SUBIECTUL I (30 de puncte)

Citiţi, cu atenţie, sursele de mai jos:

A. „[...] La 15/27 iunie 1876 M. Kogălniceanu înaintează Porţii şi puterilor garante un memoriu cu «şapte
revendicări» ale României faţă de Poartă în conformitate cu vechile capitulaţii şi tratate a căror acceptare ar fi dus,
de fapt, la recunoaşterea independenţei României. Deoarece Poarta a refuzat să le îndeplinească, M. Kogălniceanu
era hotărât să împingă România în război. Pentru a pregăti terenul, el trimite la 20 iulie 1876 o notă agenţilor
diplomatici români acreditaţi pe lângă puterile garante, în care acuză Turcia de ororile săvârşite în Balcani. [...]
Respingerea acestor doleanțe [...] o fac să se orienteze spre o înțelegere și cooperare cu Rusia. [...] A fost necesară
încheierea unei Convenţii care s-a iscălit la Bucureşti, la 4 aprilie 1877, de către ministrul de externe român, Mihail
Kogălniceanu, și baronul Dimitri Stuart, agent diplomatic și consul general al Rusiei în România. În primul articol al
Convenției se preciza că toate cheltuielile privind trecerea și trebuințele armatei ruse cad în sarcina guvernului
imperial. Rusia se obliga de a respecta drepturile politice ale statului român și «a menține și a apăra integritatea
actuală a României» (art. II).” (N. Ciachir, Marile Puteri şi România)

B. „Luând cuvântul în Senat la 7/19 mai 1877, domnitorul Carol I constata că românii au fost provocați și atacați pe
teritoriul propriu de turci, exprimându-și convingerea că armata română va ști să dea replica necesară. În aceeași
zi, [...] Consiliul de Miniștri, întrunit sub conducerea domnitorului, a analizat oportunitatea proclamării
independenței [...]. În aceste condiții, la 9/21 mai 1877, Parlamentul s-a întrunit în ședință extraordinară. [...]
Deputatul Nicolae Fleva a adresat o interpelare, solicitând guvernului să răspundă dacă a adus la cunoștința
Puterilor Garante ruperea relațiilor de dependență față de Poartă [...]. Răspunzând, ministrul Afacerilor Străine,
Mihail Kogălniceanu, a declarat: «[...] Suntem independenți; suntem o națiune de sine stătătoare [...]». După
dezbateri, Adunarea Deputaților a votat următoarea moțiune: «Camera, mulțumită de explicările guvernului [...], ia
act că răsbelul între România și Turcia, că ruperea legăturilor noastre cu Poarta și independența absolută a
României au primit consacrarea lor oficială.» [...] O moțiune cu un conținut identic a fost adoptată, în aceeași zi, și
de Senat, în unanimitate. [...] Astfel, 9 mai a devenit ziua Independenței de stat a României. Moțiunile adoptate nu
aveau caracterul unor legi [...]. Ele exprimau voința Reprezentanței Naționale, adică a poporului român. ” (I. Scurtu,
Istoria românilor în timpul celor patru regi. Carol I)

Pornind de la aceste surse, răspundeţi la următoarele cerinţe:

1. Numiţi documentul semnat la București în 1877, precizat în sursa A. 2 puncte

2. Precizaţi, din sursa B, o informație referitoare la domnitorul Carol I. 2 puncte

3. Menţionaţi personalitatea politică și un spațiu istoric, precizate atât sursa A, cât şi în sursa B. 6 puncte 4. Scrieţi,
pe foaia de examen, litera corespunzătoare sursei care susţine că proclamarea independenței a fost votată în
ambele camere ale Parlamentului. 3 puncte

5. Scrieţi o relaţie cauză-efect stabilită între două informaţii selectate din sursa A, precizând rolul fiecăreia dintre
aceste informaţii (cauză, respectiv efect). 7 puncte

6. Prezentaţi două măsuri adoptate în plan intern pentru consolidarea statului român modern, anterioare
evenimentelor descrise în sursa A. 6 puncte

