Repere cronologice din istoricul educaţiei adulţilor în România.

Istoria învățământului românesc este parte integrantă a istoriei sistemului

educațional din România. Evoluția istorică a sistemelor de învățământ a urmărit
îndeaproape evoluția sistemului politic și administrativ al formațiunilor statale de pe
actualul teritoriu al României.
Prima scoala superioara in limba romana a fost infintata la Fagaras in 1657 de Lorátffy
Zsuzsanna.
O primă perioadă a fost cea medievală, încheiată la 1821, caracterizată printr-un
interes scăzut și limitat al elitei conducătore, boierești și ecleziastice, de a dezvolta
instituții de învățământ de calitate și durabile. Cu câteva excepții de marcă (cum au fost
cazurile lui Vasile Lupu sau Iacob Heraclid Despotul) domnii Țărilor Române nu au
acordat practic nicio atenție creării de școli și academii pentru educarea tineretului țării.
În toată această perioadă, populația formațiunilor statale românești a fost practic
analfabetă în cvasi-totalitatea ei.
Începutul procesului de formare a statului român modern după Revoluția de la
1821 condusă de Tudor Vladimirescu a dus și la inițierea procesului de construcție a
unor sisteme educaționale și de învățământ naționale, proces care s-a desfășurat pe
toată perioada secolului XIX. Astfel au apărut și s-au dezvoltat diferitele tipuri de
instituții de învățământ (școli elementare, gimnazii, colegii, pensioane, universități etc.).
Totodată au apărut o serie de legi de organizare și funcționare a acestui sistem
(Regulamentul Organic, legea lui Cuza, legile lui Spiru Haret etc.). Învățământul în
această perioadă e unul destul de „elitist” deoarece accederea în formele sale
superioare și chiar în cele de bază presupunea o anumită stare materială, pe care cea
mai mare parte a populației nu o avea.
În perioada de după primul război mondial principala provocare a constituit-o integrarea
diferitelor sisteme educaționale, ca urmare a realizării statului național unitar român.
Sistemul de învățământ atinge un nivel înalt de maturitate, reușindu-se integrarea unui
număr semnificativ din populația țării într-o formă organizată de învățământ.
Învățământul primar era obligatoriu și gratuit pentru toți cetățenii, totuși analfabetismul
afecta încă o proporție semnificativă a populației (în special segmentele vârstnice).
După cel de-al doilea război mondial și instaurarea regimului comunist, sistemul
educațional liberal a fost înlocuit cu un sistem de tip sovietic, bazat pe ideologie și
îndoctrinarea de masă. În condițiile „deschiderii” din perioada 1965-1975 sistemul de
învățământ românesc a fost reformat printr-o serie de măsuri vizând renunțarea la
ideologizarea excesivă, recuperarea unor tradiții naționale, studiul limbilor străine și al
științelor exacte, conectarea la evoluțiile din Occident etc. S-a reușit astfel eliminarea
practic a analfabetismului concomitent cu obligativitatea și gratuitatea învățământului
până la nivel liceal sau profesional.
Regulamentul a fost introdus de domnitorul Alexandru Ipsilanti, fiind prima încercare de
reglementare coerentă a sistemului educațional. Principalele sale prevederi se refereau
la:

 corpul profesoral: „Dascălii să se așeze totdeauna în număr de șase, învățați

fiind pentru fiecare fel de obiect, însă: doi pentru gramatică, unul pentru matematică
sau aritmetică, geometrie și astronomie încă și istorie; unul pentru științele naturale,
unul pentru religie și unul pentru limba latină veche și italiană. Științele naturale să
se învețe în limba elină, urmând pe Aristotel și pe comentatorii lui, iar matematicele,
de nu se va putea să se învețe cum se cuvine în limba elină, să fie predate și în
limba latină sau în limba italiană, care din ele se va socoti mai prețioasă.” [9] Erau
precizate totodată și criteriile după care se stabileau veniturile acestor dascăli și
anume: „după predare și valoarea lui personală, după judecata și hotărârea înălțimii
sale”.[10]
 sprijinirea elevilor fără posibilități, introducându-se pentru prima dată un sistem
de burse acordate de domnitor, câte doisprezece burse pentru fiecare din cei cinci
ani, deci un total de 60 de burse, „pentru ca lipsiți de orice altă grijă și nepreocupați
de cele necesare pentru viață să aibă neîntrerupt în vedere învățarea lecțiilor” [11]
 proveniența elevilor. În acest sens reglementarea era una restrictivă, accesul în
academie fiind permis „doar copiilor de neam bun, adică copii boerilor în lipsă, sau
urmașii boerilor numiți mazili, sau străini săraci, nu însă și ai țăranilor cari se
îndeletnicesc cu plugăria și păstoria”. În același sens, copii negustorilor sau ai
meșteșugarilor erau admiși doar la cursul elementar de „învățare numai a
gramaticii.” Vârsta minimă de admitere pentru elevii bursieri era de șapte ani cu
condiția „ca să nu fie însă niște proști și leneși încât pe alții sârguitori să-i
lenevească”.[12]
 programul de desfășurare a lecțiilor, timpul liber și reapusul duminical
 măsurile disciplinare, cu accent pe tactul pedagogic și concordanța dintre
greșeală și pedeapsă: „Iar dacă vreunul din ei pare neorânduit și turburător al ordinii
celorlalți, pe unul ca acesta să-l îndrepteze, nu însă cu injurii și cu biciul, ci cu
mijloace atrăgătoare pe care pedagogia le arată, de la cele mai ușoare către cele
mai grele înaintând.”[13]

