1.

Neoiobagia
Dupa o vreme indelingata institutiile noi au inceput sa dea rezultate pozitive, dar in unele
privinte au dat negative. Institutile raman o forma de minciuna, judecata opiniei publice a
vremi, unde majoritate suferea şi tăcea, acea judecată s-a manifestat în trei feluri( principalele
curente de judecată).

Uni acuzau tinerime revolutionara care au adus din Paris institutii occidentale, fara a se
gandi ca acestea nu corespund culturi noastre.
Alti care observau ca aceste instituti nu sunt adegvate atunci, ziceau ca institutiile sunt bune,
dar oameni sunt rai.
Cei mai mulţi : optimiştii, demagogii, triumfătorii, negau pur şi simplu evidenţa faptelor.
Considerau ca nu era adevărat că se formase un abis între ţara oraşelor şi a satelor de parcă ar
fi fost două ţări deosebite, abis care ducea la dezastruoase rezultate morale, culturale şi
materiale. Ziceau ca unele neajunsuri sunt rezultatul neadaptari la imprejurimi.

Doua curente au disparut:

Primul reactionar, unde se considera ca raul este in introducerea instituţiilor burgheze
occidentale şi ar fi dorit reîntoarcerea, la instituţiile de altădată.- acest curent nu mai exista
Celalat, curentul optimist demagogic. Anul 1907 a arătat că sunt chestiuni sociale, sunt
probleme grozave cărora trebuie să li se găsească soluţia sub pedeapsa celor mai mari şi mai
ireparabile dezastre.- toţi erau preocupaţi de găsirea soluţiilor, nu de negarea problemelor.
Cand curentele vechii dispar altele le iau locul. Curnetul poporanist, care a avut multe forme
acum domina opinia publica. Dar in general acestia nu au putut si nu pot sa vada clar
chestiunea sociala a tarii.
Curentul socialist, care a avut o influenta destul de mare asupra opiniei publce. Acesta
reprezintă interesele adevărate ale clasei muncitoare, iară pe de altă parte aveau o metodă
de cercetare puternică şi sigură: metoda socialisto-marxistă.

Ideea centrală a acestei lucrări , este programul agrar socialist, desfiinţarea

tuturor rămăşiţelor feudale şi a relaţiilor de producţie iobăgiste.
Domnul C. Garoflid, dezbărat de aceste neajunsuri, vede baza economică a problemei
agrare, ca şi soluţia ei. Pe baza economiei unei societăţi şi a unui anumit fel de producţie, se
creează grupe şi clase sociale care, prin raporturile şi lupta lor, dau un anumit înţeles vieţii
sociale şi, la rândul lor, explică acest fel de producţie şi existenţa lui.
Lucrarea de faţă e o încercare de aplicare consecventă a metodei socialiste la analiza
economică şi sociologică a problemei agrare şi a problemelor pe care ea le implică, un studiu
analitic economico-sociologic al regimului nostru agrar. Problema agrară face parte
din vasta chestie socială a ţării, e cuprinsă în ea ca o parte într-un întreg şi nu invers, cum
gandesc unii din poporaniştii noştri.

Obiectul studiului este: regimul agrar neoiobag.

