Galaxia noastra .

Metagalaxia

Saptefrati Daniel DT 172c

2020
 Galaxie
O galaxie (cuvântul provine din greacă de la γαλαξίας, galaxias,
însemnând „cerc lăptos”, o referire la Calea Lactee) este un sistem
cu masă, unit de forțe gravitaționale, alcătuit dintr-o aglomerație
de stele, praf și gaz interstelar precum și, dar încă nedovedit, materie
întunecată invizibilă și energie întunecată.[1][2] În Univers există
aproximativ 200 de miliarde de galaxii.
Galaxiile tipice conțin între 10 milioane (107 — galaxiile pitice)[3] și
un bilion (1012 — galaxiile gigante)[4] sau chiar mai multe stele,
toate orbitând în jurul unui centru de gravitație comun. În plus față de
stele singuratice și de un mediu interstelar subtil, majoritatea
galaxiilor conțin un număr mare de sisteme stelare, de roiuri stelare și
de tipuri variate de nebuloase. Majoritatea galaxiilor au un diametru
cuprins între câteva zeci și câteva sute de mii de ani lumină și sunt de
obicei separate una de alta prin distanțe de ordinul câtorva milioane de
ani lumină. Unele galaxii mari cuprind în structura lor complexă și un
număr de galaxii mai mici, numite galaxii satelit.
Cu toate că așa numitele materie întunecată și energie întunecată
reprezintă peste 90 % din masa majorității galaxiilor, natura acestor
componente invizibile nu este înțeleasă bine. Cu privire la găurile
negre, există unele dovezi că în centrul unor galaxii (probabil a
tuturora) există găuri negre imense.
Spațiul intergalactic, spațiul dintre galaxii, este aproape vid, având o
densitate de mai puțin de un atom pe metru cub de gaz sau praf. În
tot Universul vizibil probabil că există mai mult de 1011 galaxii.
NGC 4414, o galaxie spirală tipică din constelația Coma Berenices; are un diametru de aproximativ
56.000 de ani-lumină și se află la o distanță față de Pământ de aproximativ 60 de milioane de ani
Edwin Hubble a clasificat galaxiile în trei
grupe: eliptice, spiralate și lenticulare; în afară de aceste grupe
generale mai există și tipuri particulare de galaxii, cum ar fi cele
neregulate. Cu toate că secvența Hubble cuprinde toate galaxiile, ea se
bazează numai pe aspectul morfologic vizibil, deci poate omite
importanța anumitor caracteristici ale galaxiilor cum ar fi rata de
formare a stelelor.
Galaxia noastră, Calea Lactee, uneori numită pur și
simplu Galaxia (prima literă cu majusculă), este o galaxie în spirală cu
bare de forma unui disc, având un diametru de aproximativ 30
kiloparseci sau 100.000 ani-lumină și o grosime de aproximativ 3.000
ani-lumină. Ea conține aproximativ 3·1011 stele și are o masă de
aproximativ 6·1011 ori masa Soarelui.
La galaxiile spiralate, brațele spiralei au forma asemănătoare
cu spiralele logaritmice, o structură care poate rezulta în mod teoretic
în urma unei dislocări într-o masă uniformă de stele rotative.
Asemenea stelelor, brațele spiralei se rotesc și ele în jurul centrului,
aceasta întâmplându-se cu o viteză unghiulară constantă. Asta
înseamnă că stelele se deplasează în interiorul și în afara brațelor
spiralei. Se crede că brațele spiralei sunt suprafețe cu densitate mare.
Pe măsură ce stelele se mișcă în interiorul unui braț, ele încetinesc,
creând astfel o densitate mai mare. Brațele sunt vizibile deoarece
densitatea mai mare facilitează formarea de stele noi, deci adăpostesc
multe stele strălucitoare și stele tinere.
Un nou tip de galaxii, clasificate drept Galaxii Pitice Ultra Compacte,
au fost descoperite în 2003 de Michael Drinkwater de la Universitatea
din Queensland, Australia.
Puține galaxii există în mod separat. Majoritatea galaxiilor sunt legate
gravitațional de alte galaxii. Structurile conținând până la 50 de galaxii
sunt numite grupuri de galaxii, iar structurile mai mari, conținând
multe mii de galaxii înghesuite într-o arie de câțiva megaparseci în
diametru sunt numite roiuri. Roiurile de galaxii sunt adesea dominate
de o galaxie eliptică gigantică, care, cu timpul, distruge galaxiile
satelit din jurul ei și le încorporează. Superroiurile sunt colecții
gigantice conținând zeci de mii de galaxii, găsite în roiuri, grupuri și
câteodată individuale.
