Semne convenţionale

1
 GENERALITĂȚI ALE TEORIEI ȘI
METODICII HANDBALULUI

1.1. OBIECTUL TEORIEI ȘI METODICII

HANDBALULUI

Teoria şi metodica handbalului cuprinde o

arie foarte vastă de probleme care se referă la toate
eşaloanele valorice şi de vârstă la care se practică
această disciplină sportivă.
Între teoria şi metodica handbalului, pe de o parte şi
practica acestuia pe de altă parte, a existat şi există
şi în momentul de faţă, o legătură corelativă, de
influenţare reciprocă. Teoria şi metodica au
surprins aspectele esenţiale evidenţiate de
experienţa dobândită în practica antrenamentului şi
în conţinutul jocului de handbal, le-au generalizat şi
le-au ordonat în scopul valorificării lor practice. La
rândul ei practica handbalului, beneficiind de
noutăţile tehnico-metodice, s-a dezvoltat şi s-a
perfecţionat, furnizând noi date teoriei şi metodicii.
(Mihăilă I., 2004)

1.1.1. Handbalul ca mijloc al educației fizice

2
“Jocul de handbal este o îmbinare armonioasă între
mişcările naturale, ca alergările, aruncările şi
săriturile, pe de o parte, şi deprinderile motrice
specifice simple, accesibile şi atractive, pe de altă
parte.” (I.K. Ghermănescu, 1983).
Handbalul este unul din mijloacele de bază care, în
școală datorită particularităților sale are un loc
deosebit contribuind la dezvoltarea unor deprinderi
și calități motrice de bază și specifice, la învățarea
și perfecționarea unor cunoștințe specifice de
tehnică și tactică, la educarea unor calități moral-
volitive.
Este prezent în lecțiile de educație fizică,
începând cu clasa a V-a și terminând cu clasa a XII-
a. La acest nivel se predau elemente și procedee de
bază din tehnica și tactica jocului, exerciții
pregătitoare pentru învățarea fazelor de joc și a
jocului bilateral - la început în condiții ușurate apoi
în condiții normale.
Handbalul mai este prezent și în cadrul
activităților cu echipele reprezentative ale școlilor
generale și liceelor.

1.1.2. Handbalul ca disciplină sportivă

3
Handbalul este un joc sportiv de echipă practicat
atât de fețe cât și de băieți, în cadrul diferitelor
competiții împărțiți pe categorii de vârstă și
măiestrie. Este un joc sportiv de întrecere, echipele
urmărind obținerea unor performanțe materializate
prin câștigarea de titluri prin menținerea în
categoria de întrecere sau promovare într-o
categorie superioară.
Ca sport de performanță este practicat în
cadrul echipelor existente la nivelul cluburilor
sportive.
Activitatea competițională se desfășoară în
baza unui calendar sportiv și a unui regulament, cu
reguli precise.

1.1.3. Handbalul ca disciplină științifică

În cadrul teoriei și metodicii educației fizice
și sportului, se află și teoria și metodica handbalului
Ca orice disciplină științifică, teoria și
metodica handbalului are obiect propriu de
cercetare:
 studiază conținutul jocului sub aspect tehnic,
tactic, fizic, teoretic și psihologic;
 studiază istoricul și evoluția jocului;

4
 face legătura cu alte discipline sportive prin
studierea și aplicarea metodelor și mijloacelor
de pregătire fizică;
 împrumută și utilizează procedee și acțiuni
tehnico-tactice, care completează arsenalul
propriu;
 face legătura cu alte discipline științifice: igiena,
fiziologia, anatomia și biomecanica;
 studiază structura și conținutul învățării și
antrenamentului în jocul de handbal, stabilind
reguli și procedee metodice specifice de
acționare și conducere a instruirii sportivilor;
 studiază evoluția și interpretarea corectă a
regulamentului de joc, precum și posibilitatea
modificării unor reguli sau introducerea altora
noi.

CARACTERISTICILE JOCULUI DE
HANDBAL

5
 Este accesibil
 deoarece cele mai multe procedee tehnice
sunt executate cu mâna;
 pentru că utilizăm în jocul de handbal
elemente tehnice care se învață ușor;
alergarea, prinderea, aruncarea, săritura sunt
gesturi motrice naturale, ele constituind
elementele de bază ale jocului;
 regulamentul de joc este uşor de înțeles și de
aplicat;
 baza materială necesară se poate asigura
relativ ușor;

Influențează pozitiv dezvoltarea armonioasă a

corpului și a calităților fizice.
În timpul desfășurării unui joc de handbal,
întreg aparatul locomotor este implicat în efort;
membrele inferioare realizează deplasări rapide atât
în atac cât și în apărare, precum și când se trece de
la o fază la cealaltă, astfel musculatura, ligamentele
și tendoanele membrelor inferioare fiind foarte
solicitate. De asemenea, în cazul prinderii, pasării și
mai ales la aruncări, musculatura membrelor

