Societatea medievală

Evului Mediu îi este specific un sistem social şi politic cunoscut sub denumirea de feudalism.

Feudalismul a fost un sistem de organizare a societăţii în care aristocraţia agrară şi militară stăpânea
pământul şi ţăranii.

Structurile de acest tip s-au impus în toată Europa în etape diferite, dar s-au dezvoltat mai complet în Franţa,
în secolele IX-XIV.

Nobilii, ţăranii şi orăşenii

Nobilii şi ţăranii erau principalele categorii sociale în orânduirea feudală.

Nobilii, posesori de pământuri, deţineau puterea economică şi politică.

Ţăranii, lucrători ai pământului, şi-au pierdut, în număr tot mai mare, libertatea, ajungând în şerbie.

Alături de aceste categorii, locuitorii oraşelor au început să joace un rol mai tot mai important în viaţa
societăţii, pe măsură ce s-au dezvoltat meşteşugurile şi comerţul.

Nobilimea

Spre deosebire de aristocratul roman care locuia în oraș, seniorul feudal trăia la țară. Locuința lui era o
fortăreață, un castel așezat pe o înălțime și înconjurat de ziduri groase. Un șanț larg și adânc, plin cu apă
rosie, îi împiedica pe dușmani să se apropie de zid. Intrarea era apărată de două turnuri între care se afla
poarta. Peste șanț se putea trece pe un pod mobil. În interiorul castelului se aflau locuința seniorului și
tezaurul. Puteai găsi aici, de asemenea, locuințele slugilor, magazii și grajduri pentru animale. Din secolul al
XIII-lea, au apărut hornurile, ferestrele cu geamuri și lumânările de seu și de ceară. Locuințele seniorilor au
devenit mai încăpătoare, mai luminoase și mai confortabile. Curtea era destul de largă pentru a permite, în
caz de război, să se refugieze acolo țăranii de pe domeniu. Erau castele care puteau adăposti mai multe sate,
cu vitele și cu toți locuitorii.În Evul Mediu, pământul nu a fost numai un mijloc de existență, ci și un
instrument de stăpânire. Domeniul

feudal îi asigura nobilului atât putere economică, prin recolte și taxe, cât și putere politică. Dacă, la început,
feudele erau acordate numai pe durata cât vasalul aducea servicii seniorului, mai târziu domeniile puteau fi
lăsate ca moștenire urmașilor. Proprietarul a dobândit dreptul de a strânge dări de la țărani, de a-i judeca și
aresta, drept ce înainte aparținuse statului. Unii seniori aveau dreptul chiar de a bate monedă. Trimișii
regelui nu puteau călca pe moșiile lor fără învoirea proprietarului, nici măcar pentru a urmări un ucigaș.
Seniorii au devenit, astfel, adevărați suverani pe moșiile lor. Suveranitatea, adică puterea supremă care
aparținea statului, s-a fărâmițat în folosul nobilimii laice și al așezămintelor bisericești posesoare de feude.

Principalele ocupații ale nobililor erau războiul, serbările militare și vânătoarea. În timp de pace, se
organizau adesea turniruri (întreceri cavalerești în care participanții își dovedeau măiestria în mânuirea
armelor).[6] Vânătoarea era un alt fel de exercițiu sportiv pentru nobili, dar și o sursă de trai. În alimentația
oamenilor din Evul Mediu, carnea de vânat era foarte căutată. Tinerii nobili învățau cum trebuie să
urmărească cerbul sau mistrețul și cum să mânuiască armele de vânătoare.

