Musical
Musicalul (în engleză: musical theatre ), este un gen de spectacol muzical și
teatral cu o intrigă narativă redusă, motiv pentru cântece și balet.
La început, musicalul era doar un spectacol ușor, de divertisment, de muzică
și dans. Cu timpul acesta a devenit din ce în ce mai sofisticat. A fost creat de
artistul britanic George Edwards, în anii 1890. Unul dintre succesele sale - A
Gaiety Girl (1893) - era o „comedie muzicală”. Această noțiune a fost folosită
până în anii 1950, pentru a desemna acest gen de spectacole.
Teatrul muzical este o formă de teatru care combină muzică, cântece, dialog
vorbit şi [Link]ţinutul emoţional cuprinde: umor, patos, dragoste, furie; la fel ca
naraţiunea, este transmisă prin cuvinte, muzică, mişcare şi aspecte tehnice ale
spectacolului ca un tot unitar. De la începutul secolului XX, piesele de teatru
musical de pe scenă au fost numite în general, pur şi simplu "musicaluri".
Musicalurile sunt puse în scenă pretutindeni în lumea întreagă. Ele pot fi
prezentate în locuri largi, cum sunt producţiile cu buget mare de la teatrul West
End şi teatrul Broadway din Londra şi New York sau din locuri mai mici ca teatrul
Fringe, Off-Broadway sau producţiile regionale,în turneu sau ale grupurilor de
amatori din şcoli, teatre şi alte spaţii destinate spectacolelor. Pe lângă Marea
Britanie şi America de Nord, există scene de teatru muzical emoţionante în multe
ţări din Europa, America Latină şi Asia.
Printre musicalurile faimoase sunt incluse: Show Boat, Oklahoma!, Poveste
din West Side,Fantasticii, Hair, A Chorus Line, Mizerabilii , Fantoma de la Operă,
Rent(Chirie), şi Producătorii
Comedia muzicală americană
Anii 1920 au lansat marea epocă a comediei muzicale americane. Câteva din
succesele americane de după război au avut calitatea dramatică și muzicală
necesară pentru a supraviețui testului timpului, și multe dintre ele sunt readuse pe
scenă chiar și în zilele noastre. Un alt punct forte a fost calitatea dansului. Simplu
la început, dansul a devenit tot mai sofisticat și a început să reprezinte o adevărată
atracție. Stilul modern al musicalului american contrasta cu abordarea mult mai
subtilă a comediilor englezești. Chiar și musicalurile montate în Londra în West
End, scrise de ultra-sofisticatul Noel Coward, aveau o tentă sentimentală cu o
intrigă mai degrabă amuzantă decât incitantă. Punctul slab al spectacolelor
americane îl constituia libretul - intriga și dialogurile erau de obicei superficiale.
Spargerea monopolului
„Monopolul anglo-american” al musicalurilor de mare amploare a fost spart,
în sfârșit, cu o producție pariziană, Les Miserables (1980), prezentată pentru prima
oară la Londra în 1985. Un spectacol impresionant, inspirat de o lucrare clasică
franceză, a fost urmat, în 1989, de Miss Saigon, cu referire la Războiul din
Vietnam și realizat de același cuplu: Claude-Michel Schonberg (muzică) și Alain
Boublil (text). Această piesă a confirmat încă o dată scopurile și ambițiile artistice
ale musicalului modern.
Cele trei componente ale unui muzical sunt muzica, versurile şi cartea.
Cartea unui musical se referă la povestirea spectacolului – de fapt versuri vorbite
(nu cântate); totuşi, "carte" poate face referire şi la dialog şi versuri împreună, ceea
ce înseamnă uneori (ca în operă) un libretto (italiană pentru “carte mică”). Muzica
şi versurile formează partitura musicalului.
