Română-engleză II, Paradigmele literaturii comparate în sec.

xx
Curs, săptămâna 8

Metode comparatiste de analiză a textelor:

I. Lecturi intertextuale, II. Lecturi binare

I. LECTURI INTERTEXTUALE

Lectura intertextuală este destinată acelor texte literare care, prin însăşi natura lor,
invită cititorul la un dialog multicultural, aşa cum se întâmplă, spre exemplu, în cazul multor
pagini din opera lui Proust, În căutarea timpului pierdut.
Dar, mai concret, ce înţelegem prin intertextualitate ca trăsătură esenţială a unui text
supus analizei comparatiste?
Julia Kristeva, care introduce termenul de intertext în Franţa alături de Roland
Barthes, preia conceptul de dialogism, teoretizat de Mihail Bahtin, afirmând că „fiecare text
se construieşte ca un mozaic de citate” reprezentând „absorbţia şi transformarea altui text”1.
De aici concluzia că textul literar este un intertext, adică o rescriere modificată şi distorsionată
a unor coduri preluate, inconştient sau conştient, din diverse texte anterioare care alcătuiesc
ansamblul unei culturi.
Pentru Michel Riffaterre, dimensiunea diacronică a intertextualităţii semnalată de
Kristeva se completează cu cea a pragmaticii textuale atunci când arată că intertextualitatea
este „un fenomen care orientează lectura” şi, ca atare, comprehensiunea şi interpretarea
textului de către cititor. În acelaşi timp, el face distincţia între intertextualitate, înţeleasă ca
mod de receptare a textului, şi intertext, pe care îl defineşte drept „unul sau mai multe texte pe
care cititorul trebuie să le cunoască pentru a putea să înţeleagă o operă literară în termenii
semnificaţiei ei de ansamblu.”2 Se observă că, pentru Riffaterre, competenţa culturală a
cititorului constituie un factor indispensabil în mecanismul de funcţionare a intertextualităţii.
O altă contribuţie majoră la teoria intertextualităţii i se datorează lui Gérard Genette
care consideră intertextul „prezenţa efectivă a unui text în alt text”3, reperabilă prin
intermediul citatului, plagiatului şi aluziei. De fapt, el include intertextul într-o teorie mai
generală a transtextualităţii sau a transcendeţei textuale, potrivit căreia un text poate avea cinci
tipuri de relaţii cu alte texte, respectiv:
 paratextualitatea (relaţia textului cu titlul, prefaţa, notele etc.);
 metatextualitatea (relaţia de comentariu ce leagă un text cu un altul despre care
vorbeşte);
 arhitextualitatea (relaţia de apartenenţă la un gen sau o specie);
 intertextualitatea;
 hipertextualitatea (relaţii pe care le vom prezenta în cele ce urmează).

De reţinut este că toate aceste raporturi textuale nu sunt izolate unele de altele, ci
interferează între ele.

1
Julia Kristeva, Séméiotikè. Recherches pour une sémanalyse, Seuil, 1969, p. 85.
2
Michel Riffaterre, «L’intertexte inconnu», în Littérature nr. 41, febr. 1981, p.4.
3
Gérard Genette, Palimpsestes. La Littérature au second degré, Seuil, 1982, p. 8.
 Interesat îndeosebi de intertextualitate şi hipertextualitate, Genette a specificat că, în
timp ce prima reprezintă „o relaţie de coprezenţă între două sau mai multe texte”4, a doua
presupune o relaţie de derivare în virtutea căreia un text B (hipertext) se grefează pe un text
preexistent A (hipotext) operând fie o transformare simplă (subiect asemănător, stil diferit), fie
indirectă, prin imitaţie (subiect diferit, stil asemănător).

O astfel de derivare textuală se poate efectua în trei registre:

 ludic (parodia – modul de a transpune Odiseea în Ulise de către Joyce, pastişa –
versiunile proustiene ale afacerii Lemoine prin imitarea stilului unor scriitori ca Balzac,
Flaubert, Renan, etc.);
 satiric (caricatura sau travestirea – poemul Vergilius travestit de Paul Scarron, rescriere
burlescă a Eneidei);
 serios (invenţia sau transpunerea – romanul Doctor Faustus de Thomas Mann).

