Morfologia

Morfologia este partea gramaticii care studiază cuvântul ca unitate gramaticală,

adică sub aspectul formei, al modificărilor flexionare, în cazul cuvintelor variabile
și al conținutului, al valorilor gramaticale exprimate prin diversele forme.

Clase morfologice:

Există 10 clase morfologice: substantivul, adjectivul, pronumele, articolul,

numeralul, verbul, adverbul, prepoziția, conjuncția și interjecția.

Unitățile fundamentale ale morfologiei sunt părțile de vorbire. După posibilitatea

de a-și schimba forma în vorbire, unitățile se împart în: părți de vorbire flexibile și
părți de vorbire neflexibile. Cele flexibile își modifică forma, iar cele neflexibile nu-
și modifică forma. Modificările formei parților de vorbire flexibile sunt
determinate de categoriile gramaticale specifice fiecărei părți de vorbire.

Părțile de vorbire flexibile își schimbă forma după gen, număr, caz, persoană,
mod, timp, diateză.

substantivul

articolul

adjectivul

numeralul

pronumele

verbul

Categorii gramaticale

Părțile de vorbire flexibile au următoarele categorii gramaticale:

substantivul: gen, număr, caz

articolul: gen, număr, caz

adjectivul: gen, număr, caz, grad de comparație

numeralul: gen, număr, caz

pronumele: gen, număr, caz, persoană

verbul: timp, mod, diateză, persoană, număr

Părți de vorbire neflexibile

adverbul

interjecția

prepoziția

conjuncția

Substantivul

Substantivul este o parte de vorbire flexibilă, care denumește nume de obiecte

(ființe, lucruri, fenomene ale naturii, însușiri, sentimente, stări sufletești, acțiuni,
relații dintre oameni)

Reguli de recunoaștere a substantivelor

Deoarece orice obiect poate avea o însușire, orice substantiv poate primi un
adjectiv. Aceasta este un mijloc de a distinge un substantiv de un adjectiv, verb.

plecarea grabnică, roșul închis

Orice substantiv care indică obiecte numărabile poate primi un numeral. Prin
această metodă poate fi determinată valoarea de substantiv a unui cuvânt.

un pom – doi pomi, o casă – două case, un ceas – două ceasuri

Orice substantiv poate fi însoțit de un adjectiv pronominal, care nu arată însușirea
obiectelor: acest, această, aceștia, aceste; acel, acea, acei, acele. În situația în care
unui substantiv nu i se poate găsi un adjectiv propriu-zis, poate fi folosită această
metodă pentru a identifica un substantiv.

acest pom, foamea aceasta, untul acesta

Clasificarea substantivelor

Substantivele sunt de două feluri: substantive comune și substantive proprii. La

rândul lor, ambele tipuri de substantiv pot fi: simple sau compuse.

după formă substantivele pot fi substantive simple sau substantive compuse

după conținut substantivele se împart în substantive comune, substantive proprii

un grup de două sau mai multe cuvinte pot forma locuțiuni substantivale

Genurile substantivelor

În limba română, după gen, substantivele se împart în: substantive la genul

masculin, substantive la genul feminin, substantive la genul neutru. În cele mai
multe situații, se poate constata potrivirea între genul natural și cel gramatical;
genul neutru corespunde lucrurilor neînsuflețite. În majoritatea cazurilor, genul
unui substantiv poate fi aflat prin numărarea respectivului substantiv.

masculin (un-doi): un băiat – doi băieți;

feminin (o – două): o fată – două fete;

neutru (un – două): un drum – două drumuri

În cazurile în care substantivele nu pot fi numărate, stabilirea genului se face prin

analizarea formei acestora Alexandru, Siret sau a articolului hotărât Ceahlăul,
Bucegii.

*Substantivele care denumesc ființe și care prezintă cuvinte diferite pentru a

indica cele două sexe se numesc substantive heteronime.
bărbat – femeie, băiat – fată, bou – vacă, cocoș – găină

*Substantivele care prezintă aceeași formă pentru a indica ambele sexe se numesc
substantive epicene și în general reprezintă nume de animale.

veveriță, elefant, fluture, dihor, rechin, bâtlan, privighetoare, papagal

*Există și câteva substantive epicene care nu numesc animale. De regulă acestea

denumesc nume de meserii.

pilot, chirurg

Substantivele care formează femininul de la forma de masculin urs-ursoaică sau

cele care formează masculinul de la forma de feminin vulpe-vulpoi se numesc
substantive mobile.