In afară de schimbul primitiv care sileşte comuna rurală să intre în relaţii cu altele: este
apărarea războinică de năvălirea vrăjmaşilor. Pentru aceasta era necesară cooperarea
concertată şi concentrată a multor comune. Peste feudali mici apare un stapan mai mare care
stapaneste regiuni intregi, si in cazul feudalului cel mare tributul se plateste in in natura sau
in munca, nu in bani, deoarece societatea continua sa fie bazata pe gospodaria naturala, nu
baneasca. Societatea bazata pe productie era saraca, dar acesta nu a ramas asa ci a continuat sa
se dezvolte, prin dezvoltarea productiei si a schimbului. Acest proces a pornit de la
agricultura, care a creat un surplus asupra nevoilor comunei, si acest surplus facea posibila
diferentierea meserilor  diviziunea muncii. Cu cât se mărește producția, se măresc și
schimbul și diviziunea muncii, dar dă si posibilitatea să se mărească populația. Acest
organism social creste, se diversifica asa se formeaza intre mai mult comune un centru de
schimb, un orasel, apoi micul mestesugar se preface in mic industrias.
În societatea veche, relaţiile erau între membrii aceleiaşi comune, necesităţile de
administraţie şi de justiţie erau îndestulate de un om ales din mijlocul comunei şi care mai
târziu devine stăpân feudal. Acum pentru îndestularea justiţiei se cere o organizaţie întreagă
de anumiţi funcţionari: breasla judecătorească. Se creează deci funcţii noi, complexe şi extrem
de importante, se creează noi mari grupuri sociale: clasa judecătorească, administrativă,
cultuală, militară, clase puternice care, prin analogie cu organizaţiile economice de atunci, s-
au prefăcut şi ele într-un fel de caste.
Monarhia absoluta a fost o ocondiţie a dezvoltării societăţii spre societatea capitalistă de
azi. La început caracterul capitalist începe să apară foarte timid, insă din ce în ce mai distinct
cand se dezvoltă procesul economic. Mai întâi apare sub forma de capital comercial şi uzura
şi apoi sub forma lui principală de capital în producţie, care-i completează înfăţişarea de
sfântă treime. Capitalul şi producţia capitalistă cer ca toate bunurile produse în societate să ia
forma de marfă, să fie vândute şi cumpărate; ele cer ca până şi produsul producătorului însuşi
să fie cumpărat de acesta ca marfă: lucrătorul fabricii de cizme să-şi cumpere ca marfă
cizmele produse de el. Într-un cuvânt, toate relaţiile dintre oameni să fie relaţii băneşti,
întreaga gospodărie a societăţii să se prefacă din gospodărie naturală în gospodărie bănească.
Capitalismul preface toate bunurile în mărfuri, toate valorile de întrebuinţare în
valori de schimb, este însă un bun, o valoare care mai cu seamă trebuie prefăcută în marfă
pentru ca să poată exista capitalismul dezvoltat: e munca, forţa muncitorului. În societatea
capitalistă, capitalul e acela care hotărăşte ce şi cât să se producă – hotărâre condiţionată de
ofertă şi cerere – şi tot el hotărăşte distribuirea bogăţiilor şi distribuirea plusvalorii naţionale.
Între monarhia absolută şi feudali, şi capitalism şi burghezie, de alta, s-a format, prin însăşi
dezvoltarea organică a societăţii , o prăpastie adâncă.

Instituțiile liberalo-burgheze în țara noastră

La începutul veacului trecut, găsim la țară, în sat, un nivel de producție economică și relații
sociale ca în evul mediu. Țăranul produce în casă toate necesarele vieții lui, boierul primește
servituțile mai mult în natură cereale, legume, țesături, miere, fructe, pui. Această stare nu se
aseamănă cu cea capitalisto-burgheză. Clasa producătoare si importantă, care gemea sub
iobăgie: era țărănimea. Dar țărănimea nu dorea introducerea instituțiilor liberalo-burgheze, ci
desființarea iobăgiei; ea s-ar fi mulțumit cu monarhia absolută a unui vodă care ar fi eliberat-o
din iobăgie.
Puterile sociale care au făcut posibilă transformarea noastră liberalo-burgheză: Epoca
istorică capitalistă, unde această epocă necesită transformarea țărilor înapoiate în țări liberalo-
burgheze. La noi in partea rurala domnea gospodaria naturala, care producea pentru consumul
propriu, si nu pt schimb. Boierul preleva în natură mai toate servituțile iobagilor, apoi au venit
cei din occidentul capitalist care au fost nevoiti sa cumpere de la acestia grau , porumb pentru
populatia lor, si pentru a-si recupera banii investiti isi trimit in tara marfurile care erau ieftine,
asa incepe sa fie o tara baneasca. Produsele din import erau mai ieftine fata de produsele lor
care erau mai scumpe.
În societatea capitalistă, unde toate productele devin mărfuri, după eliberarea muncitorilor
din servajul feudal, lucrătorul devine om liber, iar forța lui de muncă devine o marfă liberă, pe
care el o vinde în piață ca un negustor, cum se vând toate celelalte. Libertatea economică a
lucrătorului și prefacerea forței sale în marfă e faptul economic care hotărăște, sensul
instituțiilor liberalo-burgheze.
O societate înapoiată intrând în relații cu capitalismul occidental; acesta îi modifică
procesul de viață socială, îi revoluționează toate raporturile economico-sociale și morale, îi
produce adânci modificări culturale: toate acestea nu numai justifică, dar necesită instituții
liberalo-burgheze, după cum le necesită și pro pășirea ulterioară a acelei societăți. Au fost însă
și alte condiții foarte importante care au necesitat introducerea instituțiilor liberalo-burgheze.
Așa e chiar independența noastră națională, însăși crearea și existența statului român.
Instituțiile occidentale au fost o necesitate pentru țara noastră și cei care le-au introdus i-au
făcut un mare serviciu. Dar introduse instituțiile liberalo-burgheze, trebuia să se stabilească o
legatura între ele și relațiile de producție și de organizare a ei, din care tara traieste.