Aşa cum reiese din definiţiile de mai sus, noţiunea de intertextualitate înlocuieşte
relaţia tradiţională dintre surse şi influenţe, esenţială în literatura comparată. Însă, indiferent
de terminologia utilizată, intertextualitate sau influenţe, trebuie să avem în vedere că fenomenul
în sine nu se rezumă la o simplă integrare a unui text prim într-un text secund, ci implică o
producere, adică o transformare a materialului originar astfel încât să servească sensurilor şi
semnificaţiilor unei noi creaţii.
Un astfel de text care se construieşte prin intersectarea unor multiple trasee culturale
constituie un izvor preţios pentru o abordare comparatistă al cărui obiectiv principal constă
tocmai în relevarea devenirilor estetice ale schimburilor, corelaţiilor şi interrelaţiilor între
literaturi, arte şi idei.

II. LECTURI BINARE

Studiul a două texte în paralel cu scopul de a descoperi asemănările dintre ele şi, în
ultimă instanţă, de a releva semnificaţiile schimburilor artistice dintre opere reaşezându-le
într-un circuit universal de valori constituie o practică fecundă a comparatismului. În lucrarea
La littérature comparée (1967), Claude Pichois şi André-Michel Rousseau au reprezentat
toate tipurile de activităţi comparatiste în formula „x şi y”, în care fiecare termen desemnează
aspecte dintre cele mai diverse: un text, o noţiune, un autor, un gen, un stil determinat, un
curent literar, o epocă, o întreagă literatură.
Urmând direcţia de gândire a comparatistului Henry H.H. Remak, la variabilele
enumerate se mai pot adăuga relaţiile literaturii cu diverse „arii ale cunoaşterii şi creaţiei,
cum ar fi artele, filosofia, istoria şi ştiinţele exacte, religia etc.”5 Desigur, în acest ultim caz
nu este vorba despre substituirea literaturii comparate cu alte discipline, ci de a scoate în
evidenţă cristalizările estetice ale unor idei, valori artistice şi culturale, asimilate în spaţiul
literar.
Lecturile binare se pot adresa domeniului numit în mod tradiţional surse şi influenţe
care, mai exact, priveşte transferul informaţiei estetice de la un emiţător la un receptor dintr-un
mediu cultural diferit. Condiţia ca acest transfer să se producă este ca între „x şi y” să existe un
contact literar sau un canal de comunicare. După Alexandru Ciorănescu, relaţiile de
contact reprezintă „cunoaşterea directă sau indirectă a unei surse de către un autor”, în timp