Interpretarea musicalului, făcută de o echipă creativă influenţează modul în
care este prezentat acel muzical. Echipa creativă include un regizor de teatru, un
regizor muzical şi de obicei, un coregraf. Producţia unui muzical este caracterizată
din punct de vedere creativ de aspect tehnice, cum sunt decorul, costume, efecte
speciale, lumini, etc. care, în general se schimbă de la o producţie la alta (deşi
unele aspecte faimoase ale producţiei au tendinţa de a fi tăiate dinproducţia
originală, de exemplu, coreografia lui Bob Fosse din Chicago). "Musicalul de
casă"din secolul XX a fost definită ca piesă muzicală în care cântecele şi dansurile
sunt complet integrate într-o povestire bine conturată, cu scopuri dramatice
serioase, care poate provoca emoţii originale, deosebite de râsete.
Musicalul nu are o lungime fixă, variind de la spectacole scurte, de un act, la
unele cu mai multe acte şi durând ore întregi (sau chiar prezentări în mai multe
seri); totuşi, majoritatea musicalurilor variază de la o oră şi jumătate la trei ore.
Musicalurile de astăzi sunt prezentate de obicei în două acte, cu o pauză de zece
până la douăzeci de minute. Primul act este aproape întotdeauna puţin mai lung
decât cel de-al doilea, şi introduce în general introduce muzica. Un musical poate fi
construit în jurul a patru până la şase mari teme muzicale care sunt reluate de-a
lungul spectacolului, dintr-o serie de cântece care nu sunt direct legate din punct de
vedere muzical. Dialogul vorbit se amestecă între numerele muzicale, deşi se
foloseşte şi "dialogul cântat" sau recitativ, în special în aşa-numitele muzicaluri
"cântate", cum sunt Mizerabilii şi Evita.
Teatrul muzical este strâns legat de o altă artă a interpretării: opera. Aceste
forme se deosebesc de obicei prin cântărirea mai multor factori. În timp ce un
cântăreţ de opera este mai întâi cântăreţ şi apoi actor (are nevoie doar rar să
danseze), un artist de teatru muzical este de obicei mai întâi actor şi apoi cântăreţ şi
dansator. Compozitorii de muzică pentru musicaluri iau de multe ori în considerare
cerinţele vocale ale rolurilor pentru actorii de teatru muzical, iar musicalurile puse
în scenă folosesc în general un amplificaţie ale vocilor actorilor într-un mod care
nu ar fi aprobat la operă. Unele lucrări (de exemplu, de Leonard Bernstein şi
Stephen Sondheim) au fost produse şi ca "teatru muzical" şi ca "opere".
Apariţia şi dezvoltarea genului
Teatrul muzical din Europa datează din vremea teatrului grecilor antici, care
includeau muzica şi dansul în comediile şi tragediile lor de pe scenă din al V-lea
secol î. Hr. Eschil şi Sofocle au compus ei înşişi muzica penru piese şi au
coregrafiat dansurile corului. Comediile romane din secolul III î. Hr. al lui Plaut
includea cântece, dans şi orchestraţie. Romanii au introdus inovaţii tehnice. De
exemplu, au făcut paşii de dans mai uşor de auzit în teatrele largi şi în aer liber,
căci actorii romani şi-au ataşat folii de metal numite "sabilla" pe încălţăminte.
Până în Evul Mediu, teatrul din Europa era consistituit mai ales din menestreli
călători şi mici trupe de interpreţi care cântau şi făceau comedie. În secolele XII şi
XIII, dramele religioase, cum sunt Piesa lui Herod şi Piesa lui Daniel îi învăţa pe
enoriaşi liturghia, pentru psalmodiile bisericeşti. Mai târziu, "piesele misterioase"
erau create pentru a reda povestiri biblice într-o înşiruire de părţi distractive. Mai
multe caravane de actori (scene pe roţi) se mişcau prin oraş, iar un grup de actori
rosteau rolul lor din povestire. După ce terminau,grupul se muta mai departe cu
caravana lor, iar următorul grup sosea pentru a-şi rosti rolul.
