George Călinescu

George Călinescu aparține perioadei interbelice și își conturează opera de tip roman în
opoziție cu cele aparținând lui Camil Petrescu. În aceeași perioadă se remarca alți scriitori
precum Mihail Sadoveanu sau Mircea Eliade. Latura de romancier se regăsește în romanele
Cartea nuntii, Enigma Otiliei, Bietul Ioanide, Scrinul negru, reflectand un personaj complet și
complex.
Romanul este specia genului epic, in proza, de mare întindere, cu o acțiune desfășurată
pe mai multe planuri narative, cu un număr mare de personaje complexe, caractere puternice,
deja formate, cu multiple conflicte, o intriga atent construita si care, prin intermediul acțiunii,
reflecta realitatea vieții cotidiene.
Trăsăturile realiste care fac posibilă încadrare celor operelor, Enigma Otiliei și Cartea
nunții în curentul literar, sunt: tema, motivele - moştenirea, paternitatea, familia burgheză,
parvenitismul; specificul perspectivei narative; structura-simetrică, închisă; specificul
descrierii-minuţioasă, cu detalii semnificative, conform convingerii că omul este produsul
mediului în care trăieşte; personaje- tipice,  construite în jurul în jurul unei trăsături
dominante.
O primă trăsătură realistă din romanul Enigma Otiliei este perspectiva narativă
obiectivă. Evenimentele sunt relatate la persoana a treia; naratorul este omniscient,
omniprezent, ştie tot despre acţiune şi personaje, se comportă ca un regizor care controlează
evoluţia acestora. Viziunea “dindărăt” presupune un narator obiectiv, detaşat, neimplicat în
faptele prezentate. O scena semnificativa, prin care se pune in evidenta acest tip de viziune, cu
narator obiectiv este scena primului atac cerebral al lui moș Costache. Naratorul observa cu
detașare cum toți membrii familiei care voiau sa intre in posesia averii, căutau semne ale
acesteia prin casa, cum toți se așează la masa, mănâncă si poarta diferite conversații, fără sa se
intereseze de starea bătrânului prezent lângă ei. Singura excepția o constituie Felix si Otilia,
atenți si îngrijorați, interesați cu adevărat de sănătatea lui moș Costache. Naratorul prezintă
detașat, neimplicat faptele, nu comentează evenimentele, nu face nici o apreciere referitoare la
atitudinea personajelor, ci lasă cititorul sa descopere singur trăsăturile de caracter ale acestora
si modul lor de a gândi.
Încă o trăsătură a acestui tip de roman o constituie cronologia evenimentelor din opera.
Acțiunea este prezentata linear, de la venirea tânărului Felix in casa lui moș Costache, pana la
plecarea Otiliei cu Pascalopol la Paris. Sunt evidențiate trăirile tânărului, emoțiile,
sentimentele față de Otilia, discuțiile importante cu aceasta, privind destinul lor, precum si
relațiile degradate din familia Tulea, in raport cu familia Giurgiuveanu.
A doua trasatura realista care demonstreaza apartenenta romanului Enigma Otiliei la
curentul numit realism este tipologizarea personajelor. Încă de la început se profilează prin
replici, aluzii, gesturi, ticuri verbale. Tipare caracterologice: avarul iubitor de copii (moş
Costache Giurgiuveanu), “baba absolută, fără cusur în rău” (Aglae Tulea), fata bătrână
(Aurica Tulea), dementul senil ( Simion Tulea), arivistul, un „demagog al ideii de
paternitate”, impostor şi sentimental ( Stănică Raţiu), cocheta ( Otilia), ambiţiosul ( Felix),
aristocratul rafinat- “un pesonaj nou” ( Leonida Pascalopol). Personajele sunt reprezentative
pentru o întreagă categorie socială sau umană.
În ceea ce privește romanul Cartea nuntii, acesta poate fi încadrat, în primul rând, în
curentul numit realism deoarece perspectiva narativă este obiectivă, cu un narator omniscient,
iar narațiunea este la persoana a III-a, conturând adevărate caractere, într-o unitate canonică.
