ELEMENTE DE INTRODUCERE ÎN MANAGEMENT

I. Originea conceptului de management. Definire

l. Originile etimologice ale managementului

Originile etimologice ale managementului au fost căutate încă din cele mai îndepărtate
timpuri. O influenţă hotărâtoare a avut-o:
*verbul francez-manager-a utiliza cu economie.
*termenul –menage- ,însemnând conducere, administrare.
Mult mai târziu, la începutul secolului al XX -lea a intrat în economie, unde s-a extins
mult si a rămas definitiv.
2. Conceptul de management
Conceptul de management a fost definit astfel:
* Managementul este o importantă tehnică socială, de conducere și control al eforturilor
unei grupe de indivizi pentru realizarea unui scop comun, bine definit. Realizarea acestui scop
trebuie să se realizeze în condiţii minime de cheltuieli, de resurse și eforturi.
*Managementul reprezintă arta de a conduce, de a conduce oamenii ale căror specializări
sunt diferite în cadrul aceleiași organizaţii pentru atingerea unui obiectiv comun.
3. Definirea managementului
[Link] a definit managementul ca fiind "știința prin care se asigură conducerea
tuturor proceselor și unităţilor economice și din alte sectoare de activitate, în toate funcțiunile
acestora, având în prim plan omul, participarea motivată a acestuia și care presupune rezolvarea
problemelor sub aspect previzional, organizatoric, de conducere, de decizie, de control în scopul
creșterii eficienței economice."
Ion Petrescu, a definit managementul ca: "ansamblul activităţilor, disciplinelor,
metodelor, tehnicilor care înglobează sarcinile conducerii, gestiunii, administrării și organizării
societăţii comerciale și vizează prin adoptarea deciziilor optime în proiectarea și reglarea
proceselor microeconomice să antreneze întregul colectiv de salariaţi pentru a întreprinde și a
lucra cât mai profitabil, pentru a organiza schimbări capabile să asigure creșterea performanţelor
pe plan economic și social”.
Bazele managementului științific au fost puse de americanul [Link], autor al
lucrărilor "Principiile conducerii științifice" și "Conducerea atelierelor" și de francezul [Link]
prin lucrarea "Administrația industrială și generală".
[Link] definea managementul ca "stiinţă originală, care se bazează pe legi, reguli și
principii riguros stabilite".
Teoreticienii, fac deosebire între managementul științific și știința managementului.
Managementul științific este apreciat ca o practică a conducerii, realizată pe bază
științifică, care o constituie știința managementului, adică cercetările teoretice ale procesului de
management. Știința managementului include multe discipline: matematica, economia,
psihologia, ingineria, sociologia.
Cu toate că o definiţie unanim recunoscută a managementului nu a fost încă
elaborată, cei mai multi specialiști privesc conducerea ca o activitate de reglaj care face posibilă
trecerea unui sistem dintr-o stare în alta dinainte stabilită.
Managementul reprezintă procesul care urmărește atingerea unor obiective
(scopuri) utilizând resurse (umane, materiale, de timp).
Teoria managementului are un caracter general și se aplică în toate domeniile. Practica
managementului are un caracter specific, în sensul că se aplică într-un anumit domeniu
(management organizaţional, management în asigurări, management industrial).
Managementul, abordat concomitent ca teorie și ca practică, este în etapa actuală, unul
dintre cei mai importanţi factori generatori de performanţe economice la nivel de firmă.
Funcţionalitatea, eficiența și eficacitatea acesteia sunt dependente apreciabil de calitatea,
eficiența și eficacitatea managementului.

