MINISTERUL AFACERILOR INTERNE AL REPUBLICII MOLDOVA

INSPECTORATUL GENERAL AL POLIŢIEI

INSPECTORATUL DE POLIŢIE CRIULENI

APROB
Şef al IP Criuleni
colonel de poliţie
Alexei ARMAŞ
„___” ________________2014

a lecţiei cu tematica din doeniul psihologiei în cadrul

pregătirii profesionale a efectivului

Compartimentul: Personalitatea , Suicidul ,Conflictele ,

Stresul , conţinutul şi structura colectivului .

Criuleni 2014
 P L A N:
PERSONALITATEA
1. Definiţia de personalitate .
2. Caracterul şi Temperamentul ca părţi componente ale personalităţii .
3. Tipurile de personaliate .

SUICIDUL
1. Definirea suicidului .
2. Istoria suicidului .
3. Suicidul: între statistică şi tragedie .
4. Mit şi realitate despre sinucidere .

Bibliografie .

TIMPUL -
LOCUL - clasa pentru studii, sala de şedinţe
METODA - prelegere, explicare, demonstrare , brainstorming .
 1. Definiţia de personalitate .

Raspunsul la intrebarea fundamentala “Ce este personalitatea” ramane in continuare o problema

dificil de solutionat. Nu exista, cel putin pana acum, un raspuns limpede la aceasta intrebare.
Fiecare teorie care există poate fi partial corecta, sau putem spune ca toate sunt partial corecte,
ceea ce ne face sa credem ca raspunsul corect la intrebarea avansata este in fapt unul cumulativ.
CUMULATÍV ~ă (~i, ~e) Care se caracterizează prin efectuarea de acțiuni concomitente;
care presupune un cumul. /<fr. cumulatif 
Personalitatea e un termen larg răspândit al cărui sens este cunoscut limbajului comun.
Majoritatea folosește cuvântul pentru a se referi la un ansamblu de caracteristici care definesc
modul în care o persoană vede și acționează în lume - ceva asemănător unor îmbinări a
proceselor de gândire și de comportament. În psihologie, el ar putea fi definit ca trăsăturile
emoționale, cognitive și comportamentale unice fiecărui individ, învățate și dezvoltate prin
experiență și relativ consistente de-a lungul timpului .

2. Caracterul şi Temperamentul ca părţi componente ale

personalităţii .
2.1 Caracterul
În timp ce temperamentul reprezintă latura dinamico-energetică a personalităţii, caracterul se referă
la elementele de conţinut ale personalităţii, pe baza cărora omul este evaluat din punct de vedere al
valorii sociale.
Caracterul reprezintă nucleul personalităţii, întrucât exprimă partea sa profund individuală, dar şi
valoarea morală personală, el rezultând din integrarea experienţei de viaţă a omului în anumite
modalităţi de orientare şi conduită statornică.
În sensul larg al cuvântului, prin caracter se înţelege ansamblul trăsăturilor esenţiale şi calitativ
specifice, care se exprimă în relaţiile interpersonale şi în activitatea omului în mod stabil şi
permanent. Într- un sens ceva mai restrâns, caracterul poate fi definit ca o totalitate de trăsături
esenţiale şi stabile derivate din orientarea şi voinţa omului.
Trăsăturile de caracter nu sunt direct observabile, ci ele pot fi “descifrate” din viaţa şi activitatea
omului prin inferenţă (INFERÉNȚĂ, inferențe, s. f. Operație logică de trecere de la un enunț
la altul și în care ultimul enunț este dedus din primul. – Din fr. inférence.) , pornind de la
interpretarea actelor de conduită observabile. Orientarea conduitei şi activităţii omului este
determinată psihologic de trebuinţele, motivele, dorinţele, aspiraţiile şi scopurile sale. Pentru
realizarea scopurilor (a obiectivelor construite sau reconstruite pe plan mintal) omul trebuie să
învingă diferite obstacole interne sau externe, mobilizându-şi calităţile voinţei. Voinţa constă tocmai
în capacitatea omului de a-şi realiza scopurile pe calea unor activităţi care implică învingerea
anumitor obstacole, prin activizarea resurselor sale cognitive, aptitudinale şi morale. Totodată, voinţa
înseamnă capacitatea omului de a-şi regla activitatea după anumite idei, principii, convingeri,
luându-şi “în stăpânire” propria conduită.

2.2 Temperamentul
Temperamentul este latura dinamico-energetică a personalităţii care se exprimă cel mai pregnant în
conduită. Dintre cele trei laturi ale personalităţii (temperament, aptitudini, caracter), temperamentul
este cea care poate fi cunoscută cel mai uşor, tocmai datorită multitudinii şi varietăţii manifestărilor
sale. Toate trăsăturile comportamentale evidenţiază unele particularităţi ale dinamicii activităţii
psihice (mai accelerată sau mai domoală, mai uniformă sau mai neuniformă) şi ale energiei ei
(prezenţa unui surplus sau a unui deficit de energie). Ele nu aparţin doar unui anumit proces psihic,
doar unei anumite conduite, ci întregii personalităţi; nu se manifestă sporadic, întâmplător, ci sunt
stabile şi cu manifestare continuă în viaţa psihică a individului. Dupăcum cunoştem sunt patru tipuri
de temperament ce se folosesc pe larg şi anume :

Flegmaticul care dispune de o mare capacitate de muncă, răbdare, perseverenţă, stăpânire de sine,
calm, este aproape imperturbabil, dar manifestă şi inerţie în manifestările sale psihice, reacţii
întârziate (chiar dacă sunt adecvate) şi stereotipizate, capacitate relativ scăzută de a se adapta mai
ales la situaţiile noi, variabile, este relativ încordat.
Melancolicul este hipersensibil, meticulos, migălos, interiorizat, conştiincios, dispune de procese
afective durabile, intense, dar este puţin încrezător în propriile forţe, retras, supus, timid, nesigur,
trăieşte sentimente de inferioritate, dispune de mobilitate şi reactivitate slabe.
Colericul dispune de o reactivitate promptă, imediată, bogată, intensă, este impetuos, capabil de
sentimente intense şi durabile, de o mare rezistenţă, este productiv în plan intelectual, în schimb este
impulsiv, iritabil, îşi iese repede din fire, este predispus spre “explozii” afective, manifestă încredere
exagerată în propriile sale forţe, minimalizându-le pe ale altora, se lasă cuprins de stări de furie, de
alarmă, îşi risipeşte energia.
Sanguinicul este deosebit de vioi, mobil, impresionabil, sensibil, manifestă reacţii rapide, intră uşor
în activitate, dezvoltă energie, se adaptează uşor, este sociabil, destins, în schimb este uşuratic,
vorbăreţ, guraliv, influenţabil, nestatornic, fluctuant şi inegal în trăirile sale psihice.(

