USAMV IASI

FACULTATEA DE MEDICINA VETERINARA

DISCIPLINA Fiziologie

LIMBAJUL

Student,
 Rimbu Vlad Ionut
Anul II – grupa 788B
Introducere
Stiati ca?... In procesul comunicarii, 55% ii revine fiziologiei (limbajul corpului), 37% vocii
(ritm si ton), si numai 8% cuvintelor purtatoare de informatie.

O veche legenda vikinga spune ca in noaptea dintre 24 si 25 decembrie oamenii pot sa

vorbeasca cu animalele. Nu se stie daca vreun taran a incercat vreodata sa vorbeasca cu vaca lui
sau daca magarul i-a raspuns ciobanului la intrebarile puse. Ceea ce este sigur si este recunoscut
oficial de stiinta e faptul ca animalele vorbesc intre ele o limba clara, pe care din pacate n-are
cine sa ne-o traduca sau pe care adesea n-o auzim.

Limbajul se invata in etapele timpurii ale ontogenezei, de la oamenii cu care se convietuieste.

El constitutie suportul proceselor de gandire si instrumentul principal de prelucrare a datelor
senzoriale in sistemul de gandire si, avand in veder ca gandirea se manifesta in limbaj,
dezvoltarea lor de interconditioneaza in paralel.

La oameni majoritatea functiilor lingvistice sunt controlate de emisfera cerebrala stanga.

Cercetatorii americani de la Centrul Yerkes de cercetare a primatelor din Atlanta sugereaza ca
aceasta lateralizare emisferica pentru limbaj poate sa aiba radacinile evolutionare in comunicarea
prin gesturi a cimpanzeilor dreptaci. Si asta pentru ca atunci cand comunica, acestia isi folosesc
mana dreapta ceea ce poate insemna o dominantza a emisferei stangi.

2
 Elemente de anatomia si fiziologia limbajului
Vocea e rezultatul sunetului care se formează în perimetrul laringelui, datorită vibraţiei
coardelor vocale, vibraţie datorată coloanei de aer care este trimisă de contracţia muşchilor
expiratori şi de plămâni. Cuvântul este produsul vocii.
La producerea vocalelor şi consoanelor participă întregul aparat al vorbirii.
La respiraţie, fonaţie, articulaţie participă anumite părţi anatomice care se mişcă, se
contractă, se relaxează, participând la realizarea vorbirii.

Fig. 1 – Anatomia limbajul

• Creierul – datorită dezvoltării lui, omul posedă vorbirea. În creier se află centrul vorbirii - in
cea de a treia circumvolutiune frontala stanga.
• Fruntea – osul frontal, sinusurile frontale, participă împreună cu alte perimetre ale feţei la
procesul de rezonanţă a sunetelor emise.
• Nasul – patologia acestuia provoacă o jenă în desfăşurarea normală a respiraţiei şi a vorbirii.

