Istoria scrisului 

“cuprinde diferite sisteme de scriere, primele apărute în epoca

bronzului (sfârșitul mileniului al IV-lea î.Hr.). În general este acceptat faptul
că adevărata scriere a limbii (nu doar a numerelor) a fost inventată în mod
independent în cel puțin două locuri: Mesopotamia (în special
în Sumerul antic) în 3200 î.Hr. și în Mesoamerica în 600 î.Hr.. 12 scrieri
mesoamericane sunt cunoscute, cea mai veche fiind cea olmecă sau
cea zapotecă, ambele din Mexic.
În unele cazuri cercetătorii civilizațiilor antice consideră scrierea drept
elementul de diferențiere între „oraș” și „sat”. Acești cercetători definesc
„satul” ca fiind așezarea în care nu au avut loc schimburi de informații
scrise, în timp ce „orașul” este așezarea în care este folosită scrierea
pentru schimburi de informații și pentru înregistrarea acestora.
Istoria scrisului poate începe cu cele mai vechi mijloace de comunicare
vizuală care s-au păstrat: reprezentările picturale din paleolitic care, cu
trecerea timpului, au evoluat în „protoscriere”. Funcția acestor
„ornamentații” nu era în primul rând comunicarea ci exprimarea, tocmai de
aceea se vorbește de o „artă preistorică”. Cu toate acestea, aceste
reprezentări picturale constituie baza documentară pe care se construiește,
chiar dacă și ipotetic, istoria primului mijloc de comunicare: vorbirea.
Principala ocupație a omului în acea perioadă era vânătoarea, prin urmare
reprezentările acestuia erau de obicei animale. Pe baza cunoștințelor
asupra datei de dispariție a unor specii sau asupra schimbării totale a
habitatului altor specii s-a putut determina că toate ciclurile de picturi
preistorice cunoscute datează din ultima perioadă a paleoliticului superior,
acum 30.000 - 10.000 de ani, când deja apăruse homo sapiens. Pentru a
picta se foloseau, în afara degetelor, peneluri primitive din fibre vegetale
sau cărbuni de lemn. Se mai foloseau unele materiale moi care puteau
absorbi culoarea, ca de exemplu păr de animale sau mușchi vegetal. Ca
substanțe colorante se utiliza ocrul cu toate nuanțele sale, de la galben la
brun auriu și cărbunele de lemn; verdele și albastrul nefiind cunoscute. Cel
puțin în zona europeană, la gravuri se folosea un cuțit special din silex. Nu
se știe exact de ce omul a început să reproducă elemente din jurul său. Se
consideră că omul atribuia acestor reprezentări de animale o valoare
magică care să-l favorizeze în timpul vânătorii. Deoarece unele
reprezentări se găsesc în locuri mai puțin accesibile, se consideră că
acestea nu aveau doar o funcție simplu decorativă.
Primele sisteme de scriere apărute la începutul epocii bronzului nu au
reprezentat o invenție bruscă. Mai degrabă, ele s-au dezvoltat pe baza
unor tradiții mai vechi ce constau din diferite sisteme de simboluri care nu
pot fi clasificate ca scrieri proprii deși au multe caracteristici izbitor de
asemănătoare cu scrierea. Aceste sisteme pot fi descrise ca
fiind „protoscriere”. Aceste sisteme folosesc simboluri ideografice și/sau
primele simboluri mnemonice pentru a transmite informații încă au fost,
probabil, lipsite de conținut lingvistic direct. Aceste sisteme au apărut în
perioada neoliticului timpuriu, încă din mileniul al VII-lea î.Hr..
În momentul în care a inventat scrierea, civilizația sumeriană era deja o
civilizație urbană organizată în mici orașe-stat. Regiunea lor era săracă în
resurse, sursele lor de hrană bazându-se pe cultivarea cerealelor și
creșterea animalelor (de obicei oi). Cu excepția lemnului de palmier (greu
de prelucrat) nu se găsea lemn în general și piatra era puțină, prin urmare
mesopotamienii au fost nevoiți să se folosească de singura bogăție care se
găsea peste tot: argila. Alături de apa adusă prin canalele artificiale de
irigații, argila a dus la creșterea economică și a fost folosită ca suport al
textelor scrise.