Aceste piese au devenit o formă autonomă de teatru muzical, cu forme
poetice uneori alternând cu dialoguri în proză şi cântece liturgice. Poezia era
îmbogăţită cu melodii modificate sa complet noi.
În Renaştere aceste forme au evoluat în commedia dell'arte, o tradiţie
italiană în care nişte clovni răguşiţi improvizau povestiri cunoscute şi de acolo a
rezultat opera bufă.
În Anglia, piesele de teatru elisabetane şi iacobine includeau frecvent muzică
de orgă, lăută, violă şi cimpoi timp de o oră înaintea şi în timpul spectacolului.
Piesele, în special piesele istorice şi tragediile, erau adesea împărţite printr-o piesă
muzicală, probabil derivată de la intermezzoul italian, cu muzică, glume şi dans,
sau erau urmate de o după-piesă cunoscută ca un bal, adesea constituit dintr-un
dialog scandalos şi calomniator pe melodii cunoscute (anticipând Opereta de
baladă). Piesele-măşti de la curte s-au dezvoltat în timpul dinastiei tudoriene.
Piesele măşti erau spectacole elaborate în care era muzică, dans, cântece şi teatru,
adesea folosind costume scumpe şi o configurare a scenei complexă, uneori făcută
de un arhitect cunoscut cum este Inigo Jones, care a prezentat o alegorie
respectuoasă cuprinzând linguşiri aduse unui patron nobil sau regal. Ben Jonson a
scris multe piese-măşti, adesea în colaborare cu Jones. Shakespeare a inclus
secţiuni de piese-măşti în multe dintre piesele sale.
Secţiunile muzicale a pieselor-măşti au devenit piese cântate care sunt
recunoscute ca opera engleze, prima fiind considerată a fi Asediul insulei Rhodes
de William Davenant (1656), la început prezentată într-un spectacol particular.
În Franţa, între timp, Molière a transformat mai multe dintre comediile sale
farsă în varietăţi muzicale cu cântece (pe muzica lui Jean Baptiste Lully) şi dans
din ultima parte a anilor 1600. Piesa lui Psyche a fost modelul pentru o opera
engleză de Thomas Shadwell, numită Avarul şi produsă în 1672. Davenant a
produs Furtuna în 1667, fiind prima intrigă a lui Shakespeare pusă pe muzică şi
care a fost apoi adaptată de Shadwell într-o operă în 1674 (compusă de Matthew
Locke şi alţii). În jurul anului 1683, John Blow a compus Venus şi Adonis, adesea
considerată a fi prima operetă adevărată în limba engleză. Blow a fost urmat de
Henry Purcell şi o periodă scurtă a opereta engleză. După moartea lui Charles al II-
lea în 1685, opereta engleză a început să devină demodată.
Până în anii 1700, două forme de teatru muzical erau la modă în Marea
Britanie, Franţa şi Germania: operetele baladă, ca Opereta cerşetorului de John
Gay (1728), care includea versuri scrise pentru melodii ale unor cântece cunoscute
de pe vremea aceea (adesea operete-farsă) şi operete comice, cu scoruri originale şi
cele mai romantice linii ale intrigii, ca Fata bohemiană de Michael Balfe (1845).
Alte forme ale teatrului muzical s-au dezvoltat până în secolul al XIX-lea,cum sunt
vodevilul, muzicalul britanic, melodrama şi farsa. Melodramele şi operetele
comice, în special, erau la modă parţial deoarece majoritatea teatrelor din Londra
aveau licenţă numai musicaluri şi nu li se permitea să prezinte piese fără muzică.
Prima piesă de lung metraj înregistrată a fost Opereta cerşetorului, care a
avut 62 de spectacole succesive în 1728. Abia după aproape un secol, o piesă va
depăşi 100 de spectacole , pe baza cărţii Viaţa în Londra (1821) şi recordul a atins
cifra de 150 la sfârşitul anilor 1820.