3
 Modificările de permeabilitate a foselor nazale stau de multe ori la baza rinofoniilor. De
asemenea, patologia foselor nazale poate influenţa direct permeabilitatea trompei lui Eustache,
determinând hipoacuzii temporare sau definitive.
• Cavitatea bucală – este alcătuită din:
a) arcadele dentare care despart ( gura închisă ) vestibulul bucal de cavitatea bucală
propriu – zisă.
b) regiunea palatinală – limitată anterior de buze şi posterior de istmul velo-faringian
prin care se stabileşte legătura cu buco – faringele. Ea este formată din palatul dur fix
şi palatul moale sau vălul palatului mobil. Este în acelaşi timp peretele superior al
cavităţii bucale, despărţind cele două cavităţi, cu o importanţă deosebită în actul
fonaţiei şi planşeul foselor nazale. Starea anatomo histologică şi funcţională a acestei
regiuni are o importanţă deosebită în emisiunea vocalelor şi în mişcarea palatului
moale care prin ridicarea sa în anumite momente separă naso-faringele de buco-
faringe. Este absolut necesară în emiterea unor foneme. Parezele sau paraliziile
acestora explică frecvente rinofonii deschise. Palatul moale este mobil şi joacă un rol
mare în fonaţie deoarece el închide şi deschide intrarea aerului în fosele nazale.
Datorită poziţiei vălului palatului, ridicată sau coborâtă, sunetul va fi nazal sau oral.
c) limba – formată din numeroşi muşchi, cu funcţii complexe, care permit o mare
diversitate de mişcări, în toate sensurile, realizând o articulaţie fonetică, cu o mare
importanţă în procesul fonaţiei, dicţiei, vorbirii în general.
• Buzele – formate din tegumente şi muşchi puternici, rezistenţi, mobili, cu rol deosebit în
realizarea sunetului articulat. Activitatea lor influenţează formarea armonioasă a vocalelor şi
consoanelor. Deschiderea şi închiderea lor e proporţională cu fluxul respirator şi debitul verbal.
• Faringele conduct fibro-muscular, este situat posterior faţă de fosele nazale, cavitatea
bucală. El ocupă acea parte a cavităţii bucale cuprinsă între palatul moale şi regiunea anterioară a
esofagului şi a laringelui, care prelungeşte cavitatea palatală şi întâlneşte cavitatea laringiană. E
constituit din naso-faringe, buco-faringe şi laringo-faringe. Are rol şi în fonaţie şi în deglutiţie,
datorită elasticităţii muşchilor şi mucoasei lor, care contractându-se conduc acţiunile fizice ale
tubului faringian şi ale palatului moale. În inflamaţiile acute sau cronice, tumori, malformaţii,
pareze, paralizii, apar modificări grave în deglutiţie, respiraţie şi fonaţie.
• Laringele – continuă cavitatea faringiană şi e organul în care se formează sunetul. La bărbaţi

4
e mai vizibil ( mărul lui Adam ). El formează partea de sus a traheei, are forma unui tub alcătuit din
cartilaje. Mişcările lui sunt susţinute de muşchii motori legaţi între ei de ligamente, de membrane, de
articulaţii. Prin mişcările lui de ridicare, coborâre, de contracţie şi relaxare, coordonează funcţiile
inspiraţiei, expiraţiei, ale coardelor vocale, ale muşchilor glotei în timpul vorbirii. Pentru ca sunetul
articulat să se formeze în laringe, e necesar ca glota care în respiraţie e deschisă, să se închidă,
coardele vocale să se contracte şi apoi datorită coloanei de aer expirat, coardele vocale în extensie,
vibrând, să producă sunetul.
• Glota – e orificiul laringian, mărginit de către cele două coarde vocale. E o deschizătură de
formă triunghiulară care se formează între coardele vocale când sunt trase orizontal în dreapta şi
stânga de către cartilaje în momentul fonaţiei. Ea se află la mică distanţă de mărul lui Adam. Mai jos
faţău de această proeminenţă, observăm o uşoară cavitate care este glota. Deschiderea glotei depinde
de contracţia simultană a muşchilor cricoaritenoizi laterali şi posteriori. Din mijlocul cartilajului
tiroid ( în partea anterioară a laringelui ) pornesc două ligamente fibroase, formate din muşchi
puternici, elastici. Prin vibrarea lor se produce sunetul. Acestea sunt coarzile vocale.
• Coarda vocală – e un muşchi lunguieţ, de formă triunghiulară. În registrul gros, coardele
vocale se strâng şi se îngroaşă. În registrul scurt, ele se întind şi se subţiază, ca o panglică.
• Traheea – e constituită dintr-un schelet fibro-cartilaginos. Se bifurcă în bronhiile principale
(câte una pentru fiecare plămân ). După bifurcare, bronhiile mari se divid în numeroase ramuri, până
la bronhiole care asigură legătura cu alveolele pulmonare. Arborele bronhic asigură ventilaţia
pulmonară până la canalele alveolare şi alveolele pulmonare răspunzătoare de schimburile
respiratorii. Aerul intră pe gură sau nări sau prin amândouă cavităţile deodată, umple cavitatea
laringiană şi faringiană, apoi prin glotă coboară prin trahee şi invadează cei doi plămâni.
• Plămânii – sunt elemente principale ale aparatului respirator. Ei sunt formaţi dintr-un ţesut
spongios şi elastic care le permite umplerea şi golirea de aer oxigenat şi aer viciat. Prin contracţia
musculară, când inspiră, coastele se ridică, plămânii se umplu cu aer. Relaxând diafragma, alungăm
aerul, adică axpirăm. Aerul viciat se întoarce pe trahee în sus, trece prin laringe şi produce sunetul.
O contribuţie importantă o are şi diafragma. Este unul din cei mai importanţi muşchi
inspiratori. Ea participă la fiecare inspiraţie. În timpul contracţiei, antrenează muşchii centurii
abdominale care-i susţin contracţia, precum şi scheletul cavităţii toracice care conduce acţiunile de
contractare-relaxare, imprimând suflului ritmul frazelor pe care le rostim.