Numărul substantivelor

Substantivele, prin formele pe care le iau, arată numărul obiectelor – un singur

obiect sau mai multe obiecte. Se împart în substantive la numărul singular și
substantive la numărul plural. În mod normal substantivele au o formă pentru
singular, atunci când exprimă un singur obiect și o formă pentru plural, în cazul în
care arată mai multe obiecte.

frate (singular) – frați (plural)

masă (singular) – mese (plural)

vânt (singular) – vânturi (plural)

Există și substantive care nu au forme pentru ambele numere, acestea se numesc

substantive defective de număr.

Declinarea substantivului

Substantivul poate avea în propoziție diferite funcții sintactice: subiect, atribut,

complement, nume predicativ. Atunci când îndeplinește aceste funcții sintactice,
substantivul își schimbă forma casa, casei, al casei, pe casă – primește în
construcția sa un articol hotărât, articolul al, a, ai, ale sau o prepoziție.
Toate aceste forme pe care le poate lua un substantiv, pentru a exprima în
propoziție diferite funcții sintactice, se numesc cazuri, iar formele acestor cazuri
poartă denumirea de forme cauzale. Toate formele și construcțiile cauzale ale unui
substantiv formează declinarea acelui substantiv.

Proveniența substantivului

Substantivele se pot forma de la adjective, numerale, verbe, forme de infinitiv

lung, adverbe, prin derivare, compunere, conversiune.

Schimbarea valorii gramaticale a substantivului

Prin derivare, compunere sau conversiune substantivele își pot schimba valoarea
gramaticală în: adverbe, adjective, verbe, interjecție, prepoziție.

Valorile stilistice ale substantivului

În limba română substantivul pot avea întrebuințări variate. Ele sunt folosite
pentru realizarea unor procedee stilistice (figuri de stil) precum: epitet, metaforă,
repetiție, comparație, personificare, antiteză, hiperbolă.

Articolul

Articolul este o parte de vorbire flexibilă care însoțește de obicei un substantiv și

arată în ce măsură obiectul denumit de acesta este cunoscut vorbitorilor. Are un
rol de instrument gramatical (unealtă gramaticală, morfem sau cuvânt ajutător)
pentru declinarea substantivului. Articolul nu are un înțeles de sine stătător și nici
funcție sintactică.

copilul, un copil, copilului, copila, o copilă, copilei

Articolele nu se folosesc niciodată singure, ci doar împreună cu substantive,

adjective, pronume sau numerale.

un, o, niște stau înaintea unui substantiv un câine, o pisică, niște animale sau
înaintea unei părți de vorbire cu valoare de substantiv un harnic, un doi.

-l, -le, -a stau alături de un substantiv băiatul, fratele, fata, adjectiv înaltul, înalta,
pronume altul, alta și numeral primul, prima.
Atunci când însoțesc un substantiv, articolele ajută substantivul să individualizeze
obiectul denumit, să particularizeze sau generalizeze obiectul comunicării.

‒ Ai mâncat banană? (este vorba de banane în general)

‒ Am mâncat azi o banană. (nu mai e vorba de banane în general, ci de una pe

care a mâncat-o)

‒ Banana este bună. (este vorba de banana din propoziția anterioară, nu una
oarecare)

Clasificarea articolelor

Articolele pot fi împărțite după gradul de individualizare pe care-l exprimă și după

poziția pe care o au față de cuvântul articulat.

Articole după gradul de individualizare

După gradul în care ajută substantivul la individualizarea obiectului denumit,

articolul poate fi hotărât sau nehotărât.

Articolul hotărât

Articolul hotărât arată un obiect cunoscut vorbitorului și poate fi la rândul lui de 3

feluri:

articol hotărât propriu-zis -l, -le, -a, -i, -lui, -lor

posesiv (genitival) al, ai, a, ale, alor

demonstrativ (adjectival) cel, cea, cei, cele, celui, celei, celor.

Articolul nehotărât

Atunci când arată obiectul individualizat, dar nu îl identifică exact pentru vorbitori,
articolul este nehotărât un, o, unui, unei, niște, unor.

După poziția față de cuvântul pe care-l articulează

În raport cu cuvântul pe care-l articulează, articolul poate sta înaintea acestuia,

după el sau poate avea poziții diverse.