Galaxia noastră este membră a Grupului Local, pe care-l domină
împreună cu galaxia Andromeda; per total, Grupul Local conține cam
30 de galaxii într-un spațiu de aproximativ un megaparsec diametru.
Grupul Local este la rândul lui parte componentă a superroiului Virgo,
care este dominat de roiul Virgo (din care Galaxia Noastră nu face
parte).
În 1610, Galileo Galilei a folosit un telescop pentru a studia banda
strălucitoare de pe cerul nopții, cunoscută și sub numele de Calea
Lactee, și a descoperit că este alcătuită dintr-un număr imens de stele
mici. Într-un tratat din 1755, Immanuel Kant, inspirându-se din munca
lui Thomas Wright, a speculat (corect) că galaxia ar fi un corp rotativ
alcătuit dintr-un număr imens de stele, grupate de forțe gravitaționale,
asemenea sistemului solar, dar la o scară mult mai mare. Discul de
stele rezultat va fi văzut ca o bandă din perspectiva noastră din
interiorul discului. Kant a presupus de asemenea că unele
din nebuloasele vizibile pe cerul nopții ar fi galaxii separate.
Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, Charles Messier a întocmit un
catalog conținând cele mai strălucitoare 109 nebuloase, urmat mai
apoi de un catalog de 5000 de nebuloase, creat de William Herschel.
În 1845, Lord Rosse a construit un telescop nou și a fost capabil să
distingă între nebuloasele eliptice și cele în spirală. Cu toate acestea,
nebuloasele nu au fost acceptate ca fiind galaxii separate, până când
problema a fost rezolvată de Edwin Hubble la începutul
anilor 1920 folsind un nou telescop. El a reușit să determine părțile
exterioare a unor nebuloase în spirală ca fiind colecții de stele
individuale și a identificat câteva variabile Cefeide, astfel permițând
estimarea distanțelor până la nebuloase: erau prea departe ca să facă
parte din Calea Lactee. În 1936, Hubble a creat un sistem
de clasificare a galaxiilor care se folosește și astăzi, numit „secvența
Hubble”.
Prima încercare de a descrie forma Căii Lactee și poziția soarelui în
interiorul ei a fost realizată de William Herschel în 1785 prin
numărarea atentă a stelelor în diferite regiuni ale cerului. Folosind o
abordare îmbunătățită, în 1920, Kapteyn a ajuns la imaginea unei
galaxii elipsoidale mici (cu diametrul de aproximativ 15 kiloparseci),
având Soarele aproape de centru. O metodă diferită, folosită
de Harlow Shapley, bazată pe catalogarea roiurilor globulare a condus
la o imagine total diferită: un disc plat cu diametrul de aproximativ 70
kiloparseci și Soarele departe de centru. Amândouă analizele nu au
luat în calcul absorbția luminii de praful interstelar prezent în planul
galactic. Odată ce Robert Julius Trumpler a cuantificat acest efect
în 1930, studiind roiurile deschise, imaginea actuală a galaxiei
prezentată mai sus s-a stabilit.
În 1944, Hendrik van de Hulst a prezis radiația microundelor ca având
o lungime de undă de 21 centimetri, rezultată din hidrogenul atomic
interstelar. Această radiație a fost observată în 1951 și a permis un
studiu mult îmbunătățit al Galaxiei, deoarece nu este absorbită de praf,
iar deplasarea sa Doppler poate fi folosită pentru a urmări mișcarea
gazului în Galaxie. Aceste observații au condus la postularea unei
structuri sub formă de bară rotativă în centrul Galaxiei. Cu ajutorul
telescoapelor radio îmbunătățite, hidrogenul putea fi urmărit și în alte
galaxii. În anii 1970 s-a realizat că masa totală a galaxiilor vizibile nu
se potrivește cu viteza gazului rotativ, astfel s-a ajuns la
postularea materiei întunecate.

Galaxia Abell 1835 IR1916 se vede ca un punct mic în această fotografie a galaxiilor depărtate. Imagine pusă la
dispoziție de ESO (European Southern Observatory).

Începând cu anii 1990, telescopul Hubble a produs observații

îmbunătățite. Printre altele, s-a stabilit că materia întunecată nu poate
consta doar din stele slabe și mici. Telescopul a fotografiat Câmpul
Adânc Hubble, aducând dovezi pentru miliarde de galaxii care există
în universul vizibil.
