Diversitatea Lepidoptera de pe glob ilustrată în colecții și muzee din România

CUPRINS

Introducere

Partea I

Scurt istoric

Capitolul 1 Caracterele generale ale lepidopterelor

1.1. Morfologia externă

1.2. Particularitățile Lepidopterelor exotice

Capitolul 2Sistematica Lepidoptera

Capitolul 3Biologia lepidopterelor

Capitolul 4Răspândirea geografică a lepidopterelor

Capitolul 5Colecțiile muzeale si rolul lor

5.1 Rolul științific. Exemplarele tip și semnificația lor

5.2 Rolul educativ

Partea II

Capitolul 6 Rezultate

6.1. Reprezentanți

6.2. Larvele fluturilor exotici și toxicitatea lor

6.3. Ordinul Lepidoptera în muzee din România

 Muzeul Olteniei – Craiova

 Muzeul Grigore Antipa – București

Partea III

Capitolul 7 Discuții si concluzii

Bibliografia

1
 Introducere

Diversitatea remarcabilă a insectelor și importanța lor în biosferă, în general și pentru om

în special, a trezit interesul pentru studiul lor. În cercetările de laborator din diferite domenii, ca
biologie,medicină, genetică, insectele constituie un prețios material, pentru descifrarea diferitelor
probleme de cercetare fundamentală. În lucrarea de față îmi doresc să arăt frumusețea și
complexitatea ordinului Lepidoptera. Scopul lucrării este documentarea asupra speciilor de
lepidoptere exotice care sunt păstrate în colecții cu o valoare mare pentru public și cercetători.

Lucrarea cuprinde 6 capitole și subcapitole în care sunt expuse sistematic caracterele

lepidopterelor. Primele 5 capitole se ocupă cu organizarea lor morfologică și sistematică care ne
ajută la cunoașterea speciilor de lepidoptere și trăsăturile lor, iar în ultimul capitol sunt
reprezentanți ai ordinului Lepidoptera din colecțiile muzeale care atrag atenția prin frmusețea lor.
Lepidopterele sunt unele din cele mai frumoase nevertebrate care fascinează prin mărimea lor si
prin culorii, mai ales cele din zonele tropicale și ecuatoriale. La început primele colecții de
lepidoptere au fost realizate de exploratorii, iar în ziua de azi stau la baza multor colecții
importante din muzeele mari ale lumii.

Alegerea temei a fost bazată pe o discuție cu profesorul coordonator care a înțeles că îmi
doresc o temă care să mă atragă să o studiez. Scopul alegerii acestei teme a fost cunoașterea mai
amănunțită a lepidopterelor.

Scurt istoric
Studiul lepidopterelor a început de la C. Linne, deși fluturii au fost observați și menționați în
diverse lucrări încă de pe vremea lui Aristotel și Pliniu,dar după acești naturaliști nu a mai
observat nimeni lumea insectelor timp de 15 secole. (Fauna Republicii Socialiste România-
Insecta vol. XI, Fascicula 10, Lepidoptera-Partea general de Eugen V. Niculescu și Frederic
Konig)
2
În această perioadă prelineană fluturii erau menționți cu numiri populare în lucrări care conțineau
uneori descrieri corecte și observații precise, dar adesea și date imprecise și confuze.

În anul 1735, se deschide o nouă eră în istoria științelor biologice prin apariția primei ediții a
lucrării savantului suedez C. Linne intitulată Systema Naturae, în care a introdus nomenclatura
binominală înlocuind numele populare cu cele științifice de circulație mondială Această lucrarea
a avut mai multe ediții, mereu completate și îmbunătățite. În ediția a X-a (1758) este introdus și
termenul de Lepidoptera pentru insectele cu 4 aripi membranoase acoperite cu solzi. (Fauna
Republicii Socialiste România-Insecta vol. XI, Fascicula 10, Lepidoptera-Partea general de
Eugen V. Niculescu și Frederic Konig)

Contemporanii și succesorii lui C. Linne au descris și ei numeroase specii noi, astfel încât
inventarierea faunei de lepidoptere se făcea repede, deoarece fiecare specie era nouă pentru
știință.

Începând cu secolul al XIX-lea se caracterizează prin apariția unui număr însemnat de lucrări,
unele dintre ele fiind de mari proporții și însoțite de planșe colorate. Numărul mare de specii și
genuri noi au impus o sistematizare a imensului material și astfel a apărut necesitatea de noi
criterii, noi categorii, noi sisteme de clasificare. O clasificare de acest gen a facut-o savantul
francez P. A. Latreille care a stabilit erarhia în clasificare. Un alt mare lepidopterolog din acea
vreme, J. A. Boisduval, a descris și el numeroase specii și genuri noi, elaborând o clasificare a
lepidopterelor. (Fauna Republicii Socialiste România-Insecta vol. XI, Fascicula 10, Lepidoptera-
Partea general de Eugen V. Niculescu și Frederic Konig)

În Germania s-au remarcat F. Ochsenheimer, C. Freyer, care a publicat o lucrare (1838-1858) în

7 volume care cuprind 700 de planșe în care a descris un numar impresionant de larve. Această
perioadă a constituit un progres remarcabil față de perioada lineană. Apariția lucrării lui G.
Henrrich-Schaffer (1843-1856) în 6 volume a marcat o nouă cotitură în istoria lepidopterologiei,
prin introducerea unui nou criteriu morfologic, și anume nervațiunea aripilor, care a procurat
caractere impresionante pentru delimitarea genurilor și familiilor. (Fauna Republicii Socialiste
România-Insecta vol. XI, Fascicula 10, Lepidoptera-Partea general de Eugen V. Niculescu și
Frederic Konig)

În primele 3-4 decenii ale secolului s-au remarcat numeroși lepidopterologi care au continuat
activitatea lor începută încă de la finele secolului trecut. Unii dintre ei s-au remarcat prin
descrierea a numeroase specii și genuri noi, alții prin aportul remarcabil la studiul morfologiei și
în special alarmăturii genitale. Astfel, G. F. Hampson, pe lângă că a descris peste 1500 de genuri
și un mare număr de specii, a publicat și lucrări voluminoase ca Fauna Indiei, în 4 volume, sau
Catalogul Lepidopterelor Phalaenae de la British Museum, în 14 volume. Ed. Meyrich ocupă
primul loc în lume în ceea ce privește numărul de specii noi descrise, peste 16000. (Fauna
Republicii Socialiste România-Insecta vol. XI, Fascicula 10, Lepidoptera-Partea general de
Eugen V. Niculescu și Frederic Konig)

Lepidopterologia contemporană este în plină ascensiune atât prin marele număr de specialiști, cât
și prin valoarea operelor lor publicate. Lucrările sistematice se deosebesc calitativ de celedin
secolul al XIX-lea, deoarece pe lângă habitus cercetătorul modern analizează și armătura
genitală, alături de un ansamblu de alte carctere morfologice și ecologice, care sunt necesare unei

3
 identificări precise a speciei. Pe lângă acestea, se mai analizează și ecologia stadiilor
preimaginale,precum și anumite caractere biologice ale adultului.

Cercetări lepidopterologice se fac în toate țările lumii. Unii cercetătorii fac colecții și publică
liste faunistice, alții practică o sistematică bazată pe serioase studii morfologice și biologice. Se
publică monografii și revizuiri de genuri, triburi,subfamilii și familii,unii lepidopterologi, puțini
la număr ocupându-se cu zoogeografia, filogenia și clasificarea ordinului sau c u problema
speciei la lepidoptere

Dintre cercetătorii români care s-au dedicat studiului lepidopterelor exotice sunt A. Caradja – în
anii 1900, E. V. Niculescu – 1961, I. Nemeș – 1969, I. Căpușe – 1970, I. Stănoiu, B. Bobârnac,
A. Popescu-Gorj, M. Ionescu, A. Alexinschi – 1950 - 1975. Mai recent, de studiul lepidopterelor
în general se ocupă L. Rákosy, M. Goia, Z. Kovács – Cluj; S. Burnaz – Deva, M. Stănescu –
București (Rákosy et al. 2003).

(Fauna Republicii Socialiste România-Insecta vol. XI, Fascicula 10, Lepidoptera-Partea general
de Eugen V. Niculescu și Frederic Konig)

Cap. 1 Caracterele generale ale Lepidopterelor

[Link] externă-din M. A. Ionescu-1962, M.A. Ionescu și M. Lăcătușu-1971

Corpul unui fluture este format din

- cap
- torace -

- abdomen.

Capul-poartă ochii, antenele și aparatul bucal. Capul fluturilor este mic în comparație cu restul
corpului. La majoritatea fluturilor o mare parte din cap este ocupată de ochi, iar restul este
acoperită cu peri, iar între ochi se poate distinge fruntea. Antenele sunt poziționate în partea
superioară a frunții și pot avea diferite forme, acesta putând fi un criteriu de clasificare. În
general ele pot fi puțin turtite sau cilindrice și sunt formate dintr-un număr mare de articole.

La anumite specii de fluturi întâlnim antene diferite si anume:

 Antene dințate- au un mic dinte lateral

 Antene pectinate-au prelungiri ca niște lame și mai bine zis ca dinții de pieptene
 Antene plumoase-au fire lungi și subțiri care seamănă cu o pană

 Filiforme

4
 Claviforme-mai umflate la vârf

 Fusiforme-mai umflate la mijloc

Ochii sunt ochi fațetați, numărul fațetelor fiind foarte mare la unele forme (2700 la Sphinx).
Ochii pot fi înconjurați de cili lungi sau perișori, iar unii fluturi pot avea câte un ocel în partea de
deasupra fiecărui ochi. La cap se distinge și trompa care în repaus este strânsă în șanțul ventral
al capului, iar la unii trompa poate lipsi. Fluturii primitivi au un aparat bucal de tip ortopteroid,
cu maxile alcătuite din cardo, stipes, lacinia si galea, mandibulele fiind funcționale. Palpii
maxilari sunt alcătuiți din 5 articole fiind bine reprezentați labiumul și labriumul. La fluturii
evoluați aparatul bucal este de tip maxilar unde cele mai multe piese bucale s-au redus sau au
dispărut, având ca rezultat dezvoltarea maxilelor. La acest aparat bucal labrumul este foarte mic,
trompa și palpii labiali sunt dezvoltați, iar palpii maxilari sunt rudimentary, formați 1-3 articole.
Trompa este alcătuita din doua jgheaburi lungi care se unesc si formeaza tubul trompei. Aceste
jgheaburi lungi reprezintă lobii externi ai maxilelor, mult alungiți-galea

Toracele are o segmentatie heteronomă și este alcătuit din:

- protorace
- mezotorace
- metatorace

Are o segmentație foarte heteronomă, protoracele fiind întotdeauna mic, mai mult sau mai puțin
redus, iar mezo- și metatoracele sudate, mezotoracele fiind întotdeauna mai mare.
De regula picioarele sunt homonome, coxele sunt mari, iar trohantele sunt mici.

Picioarele în general sunt mici și subțiri, servesc insectei mai mult să se prindă când se așeaza si
mai puțin la mers.

Aripile sunt perechi, sunt bine dezvoltate, la unii fluturi aripile anterioare sunt mai mari ca cele
posterioare, dar la majoritatea fluturilor sunt egale. Există și fluturi la care aripile sunt scurte sau
lipsesc cu totul, chiar dacă au rol important în recunoaștere totuși este important și observarea
nervației aripilor. Pentru clasificarea famililor este necesară și observarea acestei nervatii.
Schema nervației generale arată prezenta nervurilor longitudinale caracteristică și altor insecte:

 Costală
 Subcostală
 Radiale
 Mediene
 Cubitale
 Anale

Medianele și cubitalele sunt legate între ele în regiunea mijlocie a aripii prin nervure
transversale, formând astfel la fiecare aripă câte o celula mare numita celula mediană sau distală.

5
 La cei mai mulți nervația aripilor posterioare diferă de a apripilor anterioare, dar la alții fluturi
nervația este asemănătoare la toate aripile

Abdomenul-este format din 10 segmente, dar la mascul sunt vizibile doar 8 segmente, deoarece
sternitul segmentului 1 este rudimentat sau chiar lipsește, iar segmentele 9 si 10 la mascul
formează aparatul copulator. La femelă se vad 7 segmente, deoarece segmentele 8, 9, 10 sunt
retrase în segmentul 7 și nu se mai văd la exterior decât parțial sau de loc. Segmentele 8, 9, 10
formează armatura genitală femelă. Armatura genitală la mascul este formată din 3 parți:

 Tergitul 9 sau tegumen

 Sternitul 9 sau vinculum
 O pereche de valve, o serie de membrane și organul copulator toate aceste sclerite fiind
acționate de muschi. La femelă armătura genitală este mai simplă deoarece având bursa
capulatrix care poate fi sferica, ovală,piriforma etc.