Atunci când stă înaintea cuvântului (antepus), ca un cuvânt independent, un câine,

o pisică, niște animale, articolul se numește proclitic. Articolele nehotărâte sunt
întotdeauna proclitice, precum și cele hotărâte propriu-zis cu forma lui la G și D .

Când articolul este adăugat la sfârșitul cuvântului (postpus) este numit enclitic
câinele, câinii, pisica, pisicile. Articolele enclitice sunt articolele propriu-zise, la
toate formele cu excepția formei lui.

Atunci când are alte poziții, articolul este posesiv (genitival) sau demonstrativ
(adjectival).

Adjectivul

Adjectivul este o parte de vorbire flexibilă, care arată însușirea unui obiect,
însoțește și determină un substantiv. Adjectivul se acordă în gen, număr și caz cu
substantivul determinat. (om frumos, oameni frumoși; mașină frumoasă, mașini
frumoase)

În general locul adjectivului este după substantivul pe care îl însoțește (mașină

frumoasă), dar poate sta și înaintea acestuia (frumoasa mașină). Poziționarea
adjectivului înaintea substantivului determinat este frecvent întâlnită în operele
literare, atunci când este urmărită accentuarea însușirilor unui anumit obiect
(mândrul soare, dulce grai).

Adjectivul nu se desparte prin virgulă de substantivul determinat, indiferent de

locul pe care îl ocupă față de substantiv. În cazurile în care un substantiv are mai
multe adjective, adjectivele se despart prin virgulă dacă nu au cuvinte de legătură
între ele sau sunt legate prin cuvintele dar, nici, însă.

Clasificarea adjectivelor

După numărul cuvintelor aflate în structura adjectivelor, acestea pot fi: simple
(bun, rău, frumos, urât, harnic, leneș) sau compuse. Adjectivele compuse sunt
formate prin contopirea mai multor cuvinte într-unul singur (atotștiutor,
cumsecade, atotputernic, multimilenar) ori prin alăturarea unor cuvinte despărțite
prin liniuță de unire (social-politic, instructiv-educativ, alb-argintiu).

Alte adjective formate prin alăturarea elementelor componente:

adjective compuse din numele unui punct cardinal și un adjectiv care exprimă
etnicitatea (nord-american, sud-american, nord-dunărean)

adjective compuse formate din mai multe adjective care arată originea etnică
(franco-română, româno-bulgaro, franco-anglo-americană); există câteva excepții
în acest caz, atunci când adjectivul se referă la următoarele dialecte (dacoromân,
istroromân, macedoromân, meglenoromân)

adjective formate dintr-un adverb (înainte, așa), adjectiv (liber nou) sau verb
(înainte-mergător, liber-cugetător, nou-ales, propriu-zis, așa-zisă)

După formele flexionare, adjectivele se împart în variabile (bun, alb, negru, greu,
lung, cenușiu) și invariabile (cumsecade, ferice, asemenea, atare, așa).

Două sau mai multe cuvinte, care împreună au valoarea unui adjectiv, formează
locuțiunile adjectivale.

Gradele de comparație ale adjectivului

Adjectivele pot avea trei grade de comparație: pozitiv (mare), comparativ (de
superioritate – mai mare, de egalitate – la fel de mare, de inferioritate – mai
puțin mare), superlativ (relativ de superioritate – cel mai mare, relativ de
inferioritate – cel mai puțin mare, absolut – foarte mare).

Există și o serie de adjective care nu prezintă grade de comparație, în general

cele care reprezintă însușiri care nu pot fi comparate (etern, viu, mort, rotund) sau
cele care reprezintă în sine forme de comparativ sau superlativ (superior, inferior,
optim).

Funcțiile sintactice ale adjectivului

Adjectivul poate avea în propoziție funcțiile sintactice de atribut adjectival, nume

predicativ, complement circumstanțial de timp, complement indirect,
complement circumstanțial de cauză.

Schimbarea valorii gramaticale a adjectivului

prin conversiune: substantiv, adverb

cu valoare de adjectiv: participiu, gerunziu, adverb

Valorile stilistice ale adjectivului

epitet, enumerație, inversiune, comparație, epitet cromatic, epitet metaforic,

epitet personificator, antiteză

Numeralul

Numeralul este o parte de vorbire flexibilă care exprimă un număr (unu, doi, trei),
numărul obiectelor (trei copii, câte zece pagini, amândouă cărțile), ordinea
obiectelor (al doilea, al treilea). În cele mai multe cazuri, numeralul determină un
substantiv și stă înaintea substantivului determinat.