5
 Centrii nervosi implicati in limbaj
Limbajul este un sistem de semne manuite dupa anumite reguli in vederea fixarii, prelucrarii
si transmiterii de informatii.
Limbajul are la baza mecanisme nervoase reflexe; el incepe intotdeauna cu stimularea
neuronilor eferenti (motori) sub influenta impulsurilor aferente (auditive, vizuale, kinestezice,
tactile, etc.) la nivelul scoartei cerebrale. La realizarea normala a vorbirii participa o serie de centri
nervosi situati la nivelul encefalului si care pun in miscare, pe baza impulsurilor, musculatura
organelor fonatoare. Avem o zona verbo-motorie, o zona motorie, una auditiva si o zona a auzului
verbal. In ceea ce priveste receptarea mesajelor informationale toti analizatorii in functie sunt in
stare sa influenteze intr-o masura mai mare sau mai mica functionarea celorlalti. In receptarea
mesajelor un rol important il are auzul, cea mai mare implicare a auzului fiind in dezvoltarea si
mentinerea limbajului.
Observatiile au aratat ca vorbirea chiar si cu intensitate prag este de departe cel mai bun
stimul de trezire (activare). Astfel, cel adormit se trezeste chiar si la vocea soptita, iar mamele se
trezesc la scancetele propriilor copii. Aceste exemple fac parte din capacitatile receptive care atesta
validitatea credintelor populare in eficacitatea superioara a unei voci familiare pentru trezirea unui
pacient aflat in coma.
Perceptia semnalelor auditive depinde de structura psihologica si de expectatia subiectului,
bazata pe experientele anterioare, stocate in memorie. Interpretarea diferitelor tipuri de limbaj
variaza cu contextul acustic care-l precede si-l urmeaza. Conceptul de semnificatie a sunetului
implica recunoasterea lui de catre un detector. Odata recunoscut, prin modalitatile innascute sau
invatate, sunetul poate fi utilizat pentru modificarea vorbirii proprii printr-un control de tip feed-
back. Achizitia limbajului vocal este afectata serios de surditatea congenitala. Experientele efectuate
prin stimularea acustica dihotomica au indicat ca la persoanele dreptace sunetele recrutate de
urechea dreapta (conduse la emisferul stang) sunt mai bine percepute pentru sunetele vorbirii, atat
pentru cele inteligibile cat si pentru cele neinteligibile, decat sunetele care sunt captate de urechea