Alimentația

Alimentația medievală depinde de clasa unui individ. pentrunobili și familiile lor din există o gamă largă de
produse alimentare disponibile: carne de pasăre, vânat, carne devită, porc, miel, pește, proaspete sau afumat
și sărate, deasemenea produse din făină albă și cereale precum și brânză sau untul. Țăranii medievali însă
aveau un regim alimentar multmai simplu. De obicei, grâul era vândut iar pâinea țărănească se făcea din orz
și secară, coapte în pâinea neagră și greutate. Se bea bere făcutădin orz potolea, dar și apa înducită cu miere.
Alimentația țăranului avea puține proteină, doar din mazăre și fasole, care se adaugă în pâine și supe sau
ciorbe. Fierturile erau de multe oripreferă pâinii deoarece nu necesită cereale pe care morarul le păzea cu
strășnicie. Ceapa, varza, usturoiul, nucile, fructelede padure, prazul, spanacul,patrunjelul erau alimente care
îngrămădeau [Link] crude erau considerate nesănătoase și rareori se consumau caatare. Familiile
bogate pot adăuga carne de porcsau șunca. Ironiaa făcut ca după micșorarea populației datorită ciumei, chiar
și celor săraci să poata dispune de grâu. Dietă medievală ducea lipsă de vitamină A,C și D și nu avea multe
calorii, făcând din consumul regulat de bere o necesitate. DESIdieta lor era oarecum sănătoasă, cu puține
grăsimi și bogată în fibră, totuși lumea medievală a fost una înfometată.

Imbracamintea

Îmbrăcămintea purtată de nobilime și clasele superioare era evident diferită de cea a clasei inferioare.
Îmbrăcămintea țăranilor medievale era foarte simplă în timp cehainele nobililor erau împodobite, în special
cu mâneci decorate. Cavalerii purtau haine fărămâneci acoperite cu un platoșe. Nomazii barbari purtau
îmbrăcăminte confecționate din blănuri, lână și piele. Sepurtau pantaloni lungi, care au chiar și ciorapi
atașaț[Link] ca turbane și mătăsuri din Est erau doar pentru cei mai avuți.

Comerțul

Lumea afacerilor medievală era dominată de bresle. Negustorii auconstatat că ar putea realiza mai multe ca
un grupdecât individual și s-au unitate în Bresle. Au apărut bresle de brutari, măcelari, bacani, morari,
fierari, țâmplari, țesători, zidar, cizmari, de fapt,aproape fiecare comerț a avut breasla proprie. Standarde,
cum ar fi doargreutățile și măsurile a evoluat de la bresle, și se

făceau inspecții pentru a se asigura că normele erau respectate. Breslele ajutau membrii de îngrijire au fost
sau în dificultate șiaveau grijă de familie, uneori, chiar și după ce membrul a decedat.

Modul de învățământ era modul în care se incepea o meserie care se păstrează pentru tot restul vieții.
Ucenicul era atât servitorul, cât șiajutorul lui meșterului lui, iar ziua lui de munca era chiar foarte lungă.
Dupa completarea uceniciei, breasla va examina pentru a vedea dacă el putea fi ridicat la statutul de calfă.
Calfa trebuia să călătorească din orașîn oraș pentru o deprindere cât mai multe din secretele meseriei. Apoi
calfa trebuia să creeze olucrare, o capodoperă, în prezența judecătorilor pentru a fi ridicată la statutul
deMaestru. În acest moment, el juracu mâna pe Biblie credință breslei și meșteșugului lui.

VIAȚA ÎN SATUL MEDIEVAL

Satele medievale aveau o populație formată din cea mai mare parte a fermierilor. Casele, grajdurile,
hambarele erau grupate în jurul centrului satuluiîngrijirea era înconjurată de terenuri agricole și pășuni.
Societatea medievală depindea de sat pentrude protecție și de multe ori oamenii se refereau la sat drept
casă.Puțini se aventurau dincolo de granițele sale. Munca în comun a fostcheia supraviețuirii satului. Nu sate
au fost temporare, oamenimutând în mai bune zone. Alte sate au continuat să existe timp de secole. Fiecare
ședere a avut un conducător nobil, chiar dacă el nulocuia acolo, și după 1100 de castelele au început să
domine peisajului rural. Satele vecine purtau negocieri pentru a stabili granițele dintre ele. Țăranii medievali
au fost fie oameni liberi sau iobagi, care trebuiau să muncească pentru un nobil,erau legați de pământ și
plateau taxe feudale. Toți aveau oviață foarte ocupată. Mare parte din această viață aspră era petrecută sub
cerul liber cu veșminte simplu și o alimentație la limita subzistenței.