Clasificarea numeralelor

Numeralele se împart în două categorii: cardinale – exprimă un număr abstract

sau numărul obiectelor (unu, doi, trei) și ordinale – exprimă ordinea numerică a
obiectelor într-o înșiruire (întâiul, al doilea, al treilea).

Numeralele cardinale se împart în: numerale cardinale propriu-zise (unu, doi,

patruzeci), numerale colective(amândoi, tustrei, tuspatru), numerale
multiplicative (îndoit, întreit, dublu), numerale distributive (câte unul, câte doi),
numerale adverbiale (o dată, de două ori), numerale fracționare (jumătate, sfert).

Valorile numeralului

valoare substantivală, valoare adjectivală, valoare adverbială

Funcțiile sintactice ale numeralului

subiect, nume predicativ, atribut substantival, atribut prepozițional, atribut

adjectival, complement direct, complement indirect, complement de agent,
complement circumstanțial de timp, complement circumstanțial de mod,
complement circumstanțial de loc

Schimbarea valorii gramaticale a numeralului

substantiv, adverb, interjecție, adjectiv

Pronumele

Pronumele este o parte de vorbire flexibilă, care înlocuiește un substantiv și, de

regulă, își schimbă forma (flexionează) după gen, număr, caz și persoană.

Vasile, vrei tu să-i oferi Mariei cartea pe care ți-a cerut-o?

(tu, ți țin locul substantivului Vasile, -i ține locul substantivului Maria, iar o ține
locul substantivului cartea)

Clasificare

În funcție de schimbarea formei după persoană, pronumele se împart în pronume

cu forme personale și pronume fără forme personale.

Pronumele cu forme personale

Pronumele cu forme personale își schimbă forma după persoană. Atunci când este
analizat se menționează persoana acestuia. Se împart în:

pronume personal (propriu-zis) (eu, tu, el, noi, ... mie, ție, ... etc),

pronume personal de politețe (dumneata, dumneavoastră, dumneasa, ... etc),

pronume reflexiv (îmi, mă, îți, ne, vă, ... etc),

pronume de întărire (însumi, însuți, însuși, ... etc),

pronume posesiv (al meu, al tău, al său, al nostru, ... etc).

Pronumele fără forme personale

Pronumele fără forme personale nu își schimbă forma după persoană. Atunci când
este analizat nu se precizează persoana acestuia. Se împart în:

pronume demonstrativ (acesta, aceștia ... acela, aceia ...același, aceiași ...
cestălalt, ceștilalți ... celălalt, ceilalți ...),

pronume nehotărât (unul, alții, toți, toate, oricare, orice ...),

pronume negativ (nimeni, nimic, niciunul, niciuna),

pronume interogativ (care, cine, ce, cât, câți, câte ...),

pronume relativ (care, cine, cât, câți, câtă, câte...).

Locuțiuni pronominale

Locuțiunile pronominale sunt un grup de două sau mai multe cuvinte, care au
valoarea unor pronume. Multe din locuțiuni sunt rezultate din pronume de
politețe (Domnia Sa, Domniei Sale), dar există și locuțiuni care nu sunt alcătuite
din pronume de politețe (Maiestatea Ta, Înalt Preasfinția Sa sau cine știe cine, care
mai de care).

Cazurile și funcțiile sintactice ale pronumelui

! Pronumele au aceleași cazuri și funcții sintactice ca substantivele pe care le

înlocuiesc.

În funcție de cazuri, pot avea următoarele funcții sintactice:

nominativ: subiect, nume predicativ, atribut apozițional

acuzativ: complement direct, complement indirect, complement de agent,

complement circumstanțial de loc, complement circumstanțial de timp,
complement circumstanțial de mod, complement circumstanțial de cauză, nume
predicativ, atribut prepozițional

genitiv: atribut genitival, atribut prepozițional, nume predicativ, complement

indirect, complement circumstanțial de cauză, complement circumstanțial de
timp, complement circumstanțial de loc
dativ: complement indirect, nume predicativ, atribut pronominal, complement
circumstanțial de loc, complement circumstanțial de timp

Schimbarea valorii gramaticale a pronumelui

Valoarea gramaticală a pronumelui se poate schimba și devine:

substantiv (nimic > nimicuri)

adverb (ce > ce repede)

adjectiv pronominal (același > același oraș)

locuțiune adjectivală (nimic > lucruri de nimic)

Valorile stilistice ale pronumelui

Cu ajutorul pronumelor pot fi realizate următoarele figuri de stil: repetiție,

antiteză, enumerație.

