O stea este în general un anumit tip de corpuri cerești, masiv și strălucitor, deseori de formă

aproximativ sferică, alcătuit din plasmă în oarecare echilibru hidrostatic, și care a produs în trecut

sau încă mai produce și azi energie pe baza reacțiilor de fuziune atomică din interiorul său

Stelele „împodobesc” cerul nocturn. Pentru un observator terestru ele apar ca puncte de diverse
culori, cu un diametru aparent egal dar cu fluctuații de luminozitate. Ochiul uman distinge pe cerul
nocturn până la circa 6.000 de stele. Distanța până la stele este măsurată cu ajutorul paralaxei
stelare, iar unghiul rezultat este de ordinul sutelor de miimi dintr-o secundă de arc.[necesită  citare]

Cuprins

 1Generalități
 2Caracteristicile stelelor
o 2.1Atmosfera stelară
 2.1.1Magnitudinea stelelor
 2.1.2Luminozitatea stelelor
 2.1.3Spectrul stelar
 2.1.4Temperatura efectivă a stelelor
 2.1.5Mărimea stelelor
o 2.2Interiorul stelelor
 2.2.1Masă
 2.2.2Compoziție chimică
 2.2.3Mișcarea stelelor
o 2.3Distanța
 3Cataloage stelare
 4Clasificarea stelelor
o 4.1Diagrama Hertzsprung-Russell
 5Cum produc stelele energie
 6Cum se nasc stelele
o 6.1Nor molecular
o 6.2Protostele
 7Sfârșitul unei stele
o 7.1Stelele neutronice
o 7.2Gaură neagră
 8Stele cunoscute
 9Vezi și
 10Note
 11Bibliografie
 12Legături externe

Generalități[modificare | modificare sursă]
Multe stele se pot vedea ca puncte strălucitoare pe cerul nopții. Ele tremură sau sclipesc, aceasta
însă numai aparent, datorită turbulențelor din atmosfera terestră. Cea mai cunoscută stea este

[Link]
desigur Soarele. El este o excepție notabilă, fiind singura stea suficient de aproape de Terra pentru a
fi vizibilă ca un disc, și nu ca un punct.

Masa totală a unei stele este o caracteristică importantă, care decide asupra evoluției și sorții ei
finale.

Cu ochiul liber se pot observa aproape 6.000 de stele[necesită  citare]. Folosind un telescop se pot observa
deja sute de mii de stele din Calea Lactee (galaxia noastră). Cu un radiotelescop se pot cerceta chiar
milioane de galaxii din univers (numărul stelelor fiind extrem de mare, circa 7•1022). În Galaxia
Noastră, care poartă numele de Calea Lactee sau Calea Laptelui, există aproximativ 300 de miliarde
de stele[necesită  citare]. Cele mai mari dintre ele sunt atât de mari, încât, dacă ar putea fi poziționate pe
locul Soarelui, ar ocupa tot sistemul nostru solar inclusiv orbita planetei pitice Pluton, cu tot
cu Pământul și celelalte planete[necesită  citare]. Printre cele mai mici stele se numără așa-numitele pitice
albe, de mărimea planetei noastre. Există și stele și mai mici, anume stele de neutroni, care pot avea
un diametru de numai 20 de km. În 1997, astronomii de la Universitatea Astronomică din California
au descoperit cea mai mare și mai strălucitoare stea din univers (de până acum), numită steaua
„Pistol”[necesită  citare]. Ea se află în zona centrală a Galaxiei Noastre, și s-ar vedea și cu ochiul liber, dacă
n-ar fi acoperită de către nebuloasa cu același nume. Distanța dintre Pământ și steaua Pistol este de
aprox. 25.000 de ani-lumină. Se mai apreciază că nebuloasa Pistol, care este formată dintr-o
aglomerare enormă de stele, ar avea un diametru de aprox. 4 ani-lumină[necesită  citare].

Stelele sunt compuse din plasmă, compoziția lor fiind formată în mare parte din nuclee de hidrogen
și heliu. În plasma stelară se găsesc de asemenea și cantități mici de oxigen, carbon, neon și azot.
Stelele emană și elemente în formă gazoasă, iar pe parcursul evoluției lor și din cauza fuziunilor
atomice permanente apar în cosmos și cantități mici de elemente mai grele și chiar metale.

Soarele este cea mai apropiată stea de Pământ, aflându-se la „doar” 150 de milioane de km. El este
de 250.000 de ori mai aproape de Terra decât cea mai apropiată următoare stea, Proxima Centauri,
aflată în constelația Alpha Centauri la aproximativ 37 de mii de miliarde de kilometri de Pământ.
Dacă luminii Soarelui îi sunt necesare „doar” 8 minute pentru a ajunge până la noi, lumina celor mai
îndepărtate stele din Univers călătorește până la Pământ milioane de ani.

Stelele sunt de culori diferite, de la roșu intens cu toate nuanțele de portocaliu și galben până la
albastru și alb - aceasta depinzând direct de temperatura lor. Cele mai reci stele au culoarea roșie,
iar cele mai fierbinți au culoare albastră, temperatura lor la suprafață depășind uneori chiar
30.000 °C, în timp ce temperatura de suprafață a Soarelui nostru este de „numai” 6.000 °C.