În 2004, galaxia Abell 1835 IR1916 a devenit cea mai depărtată
galaxie văzută vreodată de oameni.
Galaxia reprezintă un sistem stelar sub formă de disc, simetric faţă de
planul ei principal .Grosimea discului este de 16 mii de ani-lumină, iar
diametrul constituie circa 100 mii de ani-lumină. Soarele se află la
aproximativ 33 mii ani-lumină de centrul ei (1 an-lumină = 63 240
UA).Numărul total de stele în Galaxia noastră se estimează la circa
150 de miliarde. Majoritatea stelelor Galaxiei este concentrată în
 discul stelar galactic. Galaxia noastră este alcătuită din obiecte dintre
cele mai diferite – stele masive fierbinţi şi pitice albe tinere, gigante
roşii şi obiecte intermediare între stele şi planete,numite „pitice
brune”, nebuloase planetareşi difuze, nori de gaz şi praf interstelar ş.a.
Obiectele tinere ale discului formează o structură complexă, numită
braţe spirale, asemănătoare cu braţele spirale observate la alte galaxii.
În braţele spirale sunt concentrate stele tinere şi cantităţi masive de
gaz. În centrul Galaxiei, în direcţia spre constelaţia Săgetătorul se află
nucleul ei. Nucleul emite un flux enorm de energie care poate fi
explicat prin existenţa unei găuri negre masive ce depăşeşte masa
Soarelui de câteva milioane de ori. Existenţa acesteia pare a fi
confirmată de observatoarele Röntgen orbi-tale, precum şi prin
observaţii în domeniul radio.
Metagalaxia
Originea şi evoluţia Universului constituie obiec-tul de studiu al unui
capitol din astronomie numit cosmologie. Cosmologia studiază
proprietăţile fizice, structura şi evoluţia Universului în ansamblu, în
special, ale spaţiului cosmic accesibil observaţiilor directe, numit
deseori Metagalaxie.
• Clasificarea galaxiilor. În afara Galaxiei noastre, există şi alte
sisteme stelare uriaşe, numite galaxii, al căror număr depăşeşte 100 de
milioane şi care apar pe cer ca nişte nebuloase. Trei dintre acestea pot
fi observate pe cer cu ochiul liber sub forma unor pete mici abia
vizibile: Norul Mare şi Norul Mic ai lui Magellan, vizibili în emisfera
de sud, şi nebuloasa Andromeda din constelaţia cu acelaşi nume .
Miliardele de alte galaxii îndepărtate sunt atât de slabe, încât nu pot fi
observate decât cu ajutorul celor mai mari telescoape [Link]
presupune că în regiunile exterioare ale galaxiilor predomină aşa-
numita materie întunecată (ascunsă) de natură încă necunoscută, a
cărei masă este comparabilă sau chiar depăşeşte considerabil masa
totală a stelelor şi a gazului interstelar. Galaxiile diferă foarte mult
unele de altele. După forma exterioară şi strălucire, ele se împart în
galaxii eliptice, spirale, lenticulare şi neregulate. Galaxiile eliptice
 (E0–E7, fig. 8.59) au forma de elipsă fără un contur [Link] nu
prezintă vreo structură în interior. Aceste galaxii constituie cam un
sfert din numărul celor observate. Galaxiile spirale (Sa–Sc, SBa–SBc)
reprezintă circa jumătate din numărul galaxiilor, adică sunt cele mai
răspândite. Dintre ele face parte şi Galaxia noastră, dar şi nebuloasa
Andromeda. Aceste galaxii au o structură caracteristică de braţe
spirale, care conţin stele tinere strălucitoare,roiuri stelare şi nebuloase
gazoase luminoase. În multe galaxii spirale stelele din regiunea
interioară formează o punte – o bară – de la capetele căreia pornesc
ramurile spirale. Galaxiile lenticulare (S0) sunt asemănătoare cu cele
eliptice, însă au discul din stele, fapt care le aseamănă şi cu galaxiile
spirale, deşi se deosebesc de acestea prin absenţa componentei plane şi
a braţelor spirale. Galaxiile neregulate au forme nesimetrice, gazul
interstelar şi stelele fiind împrăştiate pe întreg discul galactic.
Galaxiile respective conţin multe stele tinere.
• Galaxii cu nuclee active. Nucleele unor galaxii au un şir de
proprietăţi cu totul deosebite, iar feno-menele care se produc în ele
încă nu sunt studiate în măsură suficientă. Nucleele multor galaxii
emit cantităţi uriaşe de energie, comparabile sau chiar mai mari decât
energia totală radiată de toate stelele din galaxie. Nucleele galaxiilor
în care are loc degajarea intensă de energie sunt numite nuclee active.