Verbul

Verbul este o parte de vorbire flexibilă, care exprimă în general acțiuni ale
persoanelor/obiectelor (Mihai mănâncă. Ioana citește.). Celelalte verbe pot indica:
stări ale obiectelor (Mașina stă în parcare), posesia unui obiect de către alt obiect
(Vasile are o carte. Cartea are multe pagini.), necesitatea acțiunilor sau a
obiectelor (Trebuie să mănânc. Îmi trebuie o mașină.), posibilitatea de face
anumite acțiuni (Pot să cânt la pian.), voința sau dorința unei persoane de a face o
acțiune (Vreau să merg la film., Doresc o prăjitură.).

Atunci când se dorește numirea unui verb se folosește forma verbală, nepersonală
a acelui verb, numită infinitiv. Prin urmare se spune verbul a fi, a mânca, a fi, a
vedea, a merge etc.

Clasificarea verbelor

După capacitatea verbului de a forma singur predicatul, verbele se împart în:

verbe predicative – au înțeles de sine stătător și verbe nepredicative – nu au
înțeles de sine stătător. Verbele nepredicativ sunt de două feluri:verbe auxiliare
și verbe copulative.

În funcție de persoană verbele pot fi: verbe personale – prezintă forme pentru
toate persoanele și verbe impersonale – acțiunea nu poate fi atribuită unei
persoane.

După relația verb – complement direct, verbele pot fi: verbe tranzitive și verbe
intranzitive.

Expresii verbale impersonale

Conjugările verbelor

În funcție de sunetul sau grupul de sunete care alcătuiesc terminația verbului la

infinitiv, verbele pot fi: de conjugarea I, conjugarea a II-a, conjugarea a III-a,
conjugarea a IV-a.

! ATENȚIE ! Următoarele verbe sunt de conjugarea I: a crea, a procrea, a recrea, a

agrea, a veghea, a îngenunchea

Flexiunea verbului

Verbul își schimbă forma în funcție de următoarele categorii gramaticale:

diateză, mod, timp, persoană și număr. Categoriile gramaticale specifice verbului
sunt: diateza, modul și timpul.

În limba română verbul are trei diateze: activă, reflexivă și pasivă.

Modurile verbului se împart în moduri personale (predicative) și nepersonale
(nepredicative). Cele personale își schimbă forma după persoane și sunt patru la
număr: modul indicativ, modul conjunctiv, modul condițional-optativ, modul
imperativ. Modurile impersonale nu-și schimbă forma după persoane și sunt
formate din: modul infinitiv, modul participiu, modul gerunziu, modul supin.

Momentul în care se îndeplinește acțiunea este exprimat cu ajutorul timpurilor.

Atunci când acțiunea se petrece în momentul vorbirii verbul este la timpul
prezent. Când acțiunea se petrece înainte de momentul vorbirii, verbul este la
timpul trecut. Atunci când acțiunea se petrece după momentul vorbirii, verbul
este la timpul viitor.

Funcțiile sintactice ale verbelor

predicat, subiect, nume predicativ, atribut verbal, atribut adjectival,

complement direct, complement indirect, complement circumstanțial de timp,
complement circumstanțial de scop, complement circumstanțial de mod,
complement circumstanțial de cauză

Schimbarea valorii gramaticale a verbului

substantiv, valoare adjectivală, valoare substantivală, valoare adverbială, adjectiv

Adverbul

Adverbul este o parte de vorbire neflexibilă, care însoțește un verb, un adjectiv

sau un alt adverb și care exprimă: caracteristica unei acțiuni sau stări (Face bine
ceea ce face.), caracteristica unei însușiri (Are o mașină destul de mare.),
împrejurarea în care se petrece o acțiune (Va pleca acolo mâine-seară.). Cuvântul
adverb provine din limba latină și este compus din ad (pe lângă) și verbum (verb).