6
superioare şi a trunchiului sunt foarte mult
întrebuințate.
În ceea ce privește calitățile motrice, în jocul
de handbal acestea sunt întâlnite în totalitatea lor;
astfel:
- viteza se manifestă sub toate formele ei
(viteza de deplasare, de execuție, de
reacție);
- forța, în cazul aruncărilor și în faza de
apărare (relația unu la unu);
- rezistența, în regim de viteză, impusă de
schimbarea repetată a fazelor de joc (atac-
apărare);
- îndemânarea solicitată de acțiunile, în
special de atac, care trebuie efectuate la
timp, cu randament maxim și cu efort cât
mai mic.

Are o evoluție calitativă continuă

Din punct de vedere calitativ concepția de
joc și pregătire a suferit modificări permanente.
Această concepție a fost creionată de
federația de specialitate și de antrenorii echipelor
reprezentative, ea generalizând și sistematizând
tradițiile și experiența existentă, ținând cont de

7
dezvoltare și de specificul practicării handbalului în
România.
De asemenea această concepție s-a inspirat și
din jocurile internaționale, schimbul de experiență
cu specialiști străini din diferite școli și concepții de
joc existente pe plan internațional.
Concepția noastră de joc a fost și este
permanent verificată în practica marilor întreceri
internaționale.
Perfecționarea măiestriei tehnico-tactice şi
creşterea permanentă a indicilor motricităţii
reprezintă pârghiile fundamentale necesare
îmbunătățiri concepției de joc și de pregătire.

VALOAREA FORMATIVĂ A JOCULUI DE

HANDBAL

8
 Practica ne demonstrează că există două
forme de practicare a exercitiului fizic și sportului,
sportul de masă și sportul de performanță.
Obiectivele acestora sunt numeroase :
 să contribuie la întărirea sănătății și la creșterea
rezistenței organismului la factorii de mediu;
 să asigure o dezvoltare fizică armonioasă;
 să dezvolte calitățile motrice de bază: forță,
viteză, rezistență, îndemânare;
 să formeze și să perfecționeze deprinderile
motrice de bază și aplicative;
 să stimuleze interesul pentru practicarea
sistematică și independentă a exercițiilor fizice;
 să dezvolte calitățile moral-volitive.
Pe lângă aceste obiective comune, sportul de
performanță mai are în vedere și afirmarea celor
mai talentați practicanți, obținerea de rezultate tot
mai bune pe plan intern, reprezentarea cu succes a
sportului românesc în competițiile internaționale.
Pentru îndeplinirea acestor obiective sunt
folosite mijloace variate, împărțite în două
categorii: mijloace specifice și mijloace asociate.
Principalul mijloc specific este exercițiul
fizic, iar dintre mijloacele asociate enumerăm:

9
factorii naturali de călire, condițiile igienice,
raportul dintre efort și odihnă etc.
Important este faptul că acestea din urmă
numai în corelație cu mijloacele specifice
contribuie la realizarea obiectivelor, fapt din care
reiese caracterul lor asociativ.
Handbalul, ca joc sportiv, este un mijloc
folosit pentru atragerea tuturor la practicarea
sportului în scop recreativ, pentru pregătirea
elevilor și studenților și ca sport de performanță.
El îndeplinește toate obiectivele prezentate
anterior, având în acest sens mai multe categorii de
funcții:

Funcții fiziologice :
 contribuie la întărirea sănătății;
 contribuie la călirea organismului;
 sporește capacitatea de efort a organismului;

Funcții instructiv-educative:
 dezvoltă deprinderile și priceperile motrice de
bază și specifice;
 dezvoltă calitățile motrice;
 dezvoltă trăsăturile de caracter moral-volitive;

10
 Funcții sociale :
 vizează educarea obișnuinței de practicare
sistematică și individuală a exercițiului fizic;
 cultivă convingeri privind necesitatea
preocupării permanente pentru mărirea
capacității de muncă și a gradului de pregătire
fizică generală în scopul rezolvării la un nivel
ridicat a sarciniilor profesionale;
 sprijină activitatea de performanță prin
selecționarea și pregătirea elementelor dotate.