Primele dovezi de scriere sunt tăblițele din jurul orașului Uruk din anul 3200
î.Hr.; acestea sunt mici bucăți de argilă, aproximativ dreptunghiulare, care
au gravate pe ele imagini simplificate de animale, plante, unelte - numite
„pictograme” - precum și semne abstracte mult mai numeroase care au fost
interpretate ca numere. Folosirea pictogramelor a fost prima încercare
sistematică de a fixa vorbirea, dar era o utilizare destul de limitată, cu
pictogramele se puteau reprezenta obiecte concrete dar nu se putea reda
articularea propoziției. Pentru că acest cod era știut doar de cel care
cunoștea semnificația desenelor, tăblițele de la Uruk nu au putut fi complet
descifrate.
În 300 de ani, Mesopotamia a făcut (deși parțial) pasul următor (nereușit
încă de alte civilizații): semnul în loc să indice un obiect, a început să
reprezinte un sunet, ajungându-se astfel la posibilitatea ca scrierea să
exprime limba cu relațiile existente între cuvinte. Cele două tipuri de semne
au continuat să existe deoarece ideogramele nu au fost înlocuite complet
de scrierea fonetică. Semnele numite silabice, ce aveau valoare
gramaticală și foloseau la exprimarea acelor părți de vorbire care, prin
natura lor, nu puteau fi reprezentate figurativ, erau derivate din ideograme,
al căror sens îl pierdeau păstrând doar sunetul. Așadar sumeriana nu a
atins niciodată stadiul final din evoluția scrierii (crearea unui alfabet),
neelaborându-se semne distincte pentru fiecare vocală și consoană.
Grafia semnelor s-a modificat continuu, în același timp cu evoluția sensului.
Stilizarea s-a accentuat din cauza dificultăților de a trasa linii complexe pe
stratul de argilă proaspătă. În cele din urmă semnele au ajuns să aibă
aspectul de cui, cuneo, de unde derivă denumirea de cuneiforme.
Dacă la început semnele erau realizate de la dreapta la stânga și citite
vertical, odată cu creșterea dimensiunii tăblițelor, semnele au căpătat
succesiune orizontală și se citeau de la stânga la dreapta. Această
schimbare a avut loc doar la scrierea pe tăblițe, cea din gravurile în metal
sau piatră și-a menținut structura primitivă deoarece acestea erau
materiale prețioase care erau importate din zone îndepărtate și serveau
pentru înregistrarea evenimentelor cele mai importante. A apărut prin
urmare o diferență între scrierea oficială și cea curentă.
Argila a rămas materialul preferat pe care se scria datorită și garanției de
păstrare pe care o oferea. Nu există dovezi că într-o epocă mai târzie s-a
încercat trecerea de la scrisul pe argilă la scrisul pe papirusuri. Tot timpul
cât a fost folosită cuneiforma s-au înregistrat doar pe argilă texte
administrative, religioase și economice.
Stilizarea cuneiformei era semnul unei societăți împărțite între cei care pot
citi și cei care nu știu a citi, sarcina de a redacta și citi textele fiind
încredințată unui grup restrâns de experți - scribii. Un scrib trebuia să
învețe ani și ani la rând sutele de semne cuneiforme, de multe ori
polivalente. A citi și a scrie era o profesie adevărată, foarte obositoare, dar
care ducea la obținerea unui statut privilegiat de putere în cadrul societății.
Scribii nu doreau ca să se răspândească cultura și să-și piardă privilegiile,
de aceea cu trecerea timpului scrierea cuneiformă nu s-a simplificat, ci
dimpotrivă, s-a complicat și mai rău în anumite momente. Deși nu se știe
din ce cauză, cuneiforma s-a răspândit în tot Orientul Apropiat.
Cuneiforma a fost adoptată cu unele mici schimbări de popoarele care le-
au urmat sumerienilor în Mesopotamia (akkadieni, babilonieni, asirieni) și
de popoarele vecine care vorbeau limbi diferite (hitiții, perșii, etc.)