Strălucirea unei stele se numește în astronomie magnitudine. Magnitudinea aparentă este strălucirea

așa cum o percepem cu ochiul liber. Magnitudinea absolută exprimă strălucirea calculată pentru o
distanță ipotetică a privitorului de 32,6 ani-lumină. Magnitudinea depinde în general de temperatura
stelei. Această interdependență se reprezintă grafic prin diagrama „Hertzsprung-Russell”, numită așa
după autorii ei. Diagrama se poate folosi și la aprecierea vârstei și evoluției viitoare a unei stele.

[Link]
 Tipuri de transfer de căldură pentru diferite stele
În interiorul stelelor care produc lumină au loc diverse tipuri de fuziuni termonucleare, acestea fiind
procese prin care nucleele de atomi din plasmă se contopesc unii cu alții pentru a forma nuclee de
elemente mai grele, eliberând energie sub formă de unde radio, lumină, căldură, Röntgen ș.a. Cea
mai comună fuziune nucleară stelară constă în combinarea a patru atomi de hidrogen cu un atom
de heliu, însoțită de eliberare de energie sub formă de căldură și lumină. Spre deosebire de stele,
care au prin acest fapt lumină proprie, planetele din univers nu produc lumină proprie, ci doar reflectă
lumina stelară care le luminează. Din această cauză planetele sunt mult mai întunecate și ca atare
extrem de greu de descoperit. De aceea, pe lângă planetele sistemului nostru solar, care în mod
excepțional sunt ușor de văzut (datorită apropierii lor), până acum (decembrie 2006) nu s-au
descoperit decât circa 200 de alte planete[necesită  citare].

Există și sisteme stelare mai complexe, compuse din 2 sau chiar mai multe stele apropiate, care în
general se rotesc unele în jurul altora, având orbite stabile, datorate interdependenței lor
gravitaționale. În cazul când stelele sistemului stelar sunt foarte apropiate, forțele de gravitație dintre
ele pot fi hotărâtoare cu privire la evoluția lor.

Caracteristicile stelelor[modificare | modificare sursă]

Astronomii se folosesc de energia pe care o emit stelele pentru a le studia
proprietățile chimice și fizice.

Atmosfera stelară[modificare | modificare sursă]

Singura parte vizibilă a unei stele este atmosfera. De exemplu, atmosfera Soarelui are înălțimea de
320 de km și diametrul de 1.392.000 de km. Chiar atunci când atmosfera este relativ mică în
comparație cu dimensiunea stelei, astronomii pot aduna de la ea informații importante despre stea.
Lumina emisă de o stea are mai multe proprietăți:

 magnitudinea este cea cu care astronomii măsoară strălucirea unei stele

 luminozitatea reprezintă intensitatea totală a luminii pe care steaua o emite. Astronomii se
folosesc de luminozitate pentru a clasifica spectrul din care face parte steaua; ea mai oferă date
și despre temperatura și compoziția chimică a stelei.
Magnitudinea stelelor[modificare | modificare sursă]

[Link]
steaua Alpheratz
Inițial astronomii au clasificat stelele după magnitudinea aparentă sau după strălucirea relativă a
lor[necesită  citare]. Au împărțit stelele în șase grupuri, sau magnitudini, care corespund câte unui factor de
strălucire. Cele mai strălucitoare sunt clasificate ca având magnitudinea 1; o stea de magnitudinea 2
prezintă o strălucire de 2,5 ori mai mică. Cea mai „palidă” stea are o magnitudinea 28[necesită  citare].

Magnitudinea aparentă nu redă strălucirea reală a stelelor. Unele stele pot apărea cu o magnitudine
aparentă mică, doar pentru că sunt la o distanță foarte mare de pământ. De aceea, astronomii
folosesc și o altă magnitudine, numită magnitudine absolută (sau intrinsecă), și care redă factorul de
strălucire după proprietățile fizice ale stelei.

Luminozitatea stelelor[modificare | modificare sursă]

Luminozitatea unei stele este strălucirea intrinsecă sau totalitatea radiațiilor emise pe secundă.
Energia stelelor este generată de reacțiile termonucleare care se produc în interiorul acestora.
Luminozitatea depinde și de vârsta stelei. Stelele emit energie sub forma radiațiilor
electromagnetice care includ și radiațiile ultraviolete, lumina vizibila, razele infraroșii și undele radio.
Printr-o șansă unică, ecranul protector de ozon din stratosfera Terrei reține cea mai mare parte a
radiației ultraviolete nocive din cosmos, făcând astfel posibilă viața pe Pământ. Calculul exact al
luminozității presupune măsurarea radiației totale direct în spațiul cosmic, prin intermediul sateliților.

Luminozitatea stelelor variază mult de la stea la stea. Stelele pot avea o luminozitate chiar și de 500
000 de ori mai intensă decât a Soarelui nostru[necesită  citare].

[Link]