ARIA PRACTICĂRII JOCULUI DE

HANDBAL

11
 Handbalul în ciclul gimnazial
Handbalul poate fi practicat sub forma lui
integrală, adică prin jocuri la două porţi, cât şi sub
forma unor structuri de exerciţii care, odată
însuşite, vor putea fi aplicate în joc mărind eficienţa
acţiunilor de atac şi de apărare. Fiind un joc sportiv
complex, care angrenează întreaga musculatură în
activitate şi prin aceasta activează marile funcţiuni
ale organismului, influenţând favorabil ameliorarea
calitativă a acestora, handbalul este preferat altor
jocuri de către profesori. Se spune că handbalul este
atletism cu mingea, deoarece pentru a putea fi jucat
el pretinde din partea celor care îl practică să
alerge, să sară şi să arunce.

Handbalul în ciclul liceal

Şi în acest ciclu de învăţământ handbalul este
prevăzut în programă pentru orele de educaţie
fizică. Prin aceasta se urmăreşte perfecţionarea
deprinderilor motrice, priceperilor şi cunoştinţelor
dobândite în clasele anterioare, însuşirea de noi
procedee tehnice şi acţiuni tactice, astfel încât elevii
să poată practica jocul bilateral cu succes, ceea ce
va duce pe lângă efectele de ordin fiziologic, la
trăiri psihice intense şi la hotărârea unora de a-l

12
practica sub forma activităţilor de masă, chiar după
terminarea şcolii.

Handbalul în educaţia fizică a studenţilor

Pornind de la cele două păreri exprimate în
ultima perioadă privind statutarea activităţii de
educaţie fizică a studenţilor (în regim obligatoriu
sau facultativ), pentru realizarea obiectivelor
stabilite cele mai multe facultăţi optează pentru
prezenţa acestei discipline ,, în regim obligatoriu”
la anii I şi II şi ,,facultativă” la ceilalţi ani de
studiu. Pentru realizarea conţinutului activităţii care
se desfăşoară pe baza programelor analitice,
studenţii pot opta în cadrul orelor de educaţie fizică
şi sport pentru practicarea jocului de handbal.
Accesibilitatea acestui sport care are la bază
exerciţii naturale de alergare, săritură, prindere şi
aruncare, precum şi caracterul său dinamic şi
spectacular, efectele multiple asupra pregătirii
fizice, sunt elemente care îl recomandă în
continuare ca mijloc de bază în pregătirea
studenţilor.

Handbalul sport de masă

Handbalul sport de masă este practicat la
nivelul tuturor categoriilor de vârstă, în scop
13
recreativ, sanotrof, educativ şi formativ. în ţara
noastră se organizează anual numeroase competiţii
de masă pentru elevi, studenţi, militari, oameni ai
muncii, angrenând un număr mare de participanţi.
Competiţiile de masă se organizează pe plan
local în şcoli, instituţii, întreprinderi, pe plan zonal
în cadrul unor departamente şi chiar pe plan central.
Echipele participante în competiţiile de masă
desfăşoară un proces de instruire prealabil, sub
îndrumarea profesorilor, antrenorilor sau
instructorilor sportivi, fapt care conduce la
creşterea calitativă a jocurilor disputate.
Competiţiile cu caracter de masă reprezintă
totodată şi o arie de selecţie, cei mai buni jucători
cu aptitudini şi calităţi deosebite şi la care se
observă o mare disponibilitate pentru performanţă,
fiind orientaţi spre eşaloanele bazei de masă sau
chiar spre handbalul de performanţă.

Handbalul în eşalonul bazei de masă a

performanţei
Selecţionarea şi pregătirea copiilor şi
juniorilor se desfăşoară într-un cadru organizat, în
Clubul Sportiv Şcolar sau în secţiile specializate ale
cluburilor şi asociaţiilor sportive. Parcurgând un
proces de instruire stadială, pe baze ştiinţifice, în
14
care se realizează treptat, obiective instructive şi de
performanţă, copiii şi juniorii beneficiază de o
pregătire de bază temeinică ceea ce constituie o
premisă sigură pentru evoluţia lor spre handbalul de
performanţă.
La nivelul bazei de masă a performanţei,
instruirea este modelată în deplină concordanţă cu
particularităţile de vârstă ale diferitelor eşaloane şi
cu obiectivele prioritare de instruire fixate pentru
fiecare eşalon. Competiţiile cu caracter de masă
reprezintă cu precădere o formă importantă de
instruire în care se perfecţionează pregătirea
handbaliştilor.

Handbalul de performanţă
În handbalul românesc s-au format o teorie şi
o metodică de pregătire a sportivilor de
performanţă şi înaltă performanţă bazate pe
cuceririle ştiinţei antrenamentului sportiv, care au
fost verificate în cele mai dificile competiţii
internaţionale.
Concepţia de pregătire din handbalul nostru a
beneficiat de rezultatele cercetărilor ştiinţifice
efectuate de diverşi specialişti. În handbalul de
performanţă s-a conturat sistemul naţional de
selecţie şi de verificare a pregătirii jucătorilor, s-a
15
elaborat concepţia de joc şi de pregătire, s-au
precizat cerinţele faţă de volumul, intensitatea şi
complexitatea antrenamentelor, s-au elaborat norme
şi cerinţe pentru jucătorii specializaţi pe posturi, s-a
stabilit sistemul de verificare şi promovare a celor
mai talentaţi juniori şi tineri de perspectivă etc.