Temperamentele dispun atât de însuşiri pozitive, cât şi de însuşiri negative. De aceea, problema
care se pune în practică nu este aceea a schimbării tipului de temperament, adică a înlocuirii
unuia cu altul. Acest lucru nu este posibil, chiar dacă am dori noi să-l facem, întrucât structura
temperamentală a individului este, în linii mari, înnăscută. Ceea ce se cere este de a cunoaşte cât
mai corect trăsăturile temperamentale ale fiecărui individ şi de a ţine seama de ele, atât în
relaţionarea directă cu fiecare , cât şi în alegerea influenţelor educative pentru a le ameliora într-o
direcţie sau alta. Educarea colericului şi sanguinicului pe direcţia stăpânirii, a reţinerii unor
reacţii, iar a flegmaticului şi melancolicului pe cea a amplificării gradului lor de mobilitate şi
adaptabilitate la nou atrage după sine creşterea productivităţii muncii lor.
3. Tipurile de personaliate .
Vă voi prezenta cîteva tipuri de personaliate :
1. Firea demonstrativă
Esenţa firii demonstrative – care, atunci când atinge grade mai înalte, devine isterică – rezidă în
capacitatea anormală de refulare.
Noţiunea de refulare a fost utilizată şi înaintea lui Freud. Mecanismul procesului de refulare a fost
descris astfel de Nietzsche:
“«Am făcut lucrul acesta», spune memoria mea. «Nu sunt eu în stare să fi făcut una ca asta» – spune
orgoliul meu şi rămâne neînduplecat. În cele din urmă cedează memoria”.
Foarte adesea, persoanele demonstrative nu se descriu aşa cum sunt în realitate, ci cum ar vrea să
pară în momentul respectiv, fiind predispuse spre “minciuni inconştiente”. La firile demonstrativ-
isterice capacitatea de refulare este foarte accentuată, încât pot, realmente, să uite complet ceea ce nu
vor să ştie despre ei, despre unele acte ale lor etc., fiind, prin urmare, în stare să mintă şi să nu fie
conştienţi de acest fapt.
Înclinaţia firilor demonstrative spre isterie se observă în tot comportamentul lor. Asemenea persoane
sunt:
- exagerate în manifestările lor afective;
- exagerate în mimică, gestică şi în felul cum vorbesc.
Firile demonstrative încearcă adesea să se pună într-o lumină favorabilă prin autolaudă şi prin
autocompătimire.
De regulă, personalităţile demonstrative, întrebate cu tact, admit că posedă “talent actoricesc”.
Firea demonstrativă implică prezenţa fanteziei, aptitudine utilă în diverse profesii artistice. Firea
demonstrativă dezvoltă şi îmbogăţeşte fantezia născută din fluxul unei gândiri detaşate, liberă de
orice constrângeri. Personalităţile demonstrative şi cele isterice au tendinţa de a înlătura din gândurile
lor aspectele neplăcute, trecând în reverie. Şi fantezia scriitorului, pictorilor, compozitorilor etc. este
îmbogăţită de firea demonstrativă. 49
2. Firea hiperexactă
Firea hiperexactă este contrariul firii demonstrative şi se distinge prin lipsa capacităţii de refulare. În
cazul unei accentuări puternice, duce la o psihopatie anancastă sau la nevroză anancastă.
În timp ce firile isterice acţionează pripit, chiar în cazurile când ar trebui să mai reflecteze, anancaştii
nu pot lua o hotărâre nici atunci când există toate premisele. Astfel, pripeala isterică are la polul opus
nehotărârea anancastă.
Caracteristici ale firii hiperexacte:
- teama exagerată de eşec, mai ales faţă de probleme pe care le consideră importante. Teama de a
greşi îi face să amâne deciziile privind anumite acţiuni. Dar în faţa problemelor de mai mică
importanţă nu prezintă dificultăţi în luarea unor hotărâri;
- tendinţa spre meticulozitate şi precizie deosebită în activitate;
- conştiinciozitate şi seriozitate în activitate;
- îngrijorare ca nu cumva să nu fie ceva în ordine, bine făcut.

Când hiperexactitatea nu se manifestă decât sub forma unor însuşiri accentuate, ea nu are efecte
negative. În asemenea cazuri ies la iveală îndeosebi avantajele meticulozităţii, ca şi ale
conştiinciozităţii pronunţate.
Individul hiperexact are griji exagerate şi faţă de propria stare de bun confort, se fereşte de primejdii,
de excese. În condiţii externe defavorabile, acest comportament poate fi la originea unei dezvoltări
hipocondrice.
3. Firea hipertimică
Firea hipertimică sau hipomaniacă se caracterizează prin combinarea veseliei cu dorinţa de acţiune şi
cu nevoia de a vorbi, precum şi o înclinaţie spre digresiuni în gândire, tendinţă care, uneori, merge
chiar spre fuga de idei.
Hipertimicul trece mai uşor peste dificultăţi, ia din viaţă ceea ce este mai plăcut, fără a privi viaţa şi
în laturile neplăcute, făcând abstracţie de acestea.
Au o sociabilitate mare, sunt plăcuţi în societate, au umor, povestesc multe, trecând de la o temă la
altele, fără dificultate.
Au o mare bogăţie de idei, iar prin aceasta şi prin nevoia de acţiune sunt productivi şi inventivi.
Pronunţarea acestor trăsături ale firii hipertimice duc la: superficialitate, lipsa simţului datoriei, la
activităţi febrile dar sterile, individul devenind “împrăştiat”. Apar idei fanteziste, nerealizabile.
Veselia se poate transforma în iritabilitate, nelinişte, ceea ce, prin accentuare, duce la manifestări
paranoide, la manifestări maniacale.
4. Firea distimică
Este contrariul firii hipertimice, caracterizându-se prin:
- seriozitate pronunţată;
- hipersensibilitate mai ales la evenimentele triste ale vieţii, ajungând chiar la depresii reactive. Se şi
numeşte “fire subdepresivă”;
- imboldul spre acţiune este diminuat;
- lipsa capacităţii de comunicare fluentă şi vivace;
- tendinţa spre ţinută etică serioasă;
- lentoare în gândire, precum şi în acţiuni;
- tendinţă spre melancolie, care prin accentuare duce la boală.
5. Firea labilă afectiv
Se caracterizează prin alternarea frecventă a stărilor hioertimice cu cele distimice. Accentuarea
acestei tendinţe duce la o fire ciclotimică, iar intensificarea deosebită duce la boala maniaco-
depresivă, fără a fi, însă, o tendinţă fatală.
Persoanele cu fire labilă trec de la un pol afectiv la altul, uneori fără un motiv exterior conştientizat,
alteori datorită unor evenimente exterioare. Ca să apară astfel de oscilaţii, nu este neaparat necesar ca
impulsul să fie dat de evenimente personale, ci şi starea generală a mediului înconjurător poate duce
la astfel de dispoziţii afective labile.
6. Firea exaltată
Oamenii exaltaţi reacţionează exagerat de intens la diferitele întâmplări din viaţa lor, mult mai intens
decât oamenii obişnuiţi. Evenimentele îmbucurătoare le provoacă foarte repede entuziasm, iar cele
triste îi duc tot atât de uşor la disperare.
Dacă ajunge la o dimensiune psihopată, temperamentul exaltat poate fi denumit anxios-fericit –
mergând spre psihoză anxietate-fericire.
Multe firi exaltate sunt firi artistice: poeţi, compozitori, artişti plastici etc. care au o mare sensibilitate
şi vibraţie afectivă, trăiri foarte vii, mergând adesea şi spre exaltare. De exemplu, Hölderin, dintre
poeţi, ne oferă cea mai pregnantă confirmare a faptului că exaltarea sentimentelor favorizează creaţia
poetică, dar poate şi îngreuna lupta pentru existenţă, adaptarea la canoanele rigide ale existenţei
sociale.
7. Firea anxioasă
În copilărie, frica se manifestă foarte adesea atât de intens încât domină întreaga personalitate (vezi
cartea lui J. Ranschburg, “Frică, supărare, agresivitate”, E.D.P., 1979).
- Surse ale fricii
- Factori care intensifică frica
- Trecerea de la frică la anxietate