Fluturii au o metamorfoză completă-holometabolă. Larvele lor poartă numele de omizi. Forma si

înfățișarea sunt variate, dar au și caractere comune: corp cilindric, cu 5 până la 8 perechi de
picioare. În general au 8 perechi si anume: trei perechi de picioare articulate pe segmentele
toracelui și cinci perechi de picioare nearticulate pe segmentele abdominal 3, 4, 5, 6, 10. Omizile
cu cinci perechi de picioare mai poartă și numele de geometride și au trei perechi de picioare
articulate la torace și doua perechi de picioare nearticulate la capătul posterior al abdomenului
care se mai numesc și picioare membranoase sau picioare false, la capătul lor poartă căte o
coroană de cârlige, mai mult sau mai puțin completă.

Pupa lepidopterelor este de tipul pupa obtectă. Ele au tecile aripilor, picioarelor si antenele strâns
lipite de corp, fiind acoperite cu o membrană foarte fină. Sunt însă și unele forme de lepidoptere
cu acest apendice libere (microjugate), pupa acestora asemănându-se cu cea de tricptere, iar
unele lepidoptere superioare au pupă liberă, cum sunt nepticulidele. Pupele au unele segmente
ale corpului mobile, segmentele 8, 9, 10 sunt mereu fixe, iar toate celelalte segmente pot fi
mobile la unele forme și fixe la altele.

La majoritatea fluturilor se observă dimorfism sexual, fie în deosebirea de mărime între mascul și
femelă, fie după culoare, după aspectul general al corpului, după antene etc. La heterocere,
masculii au antene pectinate sau penate, femelele au antene setiforme. La cele mai multe specii
de licenide, masculii sunt albaștri, iar femelele brune. La alți fluturi, femelele sunt cu aripi
reduse, nefuncționale sau chiar au un corp larviform, lipsindu-le complet aripile.

1.2. Particularitățile Lepidopterelor exotice

(după Bărbulescu și Stănoiu, 1979)
Lepidopterele exotice din regiunile tropicale și ecuatoriale prezintă o serie de particularități
proprii speciilor din aceste regiuni.

1. Talia lepidopterelor din geniurile tropicale este mai mare decât talia lepidpterelor din regiunile
temperate

6
2. Desenul aripilor este bogat și variat mai ales la masculii care au un colorit impresionant și nu se
găsește la lepidopterele din regiunile temperate.
3. Dimorfismul sexual este răspândit și accentuat mai mult decât la speciile din țările cu climat
temperat.
4. Dimorfismul sezonier este larg răspândit și mai frapant decât la speciile din Europa.
5. Variația geografică este mai largă și rasele geografice mai numeroase și mai variate decât la
speciile holarctice.

În continuare vom prezenta câteva particularități morfologice ale lepidopterelor exotice:

1) Forma aripilor este destul de variată și poate uneori să ne ajute să caracterizăm foarte rar
genurile și familile. Marginea externă a aripilor în partea anterioară a aripilor este usor convexa
sau concava sau uneori dreaptă sau cestată, uneori poate fi chiar și rotunjită, ascuțită,mai mult sau
mai puțin cum e la majoritatea lepidopterelor de zi. Apexul poate fi îndoit în jos, dar în grade
diferite aproximativ la fel ca la Morphidae și diferite specii de Anaea și Caenophlebia.
La numeroase specii precum Papilo,Marpesia etc. la aripile posterioare se află una, sau
mai multe prelungiri care arată ca niște cozi.
Aripile posterioare sunt particularizate la Lanproptera curicus care are cozi [Link]
aripile anterioare sunt îndreptate oblic și au marginile lungi și foarte rar se poate
caracteriza o întreagă familie dupa forma aripilor.
2) Dimensiunea aripilor variază larg, de la 8 mm. la unele specii de Lycaenidae până la 32 cm.
anvergură la Noctuidele din America de Sud.
Trompa unor lepidoptere exotice poate fi mai mare decât a fluturilor europeni chiar dacăî
sunt din aceeași familie. De exemplu trompa la Macroglossum stellarum are 3 cm
lungime pe când la Mimas tiliae are 7-8 cm, iar la speciile exotice ajunge la 14-16 cm,
dar poate depăși și poate ajunge la 25 cm cum este la specia Xanthopan morgani
praedicta, fiind o adaptare la mediul în care trăiește, el hrănindu-se cu nectarul unei
orhidee la care corola ajunge la o adâncime de 25-30 cm.
3) Desenul si coloritul aripilor sunt extraordinar de variate și nu au egal în fauna zonelor temperate.
La toate nivlele există variație:
a) Variația individuală este reprezentată de colorit și de desen la indivizii aceleiași specii.
Variația începe de la nuanțe albe pana la nuanțe metalice, fiind deosebiri între ele.
Formele individuale au reușit să capete și nume, la masculii din subspecia Hypolimnas
bolina ohateitae s-a reușit descrierea a 5 forme de femele și o singură formă de mascul,
toate aflându-se pe insula Noua Caledonie și insulele vecine acesteia. În insulele
Societații se află 3 forme de femele și o singură formă de masculii din specia Hypolimnas
bolina pulchra
b) Variația rasială este raspândită foarte vast și este spectaculoasă, se gasesc în special pe insulele
din zonele limitrofe, unde au reușit să evolueze multe subspecii (rase geografice), fiind urmarea
fenomenului de izolare geografică. Aceste rase fiind separate între ele ca și rasa nominală sunt
desparțite printr-o barieră și se numesc allopatrice, adică cu areale diferite. Uneori există șansa ca
fiecare insulă să aibă specia ei, adică să se găsească doar acolo.
c) Variația interspecifia poate fi inegală, iar la unele specii ea este diferită și poate fi ușor de
observat, reușind astfel să se facă mai ușor identificarea dintre specii. La anumite specii de
7
 lepidoptere desenul și culorile de pe aripi pot fi la fel sau foarte asemănătoare. Este răspândită în
general la genuri,le de fluturi din zonele neotropicale cum ar fi Eurytides și Parides ca și la
Papilio si Graphium care este din alte regiuni și se numește convergența interspecifică care se
mai observă și la Graphium policenes cât și la Papilo zenobia. Variația interspecifică înseamnă
variația între speciile unui gen. La unele specii de lepidoptere speciile aceluiași gen se disting
foarte usor unele de altele în timp ce la alte specii de lepidopteredesenul și culorilede pe aripi pot
fi la fel sau foarte asemănătoare, făcând speciile greu de identificat.
d) Variația intergenerică ajunge să aibă aspecte diferite. Există genuri care se disting si se defines
mai ușor. De exemplu genurile Caligo, Collicore,Marpesia etc. Există și posibilitatea ca genul să
nu poată fi caracterizat prin habitus deoarece există diferite tipuri de desen. Ca exemple pot fi
date genurile Eurytides, Papilo, Graphium.
e) Dimorfismul sexual reprzintă aspectul (habitusul) diferit al masculilor si femelelor în ceea ce
privește culoarea, desenul aripilor și talia (dimensiunea) [Link] de dimorfism sexual;
Papilo androgeus unde masculul are o bandă galbenă pe aripi și femela este neagra cu pete
galbene pe aripile posterioare. Cele mai remarcabile dimorfisme sexuale se găsesc in zona
australiană. Masculul specie de Ornithoptera piamus Poseidon prezintă pe fața inferioară a
aripilor pete verzui, iar femela este de talie mai mare și are pete de un alb-trandafiriu.
4) Dimorfism sezonier-numeroase specii de fluturii diurni din zona Africana sunt reprezentați de 2
forme distincte care corespund celor 2 anotimpuri, unul polios și unul secetos. Aceste forme au
fost ca specii distincte din cauza habitusului. Prin studiul armăturii genitale s-a reușit să se
stabilească faptul ca cele două generații sezoniere diferite în habitus aparțin de fapt aceleiași
specii și nu sunt specii distinct,așa cum s-a crezut inițial.
5) Polimorfism se întâlnește la unele specii la care femela prezintă mai multe forme/ tipuri
morfologice. De exemplu la Papilo dardanus din Africa s-au descoperit până acum aproximativ
100 de forme de femele iar unele au convergențe cu alte specii din alte familii.
Fenomenul de polimorfism este frecvent în regiunea indo-australiană. Ca exemple de
polimorfsm avem Troides criton care are 4 forme de femele, Papilo aegeus ormensis care are
8 forme de femele.
6) Ouale sunt diferite ca și formă, culoare și aspect. La papilionide sunt sfenoidale, la pieride sunt
fusiforme, iar la nimfalide sunt piriforme, tronconic sau sferoidale. Au culoare galbenă,
portocalie,verzui sau brună, culoarea coincide cu locul unde sunt depuse.

Cap. 2 Sistematica Lepidoptera

Sistematica Lepidoptera s-a modificat de-a lungul timpului de numeroase ori. Numărul foarte
mare de specii, numeroasele cazuri de convergență și polimorfism precum și variabilitatea
intraspecifică foarte mare exprimată prin categorii taxonomice (rasă, subspecie, variații clinale,
…) (Weir 2016) fac taxonomia Lepidoptera o problemă greu de rezolvat. Numeroase specii de
fluturi sunt încă neatribuite/neîncadrate taxonomic.

De Jong et al. (1996)face o trecere în revistă a sistemelor de clasificare a Lepidoptera, începând

cu perioada 1758 (Linnaeus) – 1864 (Bates) până în anii 1996 și face o analiză a caracterelor
morfologice folosite în macrosistematica Lepidopterelor (sistematica taxonilor mari
subordonați).

8
 În mod clasic, Lepidopterele sunt împărțite în două categorii mari – fluturii și moliile, pe baza
unor caractere morfologice și biologice destul de subiective: activitatea diurnă sau nocturnă, tipul
de antene, modul de așezare a aripilor în repaus, unele caractere ale aripii posterioare (lobul
humeral), prezența sau absența frenulum (aparat frenular care leagă aripile). Raportat la aceste
caractere, fluturii se disting de celelalte lepidoptere prin:
• activitate diurnă
• antene clavate
• așezarea dorsală a aripilor
• lobul humeral mare
• absența frenulum
O serie de genuri și specii încadrate în fluturi se abat însă de la unul sau mai multe din aceste
caractere, de exemplu:
- masculii de Euschemon au frenulum
- Morphopsis sunt activi noaptea
- Pseudopontia au antene filiforme
De asemenea, o serie de molii arată numeroase caractere ale fluturilor:
- numeroase Zygaenidae au antene clavate - numeroase Arctiidae sunt active ziua
- numeroase Geometridae își închid aripile dorsal
Apare evident că încadrarea acestor grupe în fluturi sau molii, precum și constituirea de grupe
taxonomice naturale (monofiletice) este o sarcină dificilă. Folosirea unui număr mai mare de
caractere (seturi de caractere) face munca taxonomului și mai dificilă dar asigură o acuratețe mai
mare în constituirea de grupe taxonomice naturale. De Jong et al. (1996) furnizează 57 de
caractere utilizate de Ackery et al. pentru delimitarea unor grupe taxonomice superioare familiei.

Mitter et al. (2017) fac o trecere în revistă a sistematicii filogenetice a Lepidopterelor pe baze
morfologice, începând cu 1975 și pe baze moleculare, începând cu 1990. Pe baza markerilor
moleculari folosiți – genom mitocondrial, ARN ribozomal, ADN nuclear, gena Wingless,
elongation factor-1 alfa, etc…, sistematica filogenetică este rezolvată în mare parte. Mitter et al.
(2017) consideră ca cel mai important studiu de diversitate a Lepidoptera ca fiind Van
Nieukerken et al. (2011), studiu în care cele 157.424 de specii descrise sunt încadrate în 43 de
superfamilii, 133 de familii și 15.578 de genuri.

Un alt studiu vast asupra diversității Lepidopterelor și a resurselor de informare privind

sistematica acestui grup aparține lui Kristensen et al. (2007).

