UNIVERSITATEA DE ȘTIINȚE AGRICOLE ȘI MEDICINĂ VETERINARĂ A

BANATULUI ”REGELE MIHAI I AL ROMÂNIEI” DIN TIMIȘOARA

FACULTATEA DE SILVICULTURA SI HORTICULTURa
Specializarea : INGINERIE GENETICA

REFERAT
Staphylococcus

Nume: Stancioiu-Balaci Laura

Disciplina: Microbiologie

TIMISOARA 2020
 Clasificare științifică

Regn: Bacteria

Încrengătură: Firmicutes Staphylococcus

Clasă: Cocci

Ordin: Bacillales Staphylococcus (Gr. staphylē = ciorhine + coccos =

boabe, [1]) este un gen de bacterii gram-pozitive.
Familie: Staphylococcaceae La microscop apar ca celule rotunde (coci), grupate similar
boabelor într-un ciorchine.
Gen: Staphylococcus
Rosenbach 1884 Genul Staphylococcus include la ora actuală (2006)
31 de specii - denumite generic "stafilococi". Majoritatea
Specii sunt nepatogene și fac parte din microbiota indigenă,
colonizînd pielea și mucoasele oamenilor și altor organisme.
S. aureus O parte pot fi întâlnite și în flora microbiană prezentă în sol.
S. auricularis Stafilococii pot provoca
S. capitis supurația rănilor, furunculi, abcese, intoxicații alimentare, stări
S. caprae septice numite stafilococii.
S. epidermidis
S. felis
S. haemolyticus
Potențialul infecțios
S. hominis Stafilococii patogeni pot cauza o mare varietate
S. intermedius de boli la animale și oameni, prin secreția de toxine sau prin
S. lugdunensis înmulțirea rapidă și invadarea țesuturilor.
S. saprophyticus
S. schleiferi Stafilococii patogeni dispun de o serie de factori de
S. vitulus virulență: leucocidina, hemolizina, diferite toxine, coagulaza -
S. warneri o adezină specifică importantă în procesul infecțios și altele.
S. xylosus În laboratorul de microbiologie se testează în mod curent
calitatea stafilococilor de a produce coagulază, pentru
diferențierea între speciile patogene și cele nepatogene (care
cel mai adesea nu product coagulază). În urma acestui test, stafilococii sunt grupați în coagulazo-
pozitivi și coagulazo-negativi.
Toxinele stafilococice sunt o cauză comună a toxiinfecțiilor alimentare. Bacteriile se pot
dezvolta pe hrana stocată în condiții necorespunzătoare, fiind capabili să se multiplice chiar și în
alimentele cu un conținut relativ redus de apă. Deși procesul de gătire omoară bacteriile, unele
toxinele sunt rezistente la temperatură, nefiind distruse nici după fierberea câteva minute.
Una dintre speciile cu un potențial patogen ridicat este Staphylococcus aureus. Această
bacterie poate supraviețui pe suprafețele uscate, ceea ce-i oferă șanse sporite de transmitere și are
o rezistență instrinsecă la penicilină datorită structurii modificate a uneia sau mai multor proteine
implicate în sinteza peretelui bacterian (Eng. - PBP, penicillin-binding proteins). Recent au fost
identificate tulpini de S. aureus rezistente și la meticilină (MRSA, Methicillin-resistant
Staphylococcus aureus), un derivat de penicilină cu structură modificată și care era în mod obișnuit
eficient împotriva stafilococilor rezistenți la penicilină. Aceste tulpini sunt frecvent implicate
în infecțiile nosocomiale sau intracomunitare. O varietate recentă este NT-MRSA (non-typable
MRSA). Prin toxinele sale S. aureus poate cauza diferite afecțiuni, de la reacții cutanate la sindromul
șocului toxic. S. aureus cauzează în general infecții piogene localizate, de tipul abceselor sau
furunculelor, dar sunt cazuri în care poate cauza infecții sistemice, determinând uneori un tip special
de septicemie, numită piemie.
Tratamentul chimioterapic antistafilococic în infecțiile grave se realizează utilizând
Cefalosporine de generație III si IV (Cefoperazone, Ceftriaxon, Ceftibuten, Ceftazidim, Cefepime,
Cefpirome, Cefquinome), Fluorochinolone (Ciprofloxacin, Ofloxacin, Levofloxacin, Gatifloxacin,
Moxifloxacin) precum și mai noile antibiotice Carbapeneme (Imipenem, Meropenem).
 O altă specie de Staphylococcus coagulazo-pozitivă este Staphylococcus intermedius, un
colonist frecvent al dermului unor animale. Poate produce infecții la câini și pisici și, mai rar, la
oameni (zoonoze). Această specie este frecvent purtătoare de gene care conferă multirezistență la
antibiotice.
S. epidermidis, este o specie coagulazo-negativă, o bacterie comensală întâlnită frecvent pe
piele. Deși în mod obișnuit nu este patogenă, poate cauza infecții severe la pacienții
imunocompromiși, imunosupresați sau cu catetere.
S. saprophyticus este o altă specie coagulazo-negativă care poate cauza infecții ale căilor
urinare.
În ultimii ani s-a observat implicarea în infecții la oameni și a altor specii de Staphylococcus,
cum sunt S. lugdunensis, S. schleiferi și S. caprae.