Relaţiile: emotivitate → timiditate → frică → anxietate

Substrat neurofiziologic: hiperiritabilitate a sistemului neuro-vegetativ, hiperiritabilitate care sporeşte
reacţia fiziologică a fricii, a spaimei.
Specificul firii hiperperseverente se manifestă întotdeauna când sunt atinse interesele sale personale.
Caracteristici: tendinţa spre ranchiună şi atitudini bănuitoare, susceptibilitate, se simt lesne ofensaţi,
sentimente egoiste mai intense, un pronunţat sentiment al propriei valori, ambiţia egoistă,
încăpăţânare.
N.B. Ambiţia personalităţilor hiperperseverente poate deveni o forţă motrice spre realizări pozitive.
Prin accentuarea trăsăturilor se poate ajunge la afecte paranoice, la dezvoltări expansiv-paranoide,
marcate prin idei prevalente şi chiar idei fixe obsesive.
Combinaţia firii hiperperseverente cu firea hiperexactă este avantajoasă d.p.d.v. social. Tendinţa
egoistă, proprie hiperperseverenţei, este atenuată de tendinţa altruistă specifică firii hiperexacte.
Totodată, stăruinţa firii hiperperseverente şi meticulozitatea celei hiperexacte face ca munca
desfăşurată să fie bine executată. Dezvoltările paranoice de duşmănie faţă de cei din jur sunt, de
asemenea, inhibate de trăsăturile anancaste (ale persoanelor hiperexacte).
9. Firea emotivă
Firea emotivă se caracterizează prin reacţii de mare sensibilitate şi profunzime în sfera afectivă,
având un prag scăzut de declanşare a emoţiilor şi a reacţiilor neuro-vegetative.
Datorită sensibilităţii afective deosebite, o traumă psihică poate fi resimţită cu o intensitate
patologică şi poate da naştere unei depresiuni reactive, uneori mergând spre tentative de suicid. Spre
deosebire de firile distimice sau ciclotimice, la firile emotive nu există o predispoziţie înnăscută spre
depresie. La personalităţile emotive gravitatea depresiei merge paralel cu gravitatea evenimentelor
exterioare. La ambele tipuri de fire există o labilitate emotivă, o labilitate a sentimentelor – dintr-o
dispoziţie afectivă mijlocie poate lua naştere anormal de uşor bucuria sau tristeţea.
La ciclotimici reacţia nu este strâns legată de eveniment, nici în privinţa naturii ei, nici a intensităţii.
Un succes de mică importanţă îl duce pe ciclotimic la euforie, iar un eşec mic îl duce la o stare de
depresie.
La emotivi numai evenimentul ca atare exercită o influenţă. Un emotiv se poate bucura intens atunci
când se bucură un alt om – având o empatie mare, şi, de asemenea, trăieşte intens starea de
compătimire faţă de suferinţele altuia. Dar, într-o societate veselă, spre deosebire de ciclotimic,
emotivul nu este uşor contaminat de veselie.
Copiii cu o fire emotivă sunt, de obicei, şi anxioşi. Şi la adulţi se întâlneşte această asociere, adesea.
Alte trăsături ale emotivului:
- tensiunea persistă pe parcursul desfăşurării unor acţiuni (mai ales de dificultate medie şi mare) şi ea
se descarcă o dată cu terminarea acţiunii;
- rezistă la stări de aşteptare;
- se decide greu pentru acţiune, cântăreşte mult situaţiile;
- mişcări şovăielnice, prudenţă;
- se consumă în munci de răspundere, fiind mereu în alertă (uzură nervoasă prematură);
- conştiinciozitate;
- şocurile emoţionale produc dezordine afectivă şi blocaje în funcţiile organice şi în cele intelectuale.

10. Firea extravertită şi firea introvertită

Karl Jung (1875-1961) a descris cele două firi în lucrările elaborate în anii 1911-1912, destinate
tipurilor umane.
Extravertitul este o persoană orientată predominant spre lumea exterioară, spre lumea percepţiei şi nu
atât de mult spre lumea imaginaţiei. Evită singurătatea, caută companie, caută să conducă activităţile
de grup, are iniţiativă, este sociabil şi, în general, agreat de grup. Îşi asumă responsabilităţi sociale,
înfruntă riscul, este optimist, îi place viaţa variată, plină de neprevăzut .
Introvertitul – opus extravertitului – este centrat pe el însuşi, pe lumea reprezentărilor, a imaginilor
mintale, a gândurilor, este interiorizat, timid, cu tendinţa de izolare socială. Nu este comunicativ, nu
este deschis spre lumea dinafară, spre iniţiative. Persoane lipsite de încredere în ele, sensibile,
înclinate spre lumea abstracţiunilor şi nu a percepţiilor şi acţiunilor dinamice, practice.
Există o mare asemănare între ciclotimic şi extravertit şi între schizotimic şi introvertit.
O fişă posibilă de autoanaliză pentru încadrarea persoanei în cadrul extraversiunii sau a introversiunii
ne-o prezintă, printre alţii, Vladimir Levi (“Noi şi Eu”, E.D.P., 1978).

