Arta bizantină s-a dezvoltat pe teritoriile Imperiului Bizantin începând

cu anul 476[1] până în anul 1453.[2]
Arta bizantină s-a dezvoltat din arta Imperiului Roman, care la rândul ei,
a fost influențată de arta Greciei Antice. O estetică complet nouă va
marca arta bizantină. Noua estetică avea ca principală însușire
"abstractizarea". Dacă arta clasică era marcată de încercări de a crea
reprezentări ce imitau realitatea cât mai veridic, arta bizantină pare a
abandona aceste încercări în favoarea unei abordări mai simbolice.
Bizantinii își vedeau arta ca fiind profund naturalistă cu rădăcini ce
duceau până la capodoperele lui Fidias, Apelles și Zeuxis.
Caracteristici generale

 corelația cu creștinismul: cultura și arta bizantină au constituit

instrumentul de propagandă a religiei creștine, dar și a puterii
imperiale, a autorității bazileului. Arta avea rolul de a impresiona, de
a înălța sufletul către divinitate.
 dualism: exista o artă oficială închinata bazileului și elaborată la
curtea de la Constantinopole și mai exista o componentă populară,
specifică mediilor formate din călugări și oameni simpli, care era
promovată de mănăstiri și de școli locale. Între cele două direcții
existau influențe reciproce.
 tradiționalism: păstrarea regulilor și canoanelor care determină
stabilitatea artei și lipsa ei de libertate creativă și fantezie. Cu rare
excepții, artiștii bizantini sunt anonimi, conservatori, păstrători ai
regulilor odata stabilite. Orice inovație adoptată devine regulă, ceea
ce explică evoluția înceată și fără salturi a întregii arte.
 lipsa de omogenitate și unitate: dincolo de un numitor comun, cum
ar fi iconografia și mijloacele de exprimare în pictură, există în plan
local trăsături de individualizare, specifice diferitelor școli și centre
existente pe teritoriul imperiului.
erioada timpurie (secolele IV-V)[modificare | modificare sursă]
Două evenimente majore au marcat această perioadă:
 Edictul de la Milano, promulgat de Constantin cel
Mare și Licinius în 313 care a permis creștinismului să devină
o religie publică și implicit artei creștine să evolueze.
 Inaugurarea Constantinopolului (330), care avea să devină nu
numai capitala, ci și centrul artistic al Imperiului Roman de Răsărit.
Constantin cel Mare inițiază un program complex privind dezvoltarea
capitalei ce-i poartă numele.[3] Apar noi spații publice cu grupuri
statuare, se construiește forumul lui Constantin. Acesta avea în centru
Columna lui Constantin, deasupra având statuia
împăratului[4] reprezentat precum zeul Apollo. [5], apar biserici, se
construiește catedrala Hagia Sophia[6] și se începe construirea Bisericii
Sfinților Apostoli.[7][8]
Să menționăm și Hipodromul, amenajat tot în această perioadă, un
adevărat focar sportiv și cultural al marelui oraș. Putea găzdui peste
100.000 de spectatori.
Epoca lui Iustinian (secolul al VI-lea)
În perioada lui Iustinian (527 - 565), arta bizantină cunoaște apogeul.
Are loc recucerirea (temporară) a Italiei și implicit amestecul dintre
tradițiile romane, orientale și creștine. În Constantinopol și
în Ravenna se ridică adevărate monumente arhitectonice decorate
cu mozaic, fildeș, aur. Iustinian nu numai că a pus bazele unui imperiu
absolut, codificând legile și impunând supușilor religia creștină, dar a
inițiat și un vast program de construcții, descris de istoricul său de curte,
Procopius din Cezareea, în lucrarea De Ædificiis
Iată câteva din realizările acestei epoci:

