+sufixe). Sufixele pe care le adăugăm pentru a forma substantive mobile se numesc
sufixe moţionale.

Aplicaţie: Scrie forma de feminin a substantivelor masculine de mai jos, respectiv pe cea de
masculin a celor feminine: raţă, negru, leu, tigru, curcă.

Există şi substantive care au o formă unică (numai de feminin/ numai de

masculin) pentru a desemna ambele genuri. Acestea se numesc substantive epicene.
Ex: cămilă, dromader, lebădă, struţ, ţânţar, zimbru, girafă, papagal, elefant, pelican,
potârniche, dihor, gândac etc;
II. Numărul substantivelor
Substantivele pot avea două numere: singular (dacă denumesc un singur obiect) sau
plural (dacă denumesc două sau mai multe obiecte).
În general, substantivele au atât formă de plural, cât şi formă de singular.
Ex. o carte (sg.) – două cărţi (pl.); un cadou (sg.) – două cadouri (pl.)

Obs: Există substantive care pot avea mai multe forme de plural, acestea
diferenţiindu-se însă în ceea ce priveşte sensul.
Ex: cap – capete (parte a corpului): Balaurul din povestea citită ieri avea şapte capete.
- capuri (extremităţi ale continentelor): La geografie am studiat despre capurile
Europei.
- capi (şefi, conducători): Capii mafiei au fost prinşi de poliţie.

Aplicaţie: Alcătuieşte enunţuri cu sensurile diferite la plural ale următoarelor substantive:

zmeu (zmee/zmei), ghiveci (ghivece/ ghiveciuri), cristal (cristale/ cristaluri), bandă (bande/
benzi).

Substantivele defective
Unele substantive au numai formă de singular. Acestea sunt defective de plural.
Ex:
- substantive care denumesc curente istorice, literare, artistice: sclavagism, feudalism,
realism, comunism;
- substantive proprii cu formă de singular: Cluj, Argeş, Ana;
- materii organice, elemente chimice: argilă, aur, bronz, aramă, zinc, fier, cupru, mazăre, unt,
făină, lapte, mălai;
- sporturi: tenis, fotbal, înot, baschet;
- stări organice: foame, sete;
- substantive care denumesc însuşiri sufleteşti: înţelepciune, bunătate, curaj

Altele au numai formă de plural. Acestea sunt defective de singular.

Ex:
- substantive proprii terminate în –i (-e): Buşteni, Bucureşti, Carpaţi, Anzi, Canare
- cu formă de plural, dar ca sens substantivele exprimă singularul: zori, cărţi, aplauze, colţi,
tăiţei, spaghete etc.

Aplicaţie: Identifică în lista următoare substantivele defective şi plasează-le în coloana

potrivită:
zahăr, ulei, urale, unt, miere, aplauze, smântână, mamă, ouă, urale, pâine;

Subst. defective de plural Substantive defective de singular

 Substantivele colective = denumesc o totalitate de obiecte de acelaşi fel
Sunt substantivele care au formă de singular şi înţeles de plural.(definesc o pluralitate,
dar, formal, în context, pot avea formă de singular): ţărănime, brădet, porumbişte, stol,
cireadă

Ex: grup, familie, mulţime, armată, oaste, cârd, roi, ciurdă, turmă, tinerime, studenţime,
tineret, frunziş etc.

Unele dintre acestea se formează prin derivare cu sufix.

Ex. frunză + -iş →frunziş; frunză + - ăraie → frunzăraie; bătrân + -et →
bătrânet;

Aplicaţie: Subliniază sufixele care imprimă ideea de colectivitate substantivelor de mai jos:
tinerime, desiş, porumbişte, aluniş, brădet.

Substantive cu forme multiple:

- de singular: berbec/berbece
oaspe/oaspete
zi/ziuă
pântec/pântece
cartilaj/ cartilagiu
bulgăr/ bulgăre
cearceaf/ cearşaf
lăcaş/ locaş
pieptăn/ pieptene
- de plural: coli / coale
coperte/ coperţi
căpşune/ căpşuni
tunele/ tuneluri
nivele/ niveluri
mobile (mobilier)/ mobile (telefoane)/mobiluri (scopuri, obiective)
vise (somn, imagini)/ visuri (dorinţe)
III. Cazurile substantivului
Cazul = categorie gramaticală care exprimă raporturile şi funcţiile sintactice ale
substanivelor în comunicare
= reprezintă forma pe care o ia substantivul pentru a îndeplini/ exprima o anumită funcţie
sintactică în propoziţie.
În limba română sunt cinci cazuri: nominativ, acuzativ, genitiv, dativ şi vocativ.
l. CAZUL NOMINATIV
– funcţii sintactice
a) Subiect – răspunde la întrebările: cine? ce? în relaţie cu un verb predicativ
ex: Mama a venit acasă.
Copilul citeşte. (cine?)
Scaunul scârţâie. (cine? ce?)
b) Nume predicativ- urmează după verbele copulative: a fi, a deveni;
- ne arată ce este sau cum este subiectul;
- în relaţie ternară cu un verb copulativ şi subiectul
ex: El este un coleg.
Tatăl meu este actor.
Viaţa este un urcuş continuu.
c) Apoziţie în relaţie cu un alt substantiv în cazul N (apoziţia = parte de propoziţie care
explică un termen anterior)
George, colegul meu, cântă la pian.
Substantivul în cazul N poate fi:
- nearticulat Vin cocori din toate zările
- articulat cu articol nehotărât Nişte copii aleargă în curte.
- articulat cu articol hotărât Viaţa este creaţia lui Dumnezeu.