2. Management între stiință si artă

l. Managementul ca stiinţă
Managementul ca stiinţă presupune elaborarea unor concepte, principii, metode și tehnici
de lucru cu caracter general, a căror utilizare trebuie să asigure folosirea la timp optim a
potenţialului uman, material și financiar din cadrul societăţilor comerciale. Pe măsura dezvoltării
teoriei managementului și arta de a conduce înregistrează progrese importante.
Mulţi specialiști pledează pentru o teorie complet integrată a managementului.
Dezvoltarea teoriei integrate a managementului presupune :
 a) în domeniul managementului, teoria este un cadru conceptual de referinţă.
b)teoria este necesară pentru orientarea cercetării manageriale, pentru depistarea
lacunelor în domeniu și găsirea soluţiilor reușite de viitor.
c) este imposibilă învăţarea managementului fără existenţa unei astfel de discipline care
să ofere un ghid de proceduri de lucru adecvate unui bun manager.
d) întreprinderea modernă se bazează pe teoria managementului.
e) cu ajutorul teoriei managementului se formează managerii capabili să conducă
unităţi, să asigure progres, inovare, motivare, profit. Instalarea mileniului III aduce în prim
planul lumii moderne o nouă perspectivă asupra unor noi entități, noi controverse și bineînțeles,
noi posibilități de abordare a acestora.
Managementul este una dintre ele.
Cine? Cum? Cu ce? În cât timp? Unde? Cu ce costuri?
Managementul ca proces se adresează acestor întrebari și vine în întâmpinarea
problemelor pe care acestea le ridică. Utilizând toate resursele disponibile într-un mod cât mai
eficient, cu un cost cât mai mic și într-un timp cât mai scurt, managementul este modalitatea de a
atinge scopul cu economie de mijloace și cu un randament cât mai aproape de cel optim.
Managementul reprezintă o “disciplină” în ambele sensuri ale cuvântului:
-un domeniu de studiu
-o modalitate comportamentală.
Scopul major al acestei discipline este să ofere informaţiile tehnice,
metodologice și procedurale pentru a fi înţelese și aplicate cu succes în vederea obţinerii
rezultatelor scontate. Managementul este știinţă în măsura acumulărilor teoretice și artă în
măsura aplicării eficiente. De ce stiinţă?
Pentru că are la bază principii, metode, legi, tehnici,
accesibile oricui. 2. Managementul ca artă
De ce artă?
Pentru că devine talent în măsura în care este
practicat și se îmbogăţeste cu fiecare experienţă în parte, invitând la creativitate, intuiţie,
previziune. Este bine știut faptul că în ipostaza de
știinţă, managementul este abordat (și cunoscut) mai ales prin prisma proceselor de management
și a relaţiilor pe care acestea le generează (numite relaţii de management). Dacă procesele de
management se regăsesc în ceea ce generic numim funcții ale managementului -previziune,
organizare, coordonare, antrenare, controlevaluare, relaţiile de management se manifestă ca
raporturi între cei care conduc și cei care execută în ceea ce privește exercitarea funcţiilor
managementului. Rezumat:
Managementul ca artă se bazează pe:
-priceperea managerului
-talentul managerului
-măiestria managerului
-abilitatea de a transforma cunoștințele în acţiuni, de
a utiliza metodele și tehnicile elaborate de știinţa managementului.
Managementul ca știinţă se bazează pe:
-studierea relaţiilor de management din sistemele economico-
sociale -descoperirea legităţilor și principiilor care guvernează aceste relaţii
-conceperea de noi sisteme, metode, tehnici și modalităţi de management
menite să asigure optimizarea funcţionării acestor sisteme.