APARIȚIA ȘI EVOLUȚIA HANDBALULUI

HANDBALUL PE PLAN MONDIAL

Handbalul a apărut ca joc sportiv la sfârșitul

secolului al XIX-lea începutul secolului XX, prin
transformarea unor jocuri cu caracter popular și sub
influența altor jocuri sportive, cum ar fi fotbalul.
Cele mai cunoscute forme întâlnite în anii
apariției sunt: HAZENA în Cehoslovacia,
HAANDBOLD în Danemarca și HANDBAL în

16
Germania. Aceste trei forme de început ale
handbalului s-au raspândit mai târziu în toată
Europa.

Hazena
La începutul secolului 20, după unele date în
1894, în Cehoslovacia inspectorul ministerial
pentru educaţie fizică JOZEF KLEMKER
introduce în programa şcolară un joc dinamic
asemănător ca idee generală cu handbalul de astăzi.
În anul 1905 profesorul VACLAV KARAS
din Praga, şi imediat în 1906 profesorul ANTONIM
KRISTOF consacra acest joc dându-i un cadru
competiţional cu regulamente denumindu-l CESKA
HAZENA spre a se deosebi mai clar de handbalul
nordic dar şi pentru a-şi asigura paternitatea.
Terenul de joc avea 35m x 25m, numărul
jucătorilor a fost de la început 7, mingea era din
acest an (1905) una specială mult mai mică ca cea
de fotbal, a apărut şi driblingul la 4-5 paşi dar
putea fi repetat, semicercul era mai întâi la 4m
apoi în final la 6m. Poarta avea lățimea de 2,40 m
și înălțimea de 2 m.
Primul campionat mondial se disputa la Praga în
anul 1930.

17
 Haandbold
Profesorul lor de educaţie fizică HOLGER
NIELSEN, participant la prima ediţie a Jocurilor
Olimpice moderne în anul 1896, la probele de tir şi
scrimă, este cucerit de această idee a elevilor săi,
dând acestui nou joc un cadru organizat, stabilind şi
primele reguli. Îl denumeşte în mod logic
“HAANDBOLD” în replică la FOOTBALL.
Terenul avea circa 45m x 35m, atât cât
permitea curtea şcolii, poarta 2m x 3m, echipele
erau formate din 7 jucători, la fel ca astăzi, dar
mingea era tot de fotbal şi se purta ca la rugby
(driblingul a apărut ceva mai târziu), se arunca de
la o linie dreaptă (ca la handbalul pe plajă de
astăzi) aflată la o distanţă care a variat între 8 şi 6
metri.
În anul 1904 profesorul HOLGER NIELSEN
redactează şi tipăreşte într-o mică broşură un
regulament al acestui nou joc sportiv practicat în
aproape toate şcolile din Danemarca, iar după 1906
şi în Suedia.
Pâna in anul 1930, jocul se desfășura în aer
liber, dar datorită condițiilor climatice, țările
nordice încep să-l practice în săli.
Primul joc interţări are loc in 1935 între
Danemarca și Suedia. Primul campionat mondial
18
are loc în 1938, iar primul turneu olimpic se
desfășoară în 1972 la Munchen.

Handball (în 11 jucatori)

Apare în Germania în anul 1915, fiind
creația profesorului MAX HEISER; el a îmbinat
elemente din mai multe jocuri cu mingea (Raffball,
Wolkeball, Faustball si Korball) in unul singur pe
care l-a numit TORBALL.
In anul 1919, un alt profesor de educatie
fizica, KARL SCHELENZ, imbunatateste
continutul Torbalului, inspirindu-se in special din
fotbal si creaza jocul denumit HANDBALL. A
preluat de la fiecare câte ceva le-a scos din sala de
gimnastică şi într-o formă finală le-a transpus pe
terenul de fotbal respectând dimensiunile şi
marcajul respectiv.
Echipele erau formate din câte 11 jucători
repartizaţi după cum urmează: un portar, 2
fundaşi, 3 mijlocaşi şi 5 înaintaşi. Mingea umplută,
întrebuinţată la torball, a fost înlocuită cu una
obişnuită de volei sau de fotbal. S-a permis
alergarea cu mingea în dribling şi lupta între
jucători pentru intrarea în posesia mingii prin
atacarea directă a adversarului. Mingea a fost
micşorată, având circumferinţa de 58-60 cm.
19
 Primele jocuri interţări au loc in anul 1925 -
masculin si anul 1930 - feminin. In anul 1928, este
editat primul regulament si tot atunci ia fiinta
Federatia Internationala de Handbal Amator.
În 1936 la Berlin handbalul (în 11 jucători)
este prezent prima oară la Jocurile Olimpice, locul
1 Germania, România ocupând locul 5. De notat că
condiţionată de Federaţia Internaţională, Germania
organizează şi un C.M. de handbal în 7 cu un ecou
foarte slab, doar 5 echipe – România nu a
participat.