Stafilococ auriu
Nume binomial

Staphylococcus aureus
Rosenbach 1884

Stafilococul auriu (lat. Staphylococcus aureus) este o bacterie patogenă din

genul Staphylococcus, care poate produce infecții supurative sau septicemii la om și animale.
Formele de manifestare ale acestor infecții sunt
variate: impetigo, piodermite, stafilodermii, pneumonie stafilococică, Sindromul
SSS (Engleză: staphiloccocal scalded skin syndrome, numit și sindrom Lyell). Se deosebește de
alte specii ale genului prin faptul că este coagulazo-pozitiv. Acesta mai este numit și
„superbacteria”, deoarece nu mai răspunde la acțiunea multor antibiotice.[1]
Este un coc Gram-pozitiv, aerob, necapsulat, care apare la microscop sub forma unor
aglomări asemenătoare unui ciorchine, iar cultivat pe agar-agar produce colonii mari, rotunde,
galben-aurii.
Patogenitatea sa ridicată este data de o serie de
factori: coagulaza, hemolizina, leucocidina, enterotoxine etc. Deoarece stafilococii sunt extrem de
heterogeni din punct de vedere al antigenelor de suprafață, clasificarea lor cea mai utilizată este
în fagotipuri, după tipul fagic.
 Cuprins

 1Generalități
 2Epidemiologie
 3Patogenitatea S. aureus
 4Manifestări clinice produse de  S. aureus
 5Intoxicațiile stafilococice
o 5.1Sindromul șocului toxic (SST)
o 5.2Sindromul stafilococic al pielii opărite
o 5.3Toxiinfecția alimentară stafilococică
 6Infecțiile stafilococice
o 6.1Infecțiile pielii și ale țesuturilor moi
o 6.2Infecțiile respiratorii
o 6.3Infecțiile sistemului nervos central
o 6.4Infecțiile tractului urinar
o 6.5Infecțiile endovasculare
o 6.6Infecțiile musculo-scheletale
 7Diagnostic
 8Tratament
o 8.1Tratamentul antibiotic
o 8.2Profilaxia
o 8.3Tratamente naturiste
 8.3.1Miere de Manuka
 9Stafilococi coagulazo-negativi
 Generalități

Colorare Gram a lui S. aureus.

Stafilococii sunt bacterii de formă rotund-ovalară (coci), gram pozitivi (se colorează cu
colorant Gram), cu un diametru de 0,5-1,5 µm, dispuși caracteristic în grămezi (ca și ciorchinele de
strugure). Genul Staphylococcus cuprinde aproximativ 27 de specii de stafilococi, dintre care cele
mai des asociate cu infecții umane sunt, în ordinea frecvenței: Staphylococcus
haemolyticus, Staphylococcus lugdunensis, Staphylococcus saprophyticus și Staphylococcus
schleiferi. Pot produce o gamǎ largǎ de infecții, a căror gravitate și localizare variază de la infecții
superficiale ale pielii până la infecții ce pun viața în pericol, ca de exemplu septicemia sau meningita.