Educația în secolul al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea

Această perioadă a fost marcată de organizarea educației în teritoriile care mai târziu
urmau să formeze România Mare. Teritoriile aflate sub puterea habsburgică aveau un
avantaj, în 1786, la Sibiu, a fost creată Școala de Teologie. Școala a fost unită 1844 cu
o Academie de drept, înființată de minoritatea germană. În 1887, Academia a fost
desființată. Transilvania a avut o rețea de școli mai mici (inclusiv în sate mai mari) și
școli secundare (gimnaziale). Alfabetizarea a fost mai mare în această regiune
(Transilvania și Bucovina, pentru întreaga perioadă). Mulți dintre scriitorii români din
perioadă (cum ar fi Ioan Slavici, Mihai Eminescu, au studiat sau a debutat în această
regiune). Această situație a durat până în 1867, când, dominația peste Transilvania a
fost transferată la Ungaria în nou formatul imperiu Austro-Ungar.
După transferarea dominației la Ungaria (ca parte a Imperiului Austro-Ungar), cele mai
multe școlii de limba germană și română au fost închise, maghiara a devenit principala
limba în administrație și cele mai multe organizații culturale românești au fost închise.
Lent, de-a lungul anilor 1870 și 1880, au fost redeschise, de cele mai multe ori ca
organizații private, și, uneori, la un pas de legalitate (și, de obicei, susținute de grupări
culturale de români, cum ar fi ASTRA), continuând să ofere chiar și de limba română
educație în această perioadă.
În Țara Românească și Moldova, deși școlarizarea era disponibilă mai ales la orașe, în
mod frecvent funcționând pe lângă biserici și mănăstiri, dezvoltarea sistemului de
educație continuă cu organizarea primele cursuri de studii superioare in limba română.
Astfel, în 1813, Gheorghe Asachi deschide la Iași prima școala de ingineri hotarnici, iar
în 1818-1822, continuatoarele celor două academii domnești din București și Iași sunt
desființate și înlocuite cu alte instituții de învățământ în limbă română, Colegiul Sfântul
Sava, respectiv Academia Mihăileană. Ulterior, aceste instituții aveau să constituie
bazele înființării primelor două universități moderne din Romania, Universitatea din
Iași (1860) și Universitatea din București (1864).
În anul 1864, domnitorul Alexandru Ioan Cuza aprobă prima Lege a Instrucțiunii
Publice, care reglementa de o manieră modernă, organizarea și funcționarea sistemului
educațional. Conform legii, instrucțiunea publică se împărțea în trei mari cicluri de
învîțîmânt: primar, secundar și superior (Art. 2). Ciclul primar includea „școalele primare
din comunele rurale și urbane” (Art. 3). Ciclul secundar includea „liceele, gimnaziale,
seminariale, școalele reale, de bele-arte, profesionale și școalele secundare de
fete”(Art. 4). Ciclul superior includea „facultățile de litere, de științe matematice și fizice,
de drept, de medicină”(Art. 5).[14]
În anul 1866 apare primul Regulament de ordine și disciplină pentru licee și gimnazii iar
în 1870 regulamentul similar pentru școlile primare. Regulamentele au stabilit obligațiile
și drepturile elevilor și profesorilor, normele de conduită în școală și în afara ei, sistemul
de pedepse și recompense, etc. multe dintre acestea fiind preluate în reglementările
ulterioare, unele ajungând până în zilele noastre.[15]
Reformele ortografice din 1862 au permis un sistem unic de educație pentru tot teritoriul
României. Anii 1880 au fost marcați de alte reforme, ministrul educației Spiru
Haret creează unui ambițios program reformă și modernizare în învățământ. Programul
lui a fost un amestec de educație și de construire a națiunii - foarte reușit în
alfabetizarea zonelor rurale. Programul lui a implicat deschiderea de nenumărate școli
în zona rurală (uneori nu mai mult de o cameră cu un profesor, o tablă, o hartă și un
steag), reorganizarea a ridicat și modernizat sistemul de învățământ și, practic a creat
învățământul superior tehnic românesc de la zero. Datorită reformelor duse de el în
sistemul de învățământ, multe instituții de învățământ îi poartă numele și este chiar și
astăzi asociat cu educația.
Sistemul de învățământ a fost, totuși, destul de limitat. Au existat foarte puține cadre
didactice (media a fost de 82 de studenți la un profesor în 1908-09, în zonele rurale, și
56 în mediul urban), precum și ratele de abandon, chiar și în primii patru ani de
școlarizare obligatorie au fost foarte mari (până la 30 % în 1910/11). Alfabetizare, în
special în zonele rurale, a fost extrem de scăzută, fiind estimată la aproximativ 25-30%
pentru mediul rural, de sex masculin și în jur de 80-85% pentru zona urbană, de sex
masculin din aceeași cohortă (Hoivik, 1974, p.283) .
Bibliografie:

[Link]