HANDBALUL IN ROMÂNIA

În România handbalul a pătruns prin “filiera

germană” în anii 1920 – 1922 imediat după
lansarea lui oficială la Berlin în anul 1919 de către
profesorul KARL SCHELENTZ.
Adevărata poveste a handbalului din
România începe în anul 1920 când un mic grup de
profesori de educaţie fizică din Ardeal, de la Sibiu,
Bistriţa şi Braşov, unii cu studii superioare de
specialitate în Germania sunt invitaţi de rectorul
facultăţii din Berlin şi de fostul lor profesor de
atletism KARL SCHELENTZ (părintele

20
handbalului în 11 jucători) să asiste la marile
serbări sportive tradiţionale cu ocazia sfârşitului de
an şcolar, abia reluate după război.
Cu această ocazie profesorii noştri au asistat
şi la o serie de meciuri din marea competiţie “Cupa
Germaniei” – aflată la prima ediţie – cu o
participare extraordinară: 10 echipe masculine, 4
feminine şi 4 de juniori.
În anul următor 1921 încep deja
meciurile inter-clase în şcoli, la Sibiu chiar pe
stadionul central, iar din 1922 putem vorbi de
primele jocuri inter-oraşe cu echipe formate din
elevi dar şi câţiva absolvenţi şi chiar profesorii
acestora.
Promotorul acestor acţiuni şi cel pe care
putem să-l numim “părintele” handbalului din
România a fost profesorul WILHELM BINDER
titularul catedrei de educaţie fizică de la Liceul
BRUKENTAL din Sibiu care l-a introdus ca
disciplină obligatorie în şcoală, imediat după ce
văzuse la Berlin meciurile din Cupă şi
demonstraţiile studenţilor Facultăţii de Educaţie
Fizică.
Tot WILHELM BINDER a organizat şi
primele meciuri de handbal cu public pe stadionul
central din Sibiu între elevii lui, a fost astfel primul
21
antrenor şi primul arbitru din istoria handbalului
românesc. A condus la centru ca unic arbitru toate
jocurile din primii ani inclusiv cele de fete de la
liceul din localitate. Presa din Sibiu din acele
vremuri atesta toate acestea mai întâi prin ziarul de
limba germană SIEBENBURGISCHE
DEUTSCHES TAGEBLATT, numărul 14442 din
18 iunie 1921 care semnalează primul meci cu
public – pe stadionul mare – al unor echipe de elevi
de la Liceul Brukental, iar peste o săptămână şi
primul meci de handbal feminin între elevele
liceului de fete din localitate.
Handbalul (în 11 jucători) se răspândeşte
apoi foarte repede în principalele oraşe din Ardeal
(Sibiu, Mediaş, Bistriţa, Sighişoara), apoi în Banat
(Timişoara, Lugoj, Reşiţa, Arad 1927 – 1928) şi în
Regat (Bucureşti, Ploieşti 1930 – 1933), mai apoi şi
în Moldova (Iaşi, Bacău, Galaţi, Piatra Neamţ 1934
– 1935).
Începând cu anul 1931, Sibiul preia
organizarea unei competiţii de amploare “Cupa
Transilvaniei”, care din 1933 va cuprinde şi echipe
din Banat (Lugoj şi Timişoara) iar din anul 1934 se
transformă în campionat naţional pe trei ligi: Nord
– Ardealul; Vest – Banatul; Sud – Bucureşti şi

22
Ploieşti. În tot acest timp echipa din Sibiu se afla
pe primul loc.
După ce în anul 1933 handbalul intră alături de
Volei şi Baschet în F.R.V.B.H. în 1936 se
constituie Federaţia Română de Handbal
(F.R.H.).

Principalele rezultate înregistrate de handbalul

românesc în marile competiții internaționale

 Campionatele mondiale masculine

La ediția a IV-a, martie 1961, din RFG, Romania
se clasează pe locul I devenind campioană
mondială.
La ediția a V-a, martie 1964, din Cehoslovacia,
România se clasează pe locul I rãmânând în
continuare campioană mondială.
La ediția a VI-a, ianuarie 1967, din Suedia,
România se clasează pe locul III.
La ediția a VII-a, martie 1970, din Franța,
România se clasează pe locul I recucerind titlul
mondial.
La ediția a VIII-a, martie 1974, din RDG, România
se clasează pe locul I, rãmânând campioană
mondială.