Liberarea și împroprietărirea țărani

Din aproape jumătate milion de țărani împroprietăriți, numai unii dintre cei fruntași puteau
să-și întemeieze o gospodărie temeinică și serioasă. Țăranii au primit pământ puțin, absolut
neîndestulător pentru formarea unei gospodării țărănești, au primit pământul cel mai prost —
nisipuri, luturi, râpi —, au primit pământ prea depărtat de locuințele lor, înconjurat de pământ
boieresc, fără putință de a ajunge la el decât cu învoirea boierului, au primit de multe ori
pământ fără adăpători pentru vite, care au rămas iarăși în „mâna proprietarilor mari. S-a făcut
deci parcă anume ca această proprietate mică țărănească nu numai să nu se poată dezvolta ,și
înflori, dar nici să nu poată trăi măcar. Acest lucru ii faceau să fie în dependență economică a
marilor proprietari spre a fi nevoiți să lucreze și moșiile acestora.
Improprietărirea de la 1864: situația economico-socială creată țării la 1864. Țărănimea și
mica proprietate care nu puteau prospera, marea proprietate lipsită de brațe și statul,
organismul social, supraconstrucția socială, lipsite de putința de a se dezvolta. Acest an ia luat
tarii orice putință să se dezvolte, in aceste conditi apare lupta de clasa: era țărănimea, care
dorea să fie lăsată în pace cu peticul ei de pământ, pentru a supravietui si ei, de altă parte erau
marii proprietari, care trebuiau să caute neapărat să ii ia pe vechii lor iobagi; să primeasca
brațele de muncă pentru moșiile lor, brațe fără de care acele moșii deveneau nonvalori. Dar
proprietari aveau un aliat in acesta lupta: statul. Țărănimea atunci nu putea să aibă nici un
aliat, care să-i reprezinte interesele adânci de clasă, acesta clasa având în sânge supunerea,
umilința, toate neajunsurile rezultate dintr-o robie seculară.
Interesele clasei dominante agrare au hotărât reîntoarcerea la iobăgia veche sub alte
forme. Prima era clasa boierilor, a marilor proprietari, care prin noua organizație economică
ar fi exista ca o clasă burgheză dominantă . Apoi era clasa burgheză ce se ridica în urma
introducerii instituțiilor noi și care avea toate aspirațiile. In sfârșit, era statul, care dorea sa se
reînființeze raporturile economice vechi, și aceasta în dubla calitate: de cel mai mare
proprietar rural, având deci interese comune identice cu ceilalți proprietari, și de stat propriu-
zis, oare reprezintă interesele claselor dominante și care nu putea să se dezvolte pe baza
creată. Astfel, toate puterile sociale trebuiau să fie împotriva țărănimii.

În neoiobăgie
Anii 1864—1866.
Țăranul, declarat liber, stăpân pe persoana sa, pe proprietatea și munca sa, a înțeles să se
foloseasca de această libertate pentru asi munci pamantul, ca să scoată satisfacerea nevoi
sale. Apare lege de protecție a muncii: aceasta realizeaza iobagia. Primarul, adică tot
proprietarul sau arendașul, va „îndemna” prin „dorobanț” și „prin toate mijloacele executive
de care dispune” și nu va mai fi nici o altă autoritate sau jurisdicție și nici o altă dreptate decât
a lor. Primarul și dorobanțul! Nu e numai iobăgie, dar e în unele privințe mai rea decât cea
dinainte, pentru că atunci erau cel puțin o jurisdicție și o autoritate corespunzătoare la care
țăranul putea să mai apeleze. Pe când acum? Acum Constituția e desființată, iar în locul ei
sunt primarul (adică proprietarul și arendașul) și dorobanțul. Prin legea din 66, statul și clasele
noastre dominante au deschis larg porțile de fier ale iobăgiei și au împins într-însa țărănimea
română.
1866: Sistemul neoiobăgiei a pus țăranul ca material exploatabil, la discreția absolută a
proprietarului și arendașului. Stăpânii noi, logofeții și cârciumarii și țăranii îmbogățiți,
prefăcuți în mari proprietari și arendași, au început să împingă exploatarea. Dânșii au uitat cu
desăvârșire că mai e nevoie și altă dată de țăran. De aceea statul, deși reprezentant al
intereselor marii proprietăți, statul, chiar în interesul bine priceput al sistemului neoiobăgist, a
trebuit să ia măsuri împotriva abuzurilor strigătoare de exploatare a țăranului.
Legea tocmelilor agricole, care a avut de scop să moralizeze și pe țăran și pe arendaș,
punând ordine în diferite învoieli, rămâne aproape în toată țara. Dacă clasa țărănească n-a fost
liberată din iobăgie sau a căzut în neoiobăgie, dacă ea a fost înșelată la împroprietărire și încă
și bruma de proprietate ce i s-a dat a fost știrbită și mărginită prin inalienabilitate, este însă o
altă clasă importantă care prin legea de la 1864 a fost în adevăr împroprietărită din gros: clasa
boierilor. Legea de la 1864 a împroprietărit pe proprietarii mari cu aproape tot pământul țârii.
Dar legea le-a făcut mai mult. După ce i-a proclamat stăpâni absoluți, proprietari, i-a scăpat și
de toate servituțile iobăgiei.
Regimul dublu capitalisto-iobăgist, clasa noastră dominantă a reușit-să realizeze toate
avantajele amânduror regimurilor pentru dânsa și toate dezavantajele amânduror regimurilor
pentru țărani.