Epidemiologie

Colonie de S. aureus, imagine procurată cu microscopul electronic

În funcție de capacitatea de a secreta o enzimă numită coagulază (care poate

coagula plasma), stafilococii se împart în coagulazo-negativi și coagulazo-pozitivi. Stafilococii
coagulazo-negativi sunt ubicuitari (se găsesc peste tot), făcând parte din flora normală
a organismului, găsindu-se în orofaringe, tractul gastro-intestinal și uretra anterioară. Produc
frecvent infecții intraspitalicești, ei fiind rezistenți la unele dezinfectante și antiseptice sau apar la cei
cu diverse corpuri străine (proteze, grefe, catetere etc.). Supraviețuiesc îndelungat pe suprafețe
uscate. Transmiterea se poate face direct interuman sau prin intermediul unor obiecte (prosoape,
lenjerie). Dintre stafilococii coagulazo-pozitivi, o singură specie este patogenă pentru om:
Staphylococcus aureus sau Stafilococul auriu, numit astfel după culoarea galben-aurie a coloniilor
bacteriene obținute pe medii de cultură.
 Denumirea lui Staphylococcus aureus vine de la pigmentul evident când se cultivă pe
medii de cultură, care, la această specie, este cel mai frecvent galben-auriu, dar poate fi și alb, în
timp ce la Staphylococcus epidermitis este alb iar la Staphylococcus saprophyticus este citrin.
Stafilococul auriu rezistă 60 de minute la 60 °C, supraviețuiește în produse uscate câteva luni și
rezistă la acțiunea alcoolului etilic 70° aproximativ 10 minute. Se găsește în mod normal
pe pielea și mucoasele omului, dar și a altor mamifere precum și la păsări. Este prezent pe mucoasa
nazala la 30% dintre persoanele sănătoase, procentajul fiind mai ridicat la personalul sanitar
din spitale, pacienți dializați, diabetici și cei ce folosesc droguri intravenoase. Colonizarea nou-
născutului cu stafilococ auriu are loc la nivelul bontului ombilical, suprafața pielii și zona perineală.

Patogenitatea S. Aureus

O colonie de S. aureus rezistent la meticilină, imagine procurată cu microscopul electronic

Pentru a înțelege cum reușește această bacterie să patrundă, să infecteze și să se

raspândească în organism, în ciuda mecanismelor de apărare proprii organismului, și cum se
explică varietatea clinică a afecțiunilor determinate de stafilococ, este important de cunoscut
structura acestuia și modul de acțiune. Stafilococul auriu (S. aureus) își exercită patogenitatea atât
prin structura sa cât și printr-o multitudine de enzime pe care le produce. Astfel:

 capsula (un strat subțire care învelește bacteria) protejează bacteria de acțiunea celulelor și
mecanismelor de aparare ale organismului (fagocitoză, leucocite, macrofage) și favorizeaza în
același timp aderența bacteriei de catetere și de alte materiale sintetice: proteze
valvulare, proteze articulare, șunturi, grefe etc.
 peretele celular al bacteriei conține mai multe substanțe care declanșează reacțiile
inflamatorii în organism, stimulează sinteza de pirogeni endogeni (substanțe sintetizate în
organism care determină apariția febrei) și inhibă mecanismele de aparare ale organismului.
 tot la nivelul peretelui celular există acizi teicoici, care ajută la atașarea stafilococilor de
suprafețele mucoaselor.
Stafilococul auriu secretă un număr mare de toxine:

 5 enzime citolitice, care sunt capabile să lezeze membranele celulare și deci să distrugă

celulele; acestea sunt alpha, beta, gama hemolizinele și leucocidina; după cum le spune și
numele, hemolizinele au ca principal rol hemoliza – distrugerea eritrocitelor, dar ele pot distruge
și alte tipuri de celule având un rol important în producerea leziunilor tisulare; leucocidinele
atacă și distrug leucocitele.
 exfoliantina, ce determină leziuni la nivelul epidermului cu exfoliere consecutivă; este
responsabilă de apariția dermatitei exfoliative în cadrul sindromului stafilococic al pielii opărite
(frecventă la copiii mici).
 toxina-1 a socului toxic, responsabilă de sindromul toxic caracterizat prin:
febră, hipotensiune, erupție urmată de descuamare și afectarea mai multor organe interne.
 enterotoxină (sunt 5, notate de la A la E), responsabile de toxiinfecțiile alimentare cu
stafilococ, ele fiind rezistente la aciditatea gastrică și rezistă 30 de minute la temperatura de
100 °C, ceea ce semnifică faptul că alimentele contaminate cu enterotoxină stafilococica nu
devin inofensive prin fierbere; aceste enterotoxine se pare [necesită  citare] că au acțiune și
asupra sistemului nervos central, ceea ce explica vărsăturile severe ce apar uneori în
toxiinfecțiile alimentare.
De asemenea, stafilococul secretă un număr de enzime care au diverse roluri în patogenitate, dar
care sunt utilizate și ca markeri în diagnosticul infecțiilor stafilococice:

 coagulaza, care poate converti fibrinogenul în fibrină și este un marker al virulentei S. aureus

 catalaza, care protejează bacteria de acțiunea apei oxigenate
 hialuronidaza, care hidrolizează acidul hialuronic din țesutul conjunctiv, favorizând astfel
diseminarea infecției
 fibrinolizina, care dizolvă cheagurile de fibrină, fiind un factor de difuziune al infecției
 lipazele, care hidrolizează lipidele, ceea ce-i permite bacteriei să supraviețuiască și să
invadaze pielea, țesutul subcutanat și ariile sebacee ale organismului
 nucleaze, marker pentru S. aureus
 penicilinaze sau beta-lactamaze, enzime care inhibă penicilina și antibioticele beta-
lactaminice, ceea ce-i conferă rezistență bacteriei la tratamentul cu penicilină si alte antibiotice
similare.

Manifestări clinice produse de S. Aureus

Manifestările clinice ale infecțiilor produse de stafilococul auriu se datorează fie toxinelor
secretate de acesta – intoxicații, fie înmulțirii bacteriene – infecții. Intoxicatiile stafilococice sunt:

 sindromul pielii opărite

 toxiinfecția alimentară
 sindromul toxic
Principalele infecții sunt cele purulente, dintre care cele mai frecvente sunt:

 infecții ale pielii: furuncule, acnee, foliculite, orjelet, suprainfecțiile plăgilor

 infecțiile țesutului subcutanat: mastite, hidrosadenite, abcese
 infecții respiratorii: faringite, bronșite, pneumonii, empieme
 infecții ale scheletului: artrite, osteomielite
 infecții generalizate: meningite, septicemii, endocardite cu diseminări secundare cu formare
de abcese în diferite organe

Intoxicațiile stafilococice
Sindromul șocului toxic (SST)
SST este o intoxicație acută amenințătoare de viață, caracterizată prin:
 debut brusc cu febră și alte simptome: greață, vărsături, dureri abdominale, diaree, dureri
musculare, cefalee, dureri în gât etc.
 erupție maculară caracteristică, care apare după primele două zile de boală
 hipotensiune arterială, cu amețeli și sincope la ridicarea în ortostatism
 disfuncții pluriorganice, cu afectarea a cel puțin trei organe dintre: tractul
gastrointestinal, sistemul muscular, mucoase (genitala, conjunctivala,
orofaringiana), rinichi, ficat, celule sangvine (trombocitopenie), sistemul nervos central;
caracteristic în SST apărut în perioada menstruală este eritemul și inflamația mucoasei vaginale
însoțită de scurgeri vaginale purulente
 descuamația caracteristică a pielii la 1-2 săptămâni de la debutul bolii: începe cu o
descuamare furfuracee (mărunta) a pielii de pe torace, față, extremități, urmată ulterior de
descuamare în lambouri (grosolană, în bucăți mari) a palmelor, plantelor și degetelor.
Pentru apariția acestui sindrom, un individ trebuie să fie colonizat sau infectat cu o tulpină toxică
de S. aureus și trebuie să nu aibă un nivel protector de anticorpi; astfel SST este o boală a tinerilor
mai ales, deoarece 90% dintre adulți posedă anticorpi împotriva toxinelor care provoacă SST.
Factori favorizanți sunt:

 perioada menstruală la femei, dar poate apărea și ca o complicație a folosirii

metodelor contraceptive locale, a lăuziei, avortului septic, chirurgiei ginecologice
 leziuni tegumentare de diverse etiologii: arsuri chimice, termice, înțepăturile insectelor,
leziuni date de varicelă, plăgi chirurgicale.
Tratamentul SST implică decontaminarea focarului care produce toxine, administrarea
antibioticelor antistafilococice, susținere volemică (hidratare) și tratamentul disfuncțiilor de organ.
Sindromul stafilococic al pielii opărite
Acest sindrom se referă la o serie de boli cutanate de severitate variabilă provocate de S.
aureus care produce toxina exfoliativă (exfoliantina). Cea mai severă formă este numită boala
Ritter la nou-nascuți și necroliza epidermică toxică la vârstnici; alte forme mai puțin severe
sunt pemfigusul neonatal și impetigo bulos. Clinic, debutează cu o erupție eritematoasă, inițial în
jurul ochilor și gurii, care se extinde apoi spre trunchi și extremități; în câteva zile începe zbârcirea și
descuamarea tegumentelor, care capătă un aspect asemănător cu pielea opărită; zonele denudate
rămân roșii strălucitoare și sunt o poartă de intrare pentru diverse bacterii și o cale prin care se pierd
lichide și electroliți, la fel ca și în arsurile termice. După aproximativ 48 ore zonele denudate se
usucă și începe o nouă descuamare. Evoluția bolii este în medie de 10 zile, mortalitatea
prin hipovolemie și infecții fiind însa semnificativă.
Tratamentul include administrarea de antibiotice antistafilococice, lichide, electroliți și
tratamentul local al zonelor denudate.
Toxiinfecția alimentară stafilococică
Apare ca urmare a ingestiei alimentelor contaminate cu enterotoxine stafilococice.
Principalele alimente care se pot contamina sunt preparatele din carne și prăjiturile cu cremă,
deoarece stafilococii se dezvoltă în mediu bogat în proteine și zahăr; prepararea termică distruge
stafilococii, dar nu și enterotoxinele, care sunt stabile termic.
Cel mai important factor de risc pentru toxiinfecția alimentară stafilococică este consumarea
alimentelor lăsate la temperatura camerei o perioadă mai îndelungată, în special în anotimpul cald,
timp care permite stafilococilor să secrete toxinele. Simptomele debuteaza în scurt timp după
ingestia alimentelor, cu grețuri, vărsături, dureri abdominale și diaree uneori severă.
Infecțiile stafilococice
Infecțiile pielii și ale țesuturilor moi
S. aureus este cel mai obișnuit agent al infecțiilor pielii și țesuturilor moi, infecțiile fiind produse
de obicei de către flora proprie (care colonizează tegumentele și mucoasele).