1. SUICIDUL, Definirea noţiunii de suicid

Motto “Noi suntem stăpânii durerilor; stăpâni în a le suporta dacă sunt suportabile şi
stăpâni în a părăsi viaţa cu sufletul împăcat, aşa cum părăsim teatrul dacă piesa nu
ne place, dacă nu le putem suporta”.
Filosoful grec Epicur (341-270 î. Hr.) – în tratatul său “Despre natură”

De-a lungul timpului actele de sinucidere au şocat fie prin brutalitatea cu care au fost comise, fie
prin cauzele, uneori absurde, ce le-au determinat. Niciodată oamenii nu au putut intelege pe
deplin actele de sinucidere aratand în mod aproape constant dispret, teama, mila sau indiferenta
fata de acestea. Suicidul şi tentativa de suicid sunt, de obicei, expresia unor tulburări instinctivo-
afective foarte profunde; unele dintre cele mai frecvente reacţii antisociale. Suicidul este actul
autoagresiv prin care o persoană, în mod intenţionat, îsi cauzează moartea. Aparând sporadic la
vârsta copilariei, el creşte brusc în adolescenţă. Deosebim între “suicidul sincer” bine motivat, al
disperării autentice şi “suicidul-santaj”, cu amprentă isterică, în care este implicată în mod
deosebit responsabilitatea unei persoane . O altă clasificare a suicidului este facută de Durkheim
care diferenţiază 4 tipuri de suicid: suicidul egoist, cauzat de nivelul prea scăzut al integrării
sociale; suicidul altruist, datorat nivelului prea înalt al integrării; suicidul anemic, generat de
nivelul prea redus al reglării sociale; suicidul fatalist, produs de nivelul prea înalt al reglării
sociale. Suicidul constituie o cauzã majorã de moarte, în special la populaţia tânãrã. În fiecare an,
aproximativ un milion de oameni mor prin acte suicidare, ceea ce reprezintã, statistic, un deces la
fiecare 40 de secunde. Tentativele suicidare, în numãr de 20 pânã la 50 de milioane/an, sunt mult
mai frecvente comparativ cu suicidul realizat. Fiecare deces prin suicid are implicaţii profunde în
cadrul membrilor familiei şi al prietenilor victimei, a cãror viaţã va fi profund afectatã emoţional
şi social. Între ţãrile cu rate mari ale suicidului se înscriu cele din estul Europei, iar o incidenţã
scãzutã se înregistreazã în ţãrile Americii Latine, ţãrile arabe şi asiatice.
1.1 Definirea noţiunii de suicid
Dicţionarul Oxford defineşte substantivul englez „suicide” ca:
1. Persoană care se omoară pe el însuşi în mod intenţionat.
2. Autodistrugere intenţională; „to commit suicide” - a te ucide pe sine în mod
intenţionat. Părţile cuvântului sunt de origine latină: pronumele reflexiv singular sui - pe sine şi
forma verbală cidium din verbul a ucide.
Dicţionarul limbii române moderne defineşte substantivul „sinucidere” - acţiunea de a se
sinucide; suprimare a propriei vieţi.
Dicţionarul de neologisme defineşte substantivul sinucidere - acţiunea de a se sinucide şi
rezultatul ei; suprimare a propriei vieţi; suicid.
Pentru raţiuni didactice şi de specialitate în medicina legală şi psihiatrie se fac precizări
suplimentare la termenul sinucidere care se utilizează tot mai mult sub forma suicid, considerat
de Dicţionarul de neologisme ca franţuzism.
Definirea termenului este făcută astfel:
Faptul de luare a vieţii personale de către un subiect, care nu este atins de o afecţiune care îl
condamnă inexorabil la moarte, independent de voinţa sa.
Precizările sunt făcute tocmai pentru a discerne situaţiile de suicid al celui care este deja
condamnat de soartă.
Sinuciderea (suicidul) e considerat(ă) în general a fi expresia unei stări mintale patologice, în
mod obişnuit depresive. Un studiu britanic din 1974, care cuprindea interviuri lărgite şi analiza
foilor de observaţie, a stabilit că cei care supravieţuiseră unei tentative suicidare erau bolnavi
mintali la momentul gestului.

2. Istoria suicidului
Sinuciderea a constituit dintotdeauna un moment cu semnificaţie diferită pentru filosofi, medici,
sociologi, psihologi etc., dar şi pentru diversele religii sau chiar pentru oamenii obişnuiţi. Unii au
acceptat-o ca pe o formă a eliberării omului de povara vieţii sau a manifestării spiritului de
libertate, iar alţii au condamnat şi au blamat persoana care recurge la un asemenea act extrem.
Legând sinuciderea de absurdul lumii în care trăim, Albert Camus spunea în “Mitul lui Sisif” :
“Omul care este capabil să privească în faţă absurditatea existenţei umane, care vede dispărând
semnificaţia vieţii încă se confruntă cu problema sinuciderii. Singura problemă filosofică într-
adevăr serioasă este sinuciderea”.
Informaţiile despre suicid au fost înregistrate concomitent cu apariţia civilizaţiei
umane. În diferite epoci istorice, în diverse societăţi, iar uneori şi în rândurile diferitelor pături
sociale ale aceleiaşi societăţi, suicidul era apreciat în mod contradictoriu : de la condamnarea
aspră până la recunoaşterea lui ca mod demn de a încheia viaţa. Atitudinea faţă de acest act era
determinată de concepţiile filosofice, religioase şi juridice dominante în societate. Astfel,
conform concepţiilor religioase ale vechilor germani, în rai ajungeau doar bărbaţii dispăruţi în
luptă. Femeile puteau spera să ajungă aici numai în cazul dacă se sinucideau pe mormântul
soţilor.
Toate curentele de gândire ale antichităţii greceşti au recunoscut valoarea
supremă a individului, care are libertatea şi puterea de a hotărî singur asupra propriei vieţi sau
morţi. În viziunea antică, viaţa nu merita să fie păstrată decât dacă era conformă cu raţiunea, cu
demnitatea umană şi dacă aducea mai multe satisfacţii decât nenorociri. Altfel, păstrarea ei era
considerată o nebunie de filosofii greci ai timpului. Platon era, în general, împotriva sinuciderii,
dar menţiona trei excepţii majore : condamnarea (cazul lui Socrate), boala foarte dureroasă şi
incurabilă, precum şi o soartă mizerabilă, putând include situaţii diverse, de la mizerie la ruşinei.
Între toate civilizaţiile antice , Roma este considerată a fi cea mai tolerantă faţă de
sinucidere. La romani , suicidul se practica pentru a fi salvată onoarea sau pentru a nu
supravieţui dezastrului patriei, ori în disperare, căci, aşa cum spunea Seneca : „Suicidul este
triumful voinţei omeneşti asupra lucrurilor”. El era de părere că atâta vreme cât corpul şi mintea
noastră este în cea mai bună formă, permiţându-ne să ducem o viaţă demnă, sinuciderea nu ar fi
justificată. În schimb a trăi în decrepitudine, cu suferinţele provocate de o bătrâneţe înaintată, a
nu te elibera de ea, este o adevărată prostie. Suicidul politic este frecvent la Roma în anii
razboiului civil şi ai inceputului imperiului. In anumiti ani, numarul mortilor voluntari în randul
oamenilor politici atinge cifre impresionante. Cato, Cassius, Brutus, Antonius, Cleopatra – nu
vor fi condamnati pentru gestul lor, ci vor deveni modele legendare. Chiar Nero sau Othon, prin
sinucidere isi ispasesc partial viata de mizerie pe care au avut-o. Dreptul roman din epoca
imperială lasă fiecăruia libertatea de a-şi 9llege moarteaii.
Pe măsură ce stoicismul începe să decadă, cam prin secolul al II-lea, legislaţia
romană privitoare la sinucidere devine mai aspră. Neoplatonismul, la fel ca şi cultele orientale,
condamnă sinuciderea, care tulbura de fapt sufletul mortului şi îl împiedica să se desprindă de
trup pentru a se ridica la ceruri.

