Universitatea Pitești

Facultatea Teologie
ARS II
Sava T. Iuliana

REFERAT DE SPECIALITATE
TAINA SFINTEI SPOVEDANII
TEOLOGIE DOGMATICĂ ORTODOXĂ
CUPRINS
 Pregătirea aperceptivă.
 Enunțarea temei.
 Tratarea temei.
 Concluzia.
 Bibliografia.
I. Pregătirea aperceptivă
Sfânta Spovedanie și rolul ei în viața credincioșilor.
Spovedania este Taina cu cea mai mare frecvenţă în viaţa credinciosului. Pentru a fi de folos,
trebuie respectate însă câteva reguli minimale: statornicie la un anumit duhovnic şi la o
anumită biserică, pregătire prin post şi rugăciune, împăcare cu semenii, mărturisire sinceră,
căinţă smerită, împlinirea canonului.
Dintre cele Șapte Taine rânduite de Biserica noastră, unele sunt irepetabile ( Botezul,
Mirungerea și Preoția ), altele se repetă ( Spovedania, Împărtășania și Maslul ), iar Sfânta
Taină a Căsătoriei este irepetabilă în sine, fiind îngăduită a se repeta a doua și a treia oară,
prin pogorământ, numai în cazuri speciale.
Spovedania este una din Taine care se repetă , mai ales în cele patru posturi ale anului.
Spovedania este Taina prin care credinciosul își poate mărturisi păcatele și poate primi
dezlegare prin mâna preotului de a primi Sfânta Împărtășanie.
II. Enunțarea Temei:
Sfânta Taină a Spovedaniei și însemnătatea ei în viața creștinilor de zi cu zi.
III. Tratarea temei:
Cuvântul Spovedanie provine de la grecescul metanoia și latinescul paenitentia și înseamnă
schimbare a spiritului și căință.
Spovedania este Taina în care credinciosul, prin puterea Duhului Sfânt și rugăciunea Bisericii,
primește iertarea păcatelor săvârșite după botez, spre înnoirea comuniunii sale cu Dumnezeu
și împăcarea cu comunitatea liturgică al cărei membru este. Deoarece scopul ei este de a
readuce pe credincios în starea de curățire, de a pune „din nou început” bun ( cum ne spune
Sfântul Petru Damaschinul în Învățături duhovnicești, cuprinse în Filocalie, vol 5 ), cum și de
a fi conștient de iertarea și înnoirea primite la botez, pocăința se mai numește „harul cel de-al
doilea sau a doua iluminare „.
Puterea de a ierta păcatele a fost făgăduită apostolilor în repetate rânduri, dar Taina își are
temelia prin cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos : „Primiți Duh Sfânt, cărora veți ierta
păcatele, le vor fi iertate, și carora le veți ține, vor fi ținute „. Taina se practică de la începutul
Bisericii, fiind inseparabilă de Botez:
„Căci este cu neputință pentru cei ce s-au luminat o dată și au gustat darul cel ceresc și părtași
s-au făcut Duhului Sfânt și au gustat cuvântul cel bun al lui Dumnezeu și puterile veacului
viitor, cu neputință este pentru ei, dacă au căzut, să se înnoiască iarăși spre pocăință, fiindcă ei
răstignesc, a doua oară, pe Fiul lui Dumnezeu și-L fac de batjocură” ( Evrei 6, 4- 6).
De asemenea, practicarea ei este confirmată de scrieri și scriitorii postapostolici și din
perioada patristică : Clement Romanul, Didahia celor 12 Apostoli, Policarp al Smirnei,
Păstorul lui Herma. Taina Spovedaniei presupune patru elemente, primele două având un
caracter personal, subiectiv, iar celelalte un caracter liturgic, sacramental, obiectiv:
a) Căința este definită drept părerea de rău, regretul și mustrarea de conștiință pe care le simte cineva
pentru că a făcut un anumit lucru sau, dimpotrivă, pentru că nu l-a făcut. Așa cum e folosit în Biblie,
verbul „a se căi” înseamnă „a-și schimba atitudinea cu privire la o faptă sau conduită din trecut ori cu
privire la o intenție, datorită unui sentiment de regret sau de insatisfacție”. În multe pasaje din
Scripturi, această idee este transmisă de verbul ebraic naḥám. Naḥámpoate însemna „a-i părea rău”, „a
ține o perioadă de doliu”, „a se căi” (Ex 13:17; Ge 38:12; Iov 42:6), precum și „a se consola; a găsi
mângâiere” (2Sa 13:39; Eze 5:13). Indiferent că transmite ideea de regret sau de consolare,
naḥámpresupune o schimbare în modul de a gândi și de a simți.