În mileniul al III-lea î.Hr., Mesopotamia a fost unificată de regele Sargon
I care a întemeiat Imperiul Akkadian; akkadienii dezvoltând ulterior
cuneiformele și îmbogățind patrimoniul scris cu diferite texte, în special
texte militare. Limba akkadiană s-a răspândit așa de mult încât a devenit
limba diplomației. Chiar și Egiptul care avea sistemul său propriu
perfecționat de scriere (vezi mai jos) a folosit akkadiană-cuneiformă în
corespondența diplomatică. Limba sumeriană a sfârșit prin a rămâne
patrimoniul unui grup restrâns de preoți și literați. În mileniul al II-lea î.Hr.,
în timpul babilonienilor, scrierea cuneiformă a atins forma sa clasică, așa
cum apare în Codul lui Hammurabi. Babilonienii au inventat dicționare și
gramatici și au practicat studiul limbiilor străine. Numeroase tăblițe ale
bibliotecii regale au fost scoase la lumină prin săpături la Ninive, capitala
imperiului asirian. Un sfert din aceste tăblițe sunt dicționare și gramatici ale
limbilor sumeriană, babiloniană și asiriană. Asirienii au folosit scrierea ca
element de integrare a reprezentărilor din marile lor opere monumentale,
creând o formă de comunicare compusă din imagine și [Link]
a fost scrierea de circulație a Orientului pentru multe secole. În secolul al V-
lea î.Hr., Darius cel Mare a folosit cuneiforma pentru a grava în limba
persană informații despre faptele sale de vitejie. Și după această dată, deși
akkadiana dispărut ca limbă vorbită, cuneiforma a supraviețuit ca scriere în
mediile tradiționaliste religioase, cele mai noi texte cu cuneiforme provin
din secolul I î.Hr. tot din cetatea Uruk, locul unde cu pestre trei mii de ani în
urmă a apărut această scriere.
În Egiptul antic scrisul a fost inventat prin modalități diferite de cele din
Mesopotamia, mai ales din cauze istorico-politice. Egiptul, încă de la
apariția sa, avea o monarhie capabilă să unifice țara și să impună o unitate
politică care a lipsit mult timp în Mesopotamia. Scrierea era necesară
monarhiei egiptene pentru a înregistra acțiunile faraonului și astfel să-și
consolideze puterea. Apariția scrierii a fost o consecință a atenției
deosebite pe care o manifestau [preoții] egipteni ceremoniilor funerare;
conservarea cadavrelor având o însemnătate nemaiîntâlnită la alte
civilizații și ducând la un sistem elaborat de mumificare. Textele scrise,
care erau considerate magice, îi însoțeau pe morți în mormânt, devenind
astfel un element principal al ritualului funerar. Apariția scrierii în Egipt
poate fi considerată bruscă, etapele anterioare ale prescrierii nefiind
documentate ca în Mesopotamia. Hieroglifele sunt structurate încă de la
apariția lor într-un sistem lingvistic ce alătură ideograma (semn-cuvânt) și
semnul fonetic (semn-sunet). Chiar dacă au existat un număr mic de
semne alfabetice suficiente pentru a scrie orice, nu au fost folosite pentru
crearea unui alfabet propriu-zis.
Cele mai vechi documente care au fost găsite sunt datate în perioada 3100
î.Hr., la puțin timp după apariția scrierii în Mesopotamia. Deși unii
cercetători au avansat ideea că egiptenii au copiat scrierea de la
mesopotamieni, ideea este improbabilă datorită originalității sistemului
egiptean.
Scrierea hieroglifică era destinată obiectelor funerare și operelor cu
caracter monumental, acestea fiind destinate să dureze etern. Datorită grijii
deosebite și deci a încetinelii cu care scribii realizau și aranjau semnele,
acest tip de scriere era deosebit de incomod pentru comunicările cotidiene.
Prin urmare, încă din perioada primelor dinastii, a apărut o formă de scriere
cursivă mult mai rapidă, în care semnele și-au pierdut caracterul de
imagini, păstrând totuși principiile de bază ale scrierii: grecii au numit noua
scriere „hieratică”, iar în momentul final al evoluției sale se folosea doar în
textele religioase.