Vestimentaţia din apusul Europei a impus elementele din vestimentaţia galilor şi a romanilor.
În Evul Mediu un om obişnuit se îmbrăca cu pantaloni din pânză groasă, ciorapi groşi de lână, bluză, manta
şi pălărie. Femeile purtau rochii lungi, confecţionate din materiale groase.

În Răsărit, modelul bizantin a fost adoptatsi de popoarele vecine.

Nobilii şi oamenii bogaţi purtau haine ţesute din materiale mai fine: pânze subţiri, stofe, mătase, în picioare
purtau cizme. Femeile îşi ascundeau întotdeauna părul sub o bonetă. cu vremea au aparut pieptănăturile
sofisticate, care dădeau un aer de eleganţă şi rafinament. Dezvoltarea comerţului a dus la adoptarea
evantaiului din China.

În Ţările Române, oamenii simpli (săraci), se îmbrăcau cu haine confecţionate de aceştia din in, cânepă, lână
şi piele. Oamenii nobili (bogaţi) adoptau moda bizantină, iar spre sfârşit Evul Mediu, cea din Apus.

În Evul Mediu Feudal, ţăranii purtau haine croite din pânză groasă, lână şi piele. Ei purtau ca încălţăminte
saboţi din lemn sau umblau desculţi. Hainele nobililor erau elegante, făcute din materiale mult mai scumpe
(mătase, stofă subţire) şi purtau ghete din piele grosa sau cizme înalte. Din anii 1400, femeile purtau pălării
înalte, numite "hennin", care semănau cu turlele din biserică.

În Bizanţ se purta tunică, era moda bărbaţilor, aceasta era lungă dar şi largă, ornamentată cu dungi verticale
de diferite culori, la fel ca mantia, purtată peste tunică.

În secolulal XVll - lea, costumul devine strâmt şi aderent pe corp. Bărbaţii au împrumutat de la barbari
pantalonii. Peste ei, purtau o cămaşă în diferite culori: lungă până la genunchi, cu mâneci până la coţ şi
strânsă la mijloc cu o cingătoare.

Raporturile dintre seniori și vasali

Aceste raporturi erau determinate de datină. Vasalul era obligat să-și recunoască în mod solemn dependența
de seniorul care i-a dat pământ cu drept de posesiune. El se prezenta înaintea seniorului pentru a-și depune
omagiul, declarând că devine „omul lui”.În schimbul jurământului, seniorul dădea vasalului o feudă (o
bucată de pământ, un sat, o parte dintr-un sat). Depunerea omagiului și învestirea creau între senior și vasal
o serie de obligații reciproce.

Vasalul se obliga să respecte persoana, familia, onoarea și averea seniorului. Aceasta era datoria de credință
(fidelitatea). Vasalul trebuia să-și însoțească seniorul în război (dar nu mai mult de 60 de zile pe an). El
trebuia să ia parte la consfătuirile la care îl convoca și să asiste la scaunul de judecată. Acestea erau
îndatoririle de sfat. În cazul în care seniorul își înălța fiul la rangul de cavaler sau își mărita fiica sau când el
însuși pornea în cruciadă[7], vasalul era obligat să-i dea seniorului un ajutor în bani.

La rândul său, suzeranul era dator să-și susțină vasalul contra dușmanilor acestuia, să-i facă dreptate, să-l
sfătuiască la nevoie și să-i ocrontească familia în caz de moarte. Seniorul și vasalul erau legați deci printr-un
adevărat contract.