2. CAZUL ACUZATIV
– prepoziţii care însoţesc substantívele în cazul acuzativ: de, la, din, spre, înspre, pe, de pe,
de la, pentru, cu etc;
- funcţii sintactice:
a) Nume predicativ (însoţit obligatoriu de o prepoziţie specifică acuzativului)
ex. Florile sunt pentru mama.
Drumul este de piatră.
b) Atribut substantival prepoziţional – răspunde la întrebările: care? ce fel de?
ex: Am cumparat suc de mere.
[Flori] de liliac se leagănă în vânt.
[Lumina] dintre [rafturile] de cărţi este diafană.
c) Complement direct (= partea secundară de propoziţie care arată obiectul asupra căruia
se exercită acţiunea )– răspund e la întrebările: pe cine? ce?
ex: Am ajutat-o pe prietena mea.
NU trebuie confundat cu subiectul şi nici cu complementul prepoziţional!
Substantivul cu funcţie sintactică de complement direct trebuie să permită dublarea cu
pronume personal neaccentuat.
Copilul a citit cartea. – a citit-o
Soarele admiră lumea – o admiră
El arată nordul pe hartă. – îl arată
L-a întrebat pe Mihai care este adevărul.
c) Complement prepoziţional: – răspunde la una din întrebările: pentru cine?, pentru ce?,
de cine?, de ce?, la cine?, la ce?, din cine?, din ce?, faţă de cine?, faţă de ce? despre cine?
despre ce? cu cine? cu ce? pe cine? pe ce? în cine? în ce? de la cine? de la ce?
ex: Vorbeam cu tatăl meu.
Am cumpărat flori pentru mama.
Apelez la mama pentru un sfat.
Copilul seamănă cu părinţii lui.
Astăzi vorbim despre fluturi.
El îşi aminteşte de copilărie.
Îi este teamă de hoţi.
Îi este teamă faţă de profesori.
Reuşita constă în muncă.
Adevărul rezultă din tăcerea ta.
d) Complement circumstantial de loc – răspunde la una din întrebările: unde? de unde?
până unde? încotro?
ex: Mă duceam la magazin.
Am mers în parc.
Venim de la munte.
e) Complement circumstanţial de timp – răspunde la una din întrebările când? de când?
până când? de când? cât timp?
ex: Am ajuns la şcoală după Andreea.
Stau până mâine seară/ toată ziua.
În tinereţe, bunica a pictat.
f) Complement circumstanţial de mod – răspunde la întrebările: cum? în ce mod? în ce
fel?
ex: Deseneaza ca un artist.
Citeşte în linişte.
Scrie cu atenţie tema.
Vorbeşte cu energie despre dorinţele lui.
* Observaţie: În limba română există verbe omonime. Ele au un regim gramatical diferit în
comunicare.
Ex.: a conta1 = a avea importanţă Faptele contează.
a conta2 = a se baza pe cineva Contez pe ajutorul tău.
(nu permite dublarea cu pronume personal neaccentuat)
3. Cazul GENITIV
*Observaţie1: Substantivele în cazul genitiv pot fi însoţite de articolul posesiv (genitival):
al, a, ai, ale.
* Observaţie2: Substantivul în G poate fi precedat de prepoziţii sau locuţiuni prepoziţionale:
contra, asupra, împotriva, din cauza, în faţa, în spatele, înaintea, înapoia, deasupra,
dedesubtul, împrejurul, în jurul, în baza etc
- funcţii sintactice:
a) Nume predicativ (însoţit de prepoziţie sau de articolul posesiv)
Ex. Lupta dusă de el este contra nedreptăţii.
Florile roşii sunt ale Mariei.
Caietul este al Elenei.
Crengile sunt ale copacului.
Cadoul este al lui Mihai.
Ei au fost contra măsurilor adoptate.
b) Atribut substantival genitival – răspunde la întrebările a cui?, al cui?, ai cui? ale cui?
adresate unui substantiv, în funcţie de gen şi număr
– poate fi însoţit de articolul posesiv (genitival)
Ex: Cartea colegei mele se află pe masă.
Haina băiatului este pe masă.
Bunătatea inimii lui este mare.
Citesc o carte a bunicii.
* Observaţie1 Între termenul regent şi substantivul în genitiv, cu funcţie sintactică de atribut
substantival genitival, pot fi intercalate alte cuvinte.
c) Atribut substantival prepoziţional (însoţit de prepoziţie) – răspunde la întrebarea care?
Ex. Lupta împotriva fumatului nu este simplă.
d) Complement circulmstanţial de loc (însoţit de o prepoziţie) – răspunde la întrebarea
unde?
Ex: M-am aşezat în faţa mătuşii mele.
Zboară deasupra norilor.
Împrejurul şcolii este un mare şantier.
e) Complement circumstanţial de timp (însoţit de o prepoziţie) – răspunde la întrebarea
când?
Ex. Am ajuns acasă înaintea părinţilor mei.
f) Complement circumstanţial de mod:
Luptă împotriva nedreptăţii.
Tata luptă contra fumatului, fără succes.
4. Cazul DATIV
– prepoziţii care cer cazul dativ: graţie, mulţumită, datorită, contrar, conform, potrivit,
asemenea, aidoma
- funcţii sintactice:
a) Complement indirect – răspunde la întrebarea cui?;
Ex. I-am dat o ciocolată colegei mele.
El i-a trimis bunicii o scrisoare.
El i-a dat prietenului cartea.
b) Nume predicativ (însoţit obligatoriu de prepoziţie)
Ex: Câştigul a fost mulţumită intervenţiei sale.
Planul este conform cerinţelor.
c) Atribut prepoziţional (însoţit obligatoriu de prepoziţie) – răspunde la întrebarea care?
Ex. Reuşita datorită eforturilor sale a fost admirată de toţi.
Succesul datorită mamei a fost mare.
mulţumită
graţie
d) Complement circumstanţial de mod (însoţit obligatoriu de prepoziţie) – răspunde la
întrebarea cum?
Ex. Se comportă asemenea unui copil răsfăţat.
e) Complement circumstanţial de loc
Ex. Stai locului!
S-a aşternut drumului.