În limba greacă, ideea de căință este exprimată prin două verbe: metanoéō și metamélomai. Primul
este compus din metá, care înseamnă „după”, și noéō (înrudit cu substantivul nous – minte, gândire,
luciditate morală), care înseamnă „a înțelege, a discerne, a conștientiza”. Astfel, metanoéō înseamnă
literalmente „a cunoaște după” (în contrast cu „a cunoaște dinainte”) și se referă la o schimbare de
opinie, de atitudine sau de intenție. Metamélomai provine din mélō, care înseamnă „a-i păsa de, a avea
interes pentru”. Prefixul metá (după) dă verbului sensul de „a-i părea rău” (Mt 21:30; 2Co 7:8), „a se
căi”.
Astfel, metanoéō pune accentul pe schimbarea de opinie sau de gândire, pe reevaluarea conduitei din
trecut sau a unei acțiuni săvârșite ori avute în intenție, considerate acum inacceptabile (Re 2:5; 3:3). În
schimb, metamélomai pune accentul pe sentimentul de regret (Mt 21:30). În Theological Dictionary of
the New Testament se face următorul comentariu: „Când face distincție [între cei doi termeni] potrivit
sensului lor, N[oul] T[estament] dovedește o înțelegere clară a caracterului specific al celor două
noțiuni. În contrast, uzul elenistic face adesea abstracție de diferența dintre cei doi termeni” (editat de
G. Kittel, vol. IV, p. 629, traducere în engleză de G. Bromiley, 1969).
Bineînțeles, o schimbare de optică atrage deseori după sine o schimbare a sentimentelor și, invers,
sentimentul de regret poate preceda sau conduce la o schimbare radicală de optică sau de atitudine
(1Sa 24:5-7). Astfel, deși au sensuri distincte, cei doi termeni sunt strâns înrudiți.
Căința pentru păcate. Căința este necesară din cauza păcatului, adică a nerespectării cerințelor drepte
ale lui Dumnezeu (1Io 5:17). Întrucât întreaga omenire a fost vândută în sclavia păcatului de Adam,
toți descendenții lui trebuie să se căiască (Ps 51:5; Ro 3:23; 5:12). Așa cum se menționează în articolul
ÎMPĂCARE, căința (urmată de convertire) este o cerință obligatorie pentru omul care vrea să se
împace cu Dumnezeu.
Cineva s-ar putea căi pentru întregul său mod de viață, dacă acesta a fost contrar scopului și voinței lui
Dumnezeu și a reflectat spiritul lumii conduse de Dușmanul lui Dumnezeu (1Pe 4:3; 1Io 2:15-17;
5:19). Sau s-ar putea căi pentru un anumit aspect din viața sa, cum ar fi o practică greșită, care a pătat
sau a compromis un mod de viață de altfel corect; ar putea fi vorba despre un singur act greșit sau
chiar despre o tendință, înclinație ori atitudine greșită (Ps 141:3, 4; Pr 6:16-19; Iac 2:9; 4:13-17; 1Io
2:1). Astfel, căința este necesară indiferent că păcatul constă în nerespectarea în general a cerințelor lui
Dumnezeu sau în nerespectarea unei cerințe anume.
O persoană se poate abate mai mult sau mai puțin de la calea dreaptă și, în mod logic, sentimentele
sale de regret trebuie să fie pe măsura abaterii. De exemplu, israeliții ‘se afundaseră în răzvrătirea lor’
împotriva lui Iehova și ‘putrezeau’ în fărădelegile lor (Is 31:6; 64:5, 6; Eze 33:10). Însă există și
situații în care „un om face un pas greșit înainte să-și dea seama”; apostolul Pavel îi sfătuiește pe cei
calificați spiritualicește ‘să caute să-l îndrepte pe un astfel de om în spiritul blândeții’ (Ga 6:1).