Modalitatea narativă se remarcă, aşadar, prin absenţa mărcilor formale ale naratorului,de unde
reiese şi trăsătura de roman obiectiv. Perspectiva temporală este cronologică, bazată
perelatarea evenimentelor în ordinea derulării lor, iar cea spaţială reflectă un spaţiu real,
deschis,acela al caselor, străzilor, locurilor concrete din Bucureşti şi unul imaginar, închis,
prin care seconturează trăirile interioare şi gândurile personajelor.
În al doilea rând, romanul Cartea nuntii aparține curentului numit realism deoarece
personajele aparțin unei anumite tipologii. De pilda, Ion Marinescu, zis si Jim, este tipul
tanarului modern și monden al perioadei interbelice din Bucuresti, care a călătorit în Europa și
s-a deprins să mearga la cinematograf, la gale de box, la bar, să vorbeasca la telefon și să
conducă autoturismul.
Numele personajelor sunt sugestive pentru radiografia societății interbelice din Capitala,
aspectele lumii vetuste (învechit, demodat - n.n.), nesociabile si sterile contrastând flagrant cu
preocupările si activitățile tinerilor, care sunt neobosiți si plini de energie. Locatarele din
"casa cu molii" poarta nume demodate și ridicole, cărora toți le spuneau "tanti" - Magdalina,
Ghenca, Fira, Iaca, Mali, Lisandrina, Agepsina, Caterina- și ale căror obiceiuri caracterizau
sterilitatea acestora.
Tema romanului, Enigma Otiliei  este de tip balzacian (istoria moştenirii lui Costache
Giurgiuveanu) și citadin, deoarece se constituie ca o frescă a burgheziei bucureștene de la
începutul secolului al XX-lea.
Inițial romanul a fost numit “Părinții Otiliei”, dar din motive editoriale, scriitorul a ales
titlul “Enigma Otiliei”. Cu toate acestea, ambele titluri sunt susținute la nivelul textului.
Primul face referire la ideea paternității, fiecare personaj acționând la un moment dat ca un
părinte pentru orfana Otilia. Titlul final surprinde însă, misterul prin care se caracterizează
personajul principal.
Viziunea despre lume a autorului se reflectă în romanul Enigma Otiliei în temă,
structura simetrică, circulară, secvenţele descriptive în tehnica balzaciană, preocuparea pentru
aspectele morale, tipologii, modalităţi de caracterizare a personajelor, descrierea spaţiului
citadin, mediul familial, problematica îmbogăţirii.
Tema romanului Cartea nuntii ilustrează, în principal împlinirea în plan erotic a
cuplului Jim Marinescu şi Vera Policrat, apoi o radiografie a şcolii româneşti în perioada
interbelică, în care accentul cade pe relaţia profesor-elev. Nu în ultimul rând, cartea reliefează,
prin contrast, societatea modernă, în plin proces de civilizare care învinge definitiv colecţia de
babe decrepite (ramolite) şi fete bătrâne sterile din „casa cu molii”, care reprezintă familia
ciudată, tributară unor dogme nefericite. Titlul romanului Cartea nunții, este unul abstract,
simbolic, ce face trimitere la tema principală abordată de autor, dar și la stilul realist în care se
încadrează opera, romanul fiind o carte în care se consemnează evoluția sentimentală a
personajelor și care prezintă parcursul personajelor spre întemeierea unei familii
Viziunea despre lume în Cartea nunții este reprezentata de aceleasi elemente pe care le
regasim si in Enigma Otiliei. Printre acestea amintim: mediul familial, secvențele descriptive
in tehnica balzaciana (romanul începe prin relatarea detaliata a starilor provocate personajului
principal, Jim, de disconfortul calatoriei cu trenul: tehnica detaliului inregistreaza aspectul
canapelelor, mirosul incins si atmosfera sufocanta din compartiment, acesta desciere
constituind si incipitul romanului).