6
stanga, la persoanele care sunt cunoscute ca avand dominanta limbajului in emisfera drept. Sunetele
nonverbale inclusiv muzica sunt mai bine percepute de cealalta emisfera. Ambele emisfere au
capacitatea sa extraga si sa analizeze patternurile sunetelor verbale, dar interpretarea lor lingvistica
este posibila doar la nivelul emisferei dominante.
Luz Amparo Fajardo Uribe sustine ca functiile emisferei stangi, implicate in limbaj, sunt
urmatoarele:
a. controleaza comportamentul lingvistic in duplicitatea sa senzorio-motorie si audio-verbala;
b. elaboreaza limbajul propozitional si emitere de cuvinte;
c. controleaza abilitatile pentru expresiile scrise;
d. controleaza capacitatea de calcul numeric si de rationament matematic;
e. este dominanta in gandirea abstracta de tip verbal.
Functiile emisferei drepte sunt (dupa acelasi autor):
a. intervine in creativitatea literara;
b. intervine in elementele prozodice ale limbajului;
c. participa in elaborarea limbajului automatic, fiind capabil de a identifica continuturi absurde;
d. identifica componentele lexice, precum substantive si adjective, desi este incapabila de a
identifica verbe;
e. dispune de putine abilitati pentru citit si nu dispune de nici una pentru scris.
Centrii nervoşi sunt situaţi în sistemul nervos central. la mai multe niveluri. Impulsurile
iniţiate aici sau transmise de la centrii motori inferiori, merg prin nervii cranieni motori sau prin
componenta motorie a muşchilor implicaţi în fonaţie.
• Diencefalul – în diencefal, foarte important pentru limbaj e talamusul. De la nivelul limbii,
impulsurile primite de la periferie sunt proiectate pe scoarţă. Hipotalamusul influenţează limbajul
prin dirijarea stărilor afectiv – voliţionale.
• Scoarţa cerebrală – e cea mai evoluată parte a S.N.C. Ea acoperă întreaga suprafaţă
exterioară a emisferelor cerebrale. La nivelul ei se realizează mecanisme nervoase complexe,
care asigură substratul psihic al vorbirii. La dreptaci, mecanismele cerebrale implicate în
limbaj sunt strict localizate în emisferul stâng. La stângaci se pare că aceste procese corticale
nu sunt atât de strict localizate.
Din punct de vedere al limbajului interesează următoarele aspecte:

- există porţiuni de scoarţă cu funcţie de recepţie ( centrii senzitivo – senzoriali )

- există porţiuni de scoarţă cu funcţie de comandă motorie ( centrii motori )

7
 - există porţiuni de scoarţă cu rol de asociaţie – fac legătura între zona de cortex senzorial şi
zona cu rol motor.
Fiind o activitate reflexă condiţionată pentru formarea şi menţinerea lor sunt necesare impulsuri
auditive şi vizuale permanente.
Pentru realizarea lui, ca pentru orice reflex sunt necesari:
- receptori vizuali şi auditivi ( la orbi e înlocuit cu cel pentru pipăit );
- cale aferentă ( spre centrii nervoşi superiori );
- centrii nervoşi din S.N.C.;
- cale aferentă prin care impulsurile motorii sunt transmise de la centrii nervoşi spre
organele efectoare;
- efectorii – constituiţi din muşchii care participă la realizarea limbajului scris şi vorbit.
Impulsurile auditive ( cuvintele vorbite ) ajung la cortexul senzitiv auditiv.

Impulsurile vizuale ( cuvinte scrise ) ajung la cortexul senzitiv vizual. Aceste arii sunt
conectate prin legături nervoase, cu o aceeaşi arie de asociaţie, care integrează impulsurile primite.
Trimite apoi, tot prin legături nervoase concluziile la cortexul motor, care la rândul lui trimite
impulsuri spre muşchii implicaţi în vorbire sau şi spre cei folosiţi în scris.
Cortexul are şi rol de autocontrol al limbajului. Prin auz şi văz e evaluată calitatea vorbirii,
scrisului şi în conformitate cu rezultatul evaluării, scoarţa cerebrală trimite impulsuri prin corectare.
În concluzie se poate spune că:
Limbajul are o localizare dinamică şi la producerea lui participă o arie vastă de zone şi că
există posibilitatea ca unele funcţii ale zonelor afectate să fie preluate de către zonele sănătoase.
Limbajul se realizează prin coordonarea unitară a unui complex de sisteme aferente –
eferente organizate la diferite nivele funcţionale. Astfel, la geneza lui participă atât organe de simţ
periferic ( auz – văz ) care recepţionează informaţii din mediul extern, cât şi zonele corticale în care
informaţia percepţiei primare e recodificată în impulsuri care sunt transmise la nivelul periferic, de
această dată la organele fonatorii. Prin efectele impulsului care porneşte de la scoarţa cerebrală,
coardele vocale vibrează odată cu trecerea curentului de aer expirat. Sunetul brut laringian e
modificat prin mişcările făcute de buze, limbă, mandibulă, vălul palatului, faringe şi întregul laringe.
Orice modificare pe parcursul acestui traseu poate produce modificări ale vorbirii, care vor fi în
strânsă legătură cu locul, intensitatea, natura dereglărilor. Astfel, anomalii ale organelor periferice
de emitere a vorbirii pot provoca dislalii mecanice care împiedică vorbirea sonoră.