De-a lungul întregii civilizații faraonice, cele două forme de scriere
(hieroglifică și hieratică) coexistă, fiind folosit ca suport diferite materiale:
piatră pe care scribii-dăltuitori scluptau inscripții oficiale, fragmente de
ceramică sau calcar (ostraca) folosite pentru notări scurte cu penelul,
tăblițe din lemn, uneori acoperite cu un strat de ceară, folosite de obicei
pentru exercițiile din școli. În hieratică se foloseau și fâșii din in folosite de
obicei la îmbălsămarea mumiilor. Nu a existat niciun obiect sacru sau
profan care să nu conțină scriere, există statui acoperite complet de
inscripții.
În ultimele secole ale civilizației faraonice, scrierea hieratică a fost înlocuită
cu o scriere mult mai rapidă, cursivă, numită „demotică”. Aceasta era
folosită doar în documente particulare dar în cele din urmă s-a impus în
scrierea oficială și în toate domeniile vieții civile, fiind forma obișnuită de
scriere în perioada ptolemaică și romană. Piatra din Rosetta care a fost
folosită la descifrarea hieroglifelor conține același text în demotică,
hieroglifică și în greacă.
Din cauza posibilităților pe care le oferea papirusul, plantă care creștea din
belșug în mlaștinile Nilului, egiptenii nu au fost nevoiți să realizeze o
schematizare mai accentuată a hieroglifelor așa cum s-a întâmplat cu
cuneiformele mesopotamiene care erau zgâriate pe tăblițele din argilă.
Folosirea ușoară a scrierii cu cerneală pe sulurile de papirus a dus la
folosirea complicatelor hieroglife pe toată durata civilizației egiptene antice,
hieroglife uneori asemănătoare cu benzile desenate din zilele noastre.
Plinius cel Bătrân, în opera sa Naturalis Historia, a descris prelucrarea
papirusului de către egipteni: pentru a se obține hârtia, măduva plantei era
extrasă și împărțită în mai multe fâșii foarte subțiri. Aceste fâșii se
suprapuneau în două straturi, unul orizontal și celălalt vertical. Se obținea
astfel un fel de împletitură care era apoi presată și uscată la soare. După
aceste prelucrări rezulta o hârtie suficient de netedă, eventualele asperități
erau nivelate cu ciocanul. Fragmentele, odată lipite împreună, alcătuiau o
fâșie lungă din care se obțineau foi cu diferite lungimi. Foile, în funcție de
necesități și pentru a putea fi folosite, erau rulate.
Scribii egipteni (sau sesh) obișnuiau să refolosească papirusurile,
conștienți de valoarea acestora. Ei ștergeau unele texte mai mult sau mai
puțin bine, așa zisele palimpseste. Cele mai multe texte care au
supraviețuit din antichitate sunt astfel de manuscrise șterse și
rescrise. Scribul punea pe genunchi papirusul desfăcându-l din sulurile
legate și aranjate cu grijă, apoi își înmuia penelul (o tulpină de trestie
macerată la vârf) într-un mic vas cu apă pentru a dilua cerneala sau
culorea preparată din elemente naturale prin adăugarea gumei de lipit:
negrul de fum era folosit pentru obținerea cernelii negre (folosită la
majoritatea textelor), din ocru (oxid de fier extras din argila din Egipt) se
obținea cerneală roșie (folosită la sublinierea și încadrarea unor părți ale
textului - din latinescul ruber „roșu” derivă termenul modern rubrică)
În zona mediteraneană evoluția formelor de scriere a atins punctul final prin
apariția unui sistem alfabetic: adică un sistem care conține o listă de 20-30
de litere care indică cele mai simple sunete în care se poate descompune o
limbă și care permit scrierea acestei limbi. După cum reiese din informațiile
de mai sus, omul a început să scrie prin metodele cele mai complicate
(pictografic, silabic, ideografic) și, prin încercări succesive, a ajuns să
inventeze cel mai simplu sistem - cel alfabetic. Nu se cunoaște exact cine
sunt autorii acestei invenții și nici locul. Sunt cercetători care consideră că
primele forme de litere au derivat din scrierea egipteană. Limba egipteană
avea semne alfabetice dar egiptenii nu au realizat niciodată importanța lor,
altfel ar fi abandonat de mult sistemul hieroglific folosit de-a lungul întregii
civilizații faraonice. Alți cercetători au considerat ca fiind încercări de
alfabetizare inscripțiile nedescifrate descoperite în Sinai și Palestina (așa
zisele inscripții proto-sinaitice și proto-caneene).