Întrucât Iehova este plin de îndurare și ține cont de slăbiciunile slujitorilor săi, aceștia nu trebuie să
simtă permanent remușcări pentru greșelile comise din cauza imperfecțiunii moștenite (Ps 103:8-14;
130:3). Dacă se străduiesc să umble cu fidelitate pe căile lui Iehova, pot simți bucurie (Flp 4:4-6; 1Io
3:19-22).
Căința este necesară când cineva care se bucura de relații bune cu Dumnezeu se rătăcește și pierde
favoarea și binecuvântarea divină (1Pe 2:25). De exemplu, Israelul a fost poporul de legământ al lui
Dumnezeu, „un popor sfânt”, ales dintre toate națiunile (De 7:6; Ex 19:5, 6); și creștinii au fost
declarați drepți înaintea lui Dumnezeu pe baza noului legământ mediat de Cristos (1Co 11:25; 1Pe 2:9,
10). Când unii dintre ei s-au rătăcit, căința a făcut posibilă restabilirea bunelor relații cu Dumnezeu și
le-a permis să se bucure de foloasele și de binecuvântările ce decurgeau din acestea (Ier 15:19-21; Iac
4:8-10). Căința este esențială și în cazul celor care nu s-au bucurat niciodată de astfel de relații cu
Dumnezeu, cum au fost neisraeliții păgâni pe vremea când era în vigoare legământul lui Dumnezeu cu
Israelul (Ef 2:11, 12) și cum sunt astăzi oameni de orice rasă sau naționalitate din afara congregației
creștine. Fără căință, ei nu pot fi declarați drepți înaintea lui Dumnezeu și nu pot avea perspectiva
vieții veșnice (Fa 11:18; 17:30; 20:21).
Biblia vorbește nu numai despre căința individuală, ci și despre căința colectivă. De pildă, ca urmare a
predicării lui Iona în Ninive, tot orașul s-a căit, de la rege „până la cel mai mic”, întrucât în ochii lui
Dumnezeu toți niniviții se făceau vinovați de păcat (Ion 3:5-9; compară cu Ier 18:7, 8). La îndemnul
lui Ezra, israeliții întorși din exil au recunoscut vina colectivă pe care o aveau înaintea lui Dumnezeu
și și-au exprimat căința prin intermediul prinților, care îi reprezentau (Ezr 10:7-14; compară cu 2Cr
29:1, 10; 30:1-15; 31:1, 2). Congregația din Corint s-a căit pentru că tolerase în mijlocul ei un om care
practica un păcat grav. (Compară cu 2Co 7:8-11; 1Co 5:1-5.) Nici chiar profeții Ieremia și Daniel nu s-
au considerat complet lipsiți de vină când au mărturisit nelegiuirile lui Iuda, care au dus la căderea
națiunii (Pln 3:40-42; Da 9:4, 5).
Ce presupune adevărata căință.Căința implică atât mintea, cât și inima. O persoană trebuie să
conștientizeze că fapta sau modul său de acțiune este greșit, iar pentru asta trebuie să accepte că
normele și voința lui Dumnezeu sunt drepte. Ea nu se poate căi dacă nu cunoaște sau a uitat voința și
normele divine (2Re 22:10, 11, 18, 19;Ion 1:1, 2; 4:11; Ro 10:2, 3). Din acest motiv, Iehova, plin de
îndurare, a trimis profeți și predicatori pentru a îndemna la căință (Ier 7:13; 25:4-6; Mr 1:14, 15; 6:12;
Lu 24:27). Prin predicarea veștii bune încredințată congregației creștine, Dumnezeu, în special de la
convertirea lui Corneliu încoace, „le spune oamenilor că toți, pretutindeni, trebuie să se căiască” (Fa
17:22, 23, 29-31; 13:38, 39). Cuvântul lui Dumnezeu – fie în formă scrisă, fie exprimat oral – este
mijlocul prin care oamenii pot fi convinși că toate căile lui Dumnezeu sunt drepte, iar căile lor, greșite.