5. Cazul VOCATIV
– este cazul adresării directe;
- substantivele în vocativ sunt izolate prin virgulă de restul enunţului;
- substantivele în vocativ nu au funcţie sintactică;
Ex: Ioana, vino aici!
De obicei, substantivul în V se asociază cu un verb la imperativ şi apare într-o propoziţie
exclamativă sau interogativă.
- Substantivul la V
- poate avea aceeaşi formă cu cea din N
Andrei, priveşte cerul!
- poate avea desinente specifice: -e – masculin, -ă, -o – feminin
Băiete, citeşte mai mult!
Fato!
Fetelor!
 POSIBILITĂŢI COMBINATORII ALE SUBSTANTIVULUI
Substantivul participă la organizarea enunţului în diferite construcţii gramaticale.
- poate fi - centru al unui grup nominal (termen regent)
- termen adjunct dependent
- poate apărea - singur
- în combinaţie cu alte cuvinte cu determinări sintactice distincte
GRUP NOMINAL = substantive + adjuncţii săi
Adjunctul substantivului este atributul

ATRIBUTUL = parte secundară de propoziţie care determină un substantiv.

- răspunde la întrebările: care?
ce fel de?
a, al, ai, ale cui?
Se poate exprima prin diferite părţi de vorbire:
a) Substantiv
al cui? [Sufletul] mamei este infinit.
a cui? [Vocea] copilului este jucăuşă.
b) Adjectiv
ce fel de? [Copilul] timid cântă.
Acest [copil] timid şi visitor cântă.
care? ce fel de?
c) Grupări prepoziţionale care conţin un substantiv
banca de lemn
întrebare pentru copil
d) Alte părţi de vorbire: verb, pronume, numeral, adverb
care? [Băiatul] de acolo este vorbăreţ.
care? [Cadoul] de la el este valoros.
care? [Dorinţa] de a învăţa este puternică.
ce fel de? E doar [foc] arzând.
a cui? [Victoria] celor doi a fost clară.

ATRIBUT SUBSTANTIVAL
– GENITIVAL
a, al, ai, ale cui? [Casa] bunicii este frumoasă.
– PREPOZIŢIONAL
ce fel de? [O nuntă] de vis se face cu greu.