Dezvoltarea comediei muzicale
Prima piesă de teatru conform concepţiei moderne de muzical, adăugând
dans şi muzică originală, care ajuta relatarea povestirii, este în general considerată
a fi Cocoşatul negru, care a avut premiera la New York în 12 septembrie 1866.
Producţia avea o durată copleşitoare de cinci ore şi jumătate, însă în ciuda lungimii
sale, a avut un record de 474 de spectacole. În acelaşi an, Dominoul negru a fost
primul spectacol care s-a numit "comedie muzicală." Pe vremea aceea, în Anglia,
teatrul muzical era alcătuit mai ales din music hall, adaptări ale operetei franceze şi
muzicaluri burlesc, mai ales la Teatrul Gaiety începând din 1868. Ca reacţie la
acesta, au fost create câteva spectacole de prietenie în familie, cum ar fi
Spectacolele germane Reed.
Comedianţii Edward Harrigan şi Tony Hart au produs şi au fost protagoniştii
unor musicaluri pe Broadway între 1878 (Picnicul Gărzii Mulligan) şi 1885, după
cartea şi versurile lui Harrigan şi pe muzica socrului său, David Braham. Aceste
comedii muzicale aduceau în prim plan personaje şi situaţii luate din viaţa de zi cu
zi a clasei de jos din New York şi reprezenta un pas semnificativ înainte faţă de
vodevil şi burlesc şi către o formă mai cultă. Ele aveau ca protagonişti cântăreţi de
calitate ridicată, ca Lillian Russell, Vivienne Segal şi Fay Templeton, în locul unor
doamne cu faimă îndoielnică, aşa cum au fost vedetele formelor muzicale
anterioare.
Lungimea duratei pieselor de teatru s-a schimbat rapid cam în aceeaşi
perioadă în care s-a născut musicalul modern. Pe măsură ce s-au îmbunătăţit
mijloacele de transport, sărăcia din Londra şi New York s-a micşorat, iar
iluminarea străzilor destinată călătoriilor în siguranţă pe timp de noapte a evoluat şi
numărul de patroni posibili ai teatrelor tot mai numeroase a crescut enorm. Piesele
durau mai mult şi totuşi aveau spectatori mulţi, ceea ce a dus la profituri mai mari
şi a îmbunătăţit valoarea producţiilor. Prima piesă care a avut 500 de spectacole
consecutive a fost comedia (non-muzicală) din Londra Băieţii noştri, având
premiera în 1875, care a atins un nou record uimitor de 1,362 de spectacole.
Acest record nu a fost egalat pe scena muzicală până la Primul Război
Mondial, însă teatrul muzical a depăşit în curând cifra de 500 de spectacole în
Londra, mai ales prin seria de mai mult de doisprezece spectacole făcute de Gilbert
şi Sullivan, fiind spectacole de mare succes, opere comice, inclusiv H.M.S.
Pinafore în 1878 şi Mikado în 1885. Carilonurile din Normandia, 1878 (adaptată
după Clopotele lui Corneville din franceză), care a avut 705 spectacole în Londra,
întrecând piesele lui Gilbert şi Sullivan. Recordul acesta nu a fost deposit de nicio
altă piesă de teatru muzical până la spectacolul de mare succes care a depăşit în
1886 recordul, făcut de Alfred Cellier şi B. C. Stephenson, cu titlul Dorotea (un
spectacol aflat la intersecţia operei comice şi a comediei muzicale), cu 931 de
spectacole, care a fost urmărit (dar nu egalat) de mai multe dintre cele mai bune
muzicaluri de succes din Londra din anii 1890. Alţi compozitori britanici din
perioada aceea au fost Edward Solomon şi F. Osmond Carr. Cel mai cunoscut
dintre aceste spectacole a avut producţii de succes la New York şi turnee în Marea
Britanie, America, Europa, Australasia şi Africa de Sud. Aceste spectacole aveau
preţuri potrivite pentru publicul "respectabil", ceea ce constituie un contrast
marcant faţă de spectacolele picante burlesc, melodrame, muzicaluri obscene şi
operete prost traduse din franceză, care dominau scena în perioadele anterioare din
secolul al XIX-lea şi au atras spectatori mai degrabă abătuţi, care căutau distracţii.
