Perioada timpurie[modificare | modificare sursă]

S-a născut pe 8 iunie 1810 la Zwickau, Germania. Tatăl său era un editor, iar copilăria sa a fost îndreptată în mod egal către
cultivarea în domeniul literaturii și în cel muzical. El însuși povestește că a început să compună înainte de a împlini șapte ani.

La paisprezece ani a scris un eseu despre estetica muzicii, dar a și contribuit la un volum editat de către tatăl său cu titlul
"Portrete ale bărbaților celebri". Aflat încă în școală la Zwickau, citea, în afară de Friedrich Schiller și Johann Wolfgang von
Goethe, pe Lord Byron și autorii greci de tragedii. Însă cea mai mare, dar și cea mai îndelungă influență literară exercitată
asupra sa, a fost fără îndoială cea a lui Johann Paul Friedrich Richter, evidentă în romanele sale din tinerețe, "Juniusabende" și
"Selene", dintre care primul a fost completat în 1826.

În 1828 părăsește școala și după un turneu, unde îl întâlnește pe Heinrich Heine la München, merge la Leipzig pentru a
studia dreptul. Interesul său în muzică a fost stimulat în timpul copilăriei, auzind interpretarea lui Ignaz Moscheles la Carlsbad,
iar în 1827 entuziasmul său a crescut ascultând lucrările lui Franz Schubert și Felix Mendelssohn. Însă tatăl său, care
încurajase aspirațiile muzicale ale copilului, murise în 1826, iar atât mama sa, cât și tutorele său, dezaprobau o carieră
muzicală pentru el.

Problema părea să se fi soluționat considerând intenția exprimată a lui Schumann de a studia dreptul, însă atât la Leipzig, dar și
la Heidelberg, unde a mers în 1829, neglijează dreptul în favoarea filozofiei, iar "copilul Naturii" pur și simplu a început să
compună.

1830-1839[modificare | modificare sursă]

Spiritul neliniștit de care era urmărit este dezvăluit în scrisorile sale din acea perioadă. De Paște în 1830, îl ascultă
pe Paganini la Frankfurt. În iulie în același an, scrie mamei sale, "Întreaga mea viață a fost o luptă între Poezie și Proză, sau
numește-o Muzică și Drept". Până la Crăciun se află încă o dată la Leipzig, luând lecții de pian cu vechiul său maestru, Friedrich
Wieck.

În anxietatea sa de a accelera însușirea unei execuții perfecte, își accidentează mâna dreaptă. Alte surse presupun că
inabilitatea mâinii drepte ar fi fost cauzată de medicamentele împotriva sifilisului. Aceste surse susțin că a încercat o
procedură chirurgicală radicală pentru a separa tendoanele inelarului de cele ale degetului mijlociu (musculatura primului
este legată de cea a mijlociului), făcându-l astfel cel mai "slab" deget. Indiferent de cauze, ambițiile sale ca pianist fiind ruinate,
ia hotărârea de a se dedica complet compoziției și începe un curs teoretic sub Heinrich Dorn, dirijor la opera din Leipzig. Cam în
această perioadă proiectează o operă cu subiectul Hamlet.

Ideea fuziunii unei teme literare cu ilustrarea sa muzicală, despre care se poate spune că a luat prima formă în Papillons (op.
2), este semnalată într-o oarecare măsură în prima critică a lui Schumann, un eseu privind Variațiile lui Chopin pe o temă din
Don Juan, care a apărut în Allgemeine musikalische Zeitung, în 1831. În eseu, opera este discutată de către personajele
imaginare Florestan și Eusebius (omologii lui Vult și Walt din romanul Flegeljahre de Jean Paul), iar lui Meister Raro
(reprezentându-l fie pe însuși compozitorul, fie pe Wieck) i se cere, de asemenea, opinia.

Însă până la vremea când Schumann a scris Papillons (1831) mersese cu un pas mai departe. Scenele și caracterele
romancierului său favorit trecuseră acum definitoriu și conștient în muzică și într-o scrisoare trimisă de la (aprilie 1832) le
ordonă fraților săi: "citiți ultima scenă în Flegeljahre de Jean Paul cât mai repede posibil, pentru că Papillons reprezintă o
reprezentare muzicală a acelei mascarade."
În iarna anului 1832, Schumann vizitează rudele sale din Zwickau și Schneeberg, în ambele locații fiind interpretată prima
parte din Simfonia sa în sol minor, care rămâne nepublicată. În Zwickau, muzica a fost cântată la un concert oferit de fiica lui
Wieck, Clara, care avea atunci numai treisprezece ani. Moartea fratelui său Iulius precum și cea a cumnatei Rosalie în 1833 par
a-l fi indus pe Schumann într-o profundă melancolie.