 Reconstrucția catedralei Hagia Sophia[9], care fusese distrusă în

timpul Răscoalei Nika.
 550: Continuarea lucrării la Bisericii Sfinților Apostoli din
Constantinopol.[10]
 527 - 565: Ridicarea Mănăstirii St. Caterina din Peninsula Sinai.[11]
 527 - 548: Începe construcția bazilicii San Vitale din Ravenna.[12]
Iconoclasmul (secolele VIII-IX)[modificare | modificare sursă]
Călugării au dezvoltat credința în icoane, acestea devenind un
intermediar între credincioși și Dumnezeu. Astfel, icoanele s-au
răspândit foarte mult, ceea ce a determinat o reacție împotriva
lor. Iconoclasmul este luptă pentru interzicerea icoanelor și a
sfintelor moaște. Sunt distruse un număr impresionant de opere de
pictură (mai ales icoane), frescă, mozaic. Multe mănăstiri sunt închise,
iar călugării iau calea exilului
spre Italia, Rusia, Bulgaria, Serbia și Țările Române, unde vor propaga
tradiția artei bizantine. În Italia (dar și în celelalte țări), acești călugări
construiesc numeroase biserici și mănăstiri decorate cu mozaicuri și
fresce. Aceste lăcașe de cult devin focare de cultură bizantină și vor
exercita o deosebită influență asupra picturii italiene de mai târziu.
Deși sub dinastia Paleologilor începe decăderea Imperiului Bizantin, arta
păstrează o notă de splendoare și fast. Fresca înlocuiește complet
mozaicul și este dispusă pe toată suprafața peretelui. Subiectele sunt
îmbogățite cu noi episoade din viața lui Iisus sau ale sfinților.
Personajele sunt surprinse în mișcare, concretizată prin gesturi avântate,
libere, falduri fluturânde. Chipurile sunt mai puțin severe, mai delicate,
iar paleta cromatică este rafinată, cu efecte pitorești. Treptat se produce
desprinderea școlilor naționale de pictură de sub influența bizantină,
fiecare evoluând pe un drum propriu.
Din pacate, nimic nu a mai ramas din prima biserica ridicata pe acest
loc, in secolul al IV-lea, de catre imparatul Constantin cel Mare.
Constantin a fost primul imparat si crestin si intemeietorul orasului care
ii poarta numele - Constantinopol.
Imparatul isi numea orasul si cu numele de "Noua Roma". Biserica
Sfanta Sofia este una dintre multele biserici ridicate de catre imparat pe
intreg cuprinsul imperiului sau.
La scurt timp dupa daramarea primei biserici, o a doua a fost ridicata de
catre fiul sau, Constantiu si de catre imparatul Teodosie cel Mare.
Aceasta biserica nu a avut nici ea o istorie prea lunga, fiind arsa intr-un
incendiu din timpul revoltelor rascoalei Nika, in anul 532. Din aceasta
biserica se mai pastreaza doar unele fragmente, expuse astazi in muzeul
catedralei.
Sfanta Sofia - marturia evlaviei imparatului Justinian

Sfanta Sofia a fost construita maret, in forma ei actuala, intre anii 532 si
537, sub purtarea de grija a imparatului Justinian I. Iustinian a inceput
constructia ei in anul 532, pe unul din dealurile orasului Constantinopol.

Pentru a construi biserica, Iustinian a importat materiale speciale de

constructie, de pe tot cuprinsul Imperiului. Marmura alba si galbena au
fost aduse pe vase, iar sculptori, tamplari, zidari si mozaicari au inceput
sa lucreze pentru a crea aceasta bijuterie a crestinatatii in numai cinci
ani.

Cand biserica a fost terminata, cupola si tavanul sau au fost in intregime

poleite cu aur, a carui sralucire se reflecta in fiecare suprafata lustruita.
Tonalitatile coloanelor de marmura erau atat de delicate, incat l-au facut
pe un istoric al timpurilor, Procopius, sa le asemene cu o pajiste inflorita.

Splendoarea bisericii s-a diminuat treptat, de-a lungul istoriei, insa in

momentul ei de apogeu, dupa terminarea acesteia, se spune ca imparatul
Justinian ar fi exclamat urmatoarele: "Solomone, te-am intrecut!".

Arhitectii impresionantei biserici sunt Isidor de Milet si Anthemiu de

Tralles, care indeplineau si functia de profesori de geometrie la
Universitatea din Constantinopol. Aceasta este unul dintre cele mai bune
exemple ale arhitecturii bizantine, abundand in mozaicuri, coloane de
marmura si vestminte.

Basilica lui Justinian este, in acelasi timp, culmea dezvoltarii arhitecturii

antice tarzii, si prima capodopera a noului stil bizantin. Influentele
intalnite in compozitia acesteia, atat cele liturgice cat si cele
arhitecturale, au ajuns, in scurt timp, sa fie larg raspandite in lumea
crestina rasariteana, romano-catolica, dar si musulmana.
Pentru mai bine de 900 de ani, Biserica Sfanta Sofia a fost folosita drept
scaun episcopal de catre Patriarhul Ortodox de Constantinopol.
Totodata, biserica a gazduit si cele mai mari sinoade bisericesti si
ceremonii imperiale. Structura acesteia a fost grav avariata de catre o
serie de cutremure de pamant. Domul original al acesteia s-a surpat in
urma unui cutremur de pamant din anul 558, urmatorul dom picand si el
in anul 563. Alte surpari au mai avut loc si in anii 989 si 1346.
In anul 1204, mareata Biserica Sfanta Sofia a fost jefuita si dezbracata
complet de podoabele sale de catre cruciati. Acest eveniment, care a
lipsit biserica constantinopolitana de relicve foarte pretioase, a tensionat
si mai mult relatiile dintre cele doua Biserici - de Rasarit si de Apus.
Multe dintre bogatiile furate de catre cruciati din Biserica Sfanta Sofia
pot fi vazute astazi in interiorul Basilicii Sfantului Marcu din Venetia.
          