(Compară cu Lu 16:30, 31;1Co 14:24, 25; Ev 4:12, 13.) Legea lui Dumnezeu „este perfectă și
înviorează sufletul” (Ps 19:7).
Regele David a vorbit despre faptul de ‘a-i învăța căile divine pe cei ce încalcă legea, pentru ca aceștia
să se întoarcă la Dumnezeu’ (Ps 51:13), păcătoșii la care s-a referit el fiind, fără îndoială, israeliți.
Timotei a fost îndemnat să nu se certe cu membrii congregațiilor cărora le slujea, ci să-i învețe „cu
blândețe pe cei ce se împotrivesc, fiindcă s-ar putea ca Dumnezeu să le dea căința care duce la
cunoașterea exactă a adevărului și ei să-și vină în fire, ieșind din cursa Diavolului” (2Ti 2:23-26).
Așadar, invitația la căință se face auzită și în mijlocul poporului lui Dumnezeu, nu numai în afara lui.
Persoana care a păcătuit trebuie să înțeleagă că ceea ce a făcut este un păcat împotriva lui Dumnezeu
(Ps 51:3, 4; Ier 3:25). Acest lucru este evident când e vorba despre blasfemie, folosirea în mod nedemn
a numelui divin sau închinarea la alți dumnezei, cum ar fi închinarea la imagini (Ex 20:2-7). Însă și
când e vorba despre chestiuni considerate „personale” sau o problemă între două persoane, răul comis
trebuie privit ca fiind un păcat împotriva lui Dumnezeu, o lipsă de respect față de el. (Compară cu 2Sa
12:7-14; Ps 51:4; Lu 15:21.) Chiar și păcatele comise din neștiință sau din greșeală fac pe cineva
vinovat înaintea Domnului Suveran, Iehova Dumnezeu. (Compară cu Le 5:17-19; Ps 51:5, 6; 119:67;
1Ti 1:13-16.)
Un obiectiv important al activității profeților a fost acela de a-i conștientiza pe israeliți de păcatele lor
(Is 58:1, 2; Mi 3:8-11), indiferent că era vorba despre idolatrie (Eze 14:6), nedreptate, asuprirea
semenilor (Ier 34:14-16; Is 1:16, 17), imoralitate (Ier 5:7-9) sau încrederea în oameni și în puterea
militară a națiunilor, nu în Iehova Dumnezeu (1Sa 12:19-21; Ier 2:35-37; Os 12:6; 14:1-3). Prin
predicarea lor, Ioan Botezătorul și Isus Cristos i-au îndemnat la căință pe evrei (Mt 3:1, 2, 7, 8; 4:17).
Ioan și Isus au demascat ipocrizia poporului și a conducătorilor religioși, care se credeau drepți și
respectau tradiții omenești, și astfel au dezvăluit starea de păcat a națiunii (Lu 3:7, 8;Mt 15:1-9; 23:1-
39; Ioa 8:31-47; 9:40, 41).
A înțelege cu inima. Pentru a se căi, cineva trebuie mai întâi să audă, să vadă și să înțeleagă cu o
inimă receptivă. (Compară cu Is 6:9, 10; Mt 13:13-15; Fa 28:26, 27.) Cei ce se căiesc trebuie nu numai
să înțeleagă cu mintea ceea ce aud cu urechile și văd cu ochii, ci, mai important, ei trebuie „să
înțeleagă [să pătrundă sensul, Ioa 12:40] cu inima” (Mt 13:15; Fa 28:27). Prin urmare, ei trebuie să-și
recunoască păcatul nu doar la nivelul minții, ci și la nivelul inimii. Poate că unii dintre cei care au deja
cunoștință despre Dumnezeu trebuie ‘să-i amintească inimiiʼ această cunoștință despre Dumnezeu și
poruncile sale (De 4:39; compară cu Pr 24:32; Is 44:18-20) ‘ca să-și vină în fire’ (1Re 8:47). Având o
motivație corectă, ei pot ‘să-și înnoiască mintea, ca să constate ei înșiși care este voința cea bună,
plăcută și perfectă a lui Dumnezeu’ (Ro 12:2).