Reguli de recunoaștere a adverbelor

orice verb poate primi un adverb (vine mâine-seară, doarme acolo)

orice adjectiv poate primi un adverb (Are o față destul de plăcută)

Clasificarea adverbelor

După formă, adverbele pot fi de două feluri: adverbe simple (abia, așa, bine,
destul, azi, mâine, aici, acolo) sau adverbe compuse (azi-noapte, mâine-seară,
ieri-dimineață, astă-vară, după-masă).

După înțeles, adverbele se împart în trei categorii: adverbe de loc (acasă, aici,
acolo, deasupra, departe, aproape, împrejur, sus, jos, unde, undeva), adverbe de
timp (acum, atunci, astăzi, ieri, târziu, devreme, odată, îndată, totdeauna, când,
deocamdată), adverbe de mod (abia, așa, alene, astfel, bine, cruciș, cum, degrabă,
românește, vitejește, uneori).

În funcție de substituirea unor cuvinte care exprimă împrejurările, adverbele pot

fi: adverbe demonstrative (aici, acolo, dincoace, dincolo, acum, atunci, atunci
când, acolo unde), adverbe nehotărâte (oriunde, undeva, oricând, cândva,
oricum, oarecum, fiecum, cumva, câtva, oricât), adverbe negative (niciodată,
nicicând, nicăieri, nicicum, nicicât, nicicând), adverbe interogative (unde, cum,
când, cât).

Gradele de comparație ale adverbului

Gradele de comparație ale adverbului sunt aceleași cu cele ale adjectivului și au

rolul de a exprima gradarea caracteristicilor sau a împrejurării.

Adverbele pot avea trei grade de comparație: pozitiv (repede), comparativ (de
superioritate – mai repede, de egalitate – la fel de repede, de inferioritate – mai
puțin repede), superlativ (relativ de superioritate – cel mai repede, relativ de
inferioritate – cel mai puțin repede, absolut – foarte repede).

Funcțiile sintactice ale adverbului

Atribut adverbial

Nume predicativ

Complement circumstanțial de loc

Complement circumstanțial de mod

Complement circumstanțial de timp

Schimbarea valorii gramaticale a adverbului

Schimbarea valorii gramaticale a adverbelor are loc prin conversiunea

substantivelor și a adjectivelor.

Valorile stilistice ale adverbului

epitet, repetiție, enumerație, enumerație

Interjectia

Interjecția este o parte de vorbire neflexibilă, care exprimă: o stare sufletească

(ah!, vai!, uf!, oh!, aha-aha!), o poruncă sau un îndemn (hai, haide, haidem!,
uite!, înainte!, liniște!), imitarea unor sunete sau zgomote din natură –
onomatopee (buf! boc! trosc! zdup! cucurigu! miau! cirip-cirip!), un mod de
adresare (bre, măi, adio!, noroc!, ia).

Funcțiile sintactice ale interjecției

În general interjecțiile nu au funcție sintactică. Cu toate acestea, există anumite

construcții în care interjecțiile pot avea funcție sintactică.

Hai la masă! (predicat)

Iată o pisică! (predicat)

Iepurele atunci țuști! (predicat)

Deodată se aude în ușă: cioc! cioc! (subiect)

Era vai de ea. (nume predicativ)

În receptor, am auzit: alo, alo! (complement direct)

Din colțul camerei se aude un sunet enervant: Bâz! Bâz! (atribut)

Câinele lătra cât îl ținea gura: ham-ham-ham! (complement circumstanțial)

Punctuația interjecțiilor

În funcție de intonația exclamativă, mai înaltă sau mai puțin înaltă, după
interjecție se folosește, după caz:semnul exclamării sau virgulă. În general,
semnul exclamării se pune după o interjecție care exprimă stări sufletești
precum: entuziasm, spaimă, durere mare etc

Ura! Am câștigat concursul!

Ah! Cred că mi-am luxat mâna!

Uau! Ce aproape de sol zboară acel avion!

Când sunt folosite precum un vocativ, interjecțiile folosite pentru adresare se

despart prin virgulă de restul cuvintelor, dacă nu sunt însoțite de un substantiv.

Măi, vino aici!

Măi Vasile, vino aici!

Măi oameni buni, ascultați-mă!

După interjecțiile care exprimă o poruncă sau un îndemn, dacă sunt urmate de
un complement. În celelalte cazuri, aceste interjecții se despart prin virgulă sau
semnul exclamării, în funcție de intonația folosită.