23
 Campionatele mondiale feminine
1956, în RFG, echipa României cucerește
primul său titlu mondial la handbal în 11
jucătoare.
1960, în Olanda, echipa României se
claseaza pe locul I, menținându-și titlul mondial.
1962, în România, echipa României
cucerește titlul mondial în handbal în 7
jucătoare.
1973, în Iugoslavia, echipa României de
handbal în 7 revine pe podiumul campionatului
mondial, clasându-se pe locul II.

 Jocurile olimpice
1972, în RFG la Munchen, echipa
masculină a României ocupa locul III și obține
medalia de bronz.
1976, în Canada la Montreal, echipa
masculină se clasează pe locul II obținând
medaliile de argint, iar cea feminină se clasează pe
locul IV.
1980, în URSS la Moscova, echipa
reprezentativă masculină se clasează a III-a,
obținând medaliile de bronz.
1984, în SUA la Los Angeles, echipa
masculină se clasează pe locul III.
24
 Cupe europene
- 5 ediții de ,,Cupa Campionilor Europeni”
1961 - Ştiinţa Bucureşti – feminin
1964 – Rapid Bucureşti – feminin
1965 – Dinamo Bucureşti – masculin
1968 – Steaua Bucureşti – masculin
1977 – Steaua Bucureşti – masculin

- 5 ediții de ,,Cupa Federaţiei

Europene”(E.H.F.)
1984 – Chimistul Râmnicu Vâlcea - feminin
1985 – Minaur Baia Mare – masculin
1988 – Minaur Baia Mare – masculin
1989 – Chimistul Râmnicu Vâlcea – feminin
1993 – Rapid Bucureşti – feminin

- 1 ediție de ,,Cupa Cupelor”

25
1989 - Ştiinţa Bacău - (feminin)

NOTIUNI DIN REGULAMENTUL DE JOC

TERENUL DE JOC
Terenul de joc (fig.1) are forma unui
dreptunghi, cu lungimea de 40 metri şi lăţimea de
20 metri care cuprinde două spaţii de poartă şi
câmpul de joc. Laturile lungi se numesc linii de
margine, iar laturile scurte linii de poartă între
stâlpii porţii sau linie de poartă exterioară, de o
parte şi de alta a porţii.
Starea terenului de joc nu poate fi modificată
sub nici o formă numai în favoarea uneia dintre
echipe.
Este necesar să se asigure o zonă de siguranţă
în jurul terenului de joc, cu lăţimea de minimum 1
metru de-a lungul liniei de margine şi 2 metri în
spatele liniilor de poartă.
Poarta (fig.2) este aşezată la mijlocul liniei
de poartă. Ea trebuie să fie ancorată ferm de podea
şi să măsoare în interior 2 metri înălţime şi 3
metri lăţime. Barele verticale sunt legate între ele
26
de o bară transversală. Latura lor posterioară se
aliniază cu partea posterioară a liniei de poartă.
Barele porţii au o formă pătrată cu latura de 8 cm şi
trebuie făcute din acelaşi material (de exemplu:
lemn, metal uşor, material sintetic). Ele vor fi
vopsite în două culori, alternativ, care să se
deosebească în mod evident de culorile spaţiului
înconjurător.
Barele trebuie vopsite la colţuri în aceeaşi
culoare. Benzile de culoare vor avea la colţuri 28
cm lungime în ambele direcţii. Toate celelalte benzi
de culoare vor avea 20 cm lungime.
Poarta va fi prevăzută cu o plasă, care trebuie
astfel prinsă, încât o minge intrată în poartă să nu
poată sări imediat afară.
Spaţiul de poartă este delimitat de linia
spaţiului de poartă, care este o linie lungă de 3
metri, trasată paralel cu linia de poartă, în faţa
porţii, la 6 metri distanţă de aceasta şi continuată la
ambele capete cu câte un arc de cerc cu raza de 6
metri, care are drept centru muchia interioară-
posterioară a barelor verticale.
Linia de aruncare liberă (linia de la 9 metri)
este o linie întreruptă, la care atât segmentele
acesteia cât şi spaţiul dintre ele măsoară 15 cm.
Această linie este trasată la 3 metri distanţă
27
spre câmpul de joc, paralel cu linia spaţiului de
poartă .
Linia de la 7 metri, cu o lungime de 1
metru, se trasează la distanţa de 7 metri de partea
posterioară a liniei de poartă, în dreptul mijlocului
porţii şi paralel cu aceasta.
Linia de la 4 metri (numită linia de
delimitare a apropierii portarului de executantul
aruncării de la 7 metri) are 15 cm lungime. Ea se
trasează în faţa porţii, la distanţa de 4 metri de
partea posterioară a liniei de poartă, paralel cu
aceasta, în dreptul mijlocului porţii.
Linia de mijloc (centru) uneşte punctele de
mijloc ale ambelor linii de margine.
Liniile de schimb sunt trasate la distanţă de
4,5 metri de linia de mijloc, paralel, în stânga şi în
dreapta acesteia şi au o lungime de 15 cm în
interiorul terenului, de la una din liniile de margine.
Pentru orientarea echipelor, aceste două linii vor fi
prelungite tot cu 15 cm şi în afara terenului.
Toate liniile terenului aparţin spaţiilor pe
care le delimitează. Liniile trebuie să aibă 5 cm
lăţime şi trebuie să fie trasate în aşa fel încât să
poată fi uşor identificate.