Dacă în inima unei persoane există credință și iubire pentru Dumnezeu, ea se va întrista și va regreta
sincer păcatul său. Când își dă seama cât de bun și de măreț este Dumnezeu, va avea mustrări de
conștiință pentru că a adus oprobriu asupra numelui său sfânt. (Compară cu Iov 42:1-6.) Iubirea pentru
aproapele o va face să regrete răul pe care li l-a făcut altora, faptul că a fost un exemplu negativ,
probabil pătând reputația poporului lui Dumnezeu. Ea va căuta iertare deoarece dorește să onoreze
numele lui Iehova și să acționeze spre binele semenilor (1Re 8:33, 34; Ps 25:7-11;51:11-15; Da 9:18,
19). Cel ce se căiește are „inima frântă” și ‘spiritul zdrobit și umil’ (Ps 34:18; 51:17; Is 57:15),
„tremură la cuvântul [lui Dumnezeu]”, care îl cheamă la căință (Is 66:2), și vine „tremurând la Iehova
și la bunătatea sa” (Os 3:5). De exemplu, lui David „a început să-i bată inima” când a acționat în mod
nesăbuit poruncind să se facă un recensământ (2Sa 24:10).
Când se căiește, o persoană trebuie să respingă cu fermitate calea rea, să o urască din inimă și să simtă
repulsie față de ea (Ps 97:10; 101:3; 119:104; Ro 12:9; compară cu Ev 1:9; Iuda 23), și aceasta
deoarece „teama de Iehova înseamnă urârea răului”, iar a urî răul înseamnă, printre altele, a urî
aroganța, mândria, calea rea și gura înșelătoare (Pr 8:13; 4:24). Mai mult, acea persoană trebuie să
iubească dreptatea și să fie ferm hotărâtă ca, din acel moment, să umble pe calea dreaptă. Dacă ea nu
urăște răul și nu iubește dreptatea, căința sa nu va fi suficient de profundă pentru a duce la o schimbare
reală. Așa se explică de ce regele Roboam, deși s-a umilit când Iehova și-a manifestat mânia, după un
timp „a făcut ce este rău, căci nu-și îndreptase inima să-l caute pe Iehova” (2Cr 12:12-14; compară cu
Os 6:4-6).

b) Mărturisirea păcatelor înaintea preotului este o Taină a comunicării intime si sincere

între penitent și preot, sau chiar o Taină a comuniunii dintre ei. În aceasta Taină penitentul isi
mărturisește slăbiciunile care l-au dus la păcate și care s-au dezvoltat de pe urma păcatului, iar
preotului i se cere să cunoasca slăbiciunile care stau la baza păcatelor, dar și a păcatelor
provocate de astfel de slăbiciuni.
Penitentul care marturiseste păcatele manifesta o mare încredere în preot si așteaptă de la el
sfat, ajutor și dezlegare. Comuniunea dintre preot și penitent din Taina Mărturisirii are un
caracter deosebit de profund, iar aceasta pentru că ea se realizează cu constiința prezenței
tainice a lui Hristos, Care ii unește pe amândoi prin răspunderea fiecăruia. Această prezență
este sugerată de cuvintele pe care preotul le adresează penitentului: "Iată, fiule, Hristos stă
nevăzut primind mărturisirea ta cea cu umilință. Deci nu te rușina, nici te teme, nici nu
ascunde de mine nimic din ceea ce ai facut...".
Mărturisirea cu încredere, cu seriozitate si cu căință a penitentului este un efect al lucrării lui
Hristos. Datorită prezenței lui Hristos, Taina aceasta saltă pe preot și pe penitent din planul
sufletesc în planul duhovnicesc, unde lucrează Duhul Sfânt. Preotul devine duhovnic.
Nici chiar cei cu cunoștințe bogate de ordin psihologic și psihiatric nu-l pot ajuta pe penitent
așa cum îl ajută preotul, pentru că omul are nevoie, pe lângă cunoștințele acestea, și de
încredere în ajutorul dumnezeiesc al Duhului lui Hristos, Care să-l elibereze din închisoarea
egoismului și să-l deschidă comuniunii cu Dumnezeu și cu semenii. Taina Mărturisirii așază
pe preot si pe penitent pe planul superior al prezenței lui Hristos, Care face posibilă
comunicarea dintre ei.