4
Ibid., p. 8.
5
Henry H.H. Remak, apud Dan Grigorescu, Introducere în literatura comparată, Teoria, Editura Universităţii
Bucureşti, 1991, p. 16.
ce prin influenţă înţelegem pe de o parte „suma contactelor de orice tip” între autori sau opere,
iar pe de altă parte „rezultatul artistic autonom” al relaţiilor de contact.6
Dar ce anume se transmite de la emiţător la receptor? Potrivit comparatistului român,
următoarele aspecte ale operei literare servesc, fiecare în grade diferite, drept surse de inspiraţie
pentru un alt scriitor: tema împreună cu schema narativă şi personajele, forma sau modelul
literar, expresivitatea, ideile şi sentimentele, rezonanţa afectivă7.
De reţinut este că operaţia de comparare a două texte nu constă doar în identificarea
izvoarelor şi a parcursului influenţelor, ci, după cum accentuează Dan Grigorescu, trebuie să
releve „transformarea structurilor şi ideilor” într-un „comentariu care să lumineze
semnificaţii şi valori”.8
În opinia lui A. Ciorănescu, o altă categorie de relaţii asupra cărora se orientează
cercetarea comparatistă este reprezentată de interferenţe, o noţiune care defineşte „influenţele
exercitate în mod colectiv asupra unor colectivităţi”. Aceste „fenomene de întrepătrundere şi
coincidenţă” se manifestă relativ sincronic în mai multe ţări 9, în sfera lor fiind cuprinse
curente, şcoli, perioade, genuri literare şi formule stilistice, direcţii de gândire sau
fenomene extraliterare reflectate în operele scriitorilor, raporturi de ansamblu între
literaturi. Dacă în cazul relaţiilor de contact cel puţin un termen al ecuaţiei comparatiste este o
operă determinată sau un autor individualizat (de exemplu, Calderón în Germania), în cel al
interferenţelor ambii termeni se referă la problematici neindividualizate, cu un grad larg de
generalizare (de exemplu, Comedia dell’arte în Franţa, Pleiada franceză în Italia, Platonismul
italian în Anglia, Exotismul american în romanul francez, Spania văzută de scriitorii
germani).10 Se poate observa că extinderea ariei de investigaţie în toate aceste cazuri atrage
după sine ramificarea relaţiilor binare în cadrul unor lecturi plurale.
Însă nu toate fenomenele de asemănare între opere sau procese literare îşi au originea în
influenţe, în „raporturile de fapt”, după cum se exprima Paul Hazard. Printre criticii
comparatismului francez clasic se numără profesorul Paul Cornea care îi contestă pozitivismul
metodologic, reflectat în tendinţa de a reduce investigaţia la „relaţiile genetice dintre două
opere sau doi autori”11 ignorând astfel domeniul mult mai vast al analogiilor, paralelismelor
sau omologiilor, adică toate acele asemănări ce nu se pot explica prin intermediul
contactelor literare verificabile. Dorind să depăşească limitele noţiunii de influenţă, el
introduce conceptul de concordanţă, considerat mai adecvat pentru a defini obiectul literaturii
comparate întrucât se referă la situaţia în care două opere „oferă între ele o analogie oarecare,
indiferent de natura şi gradul ei”.12 Lectura textelor care ascund analogii şi paralelisme poate
conduce la descoperirea unor relaţii subtile între opere, a unor coincidenţe şi similitudini ce ţin
mai degrabă de „structurile antropologice ale imaginarului”.13
S-ar putea spune că, în acest gen de studii, comparatismul se integrează unei viziuni
generalizatoare care anulează graniţa dintre literatura generală şi comparată şi care, în termenii
lui Adrian Marino, implică identificarea unor invarianţi, a unor constante, topoi sau
arhetipuri literare, pe care le numeşte „similitudini independente de contactele directe” şi care,

6
Alexandru Ciorănescu, Principii de literatură comparată, Cartea Românească, Bucureşti, 1997, pp. 89-90
7
Ibid., p. 96.
8
Dan Grigorescu, [Link]., p. 55.
9
Alexandru Ciorănescu, op. cit., pp. 72, 111.
10
Alexandru Ciorănescu, op. cit., pp. 98-99.
11
Paul Cornea, Regula jocului, Versantul colectiv al literaturii: concepte, convenţii, modele, Eminescu, Bucureşti,
1980, p. 95.
12
Ibid., p. 97.
13
Ibid., pp. 99-100.
în accepţia sa, constituie „modalitatea esenţială prin care literatura participă la universalitate,
mijlocul de a atribui elementelor sale comune o semnificaţie universală”.14
Studiile preocupate de influenţe sau de analogii reprezintă laturi complementare ale
actului comparatist. După cum arată Dan Grigorescu, între cele două domenii ale literaturii
comparate, genetic şi tipologic, există o strânsă legătură şi intercondiţionare: analiza
contactelor evidenţiază „elementul specific” iar cea a analogiilor dezvăluie „legile generale ale
procesului literar”. 15 Ambele perspective sunt necesare activităţii comparatiste pentru a obţine
o imagine completă a faptelor literare explorate.

14
Adrian Marino, Comparatism şi teoria literaturii, Polirom, Iaşi, 1988, p. 66.
15
Dan Grigorescu, op. cit., p. 90.