3. Suicidul: între statistică şi tragedie

Moartea unui om e o tragedie. Moartea a milioane de oameni reprezintă doar o statistică”,
susţinea Iosif Stalin, cel care, pe parcursul activităţii sale, a completat cu asemenea
statistici sinistre mii de pagini. Şi totuşi, faptul că, anual, în lume se sinucid „un milion de
oameni”, ceea ce echivalează cu “o persoană la fiecare 40 de secunde”, fenomenul nu ar
trebui considerat drept o simplă “statistică”. 
Astăzi, suicidul a devenit o problemă de sănătate publică, fiind “a 11-a cauză de mortalitate în
lume şi a 2-a cauză de mortalitate printre cei cu vârsta cuprinsă între 25-34 de ani”. Conform
datelor Biroului Naţional de Statistică (BNS), în 2009, în Republica Moldova au fost înregistrate
651 cazuri de suicid (556 bărbaţi şi 95 femei), rata sinuciderilor constituind 15,7% la 100.000 de
locuitori. E adevărat, 651 sinucigaşi/an, în Republica Moldova, faţă de ”100 sinucigaşi/zi”, în
Japonia, pare o cifră infimă. Însă, raportate la numărul de locuitori şi la doctrinele religioase,
datele reprezintă o problemă stringentă, care necesită soluţionare înainte să capete proporţii
covârşitoare. Conform OMS, cauzele principale ale acestui fenomen sunt: depresia, dezordinea şi
confuzia bilaterală, abuzul de droguri şi alcool, schizofrenia, antecedentele familiale, contextul
socio-economic şi educaţional, sănătatea şubredă, sărăcia. Suicidul în rândul tinerilor este cauzat
de: “factori familiali (abuzuri în familie, divorţul părinţilor etc.); performanţele şcolare (notele
proaste); stresori sociali (lipsa abilităţilor de comunicare, de exprimare emoţională) şi factori
individuali (emoţionali, cognitivi, comportamentali, de sănătate)”. Metodele de sinucidere
preferate de femei sunt ingurgitare de medicamente sau tăierea venelor, în timp ce bărbaţii aleg
metode dure, precum spânzurarea, împuşcarea în cap sau aruncarea de la înălţimi. Aceste metode
nu sunt valabile pentru valul de terorişti islamici care se sinucid “în numele lui Allah”. Încă din
cele mai vechi timpuri, problema suicidului s-a aflat în atenţia sociologilor, scriitorilor,
filosofilor şi mai nou – a mass-mediei. În cartea sa, Autoportret într-o oglindă spartă,  Octavian
Paler, îl citează pe Cesare Pavese, care spunea: “Există o singură plăcere, aceea de a fi viu, tot
restul e mizerie” şi care, cu toate acestea, a sfârşit prin a se sinucide. Albert Camus, susţinea:
“Nu există decât o singură problemă cu adevărat importantă – sinuciderea”. Lev Tolstoi o lasă pe
Anna Karenina să găsească în sinucidere eliberarea de griji şi gelozie.
În lucrarea sa, Le suicide (1897), sociologul E. Durkheim prezintă câteva detalii importante cu
privire la suprimarea propriei vieţi:
- sinuciderea nu este o nebunie;
- cu cât un sistem social este mai stabil, cu atât îi va fi mai greu unui subiect labil să se adapteze;
- cazurile de sinucidere în rândul copiilor sunt foarte rare, ele încep să se manifeste după trecerea
pragului de 10-15 ani;
- zona temperată este câmpul predilect al sinuciderii. Din 1.000 de sinucideri anuale, 60% se
comit în anotimpurile calde, iar atunci când zilele încep să crească, sinuciderile se înmulţesc;
- sinuciderea e mai răspândită printre oamenii bine educaţi;
- familia este un mediu puternic protector împotriva sinuciderii, ea protejează cu atât mai bine cu
cât este mai puternic închegată.
Mediatizarea sinuciderilor a crescut în ultimul timp, graţie dezvoltării tehnologiilor. Un studiu
efectuat de universităţile Bristol, Oxford si Manchester a stabilit că aproape jumătate dintre site-
urile găsite în urma unor căutări pe tema metodelor de sinucidere, pe principalele motoare de
căutare, au oferit sfaturi despre cum să-ţi iei viaţa; doar 13% ofereau sfaturi despre cum sa previi
sinuciderea, iar 12% descurajau în mod activ acest fenomen. Ar fi nedrept, totuşi, să dăm vina
doar pe internet. Prevenirea suicidului necesită o atenţie sporită atât din partea comunităţii
medicale, cât şi a întregii societăţi. Autorităţile şi specialiştii din multe state occidentale recurg la
programe complexe de prevenire a acestui fenomen, strâns legat de mediile în care se dezvoltă
omul – şcoală, familie, comunitatea locală. Potrivit Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS),
măsurile ce pot fi adoptate vizează sporirea controlului asupra vânzărilor ilegale de arme,
comercializării pesticidelor sau drogurilor, stabilirea unor legi care să controleze mai bine
accesul la acestea. Totodată, OMS recomandă stabilirea unor restricţii în mass-media, întrucât
informaţiile difuzate pot să influenţeze puternic populaţia, mai cu seamă categoriile sensibile de
vârstă – adolescenţii şi vârstnicii. Pentru că o societate este un organism viu, în care disfuncţia
unui organ cauzează moartea întregului, trebuie să avem grijă de fiecare organ şi să promovăm în
rândurile cetăţenilor VIAŢA. Astfel, nu am mai fi nevoiţi să sărbătorim la 10 septembrie Ziua
mondială de prevenire a suicidului, ci Ziua Mondială a dragostei de viaţă.