La jumătatea mileniului al II-lea î.Hr. în regiunea siriano-palestiniană sunt
prezente două forme de alfabet: cel cuneiform din Ugarit și cel linear
fenician. În anii 1920, la Ugarit, Siria, s-au găsit numeroase tăblițe de
argilă, unele cu o formă de scriere cuneiformă cunoscută, altele cu o
scriere diferită de orice formă de scriere cuneiformă, având o structură
alfabetică de treizeci de litere. Tăblițele au fost datate ca fiind din secolul al
XV-lea î.Hr. sau din 1300 î.Hr.. Alfabetul ugaritic a fost folosit de limbi
foarte diferite, dar distrugerea civilizației ugaritice în secolul următor și lipsa
argilei în Palestina au dus la dispariția rapidă a acestei scrieri.
Alfabetul fenician este un alfabet folosit inițial pentru scrierea limbii
feniciene, despre care se crede în general că a dus la apariția altor alfabete
folosite astăzi, precum cel latin, arab, ebraic, grec și cel chirilic. Cele mai
vechi scrieri folosind alfabetul fenician datează aproximativ din anul 1000
î.Hr., în inscripții găsite în orașele și coloniile feniciene de pe
țărmul Mediteranei, ca de exemplu Byblos (azi în Liban)
și Cartagina (nordul Africii). Dar cel mai vechi alfabet este cel ugaritic și
datează din 1200 î.Hr., cu 200 de ani mai vechi decât cel fenician. Ideea că
alfabetul fenician ar sta la originea tuturor alfabetelor, pe lângă faptul că
este o ideea eronată, se datorează descoperirii alfabetului ugaritic abia în
1920 pe când cel fenician a fost descoperit cu circa 220 de ani înaintea
acestuia.
Majoritatea specialiștilor consideră că alfabetul fenician a fost adoptat de
greci la începutul secolului al VIII-lea î.Hr., probabil, în Evia. Cele mai
timpurii inscripții cunoscute grecești sunt câteva fragmente care sunt datate
în această perioadă, 770-750 î.Hr., și acestea corespund formelor literelor
feniciene din cca. 800-750 î.Hr.. Cel mai vechi text cu un conținut
substanțial cunoscut până în prezent este inscripția Dipylon și textul de pe
așa-zisa Cupă a lui Nestor, amândouă datate la sfârșitul secolului al VIII-
lea î.Hr., inscripții care erau proprietate personală și care conțin dedicații
către un zeu.
Alfabetul grec își are originile în alfabetul fenician și nu este legat
de scriptura linială B sau alfabetul silabic cipriot, sistemele folosite anterior
pentru a reprezenta limba greacă în scris. A dat naștere pentru mai multe
alfabete folosite în Europa și Orientul Mijlociu, inclusiv latin și chirilic. În
afară de funcția sa de reprezentare scrisă a limbii greci, literele alfabetului
grec sunt folosite azi ca simboluri în matematică și alte științe exacte.
După unele izvoare antice (Caiu Corneliu Tacit, Dionis din Alicarnas) exista
o tradiție potrivit căreia scrisul a fost introdus în Peninsula Italică din
timpurile eroice (în epoca mitică dinaintea istoriei). Deși ideea este
fantezistă, s-au găsit totuși în insulele Eolie (sau Lipari) cioburi de ceramică
produse local cu semne de scriere miceniană ceea ce dovedește o
infiltrație egee în Italia undeva în jurul secolului al XIV-lea î.Hr. Sursele
latine (Marcus Tullius Cicero, Titus Livius, Tacit), dar și datele arheologice,
confirmă că apariția scrierii alfabetizate a avut loc la sfârșitul secolului al
VIII-lea î.Hr. - de-a lungul secolului al VII-lea î.Hr.. Din
alfabetul calcidezilor care au întemeiat o colonie la Cuma a derivat
alfabetul etrusc care a apărut în jurul anului 700 î.Hr., o tăbliță de fildeș
datată în această perioadă și conținând un text în limba etruscă se află la
biblioteca Marsiliana d'Albegna, Toscana. Alfabetul grec a fost adaptat
cerințelor limbii etrusce, care era diferită structural de cea greacă.