Pentru a ne face o imagine de ansamblu asupra diversității Lepidopterelor și a volumului uriaș de

muncă necesar pentru rezolvarea sistematicii filogenetice a acestui grup de nevertebrate
prezentăm mai jos sistematica propusă de Van Nieukerken et al.(2011)

Order Lepidoptera Linnaeus, 1758

4 Familii neatribuite (neîncadrate)

Fam. Archaeolepidae Whalley, 1985
Fam. Mesokristenseniidae Huang, Nel & Minet, 2010
Fam. Eolepidopterigidae Rasnitsyn, 1983
Fam. Undopterigidae Kozlov, 1988

9
I. Subord. Zeugloptera Chapman, 1917
Superfam. Micropterigoidea Herrich-Schäffer, 1855
Fam. Micropterigidae Herrich-Schäffer, 1855

II. Subord. Aglossata Speidel, 1977

Superfam. Agathiphagoidea Kristensen, 1967
Agathiphagidae Kristensen, 1967

III. Subord. Heterobathmiina Kristensen & Nielsen, 1983

Superfam. Heterobathmioidea Kristensen & Nielsen, 1979
Heterobathmiidae Kristensen & Nielsen, 1979

IV. Subord. Glossata Fabricius, 1775 Hinton, 1946 Rebel, 1901 Rebel, 1901
Clade Coelolepida Nielsen & Kristensen, 1996
Infraord. Acanthoctesia Minet, 2002
Superfam. Acanthopteroctetoidea Davis, 1978
Fam. Acanthopteroctetidae Davis, 1978
Infraord. Lophocoronina Common, 1990
Superfam. Lophocoronoidea Common, 1973
Fam. Lophocoronidae Common, 1973
Clade Myoglossata Kristensen & Nielsen, 1981
Infraord. Neopseustina Davis & Nielsen, 1980
Superfam. Neopseustoidea Hering, 1925 Fam.
Neopseustidae Hering, 1925
Clade Neolepidoptera Packard, 1895 Infraord.
Exoporia Common, 1975
Superfam. Mnesarchaeoidea Eyer, 1924
Fam. Mnesarchaeidae Eyer, 1924
Superfam. Hepialoidea Stephens, 1829 Fam.
Palaeosetidae Turner, 1922
Fam. Prototheoridae Meyrick, 1917
Fam. Neotheoridae Kristensen, 1978
Fam. Anomosetidae Tillyard, 1919
Fam. Hepialidae Stephens, 1829
Infraord. Heteroneura Tillyard, 1918 Clade
Nepticulina Meyrick, 1928
Superfam. Nepticuloidea Stainton, 1854
Fam. Nepticulidae Stainton, 1854
Fam. Opostegidae Meyrick, 1893 Clade
Eulepidoptera Kiriakoff, 1948
Clade Incurvariina Börner, 1939
Superfam. Andesianoidea Davis & Gentili, 2003
Fam. Andesianidae Davis & Gentili, 2003
Superfam. Adeloidea Bruand, 1850
Fam. Heliozelidae Heinemann & Wocke, 1876
Fam. Adelidae Bruand, 1850
10
 Fam. Incurvariidae Spuler, 1898
Fam. Cecidosidae Bréthes, 1916
Fam. Prodoxidae Riley, 1881
Clade Etimonotrysia Minet, 1984 Superfam.
Palaephatoidea Davis, 1986 Fam.
Palaephatidae Davis, 1986
Superfam. Tischerioidea Spuler, 1898
Fam. Tischeriidae Spuler, 1898 Clade
Ditrysia Börner, 1925
Superfam. neatribuită
Fam. neatribuită
Fam. Millieriidae Heppner, 1982
Superfam. Tineoidea Latreille, 1810
Fam. Eriocottidae Spuler, 1898
Fam. Psychidae Boisduval, 1829
Fam. Tineidae Latreille, 1810
Superfam. Gracillarioidea Stainton, 1854
Fam. Roeslerstammiidae Bruand, 1850
Fam. Bucculatricidae Fracker, 1915
Fam. Gracillariidae Stainton, 1854
Superfam. Yponomeutoidea Stephens, 1829
Fam. Yponomeutidae Stephens, 1829
Fam. Argyresthiidae Bruand, 1850
Fam. Plutellidae Guenée, 1845
Fam. Glyphipterigidae Stainton, 1854
Fam. Ypsolophidae Guenée, 1845
Fam. Attevidae Mosher, 1916
Fam. Praydidae Moriuti, 1977
Fam. Heliodinidae Heinemann & Wocke, 1876
Fam. Bedelliidae Meyrick, 1880
Fam. Lyonetiidae Stainton, 1854
Clade Apoditrysia Minet, 1983
Superfam. neatribuită
Fam. Prodidactidae Epstein & Brown, 2003
Fam. Douglasiidae Heinemann & Wocke, 1876
Superfam. Simaethistoidea Minet, 1991 Fam.
Simaethistidae Minet, 1991
Superfam. Gelechioidea Stainton, 1854 Fam.
Autostichidae Le Marchand, 1947
Fam. Lecithoceridae Le Marchand, 1947
Fam. Xyloryctidae Meyrick, 1890
Fam. Blastobasidae Meyrick, 1894
Fam. Oecophoridae Bruand, 1850
Fam. Schistonoeidae Hodges, 1998
Fam. Lypusidae Herrich-Schäffer, 1857
Fam. Chimabachidae Heinemann, 1870
11
 Fam. Peleopodidae Hodges, 1974
Fam. Elachistidae Bruand, 1850
Fam. Syringopaidae Hodges, 1998
Fam. Coelopoetidae Hodges, 1978
Fam. Stathmopodidae Janse, 1917
Fam. Epimarptidae Meyrick, 1914
Fam. Batrachedridae Heinemann & Wocke, 1876
Fam. Coleophoridae Bruand, 1850
Fam. Momphidae Herrich-Schäffer, 1857
Fam. Pterolonchidae Meyrick, 1918
Fam. Scythrididae Rebel, 1901
Fam. Cosmopterigidae Heinemann & Wocke, 1876
Fam. Gelechiidae Stainton, 1854
Superfam. Alucitoidea Leach, 1815
Fam. Tineodidae Meyrick, 1885
Fam. Alucitidae Leach, 1815
Superfam. Pterophoroidea Latreille, 1802
Fam. Pterophoridae Latreille, 1802
Superfam. Carposinoidea Walsingham, 1897
Fam. Copromorphidae Meyrick, 1905
Fam. Carposinidae Walsingham, 1897
Superfam. Schreckensteinioidea Fletcher, 1929
Fam. Schreckensteiniidae Fletcher, 1929
Superfam. Epermenioidea Spuler, 1910
Fam. Epermeniidae Spuler, 1910
Superfamily Urodoidea Kyrki, 1988
Fam. Urodidae Kyrki, 1988
Superfam. Immoidea Common, 1979
Fam. Immidae Common, 1979
Superfam. Choreutoidea Stainton, 1858
Fam. Choreutidae Stainton, 1858
Superfam. Galacticoidea Minet, 1986 Fam.
Galacticidae Minet, 1986
Superfam. Tortricoidea Latreille, 1802
Fam. Tortricidae Latreille, 1802
Superfam. Cossoidea Leach, 1815
Fam. Brachodidae Agenjo, 1966
Fam. Cossidae Leach, 1815
Fam. Dudgeoneidae Berger, 1958
Fam. Metarbelidae Strand, 1909
Fam. Ratardidae Hampson, 1898
Fam. Castniidae Boisduval, 1828
Fam. Sesiidae Boisduval, 1828
Superfam. Zygaenoidea Latreille, 1809
Fam. Epipyropidae Dyar, 1903
Fam. Cyclotornidae Meyrick, 1912
Fam. Heterogynidae Rambur, 1866
12
 Fam. Lacturidae Heppner, 1995
Fam. Phaudidae Kirby, 1892
Fam. Dalceridae Dyar, 1898
Fam. Limacodidae Duponchel, 1845
Fam. Megalopygidae Herrich-Schäffer, 1855
Fam. Aididae Schaus, 1906
Fam. Somabrachyidae Hampson, 1920
Fam. Himantopteridae Rogenhofer, 1884
Fam. Zygaenidae Latreille, 1809
Clade Obtectomera Minet, 1986
Superfam. Whalleyanoidea Minet, 1991 Fam.
Whalleyanidae Minet, 1991
Superfam. Thyridoidea Herrich-Schäffer, 1846
Fam. Thyrididae Herrich-Schäffer,
1846 Superfam. Hyblaeoidea Hampson, 1903
Fam. Hyblaeidae Hampson, 1903
Superfam. Calliduloidea Moore, 1877 Fam.
Callidulidae Moore, 1877

Superfam. Papilionoidea Latreille, 1802

Fam. Papilionidae Latreille, 1802
Fam. Hedylidae Guenée, 1858
Fam. Hesperiidae Latreille, 1809
Fam. Pieridae Swainson, 1820
Fam. Riodinidae Grote, 1895 (1827)
Fam. Lycaenidae Leach, 1815
Fam. Nymphalidae Rafinesque, 1815
Superfam. Pyraloidea Latreille, 1809
Fam. Pyralidae Latreille, 1809
Fam. Crambidae Latreille, 1810
Superfam. Mimallonoidea Burmeister, 1878
Fam. Mimallonidae Burmeister, 1878
Clade Macroheterocera Chapman, 1893
Superfam. Drepanoidea Boisduval, 1828
Fam. Cimeliidae Chrétien, 1916
Fam. Doidae Donahue & Brown, 1987
Fam. Drepanidae Boisduval, 1828
Superfam. Lasiocampoidea Harris, 1841
Fam. Lasiocampidae Harris, 1841
Superfam. Bombycoidea Latreille, 1802
Fam. Apatelodidae Neumoegen & Dyar, 1894
Fam. Eupterotidae Swinhoe, 1892
Fam. Brahmaeidae Swinhoe, 1892
Fam. Phiditiidae Minet, 1994
Fam. Anthelidae Turner, 1904
Fam. Carthaeidae Common, 1966
13
 Fam. Endromidae Boisduval, 1828
Fam. Bombycidae Latreille, 1802
Fam. Saturniidae Boisduval, 1837
Fam. Sphingidae Latreille, 1802
Superfam. Geometroidea Leach, 1815
Fam. Epicopeiidae Swinhoe, 1892
Fam. Sematuridae Guenée,1858
Fam. Uraniidae Leach, 1815
Fam. Geometridae Leach, 1815
Superfam. Noctuoidea Latreille, 1809 Fam.
Oenosandridae Miller, 1991
Fam. Notodontidae Stephens, 1829
Fam. Erebidae Leach, 1815
Fam. Euteliidae Grote, 1882
Fam. Nolidae Bruand, 1847
Fam. Noctuidae Latreille, 1809

Bibliografie:
Taxonomia Lepidoptera -[Link]
-
[Link]
assifications&oq=Papilionoidea+&gs_lcp=CgZwc3ktYWIQARgCMgQIABATMgQIABATMg
YIABAeEBMyBggAEB4QEzIGCAAQHhATMgYIABAeEBMyBggAEB4QEzIGCAAQHhAT
MggIABAFEB4QEzIKCAAQBRAKEB4QEzoFCAAQzQI6BwghEAoQoAE6BggAEBYQHlD
7zAJYtdoCYKWOA2gAcAB4AIABigGIAdEJkgEEMC4xMJgBAKABAaoBB2d3cy13aXo&sc
lient=psy-ab#spf=1590256056586

Weir, J.C., 2016, Intraspecific taxonomy in the Lepidoptera, British Journal of Entomology &
Natural History, 29: 144-154
Van Nieukerken EJ, Kaila L, Kitching IJ, Kristensen NP, Lees DC, et al., 2011, Ord. Lepidoptera
Linnaeus, 1758, Zootaxa, 3148: 212-221.
De Jong R., Vane-Wright R.I., Ackery P.R., 1996, The higher classification of butterflies
(Lepidoptera): problems and prospects, Entomologica Scandinavica, 27: 65-101. DOI:
10.1163/187631296X00205
Mitter C., Davis D.R., Cummings M.P., 2017, Phylogeny and Evolution of Lepidoptera, Annual
Reviews of Entomology, 62: 265–283.
Kristensen P.N., Scoble J.M., Karsholt O., 2007, Lepidoptera phylogeny and systematics: the
state of inventorying moth and butterfly diversity, Zootaxa, 1668: 699–747.

14
 Cap. 3 Biologia fluturilor

Biologia fluturilor
Viața lepidopterelor este scurta și pusă in pericolmereu. Fluturi sunt urmariți de dușmani înca din
jungle și savane până la înaltimea munților. Păsările consumă cu plăcere adulții, larvele, chiar și
pumelelor. Pentru a putea supraviețui au recurs la cele mai ingenioase mijloace de apărare, iar un
rol decisive l-a avut selecția care a permis supraviețuirea indivizilor mai bine adaptați condițiilor
de mediu. Numeroase specii zboară în coroana înaltă a arborilor, iar acolo găsesc hrană, lumină,
căldură.

Adulții se hrănesc cu nectar, suc de fructe sau diferite dejecții, iar uneorii se hrănesc cu sângele
omului sau al animalelor .Există specii care pe timpul nopții se hrănesc cu lacrimile și sângele
care curge din rănile mamiferelor, dar sunt și specii care in starea lor adultă din cauza atrofieri
trompei și a apartului digestive, nu se pot hrăni.

În general in perioada fecundari majoritatea speciilor ajung să se întâlnească datorită substanțelor

mirositoare produse de adulți, dar sunt și specii fosforescente care se întâlnesc datorită luminii pe
care o produc.

După împerechere femela depune ouăle pe planta care este hrană larvelor, dar sunt specii care
depun ouăle unei singure femele in mai multe locuri pentru a se asigura că specia supraviețuiește.
După o perioadă de 7-8 zile maxim din ouă încep să eclozeze larvele care ajung să se hrănească
cu diferite organe vegetale.

Larvele lepidopterelor exotice variază ca formă și structură, ele având in general formă cilindrică
și corpul împărțit in 14 segmente.

