Română – Engleză II, Paradigmele literaturii comparate în sec.
xx
Curs, săptămâna 9
Metode comparatiste de analiză a textelor literare:
III. Lecturi ternare, IV. Lecturi tematice
III. LECTURI TERNARE
În cadrul cercetărilor de tip ternar, relaţia fundamentală „x şi y” se justifică prin
raportarea celor doi termeni la un element exterior (un al treilea text), cu care prezintă unele
asemănări (comparaţie ad tertium). Un exemplu grăitor în acest sens îl oferă piesele Ultimul
Godot de Matei Vişniec şi La revedere Godot de scriitorul turc Ferhan Şensoy, care trimit la
bine-cunoscuta creaţie a lui Beckett, Așteptându-l pe Godot.
Dar nu în toate situaţiile putem descoperi conexiuni la fel de evidente. Ce legătură
găsim, de pildă, între Portret al artistului în tinereţe de James Joyce şi Moarte la Veneţia de
Thomas Mann? Răspunsul comparatiştilor francezi Francis Claudon şi Karen Haddad-Wotling
indică dialogul Phaidros sau Despre frumuseţe al lui Platon, care a furnizat celor doi scriitori
un comentariu ironic, „un fel de parodie”, demonstrată de faptul că eroii lui Joyce și Mann se
lansează în definiţii provocatoare despre frumos, în raport cu referinţa lor comună, Platon.1
Un alt exemplu remarcabil prezentat de aceiaşi teoreticieni se referă la relaţia romanelor
Berlin Alexanderplatz de Alfred Döblin şi Manhattan Transfer de John Dos Passos cu textul
Apocalipsei.2 Şi în acest caz lectura operelor în cheia „motivului oraşului păcătos” întâlnit în
Biblie facilitează apropierea a ceea ce iniţial părea imposibil de asociat. După cum se observă
în exemplele citate, referinţa la un al treilea text, care, potrivit autorilor francezi, îndeplineşte
rolul de „text focalizator” sau „reper comun”, permite includerea unor texte aparent foarte
diferite în ecuaţia comparatistă.
Element esenţial al raporturilor ternare, textul focalizator este cel care permite lecturile
paralele, circulaţia de la un text la altul, asigurând rigoarea şi coerenţa analizei. Astfel, el
deschide orizontul „unui comparatism constructiv” care pune în lumină asemănările
imperceptibile, dependenţele sau influenţele subtile, creatoare de intertextualitate: „Nu o
acumulare confuză şi misterioasă de influenţe, ci efortul de transformare şi de asimilare a mai
multor texte operat printr-un text centralizat care să păstreze hegemonia sensului”.3
Alteori, actul comparatist implică o abordare interdisciplinară, reperul comun sau
referinţa putând să fie „de ordin ideologic” (de pildă, Poetica lui Aristotel şi Naşterea tragediei
de Nietzsche pentru un studiu asupra tragediei şi evoluţiei tragicului), dar şi „de ordin estetic
sau cultural” (un text ca Gaspard de la nuit de Aloysius Bertrand, prin subtitlul său Fantezii în
maniera lui Rembrand şi Callot, dirijează inevitabil comentariul către pictură şi opera lui E.T.A
Hoffmann ).4
Demersul „triunghiular” este la fel de fructuos dacă se aplică asemănărilor care nu
îşi au originea în influenţe. Bunăoară, o apropiere între autori precum Lorca, Genet şi Pasolini
1
Francis Claudon, Karen Haddad-Wotling, Compendiu de literatură comparată, Cartea Românească, Bucureşti,
1997, pp. 26-27.
2
Ibid., pp. 37-39.
3
Francis Claudon, Karen Haddad-Wotling, op. cit., pp. 25-26.
4
Ibid., pp. 37-39.
nu face decât să provoace reflecţia comparatistă la descoperirea unor noi trasee de lectură.
Scopul cercetării se îndreaptă de această dată către semnificaţiile paralelismelor, omologiilor
şi afinităţilor tipologice, de multe ori inseparabile de o viziune interdisciplinară.
IV. LECTURI TEMATICE
Tematologia sau analiza centrată pe conţinutul textelor literare constituie un domeniu
intens explorat în cercetarea comparatistă. Conform taxonomiei stabilite de Alexandru
Ciorănescu, obiectul lecturilor tematice îl formează relaţiile de circulaţie, adică studiul
diverselor reprezentări ale unei teme în literaturi diferite, precum şi „al metamorfozelor unui
personaj ce poate cuprinde mai multe secole”.5 Spre deosebire de contactele literare care, după
cum s-a văzut, implică investigarea „unor influenţe sigure”, relaţiile de circulaţie nu se
fundamentează pe o astfel de certitudine, ci pun în valoare o identitate de fond, tematică, în
baza căreia se explică asemănarea dintre opere şi autori.6
Punctul de vedere al comparatistului român poate fi completat cu cel al lui Daniel-
Henri Pageaux, care precizează că orice studiu comparatist, implicit tematic, comportă, alături
de evidenţierea asemănărilor, reflecţia asupra diferenţelor şi decalajelor (în opinia sa, mult
mai stimulative pentru pedagogie şi cercetare) 7. Tema ce regrupează mai multe texte
„funcţionează ca fir conducător” al lecturilor şi ca „ipoteză” de lucru „pentru jocul
asemănărilor şi diferenţelor”8, iar circulaţia permanentă de la un text la altul şi dincolo de ele
(„lecturile în du-te-vino” sau „lecturile laterale”) asigură dinamica actului comparatist
furnizând baza unei sinteze „cu atât mai bogate cu cât vor fi (pre)existat o gândire teoretică
asupra naturii textelor (gândire poetică) şi lecturi dirijate care să multiplice între texte
numitorii comuni şi, de asemenea, variantele”.9
Privit din perspectivă istorică, studiul comparat al temelor şi motivelor a fost mai întâi
utilizat de către folcloriştii germani în cercetările dedicate basmelor şi legendelor, metoda
lăsându-şi puternic amprenta asupra comparatismului de la sfârşitul secolului al XIX-lea, aşa
cum o dovedeşte şi prima publicaţie în domeniu, intitulată Revistă de istorie a literaturii
comparate, înfiinţată de Max Koch la Berlin în anul 1887.