Se spune ca slujbele tinute in Sfanta Sofia erau atat de grandioase incat

participarea la una din aceste slujbe a determinat delegatia
cneazuluiVladimir I sa opteze pentru crestinarea rusilor de
catre Patriarhia de Constantinopol.
Sfanta Sofia - minunata biserica scapa nedaramata, dar ajunge
moschee

In pofida tuturor greutatilor prin care a trecut cladirea, Biserica Sfanta

Sofia a functionat pe post de biserica pana in ziua de marti, 29 mai 1453,
cand sultanul Mohammed al II-lea - Cuceritorul - a intrat triumfator in
orasul Constantinopol.

MOZAICUL
Decorația cu mozaic a cunoscut o răspândire largă, grației
exemplului oferit de lumea antică. La început, grecii antici o
foloseau ca ornament al podelelor. Apoi, trecându-se de la
pardoseală la împodobirea pereților, s-au plăsmuit reprezentări
mult mai bogate în culori și în mod mai desăvârșit executate. 
Cele mai vechi mozaicuri, păstrate din antichitate, provenind
din Mesopotamia, unde erau făcute din bucăți mici de piatră fină, și
din Egiptul Antic, se împart în două mari categorii:[4]

 mozaicuri de paviment, precum cel găsit la Pella, vechea capitală

a Macedoniei și loc de naștere al lui Alexandru cel Mare.
 mozaicuri murale, multe din ele fiind descoperite în ruinele
orașului Pompeii acoperite cu cenușă vulcanică.
 La Constanța, a fost descoperit, în anul 1959, un
impresionant edificiu roman cu mozaic, pe amplasamentul anticului
port Tomis.
 La Devnea, în apropiere de Varna, au fost descoperite mozaicuri de
paviment existente în vechiul oraș întemeiat de
împăratul Traian, Marcianopolis și păstrate în Muzeul cu mozaicuri
din oraș.

ecorația cu mozaic a cunoscut o răspândire largă, grației exemplului

oferit de lumea antică. La început, grecii antici o foloseau ca ornament al
podelelor. Din pietricele de diferite culori, alcătuiau cubulețe mici,
așezate sub diferite forme: ornamente cu figuri geometrice, păsări,
animale.

Apoi, trecându-se de la pardoseală la împodobirea pereților, s-au

plăsmuit reprezentări mult mai bogate în culori și în mod mai desăvârșit
executate. Astfel, a apărut un limbaj figurativ de tip mistic, luând
numele de mozaicul bizantin. Aici, mozaicul va fi adoptat de către arta
bizantină,  unde canoanele modei și ale gustului erau orientate pentru
desfătarea curții imperiale și pentru a căuta inițieri în misterele
religioase. Vorbim despre un complex de practici ce ține de liturghie și
de cultul ortodox - care era nevoie să slujească la ridicarea
credinciosului din lumea pământească, în lumea cerească. Această
privire spre transcendență s-a reflectat în pictura de mozaic pentru
ornamentarea pereților, bolților și cupolelor bisericilor creștine.
Exploatând cu iscusință potențele materialului, artiștii bizantini au găsit
cele mai ingenioase formule de combinare a pietricelelor de diferite
culori, astfel încât ele să se pună reciproc în valoare și să se exalte la
maximum una pe alta, ajungând să lucească precum pietrele prețioase.
Efectul strălucitor era accentuat și de cubulețe poleite cu aur, care uneori
formau întregul fond sclipitor, alteori licăreau cu scântei presărate pe
întreaga suprafață a mozaicului. 

Unele dintre cele mai valoroase mozaicuri sunt cele din catedrala

Sfânta Sofia, datând din secolul al X-lea. Este vorba despre celebrele
opere ale curții imperiale, Iustinian și Teodora. Reprezentarea lor este
înfățișată prin oferirea patenei și potirului de aur pe care Iustinian și
Teodora le dăruiseră bisericii, cu prilejul târnosirii celebrate de
Maximian în 547. Capul împăratului și al împărătesei sunt ânconjurate
de aureolă, siluetele lor par ar fi suspendate, splendoare a veșmintelor
sub care trupurile prea omenești se dematerializează.

Un alt mozaic din secolul al XII-lea este Maica Domnului, încadrată

de Ioan Comnenul și de Împărăteasa Irina. Această imagine se
remarcă prin accentuarea hotărâtă a formei plate și liniare, manieră
caligrafică prin care volumul se dizolvă într-o suprafață plană (chiar și
culoarea roșie a feței este redată tot prin linii). Nu putem să nu remarcăm
și dispunerea rigid simetrică a personajelor, frontalitatea, măiestria de a
folosi culorile astfel încât să se obțină strălucirea pietrelor prețioase, cât
și pedanteria în consemnarea detaliilor specifice ceremonialului de la
curtea imperială.