Capul este prevăzut cu două grupe de ochii situați lateral, o pereche de mandibule și organul care
produce mătasea. Segmentele 2, 3, 4, reprezintă toracel pe care este inserat câte o pereche de
picioare adevărate. Zona abdomenului o reprezintă segmentele 5-14 care sunt prevăzute cu câte o
pereche de picioare false nearticulate și cărnoase. Majoritatea se dezvoltă in vegetațiile
luxuriante, deoarece temperatura și umiditatea influențează pozitiv procesul de creștere. Larvele
nu au nevoie de apă, deoarece țesuturile vegetale cu care se hrănesc conțin o cantitate de apă, dar
in cazul consumări frunzelor unele se pot îmbolnăvi și murii.

În majoritatea cazurilor larvele fluturilor exotici sunt exofage, adică pot să trăiască la suprafața
plantei fără a o consuma, dar exista și unele specii care pătrund in toate organele plantei unde
ajung să sape galerii caracteristice.

În literature entomologica se citeaza și faptul ca exista și specii de larve carnivore care vânează
prada vie sau care devin carnivore numai ocazional.

15
Larvele fluturilor au manifestări de aparare pasiva,activa, și chiar agresivă, dar in general ele se
salvează prin fugă , astfel reușesc să dispară din câmpul vizual al păsărilor, alte larvere reușesc se
apare printr-o imobilitate perfecta care le fac greu de observant.

Un mijloc obișnuit de aparare la larvele fluturilor exoticii îl constituie perii urticați și spini care
le acoperă corpul. Larvele papilionidelor exotice prezinta organe cărnoase care se numesc
osmaterium, care le ajută în caz de pericol sunt evaginate și sperie atacatorul.

Cel mai eficient mod de protecție întâlnit îl reprezintă culorile și formele de protecție, mijloacele
de apărare criptofilactice care se bazeaza pe homocromie adică atât fluturi și larvele acestora
copiază atât culoarea si forma diferitelor plante verzi dar și uscate din jur.

Există larve de culoare purpurie sau galbenă care sunt greu de observant când se hrănesc cu flori,
iar numeroase larve apartin andsfingidelor și noctuidelor au culori și forme de
dezagregare,manifestate prin culorile și desenele lor stridente.

Când ajung la maturitate, larvele părăsesc planta gazdă pentru a putea gasi locul potrivit de
împupare. Stadiul pupei durează uneori peste un an, cu toate că el nu depășește câteva
săptămânii. Când pupa devine mature învelișul chitinos se rupe în spatele capului care permite la
eclozarea fluturului adult. Aripile in această etapă sunt moi și plicate, care prezinta o mica parte
din dimensiunea lor normală. Ele ajung să capete formă normal atunci când pătrunde in ele un
flux de hemolinfă din corpul fluturelui.

În timpul dezvoltării fluturilor exoticii inretvin perioade de oprire, determinate de condiițile

nefavorabile ale mediului. Mecanismul declanșării și întreruperii diapauzei reprezintă o adaptare
bilogică extrem de importantă în vederea supraviețuirii, el fiind elaborat de fiecare specie în
parte. Demn de remarcat este faptul ca perioada de repaus a crisalidelor nu este aceeasi pentru
cele doua sexe ale specie.

Adulți celor mai multor specii nocturne sunt protejați ziua prin imobilitatea lor perfectă si
coloritul apripilor.
La numeroase specii de fluturi se observă pe aripi desene și culori țipătoare, dar și ochii sunt de
culori și dimensiuni difrite, ca cei întalniți la speciile aparținând atacidelor, brasolidelor și
amatusiidelor.

Un fenomen interesant întâlnit la fluturii exotici este mimetismul, adica s-a realizat că în natură
există numeroase cazuri in care unele specii seamănă cu altele. Acest fenomen se manifestă mai
ales la atacide, sfingide, limantrii des la siocampide. Un alt fenomen este ginondromorfismul
adică aparitia unor indivizi care prezintă atât caractere masculine cât si feminine.

În mod normal fluturii exotici trăiesc in exemplare izolate sau în perechi. Distanțele pe care le
parcurg fluturii migratori sunt uneori de ordinal zeciilor sau chiar miilor de kilometrii.

16
 Prima hrană consumată de către larve o constituie porțiunea de chorion al orificiului de ieșire din
ou. Pe parcusul dezvoltării lor, larvele au nevoie de substanțe nutritive bogate in hidrați de
carbon, protein, provitamine A, D, vitamine C, B1, B2, E, K și o serie de substanțe minerale. În
cazuri excepționale unele substanțe sunt sintetizate în organismul larveli sau produse de
microorganism simbiotice. Larvele fluturilor se hrănesc exclusive cu substanțe vegetale. În
decursul evoluției, legăturile trofice deosebite la o serie de specii, genuri sau familii de plante și
larve de lepidoptere.

3.2 Biologia reproducerii

Lepidopterele sunt insect holometabole, adică se caracterizează prin metamorfoză completă care
este obligatorie și cuprinde patru faze:

 Oul
 Larva
 Pupa
 Imago

Trecerile periodice successive spre stadiile următoare sunt legate de o serie de fenomene
complicate de histoliză și histogeneză când țesuturile vechi ale unor organe,devenite inutile,se
dezvoltă complet,celulele respective fiind fagocitate de hemocite care in urma lor apar alte forme
de țesuturi si organe apropiate de forma definitivă. Reproducerea apare ca un proces morfologic,
fiind în realitate rezultatul unui proces bio-fiziologic continuu.

Activitatea sexuală și acuplarea

Masculii și femelele de fluturii se atrag reciproc pe cale optică cât și pe cale olfactivă, iar fluturii
de zi urmăresc fiecare individ atât din specia sacât și din alte specii de la o distanță de 5-10 metri.
Lepidopterele femele cât și masculine au organe speciale de emitere a substanțelor odorizante
folosite pentru excitarea și ademenirea sexului opus. În majoritatea cazurilor femela este cea care
după întărirea aripilor se așează într-un loc expus curenților de aer, evaginându-și ovipozitorul în
jurul căruia se află glandele care secretă o substanță cu un miros specific care atrage masculii
speciei respective. Masculul care a ajuns la femela nefecundată încearcă să o acupleze prin
îndoirea abdomenului către ovipozitorul evaginat al femelei. Activitatea sexuală a fluturilor se
concentrează pe anumite periade ale zilei. De obicei fluturii de zi se acuplează în zilele însorite,
iar la fluturi nocturni diferă ora zborurilor nupțiale in funcție de specie, iar durata acuplării
variază foarte mult de la o specie la alta, iar min imul de fecundare este între 15-20 de minute.

În timp ce majoritatea lepidopterelor își desfașoară activitatea in apropierea unui biotop mai mult
sau mai puțin delimitat, există și specii care migrează pe distanțe mari, chiar până în regiunii
unde condițiile de viață ale generaților viitoare nu sunt tocmai favorabile În fauna țării noastre
deosebim patru categorii de fluturii migratorii:

17
1. Specii de origine sudica-adică vin anual, iar numărul lor variază, se dezvoltă doar o singură
generație de vară, apoi pleacă spre sud, ikar cei care rămân pier pe timpul iernii, dar există și
excepții.
2. Specii care se dezvoltă anual și la noi rezistă aproape întotalitate, însă perderile de indivizi sunt
mari, iar pentru a se menține trebuie completată anual cu indivizii din regiunile calde. Specia
caracteristică este Colias croceus Fourc.
3. Specii indigedne constante care migrează între limitele arealului lor de răspândire în toate
direcțiile, ca Pieris brassicae L sau Argynnis pandora Den. et Schiff
4. Specii adventive, care nu rezistă la noi în țară pe termen îndelungat.

Migrația de lepidoptere în ultimele decenii obiectivul unor studii și cercetări organizate pe plan
internațional. Dintr-o specie migratoare se lansează mii de alte exemplare care se evidențiază
prin culori stridente pe aripii. O parte din femele imigrează dinspre sud sunt sterile deoarece
ovarele nu sunt dezvoltate.

În ultimi ani, se caracterizează tot mai clar concluzia că migrațile de fluturii stau într-o strânsă
legătură cu dezvoltarea ovarelor la femele și cu procesul spermatogenezei la masculi.

Lepidopterele au un număr impresionant de dușmani care distrug atât ouăle, larvele și pupele lor,
cât și adulții. Ouăle la un număr mare de lepidoptere sunt parazite de diverse himenoptere
ovifage cum ar fi Telenomus,Trichogramma etc. Larvele sunt consumate de păsări sau mamifere,
dar și anumite insecte endomorfe prădătoare. Un impresionant număr de braconide, tachinede și
ihneumonide își depun ouăle pe corpul omizilor sau chiar în interiorul lor.

Pe toracele unor fluturi, mai ales de Erebia se găîsesc uneori acarenieni de culoare roșie sau
portocalie, dar chiar și furnicile sunt dușmanii fluturilor care atacă orice larvă care ajunge în
apropierea furnicarului sau ajung pe drumurile lor de circulație.

Numărul indivizilor de lepidoptere care ajung la maturitate este urmărit si mai departe de
dușmani. Sunt păsările care vânează fluturi de zi, dar sunt și cele vânează fluturii de noape cum
ar fiililieci, cucuvele, urmărindu-le din zbor. Găsim și insecte răpitoare care atacă fluturi și
anume libelule, viespii și asilidele.

Capacitatea fluturilor de a se reproduce este foarte mare si nu ar putea fi echilibrată nici de

totalitatea dușmanilor, dacă nu ar exista o serie de boli specifice care pot devenii epidermice si
provoacă moartea in masă a larvelor. Agenții patogeni ai acestor boli sunt proveniții din bacterii,
virusurii sau diferite ciuperci. O boală foarte răspândită este muscadrina, care este produsă de
filamentele miceliene ale ciupercii Botrytis bassiana pe când Sorosporella uvella atacă larvele de
noctuide, iar Entomophtora aulicae atacă diferite specii de arctiide și lasiocampide mai ales in
perioada de iernare.

Pe langă boli și dușmani un număr mare de lepidoptere nu ajung la maturitate din cauza ploilor
torențiale, inundații, furtuni sau piatră contribuie uneori la disparfiția totală a unor specii pe

18
 porțiuni limitate. În urma temperaturilor și condiților neadecvate de umiditate, adulții ieșiți din
pupă nu-și întind aripile rămânând incapabili să zboare.

Omul prin intervenția sa de defrișare a pădurilor, defrișarea pământurilor virgine,indrustrializare,

precum și măsurile excesive de combatere chimică pot duce la dispariția totală a unor specii de
fluturii, mai ales speciile rare, stenofage, amintind numai existența acelor specii care se
adaptează la noile condiții de viață.

Cap. 4 Răspândirea geografică a fluturilor

Lepidopterele sunt răspândite pe tot globul iar răspândirea lor geografică este influențată de
anumiți factorii complecși și anume factori ecologici, paleogeografici, geomorfologici si
biologici.

În părțile calde ale globului cresc un număr impresionant de specii, acest proces datorându-se
vegetației din abundență, temperaturii ridicate si umiditatea care este peste limita normală.
Factorul paleogeografic ajută la separarea sau îmbinarea diferitelor specii de lepidoptere.
Factorul geomorphologic in general ajută la împraștiere si schimbarea lepidopterelor. Se gasesc
specii de ornitoptere care trăiesc pe o anumita insula fara a putea depășind granițele datorită
suprafeței oceanului. În văile dintre munții se dezvoltă specii diferite datorită faptului ca ele nu
se pot răspândi, cauza fiind lanturile muntoase.

De-a lungul erelor geologice din cauza acțiiunii factorilor paleogeografici si geomotfologici s-a
ajuns la delimitarea a mai multor regiuni biogeografice care grupează plante și animale
caracteristice.

Regiuninile sunt împartite astfel:

1. Regiunea holartică care este cea mai vastă, iar în ea trăiesc aproximativ 15% din totalul
lepidopterelor.
2. Regiunea indo-malaezianî în care trăiesc fluturi care aparțin famililor Papilionidae, Pieridae,
Amathusidae care ajung sa concureze la capitolul frumusete cu fluturi sudamericani. Specile din
această regiune pot fi recunoscuți ușor prin dimensiunile lor impresionante, coloritul viu și o
variabilitate destul de mare.
3. Regiunea etiopiană are în subordine 12% din totalul fluturilor de pe glob. Se întâlnesc multe
forme sezoniere precum și specii ale genurilor Mylothris, Charaxes, Teracolus dar și familii al
genului Zygaenidae, Hypsidae si Agaristidae. Remarcabilă prin frumusețea rapitoare este
Chrysiridia madagascariensis Less din familia Uraniidae.
4. Regiunea australiană este populată de specii de lepidoptere importante din punct de vedere
filogenetic si paleogeografic. De remarcat sunt speciile de ornitoptere care se află in Noua
Guinee, nordul Australiei și în vecinatățiile acesteia. Speciile endemice care prin aspectul lor
reamintesc de lepidopterele întâlnite la extremitatea australă a Americii de Sud. [Link]
neotropicală este cea mai bogată și frumoasă faună de fluturi dupa Glob.