Cu toate acestea, tematologia sau, în vechea ei accepţiune Stoffgeschichte, a fost deseori
contestată chiar de către comparatiştii cei mai reputaţi. Reprezentanţii şcolii franceze clasice,
printre care Paul Hasard şi F. Baldensperger, au exclus studiile tematologice din sfera de
interes a literaturii comparate tocmai datorită faptului că acestea nu vizau problema influenţelor
concrete. La rândul lor, criticii Wellek şi Warren aduc obiecţii studiului temelor pornind de la
ideea că tema constituie un element „extrinsec” operei literare şi, ca atare, nu ţine de
particularităţile sale estetice:
„[...] în epoca noastră originalitatea este de obicei greşit concepută, atribuindu-i-se
sensul de simplă violare a tradiţiei, sau este căutată acolo unde nu trebuie, adică în materialul
operei literare sau în schelăria ei – intriga tradiţională, cadrul convenţional [...] S-ar putea crede
că în acest tip de studii (istoria formei poetice) se încadrează şi numeroase cercetări istorice
consacrate anumitor teme şi motive, cum ar fi figura lui Hamlet, a lui Don Juan sau a Evreului
5
A. Ciorănescu, [Link]., p. 115.
6
Ibid.
7
Daniel-Henri Pageaux, Literatură generală şi comparată, Polirom, Iaşi, 2000, p. 9.
8
Daniel-Henri Pageaux, op. cit., p. 24.
9
Ibid., pp. 24-25.
rătăcitor; dar, în fond, acestea sunt probleme de altă natură [...] Aşa-numita Stoffgeschichte este
cea mai puţin literară dintre toate istoriile.”10
Tematologia se impune ca ramură a comparatisticii moderne în anii ’60 datorită unor
numeroşi susţinători. În Germania, Elisabeth Frenzel a elaborat o serie de lucrări în acest
domeniu, dintre care Lexiconul de teme literare (1962) reprezintă „modelul genului”. În paralel,
„Şcoala de la Bonn”, al cărei centru de propagare îl constituia revista Arcadia, s-a preocupat de
studiul evoluţiei unor topoi continuând direcţia deschisă de Ernst Robert Curtius în celebra
sa carte Literatura europeană şi Evul Mediu latin (1948). În Belgia, Raymond Trousson scrie
articolul Pledoyer pour la Stoffgeschichte (1964) unde ia apărarea cercetării tematologice,
urmat de Le thème de Prométhée dans la littérature européenne (1964) iar în Statele Unite,
Harry Levin abordează aspecte teoretice ale istoriei temelor şi motivelor în Thematics and
Criticism (volumul The Disciplines of Criticism – 1968).
Un alt imbold important a venit din partea teoriilor franceze de orientare psihocritică
(Charles Mauron), tematică (Gaston Bachelard, Georges Poulet, Jean Rousset, Jean-Pierre
Richard), mitocritică (Gilbert Durand), dar şi din direcţia psihologiei analitice a lui C.G. Jung
sau a cercetării miturilor (Roger Caillois, Claude Lévy-Strauss, Mircea Eliade). În acest vast
context, apreciază Daniel-Henri Pageaux, este nevoie ca tema comparatistă să-şi definească
poziţia „la concurenţă cu mitul (tema sau mitul Veneţiei?), chiar cu tipul (tema aristocraţiei
sau tipul aristocratului?), cu un topos sau altul”.11
O nouă perspectivă de abordare a tematologiei o propune Adrian Marino care, în
esenţă, consideră că, în ciuda progreselor realizate, acest gen de studii tratează conceptele de
teme, tipuri, motive, procedee literare, modele (patterns) „într-un spirit esenţial şi programatic
istoricist, radical ostil oricărei generalizări”.12 În viziunea sa, Stoffgeschichte îşi dobândeşte
sensul numai prin relevarea „invarianţilor”, adică a elementelor comune, constante şi
permanente ale temelor literare în cadrul unei teorii generale a literaturii. 13 Odată cu urmărirea
metamorfozelor temelor şi motivelor diacronic şi sincronic, studiile tematice îşi dovedesc
capacitatea de a surprinde „invarianţa” esenţială a literaturii şi culturii, alături de mitologie şi
arhetipologie.
În concluzie, prin valorificarea lecturilor „laterale,” tematologia oferă avantajul nu
numai de a fructifica exerciţiul comparatist în dubla sa dimensiune (asemănări-diferenţe), dar
şi de a deschide perspective inedite de cercetare interliterare şi pluridisciplinare. Temele care,
după cum subliniază Daniel-Henri Pageaux, „reprezintă problematica, baza şi finalitatea
comparaţiei literare, sinteza între texte şi sub ele,”14 pot concentra preocupări ale unor domenii
diverse (estetice, psihanalitice, morale, istorice, ideologice, sociologice etc.).
10
Wellek şi Warren, Teoria literaturii, Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1967, p. 280.
11
Daniel-Henri Pageaux, op. cit., p. 104.
12
Adrian Marino, op. cit., pp. 83.
13
Ibid., pp. 83-85.
14
Daniel-Henri Pageaux, op. cit., p. 119.