 Foliculita – este infecția foliculului pilos (rădăcina firului de păr) și apare ca o pustulă
galbenă, rotunjită, înconjurată de o zonă roșie.
 Furunculul – este infecția necrotică a zonelor profunde ale unui folicul pilos, localizat pe fese,
față, gât; este dureros, sensibil și se pot însoți de febră și alte manifestări generale.
 Carbunculul - este infecția profundă a unui grup de foliculi piloși; este foarte dureroasă, fiind
însoțită de alterarea stării generale și febra, apărând frecvent la bărbații adulți și vârstnici, cu
localizare pe ceafă, umeri, șolduri și coapse.
 Panaritiul – infecția pliurilor laterale ale unghiilor este frecvent determinată de S. aureus.
 Celulita – infecția întinsă a țesutului subcutanat poate fi produsă de S. aureus, deși mai
frecvent este determinată de streptococi.
 Erizipelul – o erupție cu margini ridicate, bine delimitată, este o infecție superficială
a dermului și țesutului subcutanat, produsă uneori și de S. aureus, deși mai frecvent
are etiologie streptococică.
De asemenea, S. aureus poate determina infectarea secundară a plăgilor traumatice sau
chirurgicale.
Tratamentul acestor infecții constă în administrarea de antibiotice antistafilococice local și/sau
sistemic și ingrijirea leziunilor locale, unde este cazul și drenaj chirurgical (furuncul, carbuncul).
Infecțiile respiratorii
Infecțiile respiratorii cu S. aureus se pot produce fie datorită florei de la nivelul orofaringelui,
fie datorită diseminării hematogene a stafilococilor, de la un focar intravascular de infecție
(endocardita inimii drepte, tromboflebita septică). Infecțiile cu stafilococ pot fi localizate oriunde la
nivelul tractului respirator, determinând: rinofaringite, faringo-
amigdalite, traheite, bronșite, pneumonii, empiem, sinuzite.
Etiologia stafilococică a pneumoniei este neobișnuită, dar când apare poate avea o evoluție
severă. Factori predispozanți pentru pneumonia stafilococică sunt: instituționalizarea în unități de
ingrijire a bolnavilor cronici, antibioterapia folosită recent, spitalizarea, intubația traheală, infecții
respiratorii virale, boli cronice sau care se însoțesc de imunodepresie.
Infecțiile sistemului nervos central
S. aureus ajunge la nivelul sistemului nervos central fie pe cale hematogenă (prin sânge), de la
o endocardită cel mai frecvent, fie prin extindere directă de la o infecție a țesuturilor vecine: oasele
craniului, sinusuri, infecții ale pielii și țesuturilor moi de la nivelul feței.
 Abcesul cerebral - poate apărea prin extindere directă de la o sinuzită, de la infecția
stafilococică a țesutului moale, de la un traumatism penetrant sau o plagă chirurgicală, sau prin
diseminare hematogenă de la o endocardită infecțioasă.
 Meningita purulentă - poate însoți abcesul cerebral sau apare independent de acesta.
 Empiemul subdural - se produce prin extindere directă de la o osteomielită a craniului, după
intervenții chirurgicale sau traumatisme, ori de la o sinuzită.
 Abcesele epidurale spinale - pot apărea în relație cu osteomielită sau infecția discului
vertebral, în timp ce abcesele epidurale cerebrale apar după sinuzite, traumatisme sau
intervenții chirurgicale.
S. aureus este cauza cea mai obișnuită de tromboflebită intracraniană septică – care apare, de
obicei, după o sinuzită, mastoidită sau o infecție stafilocică a țesuturilor moi ale feței. Adesea aceste
infecții pot coexista: astfel, meningita poate însoți un abces cerebral, o flebită intracraniană, iar
flebita poate însoți abcesul epidural sau empiemul.
Infecțiile tractului urinar
S. aureus este o cauză neobișnuită a infecției tractului urinar. De obicei, apar secundar
intervențiilor asupra vezicii urinare: cistoscopia, sondaj vezical etc. În absența unor manevre
urologice, prezența S. aureus în urină trebuie să ridice suspiciunea diseminarii hematogene a
infecției frecvent de la o endocardită stafilococică, avându-se în vedere și existența unui abces la
nivel renal.
Infecțiile endovasculare
Stafilocul auriu este una dintre cauzele cele mai frecvente de endocardită bacteriană acută,
atât pe valve native, cât și pe protezele valvulare, valvele cele mai frecvent afectate fiind valvele
mitrale și aortice. La consumatorii de droguri intravenoase apare mai frecvent endocardita inimii
drepte cu afectarea valvei tricuspide. Endocardita stafilococică are o rată crescută de mortalitate
(40-60%), atât prin tulburările cardiace pe care le antrenează, cât și prin diseminarea hematogena a
infecției cu apariția septicemiei, meningitei, abceselor cerebrale și abcese în diferite alte organe etc.
Infecțiile musculo-scheletale
S. aureus este cea mai frecventă cauză de osteomielită acută la adulți și una dintre
principalele cauze la copii. Se produce prin diseminare hematogenă sau prin extindere directă de la
un focar infecțios. La adulți, localizarea cea mai frecventă este corpul vertebral, în timp ce la copii se
localizează frecvent la nivelul metafizelor oaselor lungi (unde vascularizația este mai bogată). Clinic,
apare durere locală însoțită de febră și alte semne generale. O formă particulară de osteomielită
este cea asociată cu protezele articulare sau cu dispozitivele de fixare interne sau externe. Durerea,
febra, inflamația și scăderea mobilității sunt semnele care pot apărea în osteomielita protezelor. În
multe cazuri se produce desprinderea protezei necesitând îndepărtarea chirurgicală a acesteia.
Artrita septică este localizarea infecției la nivelul articulației, stafilococul auriu fiind cea mai
frecventă etiologie la adulți. Factori predispozanți pentru artrita septică sunt: utilizarea de droguri
intravenoase, artrita reumatoidă sau alte afecțiuni articulare, traumatisme, utilizarea sistemică sau
intraarticulară a steroizilor. Localizările cele mai des întâlnite sunt genunchii, articulația șoldului și
articulația sacro-iliacă. Pe lânga tratamentul cu antibiotice, aceasta forma mai necesită și drenajul
articular.
Infecția mușchilor cu S. aureus – polimiozita, este rară, apărând mai frecvent în zonele
tropicale și, de obicei, la pacienți cu boli de fond (diabet zaharat, alcoolism, boli hematologice,
afectiuni maligne etc.)
Diagnostic

Coci tipici gram-positivi, în grupuri, dintr-o colorare Gram a unei mostre de sputum.