Numărul galaxiilor cu nuclee active constituie câteva procente faţă de
numărul galaxiilor normale. Galaxiile spirale masive, în centrul cărora
se observă o sursă de radiaţie de dimensiuni unghiulare foarte mici, al
cărei spectru nu este de natură termică, poartă denumirea de galaxii
Seyfert. O particularitate a acestor galaxii constă în faptul că radiaţia
nucleului este variabilă, având perioada de câteva luni, săptămâni sau
chiar zile. Radiogalaxiile fac parte din galaxiile eliptice masive şi se
caracterizează prin radiaţii radio de zeci de mii de ori mai intense
decât radiaţia radio a galaxiilor normale. Această radiaţie radio,
numita sincrotronă, este determinată de mişcarea în câmp magnetic a
unor nori de particule relativiste. Radiogalaxia cea mai apropiată de
noi se află în constelaţia Centaurul (radiosursa Centaurus A).
• Quasarii. În 1963, unele surse de radiaţie radio de dimensiuni mici
au fost identificate ca fiind obiecte asemănătoare cu stelele. Ele au fost
numite quasari, ceea ce înseamnă radiosurse cvasistelare. În prezent se
cunosc mii de asemenea obiecte. Liniile spectrale ale quasarilor
prezintă o deplasare considerabilă spre roşu. Valorile mari ale
deplasării spre roşu arată că quasarii sunt obiecte extragalactice,
situate la miliarde de ani-lumină depărtare. Unul dintre cei mai
apropiaţi quasari este 3C 273, obser vat la circa 3 miliarde de ani-
lumină de Pămâ[Link] au proprietăţi asemănătoare cu cele
ale nucleelor galactice active. Ei reprezintă obiecte compacte ce se
caracterizează prin radiaţie variabilă de natură netermică de mare
intensitate. Observaţiile ne demonstrează că mulţi quasari sunt cu
adevărat nuclee de galaxii foarte active. Mecanismul degajării
cantităţilor enorme de energie de către nucleele galactice şi quasari nu
este încă cunoscut.
• Expansiunea Universului. În anul 1920, astronomul american Edwin
Hubble a demonstrat că ne-buloasele spirale observate sunt în realitate
alte galaxii asemănătoare cu Galaxia noastră, situate la milioane şi
miliarde de ani-lumină depărtare. El a descoperit că liniile din
spectrele majorităţii galaxiilor sunt deplasate spre roşu. Aceasta
înseamnă că galaxiile se depărtează unele de altele, adică Universul
este în expansiune. Galaxiile mai îndepărtate şi deci cu o strălucire
mai slabă au o deplasare spre roşu mai mare, ceea ce înseamnă că ele
se depărtează cu o vi-teză mai mare. Hubble a stabilit legea:V = H ∙
r,unde V este viteza relativă a galaxiilor, H – o constantă dependentă
de timp, numită constanta lui Hubble care are un profund sens fizic,
iar r – distanţa până la galaxie. Valoarea inversă a acestei constante
este egală cu „vârsta” Universului considerată astăzi a fi egală cu 13,7
miliarde de ani. Această valoare este în concordanţă cu vârsta
majorităţii galaxiilor şi a celor mai bătrâne stele din Galaxia noastră.
• Marea Explozie (Big Bang). Descoperirea expansiunii Universului
conduce la teoria Marii Explozii. Potrivit acestei teorii, iniţial
Universul se afla într-o stare fierbinte superdensă, numită
singularitate, în care valorile presiunii şi densităţii materiei tind către
infinit. Starea substanţei în apropiere de singularitate nu poate fi
descrisă cu ajutorul legilor fizicii cunoscute astăzi. Dilatarea a început
de la această stare într-un moment numit convenţional Marea Explozie
(în engleză – Big Bang). Un rol important în descoperirea a milioane
de galaxii foarte îndepărtate care s-au format în stadiile timpurii de
evoluţie a Universului l-a avut telescopul spaţial Hubble.O confirmare
a teoriei Marii Explozii, elaborate în baza teoriei relativităţii
generalizate a lui Einstein este considerată descoperirea în 1965 a
radiaţiei radio cosmice de fond, care este de natură termică,
corespunde temperaturii de 2,73 K şi a fost emisă de materia fierbinte
în Universul foarte timpuriu.