O călătorie în Chinatown (1891) de Charles Hoyt a fost campion multă
vreme pe Broadway (până la Irene în 1919), având 657 spectacole. Operele comice
ale lui Gilbert şi Sullivan au fost plagiate şi imitate în New York de producţii ca
Robin Hood (1891) de Reginald de Koven şi El Capitan (1896) de John Philip
Sousa. O călătorie la Coontown (1898) a fost prima comedie muzicală produsă şi
interpretată integral de Africani Americani într-un teatru de pe Broadway (inspirată
mai ales din spectacolele menestrelilor), urmată de Clorindy Originea stilului de
dans Cakewalk (1898), cu o nuanţă de ragtimeşi În Dahomey (1902), care a avut
un succes foarte mare. Sute de comedii muzicale au fost prezentate pe Broadway în
anii 1890 şi la începutul anilor 1900 cuprinzând cântece scrise în [[Tin Pan Alley]
din New York de compozitori cum sunt Gus Edwards, John Walter Bratton şi
George M. Cohan (Little Johnny Jones (1904)). Totuşi, spectacolele din New York
au continuat să fie relativ scurte, cu mici excepţii, comparativ cu spectacolele din
Londra, până în anii 1920.
Între timp, musicalurile s-au extins pe scena din Londra în aşa-numita
perioadă Anii Nouăzeci Cei Veseli. George Edwardes renunţase la conducerea
Teatrului Savoy al lui Richard D'Oyly Carte. El a preluat Teatrul Gaiety şi, la
început, a îmbunătăţit calitatea burlescului de la vechiul Teatrul Gaiety. El a înţeles
că spectatorii doreau o nouă alternativă pentru operele comice în stil Savoy şi satira
lor intelectuală, politică şi a absurdului. El a experimentat unstil de teatru muzical
cu haine moderne, pentru toată familia, folosind o persiflare plină de vervă,
elegantă şi romantică, folosind cântece populare şi spectacole cu stil la teatrul
Gaiety, Teatrul lui Daly şi în alte localuri. Acestea se bazau pe tradiţia operei
comice şi foloseau şi elemente de burlesc şi ale pieselor lui Harrigan şi Hart. el a
înlocuit femeile de la bordel cu ansambluri "respectabile" de Fete Gaiety care
dansau şi cântau pentru a completa distracţia muzicală şi vizuală. Sucesul primei
piese dintre acestea, În Oraş în 1892 şi a piesei Fata veselă în 1893, a confirmat că
Edwardes este pe drumul pe care îl urma. Aceste "comedii muzicale", după cum le
numea el, au revoluţionat scena din Londra şi au dat tonul pentru următoarele trei
decenii.
Musicaluri internaţionale
S.U.A. şi Marea Britanie au fost cele mai active surse pentru a vinde bilete la
muzicaluri încă din secolul XIX, până în secolul XX (deşi Europa a produs forme
variate ale unor opera uşoare şi operete, de exemplu Zarzuela spaniolă, din acea
perioadă şi chiar mai devreme). Totuşi, scena musicalurilor uşoare din alte ţări a
devenit mai activă în deceniile recente.
Musicaluri din alte ţări în care se vorbeşte engleza (mai ales Australia şi
Canada) au adesea succes local, iar uneori ajung chiar şi pe Broadway sau West
End (e.g., The Boy from Oz and The Drowsy Chaperone). South Africa a fost un
loc în care teatrul muzical este activ, cu spectacole de revistă, cum ar fi African
Footprint, Umoja şi se organizau turnee internaţionale cu musicaluri, cum au fost
Kat and the Kings şi Sarafina!. Local, musicaluri ca Vere, Love and Green Onions,
Over the Rainbow: the all-new all-gay... extravaganza, Bangbroek Mountain şi
InBriefs - a queer little Musical au avut mult succes.