19
 Aproximativ jumătate din speciile de fluturi trăiesc in junglele neatinse ale Amazoniei.
Fluturii au un rol important în natură și viața omului, datorită faptului că se hrănesc cu
nectarul florilor, ajută la polenizare, la menținerea și perpetuarea plantelor cu flori.
Reprezintă o verigă a lanțului trofic deoarece servesc hrană altor animale.

Cap. 5 Colecțiile muzeale și rolul lor

5.1 Rolul științific. Exemplarele tip și semnificația lor

Un zoolog care descrie o specie sau o subspecie poate aveav un număr de exemplare care uneori
poate fi doar unul singur, alteori pot fi mai multe. Aceste exemplare care au o importanță mare
sunt bine păstrate și cu grijă in muzeele zoologice și sunt cunoscute sub numele de tipi sau
exemplre-tip.

Aceste exemplare se împart în mai multe categorii:

1. Holotipul-este unic, este singurul exemplar pe baza căreia s-a descris specia,chiar dacă s-a făcut
cu ajutorul mai multor specii, este cel care a fost desemnat drept holotip de către autor in
descrierea originală.
2. Altotipul-în anumite cazuri în care există un dimorfism sexual pronunțat este dat depret holotip
un mascul, iar una dintre femele alotip.
3. Sintipi-sunt toate exemplarele care îl ajută pe autor la descrierea noii specii, asta în cazul în care
nu desemnează un holotip.
4. Lectotipul-în cazul în care există mai mulți sintipi, iar dacă inițial un autor nu a desemnat un
holotip cel care reia studiul exemplarului si examinează sintipi are voie să aleagă un leptotip care
are în viitor aceeași valoare ca holotipul
5. Paratipi-sunt toate exemplarele care au ajutat la descrierea inițială a speciei, dar dacă există mai
mulți sintipi în momentul în care se alege un lectotip, ceilalți devin paratipi.
6. Neotip-în cazul în care nu s-a păstrat nici holotipul și nici unul dintre paratipi, sau că aceștia au
fost au fost distruși mai târziu autorul poate desemna neotip un exemplar colerat ulterior, care nu
a ajutat la descrierea inițială dar provine din aceeași localitate cu holo- sau cu sintipii. Dacă se
descoperă holotipul sau sintipul ori un paratip, neotipul își pierde calitatea.
7. În principiu se obișnuiește să se denumescă topotip orice individ care vine din aceeași localitate
cu holotipul.

Mulți au vorbit despre ideea de a desemna un exemplar unic drept tip deoarece are o
semnificație aparte. O specie nu poate fi definită doar prin unul sau un număr redus de
exemplare petru că specia este o colectivitate de indivizi care au o variabilitate cu limite
largi.

Noțiunea de tip în sensul modern este un exemplar dintr-o specie care servește drept
standard. Este nevoie de exemplarul-tip deoarece multe specii nu pot fi descrise pe baza
descrierilor originale. Cu cât reușim să cunoaștem o specie cu atât importanța holotipului
scade și tinde să devină normală. Dacăm uneori în multe cazuri examinarea holotipului este

20
 indispensabilă ea nu este niciodată suficientă. Determinarea și identificarea sunt două operații
diferite deoarece a determinată înseamnă a examina mai multe exemplare.
O bună descriere a unei specii pe baza multor exemplare trebuie să cuprindă, în afară de
caracterele comune tuturor exemplarelor și de diferențele față de alte specii, următoarele
amănunte privitoare la fiecare caracter din cele care variază:

• Limitele de variabilitate pe întregul areal cunoscut al specie, precum și valorile medii extreme
constatate la diverse populații
• Limitele de variație și media pentru populația din localitatea tip
• Valoarea constatată la holotip
În aceste mod se pot descrie perfect și complet specia și populația din localiatatea tipică și
holotipul.

5.2 Rolul educativ al colecțiilor muzeale

Pentru a putea sistematiza avem nevoie de un număr mare de exemplare, iar zoologul care face
aceste studii nu are posibilitatea de a colecta personal toate exemplarele pe care urmează să le
studieze și în plus ar fi o pierdere de timp inutila.

Exemplarele rare sau greu de găsit pot fi utilizate de mai multe ori de către diverși zoologii.
Colectiile zoologice științifice, majoritatea sunt bine păstrate în muzee, dar sunt și colectii
știintifice în cadrul unor catrede, institutii de cercetare etc. Chiar dacă sunt adăpostite în muzee,
colecțiile știintifice sunt total diferite decât exponatele publice, care au un rol educativ și sunt
expuse adesea în diorama sau măcar intr-un mediu asemanator.

Exemplarele știintifice sunt preparate și menținute intr-o stare care permite cercetarea lor în cele
mai bune condiții și totodată să se conserve mai bine. Majoritatea muzeelor întrețin colecțiile în
bună stare, alocând sumele necesare de bani pentru întreținere și împrospătarea lichidelor.
Responsabilitatea de a le întreține revine unor specialiști cu pregătire superioară. Ei sunt ajutați
de personal tehnic și administrativ care este destul de numerous, care au sarcinii de a întreține
colecțiile, de a le dezinfecta, de a împrospăta lichidul etc.

În muzeele zoologice mari există secții pentru fiecare grup mare de animale, iar pentru insecte în
general mai multe secții, iar fiecare secție este echivalentă unui laborator de cercetare. Pentru ca
o colecție știintifică să-și îndeplinească scopul este necesar să se țina evidența exemplarelor, iar
aceasta se ține prin etichetarea și înregistrarea lor. Ținând seama de variația geografică a fiecarei
specii este necesar ca pe etichete să se scrie locul de proveniență precum și date de identificare a
locului. De asemenea se notează data de capturare, corelată cu examinarea stadiului de
maturitatea, sexul exemplarului, de prezența eventualului dimorfizm sexual dă o primă indicație
asupra perioadei de reproducere. Există mereu posibilitatea încurcării etichetelor atunci când un
cercetător analizează mai multe specii la final uitând cărui exemplar aparține eticheta.
Exemplarele care aparțin colecțiilor științifice sunt înregistrate într-un catalog și au un număr de
inventor. Inventarierea și numerotarea se face pentru fiecare secție din muzeu.

21
Amplasarea seriilor și exemplarelor în cadrul unei colecții științifice se face într-o ordine care să
corespundă filogeniei, dar să și permită găsirea cu ușurință a exemplarelor. Chiar dacă într-o
specie sau subspecie există multe serii, ele sunt aranjate într-o anumită ordine geografică, iar în
funcție de necesități se fac și excepții de la așezarea alfabetică. În mod cert este că importanța lor
se menține și chiar crește, iar un zoolog modern nu trebuie să se oprească la exemplarele moarte
din muzeu. Desigur că colecțiile de tip clasic pot fi completate și desigur că vor fi și cu piese de
altă natură.

Importanța colecțiilor zoologice a crescut mai mult tocmai prin adaptarea criteriului biologic al
speciei și a atenției care se acordă studiului statistic al variației geografice. În prezent se
consideră că un muzeu nu are niciodată prea multe exemplare și mereu se caută să se adune cât
mai multe din cât mai multe locații evitând decimarea populației. Așa numită “febră” a colectării
a fost intensificată de pericolul de dispariție afoarte multe specii, fiind urmare a echilibrului
provocat în natură de omul modern. Se consider ca dacă nu pot fi salvate o serie de populații
naturale, măcar să rămână documente asupra existenței lor.

22
 Cap 6 Rezultate
Larve toxice

Larvele lepidopterelor (omizile) acumulează în mare parte toxine din plantele pe care le
consumă. În acest fel devin și ele toxice în diferite grade, acesta fiind un mecanism de evitare a
prădătorilor. Unele larve sunt extrem de toxice pentru om, dar toxicitatea lor nu a fost destinată
omului, acesta nefiind un consumator de larve de lepidoptere. Omul se expune toxinelor din larve
prin atingere. Hossler (2010) face o sinteză a speciilor de Lepidoptere cu larve veninoase pentru
om precum și o sinteză a principalelor efecte asupra omului. Simptomatologia include:
• dermatită
• urticarie papulară
• angioedem
• șoc anafilactic
• boală hemoragică oftalmie nodoasă
De aceea, în zonele în care există lepidoptere cu larve otrăvitoare, potențialul lor toxic este
studiat și implementat în sistemele de sănătate.

Omizile își inoculează toxinele cu ajutorul unor formațiuni spiniforme sau peri de pe suprafața
corpului. Spinii veninoși conțin în general două tipuri de venin: a) venin care produce iritații ale
pielii, manifestate prin prurit sau senzație de arsură și b) venin hemolitic cu acțiune asupra
hematiilor.

Dintre larvele toxice de lepidoptere se amintesc:

[Link] chloris
Fam. Limacodidae

Parasa chloris – se numește popular omida-melc ca urmare a modului de deplasare asemănător

unui melc. Apendicele sunt reduse, aproape inexistente; cele anterioare sunt reduse la simple
ventuze. Corpul acestor omizi are spinișori veninoși ascunși în buzunare tegumentare. Când sunt
deranjate spinișorii sunt folosiți pentru apărare -[Link]

[Link] stimulea
Fam. Limacodidae

Acharia stimulea – omida cu șa; lepidopter cu una dintre cele mai veninoase omizi.
Răspândire – E-SUA -[Link]
Corp brun-roșcat cu o bandă lată de culoare verde intens pe mijloc. Pe mijlocul acestei benzi
există o pată de culoare brun-roșcată, cu aspect de șa. Ambele extremități ale corpului au
proeminențe mari cu aspect de coarne, acoperite cu spini veninoși.
Polifagă pe diferite specii de plante.
Toxinele pot produce crize de astm, dureri de stomac, hemoragii.

23
 [Link] textula -[Link]
Fam. Limacodidae

Isa textula – omida-coroană

Răspândire – SUA, Canada, Mexic
Corp aproape circular, cu o coroană de spini marginali.
Se hrănește în special pe stejar și arțar. Toxinele
produc iritații dureroase.

4. Phobetron pithecium
Fam. Limacodidae

Phobetron pithecium – omida-maimuță

Răspândire – E-SUA -[Link]
Corp scurt, brun deschis, prevăzut cu nouă perechi de prelungiri cu aspect de brațe acoperite cu
peri scurți și deși.
Polifagă pe diferite specii de arbori, inclusiv pomi fructiferi. La
atingere produce reacții alergice ușoare sau moderate.

5. Norape ovina
Fam. Megalopygidae

Norape ovina
Răspândire – SUA
Corp alungit, tuberculat, colorat în galben și negru.
Toxinele sale produc dureri, alergii, umflături –[Link]

6. Automeris io
Fam. Saturniidae

Automeris io Răspândire
– SUA
Corp frumos colorat, de la brun-roșcat cu spini negri la formele tinere, la verde luminos cu dungi
roșcate și albe la larvele mai avansate. Corpul acoperit cu buchete de spini.
Polifagă pe numeroase specii de arbori, inclusiv pomi și arbuști fructiferi -
[Link]
produc reacții alergice.

7. Hemileuca maya-[Link] Saturniidae

Hemileuca maya Răspândire

– S-SUA
Corp brun-negricios cu numeroși spini ramificați.
Capul și picioarele roșii.
Se hrănesc predominant pe stejar dar pot consuma și salcie, alun, cireș, rosacee, iarbă. Atingerea
poate provoca reacții de la simple iritații la șoc.
24
8. Lophocampa caryae -[Link] Erebidae

Lophocampa caryae - Răspândire

– SUA, S-Canada
Corp alb cu negru, acoperit cu peri lungi albi. La cele două capete ale corpului există peri negri,
veninoși.
Polifage, preferând frunzele de alun, ulm, stejar. Veninul
poate produce reacții alergice severe, greață.

9. Megalopyge opercilaris -[Link]

Megalopygidae

Megalopyge opercilaris – omida-pisică

Răspândire – S-SUA
Corp ovoid, foarte păros de culoare bej-portocaliu.
Se hrănesc pe stejar și citrice.
Toxinele lor sunt foarte periculoase, producând hemoragii, dificultăți de respirație,..

10. Euclea delphinii -[Link]

Fam. Limacodidae

Euclea delphinii -
Răspândire – E-SUA, Canada
Corp frumos colorat, variat - verde, verde-pal, galben-portocaliu, roșcat, cu numeroase prelungiri
cu aspect de coarne verzi și portocalii pe care se găsesc numeroși spini. Monofage, exclusiv pe
stejar.
Toxinele produc alergii medii.

11. Lonomia obliqua-[Link] Saturniidae

-[Link]

Lonomia obliqua Răspândire – America de

N, Centrală și de S.
Corp brun-verzui tuberculat, bine camuflat cu pete, cu numeroși spini ramificați.
Este considerată cea mai veninoasă omidă. Produce coagulare intravasculară urmată de boală
hemoragică severă, greu de controlat, deseori cu efect letal. Simptomele sunt cunoscute sub
numele generic de lonomism.