Dumitriţa RALUCA, studentă USM

Mit şi realitate despre sinucidere

• Mit: "Cei care vorbesc despre sinucidere rar întreprind astfel de tentative şi nici nu le
realizează". Realitate: Majoritatea tinerilor cu tentative de sinucidere aduc dovezi (argumente)
verbale semnificative cu privire la intenţiile lor.
• Mit: "Tendinţele suicidale se moştenesc". Realitate: Nu există date veridice privind
predispoziţia genetică suicidală. Cu toate acestea, o sinucidere anterioară în familie poate deveni
model distructiv sau chiar de imitare.
• Mit: "Nimic nu poate opri persoana, dacă a luat deja decizia de a se sinucide". Realitate:
Majoritatea adolescenţilor care sunt absorbiţi de gândul de sinucidere, se zbat între viaţă şi
moarte. Sufletul lor este străpuns de dorinţa de încetare a suferinţei. Ei căută insistent alternative,
modalităţi, căi de înăbuşire a suferinţei, dar, de regulă, strigătul sufletului lor nu este auzit de
nimeni (de prieteni, de familie şi chiar nici de specialişti).
• Mit: "Adolescenţii suicidali sunt bolnavi psihic". Realitate: Medicii n-au putut pune
diagnosticul “psihic bolnav” la mulţi dintre oamenii care au încercat să-şi curme viaţa ori s-au
sinucis. Este firesc însă că o boală sufletească cronică sporeşte riscul unui eventual suicid.
• Mit: "Un adolescent care a supravietuit după sinucidere, niciodată nu se va simţi în
siguranţă, chiar şi atunci când va fi adult". Realitate: Mulţi tineri care se confruntă cu depresiile
suicidale, după ce primesc ajutor medical, duc un mod sănătos, normal de viaţă. Cunoaşterea
tehnicilor de avertizare a suicidului şi posedarea procedeelor de susţinere, de ajutor urgent
specializat adolescenţilor, tinerilor, vor contribui la soluţionarea oportună a problemelor
acestora, ei rămânând în viaţă.

Tipurile comportamentelor suicidale

 comportament demonstrativ: se recurge la tăierea venelor, consumul preparatelor
neotrăvitoare, reprezentarea spânzuratului – tendinţe de auto-vătămare corporală (autoagresiune);
 comportament afectiv: se manifestă tendinţe de strangulare, intoxicare cu preparate toxice şi
puternice;
 suicid real: în cele mai frecvente cazuri se recurge la strangulare.
4. Persoanele predispuse la tentative de suicid
Categoriile persoanelor predispuse la suicid sunt:
• tinerii care au probleme în relaţiile interpersonale, fac abuz de alcool sau droguri, manifestă
comportamente deviante sau penale, inclusiv violenţa fizică;
• persoanele exagerat autocritice;
• persoanele umilite sau care au suferit pierderi tragice;
• persoanele frustrate de neconcordanţă între succesele aşteptate şi realizările obţinute;
• persoanele bolnave ori abandonate;
• persoanele care au mai încercat să se sinucidă sau au fost martore oculare la sinuciderile din
familie.
5. Semnele tulburărilor emoţionale presuicidale

 Pierderea poftei de mâncare sau bulemia impulsivă, insomnia sau hipersomnia pentru cel
puţin câteva zile.
 Acuze frecvente de stres somatic (dureri de stomac, dureri de cap, oboseală permanentă,
somnolenţă).
 Neglijarea neobişnuită a aspectului exterior.
 Sentimentul constant de singurătate, de inutilitate, de vinovăţie sau de tristete.
 Lipsa de sinceritate (în special în raport cu părinţii).
 Simţul plictiselii într-un mediu obişnuit sau în timpul executării unei activităţi care a adus
anterior plăcere.
 Abţinerea de la contacte cu oamenii, izolarea de prieteni şi de familie, însingurarea.
 Dereglări de atentie însoţite de scăderea randamentului şi a calităţii muncii.
 Lipsa planurilor pentru viitor.
 Crize de furie din cauza problemelor mici.
 Complăcerea în starea de boală, invocarea unor boli incurabile pentru a atrage atenţia
părinţilor asupra sa.
 Tendința de a produce suferinţă părinţilor.
 Absorbirea de gânduri despre moarte, ameninţarea cu moartea.

6. Avertismentele verbale presuicidale

• „Am decis să mă omor!”

• „M-am săturat. Cât se poate!”
• „Mai bine să mor.”
• „Am trăit, mi-e de-ajuns.”
• „Îmi urăsc viaţa!”
• ,,N-am ochi să văd pe nimeni!”
• ,,Singura cale de ieşire din impas – este moartea.”
• ,,Nu mai pot!”
• ,,Nu mă veţi vedea niciodată!”

Sugestii de profilaxie a suicidului în mediul educational

1. Să se promoveze ore de clasă şi întruniri părinteşti, consacrate problemei abordate.

2. Părinţii şi cadrele didactice vor fi informaţi cu:
  recomandări concrete de diagnosticare a comportamentului suicidal;
 motivele, factorii, dinamica comportamentului suicidal:
 problemele comportamentului dezadaptativ, inclusiv suicidal:
 măsurile de psihoprofilaxie şi psihocorecţie şi de tratament.
3. Elevii vor lua cunoştinţă despre suicid şi sinucigaşi, reieşind din faptul că, de regulă, în
situaţii critice rezolvă, în primul rând, problemele apărute cu colegii şi prietenii.
Vor avea la dispoziţie numerele telefoanelor persoanelor de încredere, posibilitatea de a
solicita şi apela la ajutorul psihologului şcolar, a cadrelor didactice, a managerilor instituţiei de
învăţământ, a părinţilor, prietenilor, bunicilor, fraţilor, surorilor, vecinilor etc.
Atenţie! Calea cea mai sigură de prevenire a unei catastrofe suicidale ar putea fi posedarea
informaţiei despre sensibilitatea sufletului uman, evitând din start crearea unor probleme grave,
violenţa, relaţiile tensionate, conflictele în comunicare, în activitatea psihologică, în familie etc.
[Link] va fi acordat prin conversaţii individuale, crearea grupelor de sprijin, solicitarea
urgentă a specialiştilor, părinţilor şi prietenilor preferaţi în condiţii de manifestare a atenţiei şi
îngrijorării față de destinul adolescentului, supravegherii şi afecţiunii sincere, deschise faţă de
problemele cu care se confruntă.
5. În coridoarele instituţiei de învăţământ vor fi instalate panouri colorate în care
adolescenţii ar vedea, cum pot interveni urgent în situaţiile dificile, ce ajutor pot acorda
colegilor, prietenilor (când este cineva afectat de insucces, de abandonul unuia din părinţi, de
decesul unui părinte sau al unui coleg, fan, etc., de acostarea în stradă, de viol, etc.)