Hai cu noi!

Na-ți banii înapoi!

Hai, că întârziem!

Hai! mișcă-te că e târziu!

Interjecția ia, urmată de un verb la conjunctiv sau imperativ, nu se desparte de

verb prin virgulă.

Ia să văd ce ai acolo.
Ia ascultă și tu!

Dacă mai multe interjecții identice sunt repetate, se despart prin virgulă sau prin
liniuță de unire. La final se poate pune virgulă sau semnul exclamării după caz.

Ha-ha-ha! Ce glumă bună!

He, he, dacă eram mai tânăr.

Valorile stilistice ale interjecției

repetiția și enumerația

Prepozitia

Prepoziția este o parte de vorbire neflexibilă, care leagă un atribut sau

complement de partea de vorbire determinată. Este un instrument gramatical și
nu are un înțeles de sine stătător, motiv pentru care nu are nici funcție sintactică.
(de, la, spre, cu, sub, prin, pentru etc)

Prepoziția stă în fața părții de propoziție pe care o introduce și poate fi sau nu

despărțită de partea de propoziție prin alte cuvinte.

Am învățat să merg pe bicicletă.

Am învățat să merg pe această bicicletă.

Clasificarea prepozițiilor

Prepozițiile sunt de două feluri: simple (a, pe, la, spre, cu, de, fără, sub, în, prin,
pentru, către, contra, lângă) sau compuse (de la, de pe la, de lângă, fără de,
dinspre, despre, de către).

O serie de prepoziții sunt provenite din adverbe (deasupra, împrejurul, împotriva,

înaintea). Când sunt articulate, aceste prepoziții sunt construite cu substantive
sau pronume în genitiv ori cu adjective posesiv la acuzativ (deasupra mesei,
înaintea lor, împotriva noastră) Nearticulate, prepozițiile sunt construite cu
pronume personale neaccentuate (împotrivă-mi).

Conjunctia

Conjuncția este o parte de vorbire neflexibilă care face legătura între părți de
propoziție de același fel sau două propoziții. Conjuncția nu are funcție sintactică,
este un cuvânt ajutător (instrument gramatical). Următoarele conjuncții sunt cele
mai des folosite: și, nici, de, sau, ori, dacă, fiindcă, iar, dar, însă, ci, deci, că, să, ca
să, căci, deși, încât, deoarece.

Andrei și Ioana au plecat la cumpărături. (conjuncția și face legătura între

subiectele Andrei și Ioana)

Am plecat la librărie 1/ și am cumpărat mai multe cărți. 2/ (conjuncția și face

legătura între propozițiile 1 și 2)

! De reținut este că legătura între propoziții se poate face și prin alte părți de
vorbire: pronume relative (care, cine, ce, cât) sau prin adverbe relative (unde, de
unde, până unde).

Spre deosebire de celelalte conjuncții, care au rolul de a face legătura între două
propoziții, conjuncția să este un semn distinctiv al modului conjunctiv.

A venit spre mine 1/ să-mi arate 2/ că am greșit. 3/ (conjuncția să este semnul

modului conjunctiv – să arateși face legătura între propozițiile 1 și 2, conjuncția
că face legătura între propozițiile 2 și 3 )

Clasificarea conjuncțiilor

După formă conjuncțiile sau locuțiunile conjuncționale pot fi de două feluri:

simple (și, nici, dar, iar, însă, ci, ba, deci, că, să, căci, de, fie) sau compuse (ca să,
încât să, cum că).

După funcția pe care o îndeplinesc, conjuncțiile sau locuțiunile conjuncționale pot

fi: conjuncții coordonatoare (și, nici, și cu, ci și, cât și, dar și, precum și, sau, ori,
fie, dar, iar, însă, ci așadar, deci, prin urmare) și conjuncții subordonatoare (că, să,
ca să, ca ... să, dacă, de, căci, deoarece, fiindcă, pentru că, pentru ca să, pentru
ca ... să, fără să, după cum, deși, măcar să, măcar de, încât).

Conjuncții coordonatoare

Conjuncțiile coordonatoare leagă două părți de propoziție sau două propoziții,

care nu depind una de alta (care stau pe același plan).