Diagnosticul infecțiilor cu S. aureus este relativ simplu, constând în punerea în evidență a

bacteriei în diferite materiale purulente recoltate de la locul infecției sau în fluidele organismului, care
sunt sterile în mod normal. Mai dificil poate fi, însă, diagnosticul intoxicațiilor stafilococice, care de
multe ori se face numai pe baza semnelor clinice. Deoarece intoxicația stafilococică nu presupune
neapărat și infecția, S. aureus, de cele mai multe ori, este absent. Determinarea enterotoxinelor în
probele alimentare, demonstrarea apariției anticorpilor îndreptați împotriva toxinelor stafilococice ale
șocului toxic sau demonstrarea producerii de toxine in vitro la o tulpină izolată, sunt datele de
laborator care pot confirma diagnosticul clinic, însă acestea sunt dificil de realizat în practica clinică.

Tratament
Tratamentul infecțiilor stafilococice cuprinde tratament antibiotic, alături de care sunt
necesare și drenajul colecțiilor purulente, îndepărtarea țesuturilor necrozate și a corpurilor străine.
Deoarece în prezența unor corpuri străine (proteze, catetere, pacemaker), este aproape imposibil de
eradicat infecția cu S. aureus, de cele mai multe ori acestea trebuie îndepărtate.
Tratamentul antibiotic
Încă din anii 1950-1960 a fost semnalată o creștere rapidă a rezistenței tulpinilor stafilococice, în
general, și mai ales a S. auriu la antibiotice. Efectuarea antibiogramei a devenit, astfel, obligatorie
pentru toate tulpinile de S. aureus izolate din diverse infecții. Rezistența se instalează prin
următoarele mecanisme:

 producerea de beta-lactamaze, enzime care neutralizează antibioticele care au în structura

lor nucleul beta-lactaminic
 modificarea unor proteine ale peretelui celular, ceea ce duce la scăderea permeabilității
bacteriene și modificarea țintei antibioticului astfel încât acesta să nu se mai poată lega de
structurile bacteriene.
Aceste proprietăți conferă rezistență la toate antibioticele care au în structura lor beta-lactamine
(peniciline și cefalosporine). Testarea tulpinilor rezistente se face prin testarea sensibilității
la meticilină; dacă tulpinile sunt rezistente la meticilină înseamnă că sunt rezistente la toate
antibioticele beta-lactaminice. Acești stafilococi se numesc stafilococi meticilino-rezistenti (Engleză:
MRSA – Methicilin resistent Staphylococcus aureus). Antibioticele de elecție pentru aceste tulpini
sunt Vancomicina, Linezolid, Fosfomicina, care sunt rezistente la acțiunea beta-lactamazelor
secretate de către [Link] tulpinile sensibile, antibioticul de elecție rămâne Oxacilina.
Infecțiile grave care necesită doze mari sau infecțiile asociate cu bacteriemie se vor trata cu
antibiotice pe cale parenterală (injectabilă),asociind doua sau mai multe antibiotice din clase diferite,
în timp ce infecțiile pielii, ale țesuturilor moi sau ale căilor respiratorii se pot trata prin administrare
orală. Durata tratamentului și calea de administrare diferă în funcție de localizare, severitate,
imunitatea gazdei și răspunsul la tratament; bacteriemia necesită 2-4 săptămâni de tratament cu
antibiotic parenteral, osteomielita acută și endocardita acută 4-6 săptămâni, în timp ce osteomielita
cronică necesită până la 6-8 săptămâni de tratament parenteral.
Profilaxia[
Profilaxia infecțiilor streptococice constă în:

 măsuri de igienă riguroasă în unitățile sanitare: spălarea meticuloasă a mâinilor după