[Link]
   De origine engleză, cuvântul stres circumscrie o serie de substantive înrudite ca înteles, dar ce
au totusi nuante usor diferite: presiune, apasare, efort, solicitare, tensiune, constrângere,
încordare nervoasa.
 În Anglia, în secolul al XVII-lea, stres însemnă "stare de depresie în raport cu oprimarea sau
duritatea, cu privațiunile, oboseala și, într-un sens mai general, adversitatea vieții".
Mai târziu, în secolul al XIX-lea, apare noțiunea conform căreia condițiile de viață agresive
(stres) pot antrena suferințe fizice sau mentale (strain).
În anul 1872, Darwin publică "teoria evolutiei". În opinia sa, frica, o caracteristică permanentă a
omului și a animalului, are rolul de a mobiliza organismul pentru a face față pericolului. El
numește nu numai emoția, ci și actul emoțional ce are loc în fața unei situații de urgentă: "fuga
sau lupta".
O alta figura marcantă a acestui secol este William James care în anul 1884 pune întrebarea "Ce
este emoția ?", iar în 1890 își publică "tratatul de psihologie" și anunță că procesul psihic este
secundar procesului fizic. William James acordă o mare importanță autoevaluării perceptive,
reluată în psihologia cognitivă.
 În anul 1914, Walter Bradford Cannon, unul dintre cei mai mari fiziologi din America de Nord,
profesor la Harvard, în lucrările sale fundamentale privind emoța, folosește termenul de stres mai
întâi în sens fiziologic. În anul 1928, el dă acestui termen și un sens psihologic, atunci cînd
menționează rolul factorului emoțional în evoluția bolilor. Imediat după aceasta, Cannon
subliniază legătura directă dintre reacția organică și reacția comportamentală de fugă sau de luptă
în fața unui pericol neașteptat, completând astfel teoria lui Darwin.
 Paul-Marie Reilly, fiziolog francez, descrie în anul 1934 un sindrom general de reacție la orice
agresiune, în raport cu activitatea sistemului nervos autonom, și anume sindromul de iritare.
Cu toate acestea, cel care lanseaza în limbajul medical, înca din 1936, conceptul de stres este
fiziologul canadian Hans Selye. Înca din vremea în care era student în medicina la Universitatea
din Praga, Selye a fost intrigat de sindromul general al maladiei, sindrom descris de pacientii
afectati de boli infectioase, prezentând toti aceleasi simptome, însa fara vreun simptom specific.
Selye deduce din aceasta că trebuie să fie vorba de un răspuns nespecific al organismului la
boală.
 Tot în anul 1936, descrie "sindromul general de adaptare" (SGA) ca fiind efortul făcut de
organism pentru a răspunde solicitărilor mediului și concluzionează că răspunsul la diferiți agenți
stresori este dominat de hiperactivitatea cortexului suprarenal.
     Selye introduce conceptul de stres propriu-zis în anii 50, concept ce ocupă un loc important
mai întâi în medicină, apoi în psihiatrie. În conceptia lui Selye, stresul nu este decât o reactie
biologica si generală, adică "o stare care se traduce printr-un sindrom specific, corespunzător
tuturor modificărilor nespecifice, induse astfel într-un sistem biologic".
     El definește stresul la început ca fiind o agresiune, apoi ca o reacție a subiectului la o
agresiune, ultima reprezentând un stresor.
     Conform conceptiei lui Selye, tensiunile care produc stresul fac parte din viața cotidiană.
Stresul caracterizează o reacție psihologică complexă extrem de intensă și relativ durabilă a
individului confruntat cu noi și dificile situații existențiale.
     Printr-o extensie nejustificată, în societatea contemporană oamenii se plâng frecvent de stres
incluzând în această categorie elemente relativ banale și stupide rezultate din conviețuirea urbană
a oamenilor . Conceptul de stres s-a demonetizat capatând formule atipice.
     Stresul reprezintă un aspect normal și necesar al vieții, aspect de care omul nu poate scăpa.
Stresul poate genera un disconfort temporar și de asemenea poate induce consecințe pe termen
lung. În timp ce prea mult stres poate altera starea de sănătate a unui individ cât și bunăstarea
acestuia, totuși, un anumit volum de stres este necesar pentru supraviețuire. Stresul se poate
concretiza în diminuarea normalității funcțiilor sau chiar în apariția bolilor, dar poate ajuta
persoana aflată într-o stare de pericol și contribuie în accentuarea achizițiilor.
     Adaptarea constituie condiția fundamentală a supraviețuirii ființelor vii în natura și societate.
Atât în cazul omului cât și al animalului reacțiile adaptative sunt în covârsitoarea lor majoritate
învățate, dobândite.
     Definirea stresului este îngreunată de faptul că aceasta noțiune cunoaște numeroase
accepțiuni. [Link] le-a menționat:

     " stresul, în sensul său activ, este o forță care produce o tensiune: este vorba de un stimul
extern, fie fizic (zgomot, căldura, frig), fie psihologic (necaz, tristete);
     " stresul este înteles ca rezultatul acțiunii exercitate de un stresor, agent fizic și/sau psihologic
și/sau social, asupra sănătații unei persoane (consecințele biologice, mentale și psihice ale
acțiunii acestui agent asupra sănătații persoanei);
     " stresul este concomitent agentul stresor și rezultatul acestei acțiuni, în diversele sale
dimensiuni particulare; aceasta semnificație este reținută în numeroase lucrări apărute dupa Hans
Selye;
     " stresul nu mai este luat în considerare ca reprezentând consecințele somatice, ci ca apărare a
funcționarii psihicului față de stimulările senzoriale și motrice.
     Bazându-se pe diverse lucrări, Jonas si Crocq propun următoarea definiție: "Stresul este o
reacție fiziologică și psihologică de alarmă, de mobilizare și de apărare a organismului (sau, mai
bine, a individului, a persoanei) față de o agresiune, o amenințare sau chiar - s-ar putea spune –
față de o situație trăită neobișnuit".
     O alta definiție a stresului este cea propusa de [Link] și colaboratorii săi: "Noțiunea de
stres, în accepția ei cea mai largă, cuprinde orice agresiune asupra organismului, de origine
externă sau internă, care întrerupe echilibrul homeostatic. Aceasta acțiune poate fi fizică, sub
forma stimulilor nociceptivi (temperatura, zgomot) sau a agenților traumatizanti, infecțiosi sau
toxici. Ea poate viza nivelurile cele mai înalte ale integrarii senzoriale și cognitive, perturbarea
atingând în acest caz sistemul de relație al subiectului cu mediul sau".

     Termenul de stres are în general doua accepţiuni:

     a) situație, stimul, ce pune organismul într-o stare de tensiune;
     b) însăși starea de tensiune deosebită a organismului prin care acesta își mobilizează toate
resursele sale de apărare pentru a face față unei agresiuni fizice sau psihice.

     În cazul în care accentul este pus pe starea organismului, pe reacțiile acestuia la agenții
stresori, se au în vedere răspunsurile emoționale în exces. Aceste răspunsuri emoționale sunt
exprimate vizibil în comportamentul individului, în limbaj, activitatea motorie, precum și în
devierea diferitelor constante psihologice sau fiziologice.