7. Menţionaţi o asemănare între proiectele politice referitoare la statul român modern, elaborate în prima
jumătate a secolului al XIX-lea. 4 puncte
SUBIECTUL al II-lea (30 de puncte)

Citiți, cu atenție, sursa de mai jos:

„[...] Regele era elementul-cheie al vieții politice. Potrivit noii Constituții din 1923, el păstra puteri considerabile.
Putea să-și aleagă miniștrii chiar și din afara Parlamentului și putea să-i demită [...], dar tradiția îl obliga să ia în
considerare dorințele partidului majoritar din Parlament. Prim-ministrul și ceilalți membri ai guvernului trebuiau, în
principiu, să coopereze cu Parlamentul [...]. Constituția asigura de asemenea Regelui puteri legislative lărgite. Avea
autoritatea de a sancționa toate legile, dar acesta nu și-a exercitat niciodată dreptul de veto față de o lege trecută
prin Parlament. [...] Regele avea autoritatea de a negocia și de a încheia tratate de alianță, dar ele nu erau valabile
până când nu erau ratificate de Parlament, numai acesta din urmă având dreptul de a declara război și de a face
pace. Toate limitările legale au fost respectate de către un monarh constituțional așa cum a fost Ferdinand. [...]
Sistemul judecătoresc, care, potrivit Constituției din 1923, era o ramură coordonată de guvern, dar separată de
acesta, a continuat să acționeze doar ca un modest factor de control al ramurilor executivă și legislativă. [...]
Constituția oferea judecătorilor o mare putere potențială, întrucât permitea revizuirea judecătorească a actelor
Executivului – în special ale aparatului administrativ -, ca și ale Legislativului. Un cetățean care credea că drepturile
sale constituționale fuseseră încălcate putea să înainteze plângerea Curții de Apel din județul său, iar Curtea putea
să găsească reclamația justificată și să declare actul în discuție ilegal. [...] Constituția din 1923 dădea Curții de
Casație – cea mai înaltă instanță a țării – autoritatea exclusivă de a constata constituționalitatea legilor. ‟ (K.
Hitchins, România 1866-1947) Pornind de la această sursă, răspundeți la următoarele cerințe:

1. Numiți instituția care ratifică tratatele de alianță, precizată în sursa dată. 2 puncte

2. Precizați secolul la care se referă sursa dată. 2 puncte

3. Menționați regele României și legea fundamentală a statului, la care se referă sursa dată. 6 puncte

4. Menționați, din sursa dată, două informații referitoare la atribuțiile regelui. 6 puncte

5. Formulați, pe baza sursei date, un punct de vedere referitor la puterea judecătorească, susținându-l cu două
informații selectate din sursă. 10 puncte

6. Argumentați, printr-un fapt istoric relevant, afirmația conform căreia practicile politice totalitare sunt o
caracteristică a vieții politice din România postbelică. (Se punctează prezentarea unui fapt istoric relevant și
utilizarea conectorilor care exprimă cauzalitatea și concluzia.) 4 puncte

Subiectul III

Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre evoluţia sistemului constituţional în România, între anii
1866 şi 1938, având în vedere:
1. menţionarea a două motive pentru care a fost adoptată Constituţia din 1866;
2. prezentarea a câte unui motiv al adoptării Constituţiei din 1923 şi a Constituţiei din 1938;
3. precizarea a două principii comune înscrise în cele trei constituţii ale României adoptate în
perioada 1866-1938;
4. menţionarea a două deosebiri dintre prevederile oricăror două constituţii ale României
adoptate în perioada 1866-1938;
[Link] unui punct de vedere cu privire la necesitatea adoptării unor acte fundamentale şi
susţinerea acestuia printr-un argument istoric..
Notă! Se punctează şi utilizarea limbajului istoric adecvat, structurarea prezentării,
evidenţierea relaţiei cauză-efect, susţinerea unui punct de vedere cu argumente istorice
(pertinenţa argumentării elaborate prin utilizarea unui fapt istoric relevant, respectiv a conectorilor care exprimă
cauzalitatea şi concluzia), respectarea succesiunii cronologice/ logice a faptelor istorice şi încadrarea eseului în
limita de spaţiu precizat.