contactul cu pacienții, utilizarea mănușilor la contactul cu plăgile și mucoasele contaminate
 administrarea profilactică de antibiotice pre- și post-operator, pentru a preveni infecția
plăgilor postoperatorii
 tratamentul prompt al tuturor infecțiilor streptococice, chiar și a celor superficiale, ale pielii și
țesuturilor moi.
Tratamente naturiste
Miere de Manuka[
Cercetările medicale realizate în ultimii 15 ani în Departamentul de Cercetare al Mierii
al Universității Waikato din Noua Zeelandă au dovedit că mierea de Manuka cu factor UMF mai
mare de 10 este eficientă în distrugerea Staphylococcus aureus[2][3].
Directorul departamentului, Dr. Peter Molan, a clasificat mierea de Manuka în funcție de
puterea antibacteriană, introducând factorul UMF (en. Unique Manuka Factor). Mierea clasificată cu
UMF 10+ și peste poate fi folosită în mod eficient pentru rezolvarea unor probleme de sănătate.
Trebuie notat că nu toata mierea de Manuka are factor UMF și, în consecință, nu are
calitățile terapeutice ale acesteia. Mierea de Manuka este testată in laboratoare atestate și
autorizate de Active Manuka Honey Association (AMHA). Numai mierea care are factor UMF este,
apoi, certificată și clasificată, în funcție de calitățile ei antibacteriene[4].
Imunoglobulină din ouă
Compania Romvac., cel mai important producător de medicamente și vaccinuri de uz
veterinar din România, comercializeaza din 2014 o linie de produse revoluționare care pot substitui
antibioticele în tratarea celor mai dificile infecții printre care si cea cu Staphylococcus aureus.
Tratamentul dezvoltat în laboratoarele ROMVAC au fost create în colaborare cu specialiștii de la
Institutul ”Victor Babeș” din București. [5]

Stafilococi coagulazo-negativi
Dintre stafilococii care nu posedă capacitatea de a produce coagulază, numiți și coagulazo-
negativi, cel mai des implicat în infecții la om este Staphylococcus epidermitis (stafilococul alb). Sunt
cauza majoră de infecție nozocomială și infectează mai frecvent protezele, grefele venoase sau apar
după dializa peritoneală; sunt germeni cu o patogenitate redusă, infecțiile fiind datorate mai mult
vulnerabilității gazdei decât virulenței bacteriei.
Stafilococii coagulazo-negativi au anumite caracteristici comune:

 sunt, în general, latenți: între momentul contaminării (procedură medicală, de exemplu) și

debutul simptomelor există o lungă perioadă de timp, cu excepția pacienților cu neutropenie la
care debutul este precoce
 majoritatea determină infecții nozocomiale, cu excepția endocarditei pe valve native și a
infecțiilor urinare produse de S. Saprophyticus
 majoritatea infecțiilor sunt produse de tulpini rezistente la mai multe antibiotice, inclusiv la
peniciline și cefalosporine
 multe dintre infecții sunt asociate unor proteze, dispozitive, catetere, care necesită
îndepărtarea lor pentru vindecare.
În infecțiile valvulare – bacteria este introdusă în timpul intervenției chirurgicale, simptomele
putând apărea și la un an de la aceasta. Infecția constă într-un abces, care se localizează la locul
unde valva artificială se leagă de țesutul miocardic, care, în timp, duce la desprinderea valvei cu
compromiterea activității mecanice a inimii urmată de deces.
Infecțiile cateterelor și by-pass-urilor sunt cauzate într-o proporție de 20-65% de stafilococi
coagulazo-negativi, care produc o bacteriemie de lungă durată, cu formarea în circulația sangvină a
unui exces de complexe antigen-anticorp, care printr-o reacție de hipersensibilitate poate produce
afectarea rinichiului (glomerulonefrită).
Staphylococcus saprophyticus – produce infecții ale tractului urinar la femei tinere, active sexual.
Tratamentul infecțiilor cu stafilococi coagulazo-negativi constă în îndepărtarea corpurilor
străine: proteze, catetere, șunturi, grefe etc. și tratamentul cu antibiotice, de preferat în funcție de
antibiogramă, aceste bacterii fiind rezistente la multe antibiotice. Când severitatea infecției nu
permite așteptarea rezultatelor antibiogramei se poate începe tratamentul cu antibiotice de
tipul: Vancomicină, Oxacilină, Nafcilină, durata și calea de administrare fiind în funcție de localizarea
și severitatea infecției.