Cartea și caietul sunt pe birou. (conjuncția și leagă două subiecte)

Cartea este pe birou, 1/ dar caietul este în geantă.2/ (conjuncția dar leagă
propozițiile principale 1 și 2)

Să-mi spui 1/ce dorești 2/ și cum dorești.3/ (conjuncția și leagă două propoziții
secundare 2 și 3, determină verbul să spui)

Raportul stabilit între părți de propoziție sau propoziții, exprimat cu ajutorul

conjuncțiilor coordonatoare, se numește raport de coordonare, iar acele părți de
propoziție sau propozițiile sunt coordonate.

Există patru feluri de conjuncții și locuțiuni conjuncționale: copulative (și, nici, și

cu, ci și, cât și, dar și, nu numai, precum și), adversative (dar sau da, iar, însă, ci,
în schimb), disjunctive (sau, ori, fie, ba), conclusive(deci, prin urmare, așadar, în
concluzie).

Conjuncții subordonatoare

Conjuncțiile subordonatoare leagă două propoziții: una secundară și alta

principală. Propoziția secundară se află într-un raport de subordonare față de
propoziția pe care o determină.

Am mâncat atât de mult, 1/ încât mi-a fost rău. 2/(conjuncția încât face legătura
între propoziția secundară 2 și principala 1)
Punctuația conjuncțiilor

Atunci când părțile de propoziție sau propozițiile se află într-un raport de

coordonare, introduse prin conjuncțiileși, sau, ori, nu se despart prin virgulă.

Am fost la supermarket 1/ și am cumpărat pâine și lapte.2/ (conjuncția și exprimă

un raport de coordonare între propozițiile 1 și 2, dar și între complementele
pâine și lapte)

Se despart prin virgulă părțile de propoziție sau propozițiile atunci când sunt
legate prin conjuncțiile sau locuțiunile conjuncționale coordonatoare: nici, dar, iar,
însă, ci, ci și, dar și, precum și, deci, prin urmare, așadar, în concluzie.

Nu am cumpărat lapte, 1/ însă am cumpărat pâine. 2/ (conjuncția însă leagă două

propoziții principale)

Se despart prin virgulă părțile de propoziție coordonate, legate prin conjuncția și,
repetată înaintea tuturor părților de propoziție din coordonare.

Am cumpărat lapte, și pâine, și fructe. (pâine, fructe se află într-un raport de

coordonare; fac parte dintr-o enumerare)

Se despart prin virgulă părțile de propoziții sau propozițiile coordonate, atunci

când conjuncția se află între elementele coordonate dar și înaintea primului
element al coordonării.

Şi eu citesc, 1/și eu scriu.2/ (conjuncția și este prezentă în primul termen al

coordonării și face legătura între propozițiile coordonate)\

Sintaxa
Sintaxa este este ramura gramaticii care studiază propoziția, fraza, unitățile de
propoziție, regulile de îmbinare a cuvintelor în propoziții și a propozițiilor în
frază, precum și raporturile dintre părțile de propoziție și raporturile în frază.
Studiul modern al gramaticii oferă următoare definiție a sintaxei: partea gramaticii
care studiază cuvintele (în funcție de rolul lor în comunicare), enunțurile,
fragmentele de enunțuri, sintagmele, grupurile coordonative, propozițiile, frazele
și relațiile dintre toate acestea în cadrul unei comunicări.

În limba română, cuvântul sintaxă este împrumutat din limba franceză (syntaxe),
cuvânt cu origine în limbile latină și greacă (syntaxis = syn – care înseamnă
“împreună” + taxis – care înseamnă “așezare”, “ordine”, “aranjament”).

Obiectul de studiu al sintaxei

Obiectul de studiu al sintaxei este ansamblul regulilor de combinare a cuvintelor în

cadrul enunțurilor (propoziții și fraze) și relațiile sintactice din cadrul acestor
unități.

Prin urmare, atunci când vorbim de sintaxă avem în vedere 3 aspecte:

1. Unitățile sintaxei. Materializarea enunțurilor și fragmentele de enunțuri în

unități gramaticale distincte:

fraza

propoziția

părțile de propoziție (subiectul, predicatul, atributul, complementul, elementul

predicativ suplimentar și apoziția)

2. Raporturile dintre unitățile sintactice din cadrul propozițiilor și al frazelor.

3. Construcțiile sintactice cu valoare stilistică (elipsa, repetiția, anacolutul și

tautologia).