8
 Malformaţiile congenitale labio – maxilo – palatine produc rinolalii cu efecte asupra
sonorizării vorbirii, dar de multe ori produc şi modificări ale dezvoltării psihice.
Leziuni apărute în zona frontală pot produce tulburări grave ale limbajului (afazii).
Afectarea ariilor postcentrale din emisfera stângă produc fenomene dislalice. Leziuni apărute
pe traseul unuia din marile sisteme motorii pot produce dizartrii care îmbracă anumite forme în
funcţie de sistemul motor lezat.
Producerea limbajului nu se poate realiza în condiţii normale în afara recepţiei vorbirii. Prin
intermediul auzului se realizează analiza şi sinteza vorbirii orale (intensitatea, frecvenţa, succesiunea
sunetelor şi cuvintelor) şi apoi integrarea acestora în configuraţii fonetice unitare. Percepţia vizuală
joacă un rol hotărâtor în limbajul scris – citit. Prin intermediul ei are loc diferenţierea şi identificarea
semnelor grafice şi totodată stabilirea de legături între aceste semne şi elemente sonore ale vorbirii
orale. La nevăzători, în citirea şi scrierea textelor în locul percepţiei vizuale intervine percepţia
tactilă pentru care îşi dezvoltă mecanisme speciale de identificare, diferenţiere şi integrare a
elementelor lexicale.
În procesul învăţării sonore şi a scris – cititului, la omul normal are loc o permanentă
raportare a imaginilor auditive la imaginile vizuale şi invers, iar la nevăzători o raportare a
imaginilor auditive la imaginile tactile şi invers. La surdo – muţi, în cursul demutizării, imaginile
vizuale suplinesc percepţia auditivă şi pe baza ei cuvântul e asociat cu imagini ale semnificaţiilor.