Rezultatele economice ale neoiobăgiei

Prin combinația însă a capitalismului cu iobăgismul, regimul nostru național a reușit să
realizeze și în această privință niște lucruri extraordinare. El a realizat nu numai munca rizibil
plătită, semigratuită, dar chiar uneori munca gratuită; mai mult, o muncă ce nu numai nu
primește nici o remunerație, dar mai plătește ea pe deasupra.
Proletarizarea neoiobăgistă a țărănimii: Se credea că i s-a pus capăt prin inalienabilitatea
pământurilor și prin împroprietăririle succesive ale însurățeilor. Proletarizarea s-ar putea
explica prin concentrarea pământului, prin moșteniri, zestre etc. și deci prin creșterea
proprietății mijlocii pe socoteala celei mici. Se datoreaza și faptului că din capul locului
țăranii au avut prea puțin pământ, se datorește și condițiilor generale neoiobăgiste.
În regimul economic agrar, țăranul, chiar când are pământ mai mult sau mai puțin
îndestulător pentru gospodăria lui, încă nu e lăsat în voie să devină gospodar. El e învoit, târât
pe ogorul boieresc, unde e silit să muncească vremea cea mai prielnică pentru muncile
agricole. Pentru pământul lui trebuie să se mulțumească cu rămășițele de timp, încât, chiar
având o întindere care în alte condiții economice l-ar putea hrăni, în actualele condiții îi
rentează foarte puțin. Dacă mai intervin și alte condiții îngreuietoare, cum e, spre pildă, marea
depărtare a pământului de casă și de acel pământ ce-l are în dijmă, dacă pământul se
împuținează, atunci munca lui devine pur și simplu nerentabilă, atunci îi convine mai bine să
ia tot pământul cât îl poate el lucra într-un singur loc de la arendaș.

Problema ilegalismului și rezultatele morale, culturale, juridice și politice ale

neoiobăgiei

Revoltele țărănești
De ce taranimea se răscoală împotriva marii proprietăți: pentru că țăranii din Occident sunt
mici proprietari de pământ, care trăiesc din pământul lor și au foarte puțin de împărțit cu
marea proprietate. Țăranul mic proprietar nici nu lucrează la proprietarul mare, nici nu este
exploatat de dânsul; fiecare în parte e stăpân pe pământul său și își vede de treburile sale.
Aceia care, în adevăr, vin în contact cu marea proprietate și sunt exploatați de ea, aceia ale
căror interese sunt antagonice, în adevăr, cu ale marii proprietăți, aceia sunt lucrătorii agricoli,
proletariatul agrar.
Dar iată că salariatul, proletarul agricol, ca și alți proletari, bagă de seamă sau i se explică
precum că prețul muncii lui conține un truc, că peste valoarea muncii lui, peste prețul mărfii
lui el produce o valoare în plus, o plusvaloare, pe care și-o aproprie capitalul, că exploatarea
urmează să existe, sub altă formă, în societatea capitalistă și că între capital și muncă e un
antagonism neîmpăcat. Și odată cu priceperea răului în toată întinderea lui, odată cu
priceperea problemei sociale în societatea capitalistă proletarul începe să priceapă și
dezlegarea acestei probleme, soluția ei: trecerea în stăpânirea națiunii, a capitalului productiv,
a tuturor instrumentelor de producere: pământ, mine, fabrici, uzine