Prin mărturisire, penitentul face primul act de ridicare deasupra păcatului, fiind ajutat de
rugăciunile introductive și de îndemnurile preotului, sau de întrebările lui. Preotul îl ajută pe
toata durata mărturisirii, prin încurajarea la mărturisire, fără să manifeste vreo tendință
interesată de a iscodi, sau vreun semn de surpriză neplăcută la aflarea păcatelor lui, căci ar
putea înfrâna astfel pornirea penitentului spre mărturisire; nu trebuie să dea nici dovada de
nepăsare, de absența sufletească, plictiseală sau grabă, ci să arate penitentului înțelegere
umană, care sa mențină starea de căință a acestuia. El trebuie să arate prin expresia feței sale
că păcatele aflate nu creează o situație de disperare pentru penitent, dar nici nu trebuie
minimalizate. Duhovnicul trebuie să devină sensibil la păcatele penitentului pentru a-l ajuta,
cu ajutorul lui Hristos, să se ridice peste ele.
Preotul trebuie sa urmărească cu atenție mărturisirea, să pătrundă real în sufletul celui ce și-l
deschide față de el, ca să poată da sfaturile duhovnicești potrivite cu slăbiciunile și păcatele
destăinuite. Pe lângă autoritatea lui de reprezentat văzut al lui Dumnezeu și pe lângă o
apreciabilă autoritate morală, preotului i se cere și o bună cunoaștere a modului în care se pot
lecui diferitele slăbiciuni omenești și prin care sa aducă penitentul la comuniunea cu Hristos și
Biserică. În Taina Mărturisirii, convorbirea duhovnicului cu penitentul trebuie să urmărească
restabilirea comuniunii acestuia cu Hristos si Biserică.
c) Rugăciunea de iertare și de dezlegare a preotului, prin punerea mâinii pe epitrahilul
așezat pe capul celui ce se spovedește. Dezlegarea sau „cuvântul împăcării” constituie
realitatea obiectivă a Tainei Spovedaniei, „pentru că Dumnezeu era în Hristos, împăcând
lumea cu Sine Însuși „.Exemple de rugaciunirostite:Rugăciunea de iertare
„Dumnezeul meu, cred întru Ține și mă rog Ție, întărește-mi credința! Te iubesc, sporește-mi
dragostea! Mă pocăiesc, fă-mi căința să prisosească! Te slăvesc că pe întâiul meu început! Îți
mulțumesc, Binefăcătorului meu cel veșnic! Te chem ca pe puternicul meu ajutor, Dumnezeul
meu, binevoiește și povățuiește-mă cu înțelepciunea Ta, călăuzește-mă cu dreptatea Ta,
mângâie-mă cu milostivirea Ta, apăra-mă cu puterea Ta. Îți închin, o, Dumnezeule, gândurile,
faptele, suferințele mele. Ca în viitor să mă gândesc la Tine, să grăiesc de Tine, să lucrez după
voia Ta, să sufăr pentru Tine.
Doamne, eu voiesc ceea ce voiești Tu. Pentru că Tu voiești să mă supun voii Tale și
făgăduiesc să fac ceea ce voiești Tu. Te rog cu umilință, luminează-mi mintea, oțelește-mi
voia, curățește-mi trupul și-mi sfințește sufletul! Dumnezeule preabun, ajută-mă să mă
curățesc de greșalele trecute, să biruiesc ispitele viitoare și să lucrez cuvintele virtuții. Umple
inimă mea de dragoste pentru bunătatea Ta, de ură pentru greșalele mele, de râvnă pentru
binele aproapelui și de defăimare pentru deșertăciunile lumii.
Doamne Dumnezeule, miluiește-mă!