9
 Limbajul in lumea animalelor
Pe locul unu, intre animalele care par sa poata comunica din ce in ce mai bine cu
omul se afla cimpanzeii. In rezervatii sau in gradinile zoologice unde sunt ingrijiti cu dragoste si
atentie, ei au ajuns sa rosteasca propozitii aproape complete, ca de pilda: "Foame... tu... mie
banana... bun". Cimpanzeul Washoe, a reusit sa invete o parte din limbajul semnelor americane in
timpul unui proiect de cercetare din Nevada. Conform ingrijitorilor Washoe a reusit sa invete pe
parcursul vietii in jur de 250 de cuvinte.
De asemenea, Washoe i-a invatat limbajul semnelor pe trei pui de cimpanzeu, care au ramas
la institut. Cei trei cimpanzei care cunosc limbajul semnelor sunt Tatu (31 de ani), Loulis (29 de ani)
si Dar (31 de ani), Washoe murind in 2007 la varsta de 42 de ani.
Cainii se exprima prin expresia faciala, prin urechi, coada, miscarea corpului si sunete.
Anumite semnale ale corpului reduc agresiunea. Cainii domestici sunt animale de haita ca si
stramosul lor lupul. Lupii comunica in cadrul haitei pentru a-si putea coordona atacul asupra prazii
atunci cand vaneaza si pentru a-si creste puii. Aceleasi instincte pot fi si astazi remarcate la cainii
domestici, desi haita il include acum pe stamanul uman. Cainii folosesc diferitele parti ale corpului
pentru a-si transmite mesaje unii altora, deprinzand acest limbaj complex inca din stadiul de
catelusi. Lupii si cainii impartasesc un limbaj ce implica folosirea complexa a pozitiilor corporale,
urechilor si cozilor. In timp ce anumite elemente ale acestui limbaj sunt instinctive, altele sunt
deprinse de la mama si de la ceilalti frati inca din stadiul de catelusi.
Simularea luptei este deosebit de importanta in acest sens deoarece permite catelusilor sa
deprinda anumite reguli de eticheta canina intr-un mediu pasnic.
Desi cainii domestici se mai aseamana inca in multe privinte cu lupii, importanta diferitelor
aspecte ale limbajului s-a schimbat ca urmare a interactiunii cu oamenii. Abilitatile dezvoltate in
natura nu mai sunt necesare in mediul domestic; in mod similar, anumite caracteristici ale cainilor
au fost incurajate de catre proprietarii lor umani, de pilda latratul de avertizare in caz de pericol.
Totusi, mijloacele esentiale de communicare intre caini, fie intre mama si puii sai, fie intre doi caini
adulti ce se intalnesc pentru prima data, sunt reprezentate de limbajul corpului, o forma de
comunicare transmisa din generatie in generatie aproape fara modificari.

10
 Prin latrat cainele isi arata cele mai multe stari cum ar fi - agresivitate, lipsa de atentie din
partea celor din jur, bucurie, frica, pericol sau, latra pentru a indica locul unde se afla. Un scancet
anunta totdeauna o durere fizica in timp ce maraitul dezvaluie o manifestare de atac sau agresivitate.

Modul in care isi tine coada ne indica starea sufleteasca in care se afla:
- o coada dreapta si mici miscari ale varfului ei inseamna atentie incordata, indecizie;
- coada intre picioare inseamna atitudine de frica sau neprietenoasa;
- coada ridicata inseamna atitudine nervoasa, amenintatoare;
- poarta coada dreapta ca o carma cand este in alergare;
- coada lasata in jos inseamna atitudine nehotarata;
- poarta coada lipita de corp cand este gonit si ii este frica;
- coada agitata stanga-dreapta inseamna manifestare de bucurie.

Pisicile sunt detinatoarele unui intreg ansamblu de expresii vocale pe care cei mai multi
dintre stapanii acestora invata sa-l inteleaga. Limbajul pisicilor poate fi pe deplin descifrat, chiar
daca acestea folosesc, pe langa exprimarea prin sunete, si alte mijloace, cum ar fi limbajul corpului
sau marcarea teritoriului. De exemplu, Siamezele sunt cunoscute ca fiind "vocalistele" lumii
pisicesti, pe cand la popul opus se afla Persanele, care sunt tacute in comparatie cu celelalte surate.
Cea mai cunoscuta formulare vocala a pisicii este "miau", expresie care are o multime de versiuni,
de diferite lungimi si nivele. Cand o pisica isi pierde vocea sau este ragusita, acest lucru poate indica
o inflamare a corzilor vocale. Aceasta afectiune medicala, cunoscuta si sub numele de laringita,
poate fi cauzata de infectii ale gatului, de amigdalite, alergii sau afectiuni pulmonare. Cateodata
acest lucru poate fi generat si de stresul la care este supusa.

Miscarea si orientarea cozii se schimba in functie de starea pisicii. Poate sa stea in sus sau in jos,
eventual lateral, dreapta sau nu.

• Coada retrasa - frica si aparare.

• Coada este un pic ridicata si se misca dintr-o parte in alta - e semn de interes.
• Coada sta vertical in sus - asteptare, salut.
• Coada sta vertical in sus, dar se lasa intr-o parte foarte putin - inseamna ca vrea sa se joace.
• Coada curbata pana pe spate -asteptare si semn ca pisica verifica mediul inconjurator.
• Cand coada sta in stanga sau la dreapta inseamna, la femele, ca sunt gata de imperechere.