Romanii au împrumutat alfabetul grecilor din Cuma, dar nu se știe sigur
dacă direct sau prin intermediul etruscilor.
Romanii foloseau diferite materiale pentru a scrie: tăblițe din lemn pe care
scriau cu pensula, cioburi de vase și scoici pe care scriau cu pana (un fel
de trestie) sau tăblițe de lemn acoperite cu un strat de ceară pe care scriau
cu stiletul (un fel de ac). Tăblițele de lemn acoperite cu ceară erau folosite
la luarea notițelor, pentru socotit sau la școală, se legau des pentru a se
obține diptice sau poliptice. Ca și în Grecia, nu se știe când a fost introdus
papirusul, dar romanii l-au numit „volumen” și-l foloseau des la scrierea
cărților, iar în epoca imperială a fost folosit și la nevoi domestice, scrisori,
documente legale.
Recent, cercetătorii au descoperit inscripții făcute pe carapace de broaște
țestoase în China (situl arheologic Jiahu din provincia Henan). Obiectele au
fost datate la anul circa 6600-6200 î.Hr., deci inscripțiile ar fi cu peste 2000
de ani mai vechi decât cele din Mesopotamia. Totuși, pentru că descifrarea
inscripțiilor încă nu s-a putut realiza, nu se poate stabili dacă ele reprezintă
într-adevăr un text sau protoscriere.
Ca și în Egipt, în China s-a folosit la scriere penelul și cerneala, fie pe
materiale moi (țesături de obicei din mătase) sau uneori pe materiale mai
neobișnuite (os, bronz, carapace de broască țestoasă).
Primele inscripții cu scriere chineză datează din 1500 î.Hr. și prezintă un
sistem de ideograme diferit ca grafie de cele din Mesopotamia sau cele din
Egipt. În primele stadii ale scrierii chineze au avut loc numeroase schimbări
și diferențieri în forma semnelor. Inițial scriitorii chinezi au încercat să
ordoneze și să clasifice cantitatea uriașă de semne, realizând vocabulare și
dicționare fonetice, asemănător cu ceea ce au realizat
scribii asirieni și babilonieni. Dar evoluția scrierii nu a dus la un sistem
alfabetizat, posibil din cauza complexității limbajului, iar principiul ideografic
a rămas fundamental neschimbat până astăzi.
Scrierea ideografică a atins în China funcționalitatea maximă a funcționării
sale. Limba vorbită s-a despărțit în mai multe idiomuri, ceea ce a dus la
fărâmițarea națiunii în popoare diferite care nu puteau comunica între ele în
niciun fel. Spre deosebire, limba scrisă nu a cunoscut trecerea de la
semne-cuvânt la semne-sunet și a permis întărirea oligarhiei ai cărei
membri comunicau între ei doar în scris.
Secvență de zece semne indiene descoperite în apropiere de poarta de
nord a site-ului Dholavira
Cunoștințele despre civilizația din valea Indului care a înflorit între mileniile
al III-lea și al II-lea î.Hr. se bazează pe săpături majoritar recente.
Semnul distinctiv al culturii Indului sunt sigiliile din steatit produse în mari
cantități. Inscripțiile de pe acestea nu au fost descifrate nici până astăzi.
Documentele scrise (în special aceste sigilii) prezintă o scriere de tip
pictografic, foarte stilizată însă, diferită de oricare alta din antichitate.
Numărul caracterelor a fost evaluat la cca. 400 și astfel este exclus să fie o
scriere alfabetică.
În Europa cele mai vechi scrieri par a fi cele de pe Tăblițele de la Tărtăria,
descoperite la Tărtăria în județul Alba, România, și datate la circa 4000
î.Hr. Aceste inscripții sunt prea sumare pentru a putea fi descifrate.