3. Procese, relaţii și funcţii ale managementului

Procese și relaţii de management

În acest fel, managementul prezintă un sistem de procese prin care factorii de
autoritate și deci de decizie, ai firmei, acţionează în interiorul acesteia în scopul asigurării unei
eficiențe organizaționale cât mai înalte.
Realizarea procesului de management presupune îndeplinirea unor activităţi specifice
care pot fi împărţite în câteva grupe definitorii pentru rolul oricărui manager, indiferent de
poziţia pe care acesta o ocupă în cadrul firmei.
Procesul de management se poate partaja, având în vedere natura sarcinilor implicate de
desfășurarea lui și modul de realizare, în cinci funcţii:
*Previziunea
*Organizarea
*Coordonarea
*Antrenarea
 *Evaluarea-controlul.
Previziunea
Este funcţia cea mai importantă a unui proces managerial şi implicit, cea care îl
declanşează. Toate celelalte funcţii care o succed depind în exclusivitate de factorul timp la care
se referă previziunea şi de gradul de detaliere al obiectivelor. Deciziile şi acţiunile prin care se
stabilesc obiectivele (pe termen scurt, mediu şi lung) organizaţiei şi subdiviziunilor sale,
formularea modalităţilor de acţiune în vederea realizării acestora şi fundamentarea necesarului de
resurse definesc această funcţie.
Activitatea de management debutează prin proiectarea sau stabilirea obiectivelor acesteia,
a resurselor şi mijloacelor necesare realizării lor.
Funcţia de previziune constă în ansamblul proceselor de muncă prin intermediul
cărora se determină principalele obiective ale firmei și componentele sale, precum și resursele și
principalele mijloace necesare realizării lor. Rezultatele previziunii se împart în funcție de
orizont, grad de detaliere și obligativitate în trei categorii principale.
În primul rând, prognozele, au un caracter aproximativ nefiind obligatorii. Ele se
rezumă 1a principalele aspecte implicate, conţinând un set de date cu valoare indicativă
referitoare la ansamblul firmei.
Sunt un instrument de cunoaştere, de investigare în timp prin intermediul
căreia se desprind tendinţele viitoare ale activităţii sportive și acoperă un orizont mai larg de
timp. Prognozele, în activitatea sportivă, vizează anticiparea performanţelor sportive dar şi a
proceselor şi fenomenelor viitoare ale organizaţiei sportive. În managementul sportiv românesc
prognozarea privind activitatea sportivă de performanţă permite o estimare a evoluţiei
rezultatelor, a performanţelor, în confruntările sportive, atât pe plan intern cât şi în competiţiile
internaţionale. Acest lucru impune managerilor sportivi să anticipeze diferite variante posibile,
pentru a fi în măsură să adopte deciziile cele mai eficiente. În sportul de înaltă performanţă se pot
estima viitoarele performanţe sau reuşita în derularea diverselor activităţi [Todea P.S., 2000: 26].
În activitatea sportivă prognozele se întind pe durata unuia sau cel mult a două cicluri olimpice,
respectiv 4 sau 8 ani. Ele nu au un grad de acurateţe foarte ridicat, ci permit doar estimarea
evoluţiei rezultatelor şi performanţelor în competiţiile sportive. Sunt vizate doar aspectele
principale implicate, datele cu valoare indicativă referitoare la organizaţie în ansamblul ei.
Planul, este instrumentul în care se finalizează cea mai mare parte a proceselor de
previziune. Gradul lor de detaliere variază invers proporţional cu orizontul, în funcţie de aria de
întindere.
La nivelul unităţilor sportive planurile conţin prevederi şi sarcini ce cuprind toate laturile
activităţii pe ramuri de sport: cercetare-dezvoltare, aprovizionare, salarizare, determinarea
costurilor de pregătire, a contabilităţii activităţii sportive. În activitatea sportivă planurile sunt
instrumente manageriale prin care se orientează eforturile umane spre realizarea unora sau mai
multe scopuri, făcând legătura între obiectele generale şi cele operaţionale. Planificarea în
activitatea sportivă este un proces voluntar ce marchează începutul activităţii de management.
A treia modalitate principală de concretizare a previziunii o reprezintă
programele. Acestea sunt foarte detaliate, elementele cuprinse fiind obligatorii și prezentând un
grad ridicat de certitudine.
Prin intermediul lor se stabileşte ordinea de aplicare a acţiunilor ce trebuie
întreprinse pentru realizarea planurilor. În ceea ce priveşte sportul, programele de pregătire
includ toate aspectele care formează structura capacităţii de performanţă (aptitudinile, atitudinile,
ambianţa şi antrenamentul). Prin crearea de condiţii pentru dezvoltarea aptitudinilor specifice
disciplinei sportive respective, prin asigurarea unei ambianţe care să inducă atitudinile potrivite
sportivilor, prin asigurarea unor condiţii optime de antrenament se încearcă atingerea
obiectivelor şi anume performanţele sportive.