     În faza de început a cercetarilor sale, [Link] a fost tentat să definească stresul ca fiind gradul
de uzură și suferință a organismului provocat de modul de funcționare sau de leziuni. Preluând
ideile lui Hipocrate care consideră că boala nu este numai suferință, ci și uzură, vătămare, efortul
pentru a reveni la starea normală, Selye descoperă mecanismele de adaptare a organismului la
acțiunea agenților stresori identificând astfel reacțiile de aparare ale organismului, și anume
sindromul general de adaptare.
     Sindromul general de adaptare (SGA) este caracterizat prin trei stadii:
     1) Reacţia de alarmă ce reprezintă primul raspuns al organismului, mobilizarea generală a
forțelor de apărare a organismului. Acest prim stadiu cuprinde două faze: faza de șoc
(caracterizată prin hipotensiune, hipotermie, depresie nervoasă etc.), cu vătămarea sistemică
(generală) bruscă, urmată apoi de o fază de contrașoc, în care apar fenomenele de apărare
(hiperactivitatea cortico-suprarenalelor, involuția apăratului timico-limfatic etc.).
     2) Stadiul de rezistență în care sunt activate mecanismele de autoreglare. Cuprinde ansamblul
reacțiilor sistemice provocate de o expunere prelungită la stimuli față de care organismul a
elaborat mijloace de apărare.
     3) Stadiul de epuizare este foarte asemănator reacției de alarmă, când datorită prelungirii
acțiunilor agenților nocivi, adaptarea organismului cedează.
     Prin urmare stresul reprezintă starea de conjuncție rezultată din acțiunea agentului stresor și
capacitatea de adaptare a organismului. Cu cât o persoana se află mai frecvent în starea de
alarmă sau de rezistență, cu atât este mai mare riscul instalării epuizării cu toate consecințele sale
negative.
     Dacă accentul este pus pe situație, pe factorii generatori ai stresului, de aceasta dată se are în
vedere caracterul lor neobișnuit, neașteptat, chiar agresiv care amenintă starea normală a
organismului.
     În acceptiunea lui Piéron, stresul poate fi identificat cu agresiunea, cu acțiunea violentă a
agenților stresori exercitată asupra organismului, iar particularitațile generale ale condiției
stresante sunt considerate a fi: intensitatea mare și caracterul amenintător al situației.
     Omul se confrunta deseori și cu situații adaptative inedite, intens solicitante și față de care nu
are totdeauna reacții adaptative eficiente, dinainte elaborate. Asemenea situații sunt de natura sa
perturbe prin ineditul și dramatismul lor schemele adaptative deja elaborate și existente și să-l
oblige pe individ la identificarea altora noi.
     Pentru unii cercetatori, stresul reprezintă un eveniment ce produce tensiune sau îngrijorare, iar
alții privesc stresul ca o percepție individuală a unui eveniment - modul în care un individ
interpretează situația. Majoritatea experților definesc stresul ca fiind răspunsul psihologic și
fiziologic la anumiți stimuli percepuți de către individ ca fiind amenințări. Astfel de stimuli sunt
denumiți stresori sau agenți stresogeni.
     Oamenii percep situațiile în moduri foarte diferite. O persoană evită zborul cu avionul
deoarece îl consideră un factor de stres pe când o altă persoană caută acest mod de călătorie
tocmai pentru că este încântat să zboare. Percepția persoanei asupra stimului sau evenimentului
este însoțită adesea de gânduri și sentimente ce au fost deja învățate, adesea în copilărie. De
exemplu, o studentă respinsă la examenul de absolvire se poate simți chiar devastată, răvășită
datorită asociației subconstiente cu experiențele nefericite ale eșecului de pe timpul când era
copil. Un student cu experiențe neplacute aproape inexistente în ceea ce privește eșcul la
examene va aborda căerea mai degrabăca o provocare decât ca un esec. Chiar dacă gentul stresor
este acelaș pentru ambii studenț totuș percepțile lor ș răpunsurile la stimul sunt total diferite.
1.1 Sursele de stres
     Stresul poate fi generat de căre o diversitate de situați sau evenimente, de la modificarea
comportamentului, a obiceiurilor de somn sau de hrăire pâna la decesul partenerului de căăorie, a
parințlor sau a copiilor. Volumul de stres indus de aceși stresori depinde nu doar de percepția
individului, cât și de factori precum tipul de stresori și, intensitatea și durata acestora.

     J. Weitz consideră că o situație poate deveni stresantă în urmatoarele condiții:

     a) solicitările sunt atât de numeroase încât împiedică prelucrarea adecvata a informației,
supraîncarcarea traducându-se de cele mai multe ori prin degradarea performanțelor;
     b) situația este percepută ca fiind potențial periculoasă, motiv pentru care subiectul se simte
amenințat;
     c) în cazul în care subiectul este izolat, acesta resimțind restrângerea libertații;
     d) când subiectul este împiedicat să-și desfășoare activitatea și are sentimentul de frustrare;
     e) când presiunea grupului se exercită de asa natură încât trezește teama de eșec, de
dezaprobare.
     La toate acestea se pot adaugă și situațiile caracterizate prin acțiuni cronice ale agenților fizici
(temperaturi extreme, umiditate, zgomot) sau alte împrejurări care slăbesc rezistența
organismului (boala, lipsa de somn).
     Agenții stresori sunt factori nocivi sau stimuli psihici cu semnificație afectivă puternică.
Multitudinea acestor factori provocatori de stres a impus clasificarea lor în funcție de anumite
criterii, astfel:
     a) În functie de numărul agenților stresori în acțiune, aceștia pot fi: stresori unici, precum un
zgomot puternic cu tendința de a se prelungi sau un zgomot puternic survenit brusc în plină
noapte și stresori multiplii, de exemplu zgomotul asociat cu caldură și cu noxele.
     b) Dupa numărul persoanelor afectate, pot fi identificați:
     " stresori cu semnificație strict individuală. Aceștia sunt regasiti în insatisfacția prelungită a
unor trebuințe fiziologice, cum ar fi: setea intensă și lipsa perspectivei de a o potoli, foame,
somn.
"stresori cu semnificatie colectivă, "de grup" familial sau profesional. Sunt evenimente precum:
nereusita unui copil la examen, decesul părinților, divortul, perspectiva șomajului într-o
organizație etc. Acești stresori forțează într-o mare măsură capacitatea de adaptare a persoanei.
     " stresori cu semnificație generală care afectează orice individ. În această categorie sunt
incluse evenimentele subite dezastruoase specifice unor situații de calamitate naturală, și anume:
inundație, cutremure, război, etc..
     
4. Bibliografie .
1. SYLLABUS, Curs de psihologie gnerală şi a personalităţii .
[Link]
2. [Link]
3. [Link]
4. [Link]
5. Organizaţia Mondială a Sănătăţii. Prevenirea sinuciderilor. Manual pentru consultanţi.
2006 - [Link] (în rusă).
6. Organizaţia Mondială a Sănătăţii – statistica pentru Republica Moldova -
[Link] (în engleză).
7. Svetlana Rusnac Psihologia Sociala
8. Krasiko V.G. (2007) „Psihologia socială” Bucureşti.
9. [Link]
stresului_49
10. [Link]
11. [Link]
[Link] [Link]
i
ii