Când vasalul sau suzeranul nu-și respectau obligațiile, jurământul înceta să mai fie valabil. Vasalul care-și
înșela suzeranul se făcea vinovat de trădare și își pierdea feudul. Suzeranul care nu-și respecta vasalul sau
abuza de drepturile sale față de acesta își pierdea drepturile asupra feudului.

În principiu, toți nobilii erau egali. Întinderea pământului și numărul vasalilor stabileau însă o ierarhizare pe
care ei o recunoșteau și o exprimau în termeni preciși.

Țărănimea, partea cea mai numeroasă a sociețătii feudale, era împărțită în mai multe categorii, în funcție
de statutul social și, desigur, de avere.
 Țăranii liberi Țăranii dependenți
 Aveau dreptul de a părăsi moșia pe care  Erau „legați de glie” (nu aveau voie să
locuiau. părăsească moșia pe care locuiau).
 Adesea, locuiau în sate (obști) libere, având  Nu se puteau căsători decât cu acordul
conducători proprii. seniorului și doar cu cineva de pe moșia acestuia.
 Puteau lăsa moștenire averea pe care o  Nu puteau transmite urmașilor pământul decât
dețineau. cu acordul seniorului și plătind o taxă.
 Aveau obligații către stat și către Biserică: în  Urmașii lor aveau statutul de șerbi.
bani - taxe și redevențe; în muncă - la contruirea
 Nu erau admiși ca martori în procese.
drumurilor sau a podurilor; aveau, precum în Țara
Românească și în Moldova, datoria de a participa  Aveau diverse obligații față de seniori.
la oaste

Orășenii

În ceea ce privește stilul de viață, populația urbană nu se diferențiază categoric de locuitorii din mediul rural.
Desigur, meșteșugurile și comerțul erau predominante ca activități de subzistență, însă acestea nu lipseau cu
desăvârșire din sate. Mai mult decât atât, orășenii, la fel ca sătenii, practicau agricultura în apropierea
zidurilor. De asemenea, în orașe apar numeroase rețele de solidaritate, menite să suplinească și să imite
totodată structurile familiale, atât de importante și de active în lumea rurală.

Așezările urbane erau foarte aglomerate. Din acest motiv, erau mai insalubre decât satele, având și o rată a
îmbolnăvirilor și a mortalității mai mare. Pierderile de populație erau însă compensate prin fenomenul
imigrației de la sat la oraș. Pe de altă parte, noii veniți erau de cele mai multe ori necalificați și puteau cauza
probleme și turbulențe. Șomajul, consumul de alcool, portul de arme, vendetele frecvente sunt tot atâția
factori care explică de ce orașul medieval era un mediu deosebit de violent.

În orașe, pe lângă comercianți, își desfășurau activitatea numeroși meseriași: măcelari, brutari, pietrari,
zidari, dulgheri, țesători, vopsitori, croitori, pielari, armurieri, iar lista poate continua. Existau mai multe
trepte de specializare, de la ucenici și calfe, la meșteri. Pentru a-și proteja interesele, aceștia se organizau în
bresle ce grupau persoane de aceeași profesie. Breslele reglementau prețurile, dar și calitatea produselor
confecționate de meșteșugarii de profil și certificau noii meșteri.

Breslele erau asociații profesionale, dar aveau și o pronunțată componentă socială și de convivialitate.
Astfel, în interiorul lor se stabileau normele de comportament adecvate și erau penalizate cele considerate
reprobabile. Adulterul, purtatea scandaloasă erau aspru pedepsite, atât prin amenzi, cât și prin concedierea
din asociație, temporară sau chiar permanentă. De asemenea, breslele ofereau sprijin material și moral
meseriașilor bolnavi ori familiei celor decedați. Membrii breslelor împărtășeau și practici devoționale,
organizând sărbători și alegându-și sfinți patroni.