În Australia există numeroase specii de lepidoptere ale căror larve produc urticarii și dermatite
papuloase (Hossler 2010):
Anthela nicothoe
Chelepteryx collesi
Euproctis edwardsi
Spilosoma glatingnyi
Eutane terminalis
25
 Manuela replana
Panacela lewinae
Orgyia (Teia) anartoides
Porthesia lutea
Acyphas leucomelas
Leptocneria reducta
Ochrogaster lunifer

Bibliografie:
- [Link]
- [Link]
- [Link] "World’s Top 15 Poisonous
Caterpillars," in Bio Explorer, May 31, 2020,
[Link]
- [Link]
Bessin R., Stinging Caterpillars in Kentucky la -[Link]
Hossler E.W., 2010, Caterpillars and moths, Part II. Dermatologic manifestations of encounters
with Lepidoptera, [Link]., 62 (1): 13-28.

Regiunea amazoniană Genul Morpho

Fam. Nymphalidae

Se numesc și fluturi de azur datorită colorației spectaculoase a unor specii – albastru strălucitor
metalic. Genul are specii răspândite în pădurile amazoniene.
Morfidele sunt atrase de culoarea albastră, fapt pentru care exploratorii din trecut foloseau
îmbrăcăminte sau stegulețe colorate pentru capturare. Datorită frumuseții lor au fost capturați și
folosiți pentru producerea de obiecte decorative.
Unele morfide își schimbă culoarea – Morpho sulkowskyi din Columbia și Peru, privit din
diferite unghiuri apare colorat în alb-sidefiu sau violet strălucitor.

Morpho anaxibia – endemică în Brazilia și Morpho menelaus guyanensis sunt considerate

printre cele mai frumoase morfide iar Morpho helenadin jungla peruviană este denumit rege al
fluturilor S-americani prin culoarea sa de un albastru metalic – dorsal.

Nu toate morfidele sunt albastre. Morpho hecuba obidona are culoare maronie și este cel mai
mare lepidopter din America de S. Anvergura aripilor anterioare la femelă poate depăși 18 cm. Și
alte morfide sunt de talie mare – Morpho nestira și Morpho menelaus au anvergura aripilor de
până la 16 cm.

M. anaxibia se vinde pe internet cu 25 Euro.

M. helena se vinde pe internet cu cca. 178 $.

26
 Morpho anaxibia– mascul
din Bărbulescu și Stănoiu, 1979)

Bibliografie:
[Link]
orphinae/[Link]

Genul Caligo

Fam. Nymphalidae

Se numesc popular fluturii cap de bufniță. Numele vine de cele două pete mari numite oceli de pe
fața ventrală a aripilor posterioare care dau aspect caracteristic de cap de bufniță. Rolul acestor
pete este de camuflare pe suprafața arborilor pe care se așază.
Larvele acestor fluturi prezintă niște apendici cefalici foarte dezvoltați – Fig. X -
[Link]

Caligoeurilochus – *bufnița uriașă a pădurii*, specie răspândită în Surinam și Guyana.

Anvergura aripilor – până la 17 cm.
Se vinde pe internet cu 7 Euro.

27
 Fig. X – Calligoeurilochus– ventral
din Bărbulescu și Stănoiu, 1979

Fig. X – Calligoeurilochus - larvă

Bibliografie:
[Link]
taxid=17066[Link]

Genul Ituna (Lycorea)

Genul Lycorea -[Link] parte

din categoria fluturilor invizibili. Ei sunt incluși în mai multe familii – Danaidae, Itomiidae,
Satyridae, Pieridae. Acești fluturi sunt răspândiți în regiunea neotropicală. Prin pierderea sau
reducerea solzilor de pe aripi (reducerea numărului și/sau a dimensiunilor) aripile devin
transparente sau semitransparente pe anumite porțiuni sau capătă aspect sticlos.

28
La specia Ituna(Lycorea) ilione din familia Danaidae, solzii au dimensiuni normale dar sunt
foarte rari pe aripi. Aripile devin atât de transparente încât se vede mediul natural prin ele.
Zboară aproape de sol. Ca urmare a transparenței sunt foarte greu de observat pe substrat și chiar
în timpul zborului sunt foarte greu de urmărit.

Fig. X. Ituna (Lycorea) ilione

din Bărbulescu și Stănoiu, 1979

Bibliografie:
[Link]

29
 Genul Chrysiridia

Fam. Uraniidae
Acest gen cuprinde fluturi răspândiți în Africa și Madagascar. Frumusețea le-a adus numele de
fluturii paradisului. Unele specii sunt endemice.

Chrysiridiamadagascariensis(C. rhipheus) – Fig. X

Este endemică în Madagascar.
Adultul este diurn-crepuscular. Anvergura aripilor ajunge la 9 cm. Aripile sunt negre, cu pete
mari verzi iridiscente dorsale și verzi și portocalii ventrale. Partea iridiscentă a aripii nu are
pigment, culoarea fiind dată de fenomene optice.

Larva are corpul cu aspect marmorat cu alb și negru, cu excrescențe tentaculare subțiri, negre sau
negre marmorate. Larvele se hrănesc pe Omphalea – Euphorbiaceae.

În special speciile endemice sunt periclitate de despăduririle masive și dispariția habitatelor cu

plantele gazdă.

30
 Genul Cimothoe

Fam. Nimphalidae
Genul Cimothoe este reprezentat de mai multe specii răspândite în Africa tropicală din Guinea
și Congo. Larvele se hrănesc pe diferite liane și arbori din Fam. Salicaceae, Hypericaceae,
Violaceae.

Cymothoesangaris– Fig. X Răspândit

în Africa Centrală.
Este una dintre cele mai spectaculoase specii de Cymothoe din Africa, prin culoarea de un
roșu aprins a părții dorsale a aripilor. Aripile posterioare prezintă dorsal pete negre marginale.
Frumusețea sa face să fie vândută pe internet – prețuri de 60 $.

Larvele se hrănesc pe specii de Rinorea.

Fig. X Cymothoesangaris
din Bărbulescu, Stănoiu 1979

31
 Genul Euphaedra Fam.
Nimphalidae
Acest gen cuprinde specii răspândite în Africa tropicală.
Dintre cele mai frumoase Euphaedre sunt Euphaedra neophron șu E. phaethusa.

Euphaedra neophron Răspândire – Africa E și

S (Kenya, Tanzania). Trăiește în păduri
tropicale dense.
Colorația aripilor – albastru dorsal, cu câte o dungă galbenă lată mărginită de două benzi
negre în partea superioară a aripilor anterioare. Anvergura aripilor ajunge la 8 cm. Preț pe
internet – 85$.

Larvele se hrănesc pe Deinbollia oblongifolia.

32
 Genul Junonia (Kallima)

Genul Junonia = Kallima cuprinde Lepidopterele numite fluturi frunză. Aripile lor sunt variat
colorate dorsal dar partea ventrală este foarte asemănătoare cu o frunză uscată, permițând o
camuflare perfectă în mediul de viață.

În Africa, Genul este reprezentat de mai multe specii dintre care amintim pe Junoniacymodoce –
Fig. X.
Adultul are aripile colorate în brun, cu o bandă de culoare ochru în partea superioară a aripilor
anterioare, pe fața dorsală. Spre baza aripilor există o tentă albastră. Ventral, colorația aripilor
este maronie, cu aspect de frunză uscată.
Răspândire în – Congo, Camerun, Tanzania, Zambia, Angola, Republica Central-Africană,
Uganda.

Larvele se hrănesc pe plante cu flori albastru-violet din genurile Ruellia și Asystasia.

Fig. X Junoniacymodoce
din Bărbulescu, Stănescu 1979

33
 Regiunea australiană Genul Ornithoptera
Fam. Papilionidae
Genul Ornithoptera cuprinde fluturii cunoscuți sub numele de fluturi-pasăre (alături de alte
genuri – Trogonoptera, Troides), cu specii răspândite în Indonezia, Papua-Noua Guinee,
Insulele Solomon și SE-Australiei.
Speciile acestui gen au în general dimensiuni mari sau foarte mari și colorație verde – albăstruie.
Arealele multor specii sunt foarte restrânse, uneori doar valea unui râu. Sunt decorative (O.
priamus se folosește pentru împodobirea capului în Insulele Solomon) și sunt intens exploatate
comercial.

Ornithopteraalexandrae – Fig. X
Are arealul doar pe Valea Râului Popondetta din Noua Guinee. Anvergura
aripilor – 28-30 cm.
Larva se hrănește pe Aristolochiaschlechteri.
Singurul element de biologie care o salvează de la dispariție prin colectare este faptul femelele
zboară și depun ponta în general la înălțime mare.

Datorită ratei reproductive mici și aspectului deosebit de frumos, speciile acestui gen sunt
considerate ca fiind extrem de vulnerabile la exploatarea comercială și supuse riscului de
dispariție. În lista IUCN (Review of butterfliesfrom Asia and Oceania
subjecttolongstandingpositiveopinions (Versionedited for public release) Prepared for the
European Commission Directorate General E - Environment ENV.E.2. –
DevelopmentandEnvironment, bythe United NationsEnvironmentProgramme World
Conservation Monitoring Centre March, 2012)toate speciile genului Ornithoptera au diferite
statute:
• vulnerabil – O. aesacus și O. rothschildi;
• aproape amenințată – O. chimaera;
• neevaluat - O. goliath, O. priamus, O. urvillianus, O. victoriae;
• endangered – O. meridionalis;
• risc scăzut – O. paradisea

Bibliografie:
- Review of butterfliesfrom Asia and Oceania subjecttolong-standingpositiveopinions
(Versionedited for public release) Prepared for the European Commission Directorate General
E - Environment ENV.E.2. – DevelopmentandEnvironment, bythe United
NationsEnvironmentProgramme World Conservation Monitoring Centre March, 2012

34
 Genul Troides
Fam. Papilionidae
Genul Troides cuprinde o parte din fluturii-păsări.
Cuprinde specii cu largă răspândire în pădurea ecuatorială indo-malaeziană.

Troideshelena – Fig. X este considerată una dintre cele mai frumoase specii ale zonei.
Răspândire – Nepal, India, Bangladesh, Indonezia, Hong-Kong, Singapore,
Thailanda,Vietnam, Sulawesi, Brunei,.. -
[Link] anterioare sunt negre catifelate, cele
posterioare sunt galbene cu pete negre. Specia este protejată în Hong-Kong.

Larva se hrănește pe liana Aristolochiatagala.

Este toxică pentru păsări. Larva are corpul brun, brun-negricios, tuberculat.

Troidesdohertyi – vulnerabilă
Troidesprattorum – vulnerabilă

Fig. X Troideshelena38
 din Bărbulescu, Stănescu 1979

Kallimainachus

Fam. Nimphalidae
Genul Kallima face parte din categoria fluturilor frunză.

Kallimainachus – Fig. X Este răspândită în India, Butan, Bangladesh, China,

Thailanda, Taiwan, Vietnam.
Adulții prezintă fenomenul de polifenism – două tipuri morfologice, în funcție de sezon.
Distincția de culoare între cele două forme este destul de vagă.
Fața dorsală a aripilor anterioare este brun negricioasă cu reflexe albăstrui, cu două benzi late,
galbene, superioare și două pete mici albe.
Fața ventrală este foarte asemănătoare cu o frunză uscată.

Larva – corp negru catifelat cu peri lungi, gălbui și 11 spini roșcați pe fiecare segment. Larvele
tinere pot avea pete galbene.
Este omnivoră, se hrănește pe diferite plante din Fam. Urticaceae, Polygonaceae, Rosaceae,
Acanthaceae.

36
 Papiliopalinurusdaedalus

Fam. Papilionidae

Papiliopalinurusdaedalus– fluturele de smarald – Fig. X

Răspândire geografică – Filipine
Aripile colorate în negru cu pete mari verzi. Aripile prezintă iridiscență verde, uneori cu
nuanțe de albastru. Anvergura aripilor – 10 cm. Habitat – marginea pâraielor din jungla
filipineză.
Zbor rapid. În timpul zborului ating suprafața apei și își scufundă corpul în apă pentru un timp
foarte scurt.

Larva se hrănește pe plante din genul Euodia – Fam. Rutaceae.

Fig. X Papiliopalinurusdaedalusdin Bărbulescu, Stănescu 1979

37
 Teinopalpusimperialis

Fam. Papilionidae

Teinopalpusimperialis – Fig. X Răspândire geografică – Munții

Himalaya, la altitudini de 3000 m. Se numește popular – regele
fluturilor indieni.
Coloritul dorsal este negru cu irizații verzi; pe aripile posterioare prezintă două pete galbene cu
portocaliu.
Prezintă un accentuat dimorfism sexual:
- masculul este mai mic, cu două cozi
- femela este mai mare, colorit mai sobru și are 2 cozi mari și 6 cozi mici pe aripile
posterioare.
Este un foarte bun zburător. Anvergura aripilor – 10-12 cm.
Trăiește în coroana înaltă a arborilor, fiind greu accesibil pentru colectări.
Preț pe internet – peste 1000 Euro.
Specie rară. Statut de conservare – NT (aproape amenințată)
[Link]

Larva se hrănește pe Magnolia.