Fă-mă să fiu supus mai-marilor mei și cu dragoste către cei mai mici, credincios prietenilor și
iertător vrăjmașilor mei. Vino, Atotputernice, întru ajutorul meu. Ca să biruiesc cele șapte
păcate de căpetenie, care sunt pricină tuturor păcatelor. Să biruiesc mândria prin smerenie
creștinească, iubirea de argint prin milostenie, invidia prin dragoste și bucurie. Pentru binele
aproapelui, desfrânarea prin înfrânare și curăție, lăcomia prin cumpătare, mânia prin răbdare,
lenea prin bărbăție creștinească. Asemenea să biruiesc și toate celelalte păcate și patimi ce
izvorăsc din acestea. Și-mi dă virtuțile creștinești: credința, nădejdea și dragostea. Dumnezeul
meu, fă-mă înțelept întru lucrările mele, curajos în primejdii, răbdător în nenorociri și smerit
în propășire. Nu mă lăsa să uit vreodată a fi cu luare-aminte la rugăciuni și în biserică,
cumpătat la masă, repede la împlinirea datoriilor și statornic în hotărâri. Doamne, insuflă-mi
grijă să am totdeauna conștiință dreaptă, înfățișare cuviincioasă, vorbire folositoare și purtare
în bună rânduială. Dă-mi harul Tău, că să mă deprind a-mi stăpâni totdeauna patimile, a mă
învrednici de darurile Tale, a păzi legea Ta și a merită mântuirea. Dumnezeul meu, fa să
cunosc cât de mici sunt bunătățile pământești și cât de mari sunt cele cerești, cât de scurt este
timpul acestei vieți și cât de nemărginită este veșnicia. Ajută-mi să fiu întotdeauna gata de
moarte și să nu mă cutremur de judecată Ta, să scap de chinurile cele veșnice și să dobândesc
raiul prin lisus Hristos, Domnul nostru. Amin.'
d) Împăcarea cu comunitatea și bucuria întoarcerii care se celebrează în Taina
Împărtășaniei. „Bucurie se face în cer pentru un păcătos care se pocăiește”. În general, Taina
Spovedaniei se administrează înainte de Taina Sfintei Euharistii, dar deoarece pocăința are un
caracter continuu, ea se poate săvârși și independent de Împărtășanie. Îndrumarea
duhovnicească presupune experiență personală și călăuzire permanentă, de aceea, cu toate că
puterea de a ierta păcatele ține de harul preoției primit în cadrul Sfintei Taine a Hirotoniei, în
practică, preotul obține permisiunea / dezlegarea de a fi duhovnic, sau facultatea de a exercita
această putere printr-o „hirotensie „ specială.

CONCLUZIE:

Toți trebuie să ne spovedim, chiar dacă ni se pare că nu am greşit cu nimic. Aşa ne învaţă
Sfântul Ioan Evanghelistul: "Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşineşi
adevărul nu este întru noi. Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios şi drept, ca să
ne ierte păcatele şi să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea" (I In. 1, 8-9).
Întrebarea este: "Cum este bine să ne spovedim: mai des sau mai rar?" Răspunsul formulat de
Învăţătura de Credinţă Ortodoxă ni se pare deosebit de lămuritor şi realist, motiv pentru care îl
redăm aici: "Spovedania nu este legată de termene sau soroace anumite din cursul anului.
Fiecare poate alerga la duhovnic ori de câte ori şi oricând simte nevoia de a-şiuşura sufletul de
povara păcatelor, sau de a primi mângâierea Harului şi nădejdea iertării. Cu cât ne spovedim
mai des, cu atât mai bine. De obicei, însă, spovedania este legată de posturi. De aceea,
Porunca a patra a Bisericii ne învaţă să ne mărturisim de patru ori pe an, adică în cele patru
posturi…".

Surse bibliografice:
1. ****Învăţătura de credinţă ortodoxă, EIBMO, Bucureşti, 2008.
2. Pr. prof. dr. Petre Vintilescu, Spovedania şi duhovnicia,Bucureşti, 1939.
3. Pr. prof. dr. Nicolae D. Necula, Tradiţieşi înnoire în slujirea liturgică, vol. 3, Bucureşti,
2004.
4. Pr. conf. dr. Eugen Jurca, Spovedanie şi psihoterapie. Interferenţeşidiferenţe,Bucureşti,
2007.
5. Pr. prof. dr. Vasile Gordon, Cateheze pastorale pe înţelesul tuturor,Bucureşti, 2012.