Musicalurile de succes în Europa continentală Europe includ (printre alte
ţări) Germania (Elixier şi Ludwig II), Austria (Tanz der Vampire şi Elisabeth),
Republica Cehă (Angelika), Franţa (Notre Dame de Paris, Les Misérables,
Angélique, Marquise des Anges şi Romeo &Juliette) şi Spania (Hoy No Me Puedo
Levantar).
Japonia a promovat recent mărirea unei forme indigene a teatrului muzical,
animate şi de acţiune, majoritatea bazate pe Anime şi Manga, cum sunt Kiki's
Delivery Service şi Tenimyu. Serialul cunoscut Sailor Moon a avut douăzeci şi
nouă variante de muzicaluri Sailor Moon musicals, întinzându-se pe o perioadă de
treisprezece ani. Începând din 1914, o serie spectacole de revistă cunoscute au fost
interpretate de trupa Takarazuka Revue formată numai din femei,care cuprinde
acum cinci trupe care dau spectacole. În Asia, muzicalul indian în stil
Bollywood,mai ales sub forma unor filme artistice, are un succes formidabil.
Primul muzical modern de la Hong Kong, produs în Mandarină şi Cantoneză, este
[Link] ţări cu o scenă muzicală extrem de activă sunt incluse
Olanda, Italia, Suedia, Mexic.
Există mai multe feluri de musical :
a) Musical-basm Musicalul-basm cuprinde grupul de compoziții muzicale
bazate pe diferite povești, scrise mai ales (dar nu exclusiv) pentru distracția
copiilor. Din punct de vedere pedagogic este potrivit pentru educația muzicală a
studenților actori și a actorilor de animație. Scopul pedagogic în acest caz este
jocul, disponibilitatea pentru joc și pentru interpretarea caracterelor complexe care
se regăsesc în mare măsură în musicalurile-basm.
b) Musicalul de animație Față de musicalul-basm, musicalul de animație nu
prelucrează povești în sensul clasic, ci tratează mult mai liber alegerea textului de
pornire, iar astfel posibilitățile sale se multiplică. E important să menționăm că în
cazul musicalului de animație – în mod diferit de opera de animație în care sunt pe
scenă simultan actorul păpușar, păpușa și cântărețul de operă – aici este vorba de
producția comună a actorului și a păpușii atât în sens muzical cât și în sens
dramatic.
c) Musical de dans Când vorbim despre musicalul de dans ne referim la
arsenalul de musicaluri disponibile ca posibilitate alternativă în educația muzicală
a studenților de la specializarea coreografie. Trebuie să adăugăm că în acest caz nu
ne concentrăm asupra dezvoltării aptitudinilor vocale, de cântăreț, ci asupra
dansului, ca element vital al specializării coreografice. În acest sens vom recurge la
musicaluri care pot fi integrate cu succes în pregătirea teatrală muzicală a
studenților dansatori, atât în domeniul vocal cât și cel al mișcării. Un exemplu
excelent în acest sens este musicalul Cats (Pisici), care, datorită naturii sale și a
diversității universului său de mișcare, a bogăției melodice și ritmice, este adecvat
activității pedagogice.
d) Musicaluri „destinate actorilor” (adaptări biografice, de romane, operă
musical etc.) Musicalurile „destinate actorilor” sau „actor-friendly” sunt tipuri de
musical ca: adaptări biografice, adaptări de romane, musicaluri-operă etc. Este
justificată întrebarea de ce le numim pe toate „destinate actorilor”, de vreme ce au
structuri unice bine definite. Răspunsul nostru se bazează pe constatarea că aceste
opere au un material dramatic și o complexitate de roluri prin care devin adecvate
pentru aplicarea în educația teatrală muzicală a studenților actori.