Bibliografie:
- [Link]

Attacus atlas

Fam. Saturniidae (molie)

Attacus atlas – fluturele cap de cobră - Fig. X

Răspândire – specie endemică în Asia
Este cea mai mare specie nocturnă de lepidoptere. Anvergura aripilor ajunge la 20 -22 cm.
Corpul este disproporționat de mic comparativ cu corpul.
Adultul nu are gură și nu se hrănește, existența sa bazându-se pe depozitele adipoase. Trăiesc
puțin – circa 7-10 zile - [Link]

Larva se hrănește pe
Corpul larvei poate ajunge până la 11 cm. Culoare albă. Corp acoperit cu tuberculi lungi.
În India, această specie se crește pentru producerea de mătase, similar speciei Bombyx mori.
Mătasea produsă se numește fagara și este mai rezistentă decât cea produsă de Bombyx.

38
 Fig. X Attacus atlas
din Bărbulescu, Stănescu 1979

Bibliografie:
- [Link]
Fluturi arctici Boloriachariclea

Fam. Nimphalidae

Boloriachariclea
Este una dintre puținele specii care trăiesc în climatul rece, polar. Răspândire
– Rusia, SUA, Alaska, Canada.
Subspecia Boloriachariclea arctica–Fig. X – trăiește în nordul Groenlandei, la 81 grade
latitudine nordică.
Habitat – tundră, taiga, pajiști alpine, turbării.
Aripile au aspect marmorat brun – galben - portocaliu. Corpul este acoperit cu peri denși. Adulții
trăiesc puțin.

Larva se hrănește pe Vaccinium, Salix, Viola.

39
 Larvele au nevoie de 1 - 2 ani pentru a deveni fluturi adulți. Larva eclozatăhibernează în
prima iarnă, larvele de gradul IV hibernează în cea de-a doua iarnă în cazul în care hrana este
insuficientă - [Link]

Larvele de Boloriacharicleahelena au aspect brun sau brun negricios cu excrescențe și spini

negri -
[Link]

Fig. X Boloriachariclea arctica

din Bărbulescu, Stănescu 1979

Bibliografie:
- [Link]
- [Link]
Consul fabius

Consul fabius Răspândită în pădurile tropicale din Brazilia și Peru

până în Mexic.
Adulții se caracterizează printr-o formă particulară a aripilor posterioare, cu o prelungire
baghetiformă.
Larvele sale construiesc un cuib din frunze răsucite, întărite prin fire de mătase în care se
adăpostesc pe timpul zilei – Fig. X -
[Link]
ch&sa=X&ved=2ahUKEwiirdH_qsrpAhW5TxUIHTn2AuoQ_AUoAXoECAsQAw&biw=13
66&bih=620#imgrc=2IjhpxFGvjGXWM.
Noaptea ies din adăpost și se hrănesc cu frunze de piper (Bărbulescu, Stănoiu 1979).

40
 Fig X Consul fabius
din Bărbulescu, Stănoiu 1979

Fig. X – Consul fabius – adăpost larvar

Genul Pseudosphinx

Face parte din Fam. Sphingidae care include mai multe genuri de lepidoptere care realizează
migrații pe distanțe foarte mari, din America de S până SUA și Canada. Sunt înrudiți cu
lepidopterele cap de mort din România.

Pseudosphinxtetrio– Fig. X
Corpul este robust, cu anvergura aripilor de până la 14 cm. Aripile colorate în gri șters
marmorat. Are zbor rapid și de lungă durată. Pe perioada migrației se ajută de curenții aerieni.
Răspândire geografică – S Braziliei și America Centrală; realizează migrații în până în SUA.
Se hrănește cu nectarul florilor.
Larvele trăiesc pe specii de Plumeria și Allamanda pe care le pot defolia în 3 [Link] se
recunoaște după extremitățile roșii-portocalii și corpul negru cu dungi galbene sau alb-gălbui.

41
- [Link]
tetrio-
[Link]

Fig. X. Pseudosphinxtetrio
din Bărbulescu, Stănoiu 1979

Bibliografie:
- [Link]
tetrio-
[Link]

Genul Urania

Face parte din Fam. Uraniidae (molii).

Cuprinde mai multe specii cu răspândire în America de S.
Diurn.
Urania leilus – Fig. X
Răspândit în regiunile tropicale din Columbia, Venezuela, Ecuador, Brazilia, Bolivia, Peru,
Antile, Trinidad, Surinam, Guyana Franceză.

42
Habitat – malurile râurilor sau zone împădurite de până la 800 m altitudine.
Anvergura aripilor – 7 cm.
Aripi colorate în negru verzui cu numeroase pete de diferite nuanțe de verde cu reflexe argintii.
Aripile posterioare zimțate și cu o prelungire caracteristică, coada.
Adulții realizează migrații pe parcursul cărora urmăresc malurile râurilor. Sunt gregare și se
pot asocia și cu specii din alte familii – Nimphalidae, Pieridae, Papilionidae. Indivizii se
întâlnesc frecvent așezați la suprafața malurilor râurilor cu aripile suprapuse. Zboară deasupra
apei iar uneori fac contact cu apa – Hoskins A.,
[Link] Larvele se hrănesc
pe Omphalea – Euphorbiaceae – Lees& Smith (1991).

Urania sloanus – endemică în Jamaica, în prezent specie dispărută (extinctă)

[Link]

Regiunea amazoniană Genul Morpho

Fam. Nymphalidae
Se numesc și fluturi de azur datorită colorației spectaculoase a unor specii – albastru strălucitor
metalic. Genul are specii răspândite în pădurile amazoniene.
Morfidele sunt atrase de culoarea albastră, fapt pentru care exploratorii din trecut foloseau
îmbrăcăminte sau stegulețe colorate pentru capturare. Datorită frumuseții lor au fost capturați și
folosiți pentru producerea de obiecte decorative.
Unele morfide își schimbă culoarea – Morpho sulkowskyi din Columbia și Peru, privit din
diferite unghiuri apare colorat în alb-sidefiu sau violet strălucitor.

Morpho anaxibia – endemică în Brazilia și Morpho menelaus guyanensis sunt considerate

printre cele mai frumoase morfide iar Morpho helena din jungla peruviană este denumit rege al
fluturilor S-americani prin culoarea sa de un albastru metalic – dorsal.

Nu toate morfidele sunt albastre. Morpho hecuba obidona are culoare maronie și este cel mai
mare lepidopter din America de S. Anvergura aripilor anterioare la femelă poate depăși 18 cm.
Și alte morfide sunt de talie mare – Morpho nestira și Morpho menelaus au anvergura aripilor de
până la 16 cm.

M. anaxibia se vinde pe internet cu 25 Euro.

M. helena se vinde pe internet cu cca. 178 $.

43
 Morpho anaxibia – mascul din Bărbulescu și
Stănoiu, 1979)

Bibliografie:
[Link]
orphinae/[Link]
Genul Caligo

Fam. Nymphalidae
Se numesc popular fluturii cap de bufniță. Numele vine de cele două pete mari numite oceli de
pe fața ventrală a aripilor posterioare care dau aspect caracteristic de cap de bufniță. Rolul
acestor pete este de camuflare pe suprafața arborilor pe care se așază.
Larvele acestor fluturi prezintă niște apendici cefalici foarte dezvoltați – Fig. X -
[Link]

Caligo eurilochus – *bufnița uriașă a pădurii*, specie răspândită în Surinam și Guyana.

Anvergura aripilor – până la 17 cm.
Se vinde pe internet cu 7 Euro.

44
 Fig. X – Calligo eurilochus – ventral din
Bărbulescu și Stănoiu, 1979

Fig. X – Calligo eurilochus - larvă

Bibliografie:
[Link]
taxid=17066[Link]
_Raupe_2_(HS).jpgGenul Ituna (Lycorea)

Genul Lycorea -[Link] parte

din categoria fluturilor invizibili. Ei sunt incluși în mai multe familii – Danaidae, Itomiidae,
Satyridae, Pieridae. Acești fluturi sunt răspândiți în regiunea neotropicală. Prin pierderea sau
reducerea solzilor de pe aripi (reducerea numărului și/sau a dimensiunilor) aripile devin
transparente sau semitransparente pe anumite porțiuni sau capătă aspect sticlos.

La specia Ituna (Lycorea) ilione din familia Danaidae, solzii au dimensiuni normale dar sunt
foarte rari pe aripi. Aripile devin atât de transparente încât se vede mediul natural prin ele.
Zboară aproape de sol. Ca urmare a transparenței sunt foarte greu de observat pe substrat și chiar
în timpul zborului sunt foarte greu de urmărit.

45
 Fig. X. Ituna (Lycorea) ilione din
Bărbulescu și Stănoiu, 1979
Bibliografie:
[Link]

Consul fabius

Consul fabiusRăspândită în pădurile tropicale din Brazilia și Peru

până în Mexic.
Adulții se caracterizează printr-o formă particulară a aripilor posterioare, cu o prelungire
baghetiformă.
Larvele sale construiesc un cuib din frunze răsucite, întărite prin fire de mătase în care se
adăpostesc pe timpul zilei – Fig. X –
[Link]
&sa=X&ved=2ahUKEwiirdH_qsrpAhW5TxUIHTn2AuoQ_AUoAXoECAsQAw&biw=1366&b
ih=620#imgrc=2IjhpxFGvjGXWM.
Noaptea ies din adăpost și se hrănesc cu frunze de piper (Bărbulescu, Stănoiu 1979).

46
 Fig X Consul fabius din
Bărbulescu, Stănoiu 1979
Fig. X – Consul fabius – adăpost larvar

Bibliografie:
[Link]
&sa=X&ved=2ahUKEwiirdH_qsrpAhW5TxUIHTn2AuoQ_AUoAXoECAsQAw&biw=1366&b
ih=620#imgrc=2IjhpxFGvjGXWM.

Genul Pseudosphinx

Face parte din Fam. Sphingidae care include mai multe genuri de lepidoptere care realizează
migrații pe distanțe foarte mari, din America de S până SUA și Canada. Sunt înrudiți cu
lepidopterele cap de mort din România.

Pseudosphinx tetrio – Fig. X

Corpul este robust, cu anvergura aripilor de până la 14 cm. Aripile colorate în gri șters
marmorat.
Are zbor rapid și de lungă durată. Pe perioada migrației se ajută de curenții aerieni.
Răspândire geografică – S Braziliei și America Centrală; realizează migrații în până în SUA.
Se hrănește cu nectarul florilor.
Larvele trăiesc pe specii de Plumeria și Allamanda pe care le pot defolia în 3 zile. Larva se
recunoaște după extremitățile roșii-portocalii și corpul negru cu dungi galbene sau alb-gălbui. -
47
[Link] -tetrio-
[Link]

Fig. X. Pseudosphinx tetrio

din Bărbulescu, Stănoiu 1979

Bibliografie:
-[Link] -tetrio-
[Link]

Genul Urania

Face parte din Fam. Uraniidae (molii).

Cuprinde mai multe specii cu răspândire în America de S.
Diurn.
Urania leilus – Fig. X
Răspândit în regiunile tropicale din Columbia, Venezuela, Ecuador, Brazilia, Bolivia, Peru,
Antile, Trinidad, Surinam, Guyana Franceză.
Habitat – malurile râurilor sau zone împădurite de până la 800 m altitudine.
Anvergura aripilor – 7 cm.
Aripi colorate în negru verzui cu numeroase pete de diferite nuanțe de verde cu reflexe argintii.
Aripile posterioare zimțate și cu o prelungire caracteristică, coada.

48
Adulții realizează migrații pe parcursul cărora urmăresc malurile râurilor. Sunt gregare și se pot
asocia și cu specii din alte familii – Nimphalidae, Pieridae, Papilionidae. Indivizii se întâlnesc
frecvent așezați la suprafața malurilor râurilor cu aripile suprapuse. Zboară deasupra apei iar
uneori fac contact cu apa – Hoskins A., [Link]
%20Urania%[Link]
Larvele se hrănesc pe Omphalea – Euphorbiaceae – Lees & Smith (1991).

Urania sloanus – endemică în Jamaica, în prezent specie dispărută (extinctă) -

[Link]

Bibliografie:
49
 Fig. X. Urania leilus – dorsal (sus), ventral (jos)
din Bărbulescu, Stănoiu 1979

[Link]
Lees C.D., Smith N.G., 1991, Foodplant associations of the Uraniinae (Uraniidae) and their
systematic, evolutionary and ecological significance, Journal of Lepidopterists Society, 45 (4):
296-347
[Link]
1991-45%284%[Link]
-[Link]
[Link]
Specii din Africa Genul Charaxes

Fam. Nimphalidae Acest gen este foarte bine

reprezentat în Africa.
Foarte multe specii ale acestui gen sunt atrase de dejecțiile animale, în special de dejecțiile
proaspete de canidae.