28
Fig.1

29
 28 13 x 20 28

8
28

208
9 x 20

200
8 8

300
316
100
80
28
9 x 20
208

100
130 - 150

Fig.2

30
 TIMPUL DE JOC
Pentru echipe masculine şi feminine ale căror
sportivi au depăşit vârsta de 16 ani, durata timpului
de joc este de două reprize de câte 30 de minute,
cu o pauză de 10 minute.
Timpul de joc pentru echipele de tineret este
de 2 x 25 minute pentru grupa de vârsta 12 - 16
ani şi 2 x 20 minute pentru grupa de vârstă 8 -
12 ani, în ambele cazuri cu o pauză de 10
minute.
Pentru echipele de minihandbal, în principiu
copii sub 8 ani, timpul de joc este între 2 x 10
minute şi 2 x 15 minute, cu o pauză de 10 minute.
Timpul de joc începe în momentul în care
arbitrul de centru fluieră executarea aruncării de
începere a jocului şi se termină cu semnalul acustic
declanşat automat de tabela de marcaj sau, cu
semnalul sonor dat de arbitrul cronometror prin
[Link]ă pauză echipele schimbă porţile.
Dacă semnalul de final de joc se aude în
timpul executării unei aruncări libere sau de la 7
metri, ori în faza de zbor a mingii, aruncarea
respectivă trebuie repetată. Rezultatul direct al
acestor aruncări trebuie aşteptat, după care arbitrii
încheie jocul.

31
 Dacă un joc s-a terminat la egalitate şi
trebuie continuat până la stabilirea unui
învingător, după o pauză de 5 minute, se trage
din nou la sorţi pentru alegerea porţii sau a
aruncării de începere.
Timpul de joc al prelungirilor durează
pentru toate echipele 2 reprize a câte 5 minute
fiecare. Schimbarea porţilor se face fără pauză.
Dacă jocul rămâne nedecis şi în urma
acestei prelungiri, după o pauză de 5 minute şi o
nouă tragere la sorţi, urmează o a doua
prelungire tot de 2 reprize a câte 5 minute
fiecare.
Dacă jocul rămâne nedecis şi după această
prelungire, se vor lua în considerare prevederile
regulamentului de desfăşurare a competiţiei
respective.

MINGEA DE JOC

32
 Mingea de joc este din piele sau material
sintetic. Ea trebuie să fie sferică. Suprafaţa ei nu
trebuie să fie lucioasă sau alunecoasă.
Pentru jocurile de seniori şi tineret
masculine (peste 16 ani), mingea va avea la
începutul jocului o circumferinţă de 58-60 cm şi o
greutate de 425-475 grame.
Pentru jocurile feminine şi tineret masculin
(12 - 16 ani) şi feminin (peste 14 ani), mingea va
avea la începutul jocului o circumferinţă de 54-56
cm şi o greutate de 375-400 grame.
Pentru jocurile de tineret masculin (8 – 12
ani) şi feminin (8 - 14 ani), circumferinţa mingii
trebuie să fie de 50 - 52 cm şi greutatea de cel
puţin 315 grame.
Pentru minihandbal (în principiu copii sub
8 ani) circumferinţa mingii trebuie să fie de 48 cm
şi greutatea de cel puţin 290 grame.
La fiecare joc vor fi prezentate două mingi
regulamentare.
Mingea nu se poate schimba în timpul
jocului decât în caz de forţă majoră.