11
 • Cand coada este orientata spre sol, iar pisica si-o misca, inseamna ca si-a luat pozitie de
vanator.
• Cand da din coada in toate partile e semn de agresivitate, nervozitate.
• Cand are coada in sus si e zbarlita e semn de teama si agresivitate.

Pasarile sunt fiinte foarte inteligente care si-au dezvoltat un sistem complex si specializat de
comunicare, compus din posturi corporale, miscari si vocalizari. Invatarea limbajului corporal al
papagalilor ne va ajuta sa recunoastem cu usurinta momentele in care pasarea noastra se simte bine
sau cand este bolnava, in care doreste atentie sau se pregateste sa ne “atace”. Observarea papagalului
si a comportamentelor lui ne va transforma in stapani mai responsabili, care-si vor putea da seama
imediat de starea emotionala si fizica a companionului lor, acest lucru avand efecte extrem de
pozitive asupra relatiei om-animal. In acest articol ne vom concentra asupra acelor componente ale
limbajului care ne indica bucuria si satisfactia pasarii. De obicei, aceste comportamente sunt, din
pacate, mai putin cunoscute de iubitorii de pasari.
Creasta aplecata spre spate, doar cu varful ridicat in sus (la speciile care au creasta) ne indica
o pasare relaxata si multumita. Daca papagalul este interesat de ceva nou sau se joaca, creasta sa se
va ridica usor.
Cantatul, vorbitul, fluieratul sunt vocalizari care ne arata ca pasarea este multumita si vesela.
Ciripitul usor ne poate indica multumire sau exersarea vorbirii. Scrasnirea ciocului este un semn de
multumire care poate fi deseori auzit atunci cand pasarea este somnolenta.
“Torsul”, un zgomot aproximativ asemanator cu torsul pisicii, poate insemna multumire sau
enervare. Pentru a determina cu exactitate semnificatia lui va trebui sa analizati si celelalte semne
ale limbajului corporal.
Plescairea limbii, intalnita adesea la papagalii cacadu si uneori la nimfe, inseamna ca pasarea
este multumita (mai ales atunci cand vede pe cineva drag) si ca doreste atentie.
Regurgitarea (expulzarea continutului gurii, esofagului sau gusii), atunci cand pasarea este
sanatoasa, este un semn de mare afectiune din pareta papagalului. Pasarile isi hranesc in acest fel
puii si manifesta deseori acest tip de comportament fata de perechea lor, ca o forma de apropiere.
Putem spune ca regurgitarea este “complimentul suprem” care va poate fi adresat de un papagal.
Lasarea capului in jos si zburlirea penelor de pe ceafa, la un papagal obisnuit sa fie mangaiat
pe cap, inseamna o eventuala invitatie la mangaiere.

12
 S-a stabilit ca melodiile cantate de balene sunt fie sfaturi muzicale date de mame puilor lor,
fie cantece de dragoste ori povestiri istorice despre neamul lor.
Cercetatorul american Philip Lobel a pus un Sonar cu amplificator extrem de puternic in
acvariul sau: stupoare! Multi pesti in realitate tipa, suspina, se striga, intr-un limbaj care nu poate fi
perceput de urechea obisnuita. Cand savantul a incercat sa scoata afara din apa un pestisor, s-a iscat
o zarva nemaipomenita.

Bilbiografie
• Alcamo E. I, Krumhardt B (2004) – Anatomy and physiology the easy way. Barron`s
Educational Series.
• Lieberman P., Blumstein S. (1998) – Speech physiology, speech perception, and
acoustic phonetics. Cambridge University Press
• Niculescu C. Th. Si col . (2009) – Anatomia si fiziologia omului. Ed. Corint
[Link]
[Link]
[Link] - National Science Foundation – sectiunea Language and Linguistics

13