Charaxes zingha – Fig. X

Răspândit în: Senegal, Ghana, Nigeria, Camerun, Congo, Angola, Uganda, Tanzania; bazinul
Fluviului Congo.
Colorația aripilor – dorsal – negru, cu două pete mari roșii; ventral – desen marmorat și dungat,
cu negru, brun, roșu, alb-cenușiu-gălbui.
Atât masculii cât și femelele se mai hrănesc cu seva care se prelinge din trunchiurile de copaci
rănite deseori de gândacii sfredelitori precum și cu fructe fermentate. Colecționarii capturează
adulții folosind banane fermentate.
Larva se hrănește pe plante de Hugonia platysepala.
Este o specie relativ rară.

Cele mai frumoase specii de Charaxes din Africa, considerate adevărate bijuterii sunt:
Charaxes eupale – aripi verzi
Charaxes ameliae – aripi negre cu pete albastre
Charaxes castor – negru cu pete galbene, gigantul grupului, cu anvergura aripilor de 10 cm.
Charaxes cynthia – aripi roșii cu pete negre
Charaxes andranodorus – Fig. X – din Madagascar, este etichetată de Bărbulescu și Stănoiu ca o
”raritate entomologică”.

Bibliografie:
-[Link]

50
Fig. X Charaxes zingha – dorsal (sus), ventral (jos)
din Bărbulescu, Stănescu 1979

51
Fig. X Charaxes andranodorus – dorsal (sus), ventral (jos)
din Bărbulescu, Stănescu 1979

52
 Genul Chrysiridia

Fam. Uraniidae
Acest gen cuprinde fluturi răspândiți în Africa și Madagascar. Frumusețea le-a adus numele de
fluturii paradisului. Unele specii sunt endemice.

Chrysiridia madagascariensis (C. rhipheus) – Fig. X

Este endemică în Madagascar.
Adultul este diurn-crepuscular. Anvergura aripilor ajunge la 9 cm. Aripile sunt negre, cu pete
mari verzi iridiscente dorsale și verzi și portocalii ventrale. Partea iridiscentă a aripii nu are
pigment, culoarea fiind dată de fenomene optice.

Larva are corpul cu aspect marmorat cu alb și negru, cu excrescențe tentaculare subțiri, negre
sau negre marmorate. Larvele se hrănesc pe Omphalea – Euphorbiaceae.

În special speciile endemice sunt periclitate de despăduririle masive și dispariția habitatelor cu

plantele gazdă.

53
 Fig. X Chrysiridia madagascariensis dorsal (sus), ventral (jos)
din Bărbulescu, Stănoiu 1979

Genul Cimothoe

Fam. Nimphalidae
Genul Cimothoe este reprezentat de mai multe specii răspândite în Africa tropicală din Guinea și
Congo. Larvele se hrănesc pe diferite liane și arbori din Fam. Salicaceae, Hypericaceae,
Violaceae.

54
Cymothoe sangaris – Fig. X
Răspândit în Africa Centrală.
Este una dintre cele mai spectaculoase specii de Cymothoe din Africa, prin culoarea de un roșu
aprins a părții dorsale a aripilor. Aripile posterioare prezintă dorsal pete negre marginale.
Frumusețea sa face să fie vândută pe internet – prețuri de 60 $.

Larvele se hrănesc pe specii de Rinorea.

Fig. X Cymothoe sangaris

din Bărbulescu, Stănoiu 1979

Genul Euphaedra
Fam. Nimphalidae
Acest gen cuprinde specii răspândite în Africa tropicală.
Dintre cele mai frumoase Euphaedre sunt Euphaedra neophron șu E. phaethusa.

Euphaedra neophron

55
Răspândire – Africa E și S (Kenya, Tanzania).
Trăiește în păduri tropicale dense.
Colorația aripilor – albastru dorsal, cu câte o dungă galbenă lată mărginită de două benzi negre
în partea superioară a aripilor anterioare. Anvergura aripilor ajunge la 8 cm. Preț pe internet –
85$.

Larvele se hrănesc pe Deinbollia oblongifolia.

Genul Junonia (Kallima)

Genul Junonia = Kallima cuprinde Lepidopterele numite fluturi frunză. Aripile lor sunt variat
colorate dorsal dar partea ventrală este foarte asemănătoare cu o frunză uscată, permițând o
camuflare perfectă în mediul de viață.

56
În Africa, Genul este reprezentat de mai multe specii dintre care amintim pe Junonia cymodoce –
Fig. X.
Adultul are aripile colorate în brun, cu o bandă de culoare ochru în partea superioară a aripilor
anterioare, pe fața dorsală. Spre baza aripilor există o tentă albastră. Ventral, colorația aripilor
este maronie, cu aspect de frunză uscată.
Răspândire în – Congo, Camerun, Tanzania, Zambia, Angola, Republica Central-Africană,
Uganda.

Larvele se hrănesc pe plante cu flori albastru-violet din genurile Ruellia și Asystasia.

Fig. X Junonia cymodoce

din Bărbulescu, Stănescu 1979

Regiunea australiană Genul Ornithoptera

Fam. Papilionidae
Genul Ornithoptera cuprinde fluturii cunoscuți sub numele de fluturi-pasăre (alături de alte
genuri – Trogonoptera, Troides), cu specii răspândite în Indonezia, Papua-Noua Guinee, Insulele
Solomon și SE-Australiei.
Speciile acestui gen au în general dimensiuni mari sau foarte mari și colorație verde – albăstruie.
Arealele multor specii sunt foarte restrânse, uneori doar valea unui râu. Sunt decorative (O.
57
 priamus se folosește pentru împodobirea capului în Insulele Solomon) și sunt intens exploatate
comercial.

Ornithoptera alexandrae – Fig. X

Are arealul doar pe Valea Râului Popondetta din Noua Guinee.
Anvergura aripilor – 28-30 cm.
Larva se hrănește pe Aristolochia schlechteri.
Singurul element de biologie care o salvează de la dispariție prin colectare este faptul femelele
zboară și depun ponta în general la înălțime mare.

Datorită ratei reproductive mici și aspectului deosebit de frumos, speciile acestui gen sunt
considerate ca fiind extrem de vulnerabile la exploatarea comercială și supuse riscului de
dispariție. În lista IUCN (Review of butterflies from Asia and Oceania subject to long-standing
positive opinions (Version edited for public release) Prepared for the European Commission
Directorate General E - Environment ENV.E.2. – Development and Environment, by the United
Nations Environment Programme World Conservation Monitoring Centre March, 2012) toate
speciile genului Ornithoptera au diferite statute:
• vulnerabil – O. aesacus și O. rothschildi;
• aproape amenințată – O. chimaera;
• neevaluat - O. goliath, O. priamus, O. urvillianus, O. victoriae;
• endangered – O. meridionalis;
• risc scăzut – O. paradisea

Bibliografie:
- Review of butterflies from Asia and Oceania subject to long-standing positive opinions
(Version edited for public release) Prepared for the European Commission Directorate General E
- Environment ENV.E.2. – Development and Environment, by the United Nations Environment
Programme World Conservation Monitoring Centre March, 2012

58
 Fig. X Ornithoptera alexandrae
din Bărbulescu, Stănescu 1979
Genul Troides
Fam. Papilionidae
Genul Troides cuprinde o parte din fluturii-păsări.
Cuprinde specii cu largă răspândire în pădurea ecuatorială indo-malaeziană.

Troides helena – Fig. X este considerată una dintre cele mai frumoase specii ale zonei.
Răspândire – Nepal, India, Bangladesh, Indonezia, Hong-Kong, Singapore, Thailanda, Vietnam,
Sulawesi, Brunei,.. -[Link]
Aripile anterioare sunt negre catifelate, cele posterioare sunt galbene cu pete negre.
Specia este protejată în Hong-Kong.

Larva se hrănește pe liana Aristolochia tagala.

Este toxică pentru păsări. Larva are corpul brun, brun-negricios, tuberculat.

59
Troides dohertyi – vulnerabilă
Troides prattorum – vulnerabilă

Fig. X Troides helena din

Bărbulescu, Stănescu 1979

Bibliografie:
-[Link]

Kallima inachus

Fam. Nimphalidae
Genul Kallima face parte din categoria fluturilor frunză.

Kallima inachus – Fig. X Este răspândită în India, Butan, Bangladesh, China,

Thailanda, Taiwan, Vietnam.
Adulții prezintă fenomenul de polifenism – două tipuri morfologice, în funcție de sezon.
Distincția de culoare între cele două forme este destul de vagă.
Fața dorsală a aripilor anterioare este brun negricioasă cu reflexe albăstrui, cu două benzi late,
galbene, superioare și două pete mici albe.
Fața ventrală este foarte asemănătoare cu o frunză uscată.

60
Larva – corp negru catifelat cu peri lungi, gălbui și 11 spini roșcați pe fiecare segment. Larvele
tinere pot avea pete galbene.
Este omnivoră, se hrănește pe diferite plante din Fam. Urticaceae, Polygonaceae, Rosaceae,
Acanthaceae.

61
 Fig. X Kallima inachus
din Bărbulescu, Stănescu 1979 Papilio palinurus daedalus

Fam. Papilionidae

Papilio palinurus daedalus – fluturele de smarald – Fig. X

Răspândire geografică – Filipine
Aripile colorate în negru cu pete mari verzi. Aripile prezintă iridiscență verde, uneori cu nuanțe
de albastru. Anvergura aripilor – 10 cm. Habitat – marginea pâraielor din jungla filipineză.

62
 Zbor rapid. În timpul zborului ating suprafața apei și își scufundă corpul în apă pentru un timp
foarte scurt.

Larva se hrănește pe plante din genul Euodia – Fam. Rutaceae.

Fig. X Papilio palinurus daedalus din Bărbulescu,

Stănescu 1979 Teinopalpus imperialis

Fam. Papilionidae

Teinopalpus imperialis – Fig. X Răspândire geografică – Munții

Himalaya, la altitudini de 3000 m. Se numește popular – regele
fluturilor indieni.
Coloritul dorsal este negru cu irizații verzi; pe aripile posterioare prezintă două pete galbene cu
portocaliu.
Prezintă un accentuat dimorfism sexual:
- masculul este mai mic, cu două cozi
- femela este mai mare, colorit mai sobru și are 2 cozi mari și 6 cozi mici pe aripile posterioare.
Este un foarte bun zburător. Anvergura aripilor – 10-12 cm.
Trăiește în coroana înaltă a arborilor, fiind greu accesibil pentru colectări.
Preț pe internet – peste 1000 Euro.
Specie rară. Statut de conservare – NT (aproape amenințată) -
[Link]

63
 Larva se hrănește pe Magnolia.

Bibliografie:
- [Link]

Fig. X Teinopalpus imperialis

din Bărbulescu, Stănescu 1979
Attacus atlas

Fam. Saturniidae (molie)

Attacus atlas – fluturele cap de cobră - Fig. X

64
Răspândire – specie endemică în Asia
Este cea mai mare specie nocturnă de lepidoptere. Anvergura aripilor ajunge la 20 -22 cm.
Corpul este disproporționat de mic comparativ cu corpul.
Adultul nu are gură și nu se hrănește, existența sa bazându-se pe depozitele adipoase. Trăiesc
puțin – circa 7-10 zile -[Link]

Larva se hrănește pe
Corpul larvei poate ajunge până la 11 cm. Culoare albă. Corp acoperit cu tuberculi lungi.
În India, această specie se crește pentru producerea de mătase, similar speciei Bombyx mori.
Mătasea produsă se numește fagara și este mai rezistentă decât cea produsă de Bombyx.

Fig. X Attacus atlas

din Bărbulescu, Stănescu 1979

Bibliografie:
- [Link]

Fluturi arctici Boloria chariclea

Fam. Nimphalidae

Boloria chariclea

65
 Este una dintre puținele specii care trăiesc în climatul rece, polar.
Răspândire – Rusia, SUA, Alaska, Canada.
Subspecia Boloria chariclea arctica – Fig. X – trăiește în nordul Groenlandei, la 81 grade
latitudine nordică.
Habitat – tundră, taiga, pajiști alpine, turbării.
Aripile au aspect marmorat brun – galben - portocaliu. Corpul este acoperit cu peri denși. Adulții
trăiesc puțin.

Larva se hrănește pe Vaccinium, Salix, Viola.

Larvele au nevoie de 1 - 2 ani pentru a deveni fluturi adulți. Larva eclozată hibernează în prima
iarnă, larvele de gradul IV hibernează în cea de-a doua iarnă în cazul în care hrana este
insuficientă -[Link]

Larvele de Boloria chariclea helena au aspect brun sau brun negricios cu excrescențe și spini
negri -[Link]

Fig. X Boloria chariclea arctica

din Bărbulescu, Stănescu 1979

Bibliografie:
- [Link]
- [Link]

66