ECHIPA

33
 O echipă se compune din până la 16
jucători care vor fi înscrişi în raportul de joc.
Pe terenul de joc se pot găsi în acelaşi timp
maximum 7 jucători (6 jucători de câmp şi un
portar); ceilalţi sunt jucători de schimb.
Oficialii trebuie înscrişi în raportul de joc şi
nu au voie să fie înlocuiţi în timpul unui joc. Unul
dintre aceştia va fi nominalizat ca responsabil al
echipei. Numai el este îndreptăţit să se adreseze
arbitrilor ajutători sau eventual arbitrilor.
La începutul oricărui joc, fiecare echipă
trebuie să se prezinte pe terenul de joc cu minimum
5 jucători.
Echipa se poate completa până la 12 jucători
până la sfârşitul jocului, inclusiv al prelungirilor de
joc.
Dacă numărul jucătorilor unei echipe scade
sub 5, se poate juca în continuare.
Jucătorii şi oficialii sosiţi după începerea
jocului trebuie să obţină dreptul de participare la
joc din partea scorer/cronometrorului.
Jucătorii de schimb pot lua parte la joc
oricând şi ori de câte ori se doreşte în timpul
jocului, fără să-l anunţe pe scorer/cronometror, dar
numai după ce jucătorul înlocuit a părăsit terenul de

34
joc. Aceste prevederi sunt valabile şi pentru
schimbarea portarilor.

COMPORTAMENTUL FAȚĂ DE MINGE

Jucătorilor le este permis:
 să arunce, să prindă, să oprească, să împingă, să
lovească sau să boxeze mingea folosind mâinile,
braţele, capul, trunchiul, coapsele şi genunchii;
 să ţină mingea maximum 3 secunde chiar dacă
aceasta stă pe sol;
 să se deplaseze maximum 3 paşi având mingea
în mână;
 să treacă mingea dintr-o mână în alta;
 să continue jucarea mingii stând în genunchi,
aşezat sau culcat pe sol;
Jucătorilor nu le este permis:
 să atingă mingea încă o dată, dacă aceasta nu
atinge între timp solul, un alt jucător sau barele
porţii;
 să atingă mingea cu gamba sau laba piciorului,
cu excepţia situaţiilor în care mingea este
aruncată de adversar în piciorul jucătorului;
 să joace mingea cu intenţie peste liniile de
margine sau liniile de poartă exterioare; excepţie
face portarul aflat în spaţiul de poartă, dacă el

35
 împinge peste linia de poartă exterioară, în afara
cadrului porţii, mingea care nu se găseşte sub
control (aruncare de la poartă);
 să menţină mingea în posesia propriei echipe,
fără să iasă în evidenţă preocuparea pentru
acţiuni de atac sau încercarea de aruncare la
poartă; acest lucru este privit ca joc pasiv, pe
care arbitrul trebuie să-l indice printr-o
semnalizare de avertizare a jocului pasiv; dacă
după semnalizarea de avertizare nu se manifestă
nici o încercare de aruncare la poartă, se
consideră joc pasiv şi se sancţionează cu
aruncare liberă din locul în care se afla mingea
în momentul întreruperii jocului.
 Jocul continuă dacă mingea atinge arbitrul aflat
pe terenul de joc.

COMPORTAMENTUL FAȚĂ DE
ADVERSAR
Jucătorilor le este permis:
1. să folosească braţele şi mâinile pentru a bloca
sau pentru a intra în posesia mingii;
1. să folosească palma deschisă pentru a îndepărta
adversarului mingea din orice direcţie;
2. să bareze drumul adversarului cu corpul, chiar
dacă acesta nu este în posesia mingii;
36
3. să intre în contact corporal cu un adversar, cu
faţa către el şi cu braţele îndoite, de asemeni să-l
controleze şi să-l marcheze.
Jucătorilor nu le este permis:
1. să împingă sau să lovească mingea din mâna
unui adversar;
1. să blocheze sau să îndepărteze cu forţa un
adversar cu braţele, mâinile sau picioarele;
2. să îmbrăţişeze, să ţină, să împingă, să lovească
din fugă sau din săritură un adversar;
3. să împiedice, să obstrucţioneze sau să pună în
pericol în orice alt mod un adversar (cu sau fără
minge), încălcând regulile de joc.

SANCȚIUNI TEHNICE
1. Aruncarea liberă de la nouă(9) metri;
2. Aruncarea liberă de la șapte(7) metri.

SANCȚIUNI DISCIPLINARE
1. Avertismentul verbal;
2. Cartonașul galben;
3. Eliminarea temporară:
- de două(2) minute;
- de patru(4) minute;
4. Eliminarea definitivă(cartonașul roșu):
- directă(în urma unei abateri disciplinare

37
 grave);
- cumularea a șase(6) minute de eliminare
temporară.
Noțiunile din regulament prezentate sunt cu
caracter general ele putând suferii modificări în
orice moment.

38