Particulartati de constructie a personajelor
Otilia Marculescu este personajul principal al romanului Enigma Otiliei .O
particularitate de constructie a personajului este caracterizarea indirecta. Cea mai
importantă modalitate de caracterizare este aceea indirectă. Personajul se defineşte prin
acţiuni, atitudini, gesturi, limbaj. Otilia e un amestec de porniri contradictorii. Îl iubeşte
ingenuu pe Felix, dar îl înconjoară cu atenţii „de curtezană” pe Pascalopol. E nebunatică şi
frivolă, melancolică şi meditativă, risipitoare, dar şi capabilă de gesturi de devotament, de
neconceput pentru mintea pozitivistă a membrilor clanului Tulea.
O scenă definitorie pentru caracterul acestui personaj feminin se desfăşoară atunci când
moş Costache se îmbolnăveşte: „nebuna”, „uşuratica” îl îngrijeşte cu o pietate filială care
stârneşte admiraţia lui Felix şi riposta înciudată a lui Stănică. Totuşi, când „papà” moare,
cochetăria o împiedică să poarte doliu, pentru că „o învineţeşte la faţă”.
 Inteligenţă superioară, Otilia are simţul relativului. La un moment dat, Felix o vede ca
pe o „intelectuală blazată care nu vrea să spună ce ştie.” Faptele nu sunt adevărate decât pe
jumătate. În felul ei, Otilia se comunică mereu partenerului, se „luminează” cu o luciditate
care ar fi dat de gândit unui bărbat mai familiarizat cu coordonatele sentimentului.  O
conversaţie între Felix şi Otilia ilustrează luciditatea perspectivei fetei asupra propriei
condiţii. Este una dintre puţinele scene în care eroina se dezvăluie, renunţând să se mai
ascundă în spatele unor condiţionale ( „ca şi când”, „dacă” ), specifice conversaţiilor ei
obişnuite. Ceea ce reţine atenţia în această scenă este autocaracterizarea, dezvăluind
profunzimea caracterului fetei, din care decurg intuiţia şi sinceritatea: „Noi, fetele, Felix,
suntem mediocre, iremediabil mediocre, şi singurul meu merit este acela că-mi dau seama de
asta”.
Otilia e caracterizată diferit şi, de cele mai multe ori, contradictoriu, de majoritatea
personajelor din roman: Pascalopol o consideră „o fată fină”, Felix –  fata ideală, în care se
regăsesc imaginile mamei, surorii, prietenei, iubitei, Stănică – o „fată faină” – , Aglae –
„dezmăţata” – , moş Costache o vede ca pe „fe-fetiţa” lui. Din însumarea perspectivelor se
obţine imaginea complexă a unui personaj unic în literatura română. Între imaginea iniţială, a
adolescentei văzute de Felix în capul scării din casa lui moş Costache şi imaginea finală, din
fotografia lui Pascalopol, personajul evoluează printr-o complexitate de stări sufleteşti care
simbolizează drumul de la adolescenţă la maturitate.
O particularitate de constructie a personajului principal , Jim , din Cartea nuntii este
caracterizarea directa. Caracterizarea directa realizata de narator in capitolul al patrulea scoate
in evidenta faptul ca tanarul este un exponent al societatii mondene interbelice: ,, Nu era
inchipuit si nu se credea frumos, dar un instinct de conservare fizica il facu sa- si umfle
bicepsii si cosul pieptului si sa fandeze plastic cu piciorul drept inainte, pentru a obtine
maximum de volum al pulpei. Era imbracat americaneste intr- un combinezon de crep, ceea
ce- i dadea aerul unui sportiv. Ca sa- si atenueze putin trepidatia sangelui, incepu sa faca
figurile gimnastice din Mon system. [...] Cand vru sa se aseze pe spate, spre a incerca in aer
supletea picioarelor, praful din covoarele vechi ale Tanti Magdalina ii ineca rasuflarea."
Portretul tanarului, sportiv, dinamic, plin de viata, iubitor de box, dans si inot, se
contureaza in anititeza cu al matusilor din ,, casa cu molii" , pe care Jim le considera,, mumii
ambulante, mate uscate" . De altfel, femeile care se impotrivesc orcarei noutati, oricarei
activitati care le- ar putea da iluzia ca traiesc, scotandu- le din inertie, il numesc pe Jim,,
nebunu".