Până la ivirea verii lui 1834, însă, se recuperează suficient pentru a fi capabil de a începe Die neue Zeitschrift für Musik, lucrarea
în care apărea partea mai importantă a scrierilor sale critice. Primul număr este publicat la 3 aprilie 1834. El afecta o revoluție
în gusturile vremii, când Wolfgang Amadeus Mozart, Ludwig van Beethoven și Carl Maria von Weber erau neglijați în
favoarea operelor oamenilor superficiali ale căror nume sunt astăzi uitate. A aduce omagii lui Frederic Chopin și Hector
Berlioz în acele zile era nevoie să curtezi încărcătura de excentrism a preferințelor, deși geniul ambilor maeștri era apreciat și
proclamat în mod decis în noul jurnal.

Obligațiile editoriale ale lui Schumann, care l-au ținut foarte ocupat în vara anului 1834, au fost întrerupte de relațiile sale cu
Ernestine von Fricken, o fată de optsprezece ani, cu care s-a logodit. Ea era fiica adoptivă a unui om bogat din Boemia, ale cărui
variații pe o anumită temă au stat la baza propriilor Studii simfonice ale lui Schumann. Schumann sfârșește logodna, din
motive rămase până astăzi obscure.

În Carnaval (op. 9, 1834), una dintre cele mai geniale și mai caracteristice lucrări de pianoforte, Schumann începe aproape
fiecare secțiune cu notele muzicale semnificând în germană literele care formează cuvântul Asch (A, E-bemol, C și B sau
alternativ A-bemol, C și B), satul în care se născuse Ernestine, note muzicale întâlnite și în numele compozitorului. Prin sub-
titlul "Estrella" al uneia dintre secțiuni , compozitorul face referire la Ernestine, iar prin sub-titlul "Chiarina", se referă la Clara
Wieck. Eusebius și Florestan, personajele imaginare atât de des întâlnite în scrierile sale critice, se regăsesc și aici, exceptând
imitații briliante ale lui Chopin și Paganini, iar lucrarea se aseamănă cu un marș al Davidsbündler—liga de oameni ai lui David
împotriva filistinilor, în care pot fi auzite accentele clare ale adevărului în comparație cu zgomotele falsității. În Carnaval,
Schumann a mers mai departe decât în Papillons, deoarece în prima lucrare el însuși a creat povestea de la baza ilustrării
muzicale.

Pe 3 octombrie 1835 Schumann l-a întâlnit pe Mendelssohn la casa lui Wieck din Leipzig, iar aprecierea sa față de marele său
contemporan este arătată cu aceeași libertate generoasă care l-a remarcat în toate relațiile sale față de ceilalți muzicieni și care
mai târziu i-a permis să recunoască geniul lui Brahms încă din perioada când acesta se afla în obscuritate.

În 1836 cunoștința dintre Schumann și Clara Wieck, deja cunoscută drept pianist, se dezvoltă în dragoste, iar la un an Schumann
cere consimțământul tatălui Clarei pentru mariaj, însă este refuzat. În seriile Fantasiestücke pentru pian (op. 12) oferă încă o
dată o ilustrare sublimă a fuziunii de idei literare și muzicale sub concepții întrupate în piese precum Warum și In der Nacht.
După scrierea ultimului dintre aceste două, simte în muzică sugestia fantezistă a unei serii de episoade din povestea Hero și
Leander.

Kreisleriana, considerată de compozitor ca una dintre cele mai reușite lucrări ale sale, a fost scrisă în 1838, iar aici realismul
compozitorului este din nou purtat cu o treaptă mai sus. Kreisler, poetul romantic adus în contact cu lumea reală, a fost un
caracter cules din viața reală de către poetul E. T. A. Hoffmann (q.v.), iar Schumann îl utilizează drept un muștiuc imaginar
pentru recitalul din muzica propriilor sale trăiri. Phantasie in C (op. 17), compusă în vara anului 1836, este o lucrare dispunând
de cea mai înaltă calitate a pasiunii. Odată cu Faschingschwank aus Wien, cea mai apreciată lucrare a sa pentru pian, scrisă
în 1839, după o vizită la Viena (timp în care descoperă o simfonie până atunci necunoscută compusă de Schubert), această
perioadă a vieții sale se sfârșește.

Cum Wieck era încă împotriva mariajului, Robert și Clara se lipsesc de acesta și se căsătoresc la 12 septembrie la Schönefeld,
în apropiere de Leipzig.