Organizarea
Funcţia de organizare desemnează ansamblul proceselor de management prin
intermediul cărora se stabilesc și delimitează procesele de muncă fizică și intelectuală cu
componentele lor, precum și gruparea acestora pe posturi, formaţii de muncă, compartimente și
atribuirea lor personalului, corespunzător anumitor criterii manageriale, economice, tehnice și
sociale, în vederea realizării în cât mai bune condiţii a obiectivelor previzionate.
A doua dintre funcţiile mangementului, ca ordine a exercitării acestora,
este direct influenţată de previziune. Printr-o bună organizare, care să conducă la îndeplinirea
obiectivelor, se evidenţiază modul de aplicare a deciziilor venite de la niveluri ierarhice
superioare în cadrul organizaţiei.
În cadrul organizării se delimitează două subdiviziuni:
*organizarea de ansamblu a firmei concretizată în stabilirea structurii
organizatorice și a sistemului informaţional (exercitată de managementul superior) și
* organizarea principalelor componente ale firmei
-cercetarea /dezvoltarea, producţia, personalul etc. Specific acestei componente majore a funcţiei
de organizare este un management mediu și inferior.

Coordonarea
Funcţia de coordonare constă în ansamblul proceselor de muncă prin care se
armonizează
deciziile și acţiunile personalului firmei și ale subsistemelor sale, în cadrul previziunilor și
sistemului organizatoric. Deci, coordonarea este o organizare în dinamică a cărei necesitate
rezultă, în principal, din:
[Link] firmei și al mediului ambiant, imposibil de reflectat în totalitate în
previziuni și în sistemul organizatoric;
[Link], diversitatea și reacţiile personalului ce reclamă un feed-back operativ,
permanent, de natură să asigure corelarea adecvată a deciziilor și a acţiunilor acestora. Pentru
asigurarea unei coordonări eficace este esenţială existenţa unei comunicări adecvate la toate
nivelurile managementului, prin comunicare înţelegând transmiterea de informaţiișsi perceperea
integrală a mesajelor conţinute.

Antrenarea
Funcţia de antrenare încorporează ansamblul proceselor de muncă prin care se determină
personalul firmei să contribuie la stabilirea și realizarea obiectivelor previzionate, pe baza luării
în considerare a factorilor care îi motivează. Deci, scopul antrenării are un pronunţat caracter
operaţional. Fundamentul antrenării îl reprezintă motivarea, care în funcţie de modul de
condiţionare a satisfacţiilor personalului, dă rezultate pozitive sau negative. În firmele moderne
se folosește cu prioritate motivarea pozitivă, întrucât la același volum de resurse financiare
utilizate pentru motivare o parte sensibil mai mare a personalului obţine satisfacţii din
participarea la procesul muncii, iar climatul de muncă și cultura firmei sunt superioare, ceea ce,
implicit, generează rezultate economice mai mari.
 Control-evaluare
Funcţia de control-evaluare poate fi definită ca ansamblul proceselor prin care
performanţele firmei , subsistemelor și componenţilor acesteia sunt măsurate și comparate cu
obiectivele și standardele stabilite iniţial, în vederea eliminării deficienţelor constatate și
integrării abaterilor pozitive. Procesele de evaluare control implică patru faze:
*măsurarea realizărilor;
* compararea realizărilor cu obiectivele și standardele stabilite iniţial, evidenţiind
abaterile produse;
*determinarea cauzelor care au generat abaterile constatate;
*efectuarea corecturilor care se impugn, inclusive acționarea, pe măsura
posibilităților, asupra cauzelor ce au generat abaterile negative.
Relaţiile de management constau în raporturile care se stabilesc între
elementele unei organizaţii și între acestea și diversele variabile ale mediului extra-
organizaţional în procesele de planificare, organizare, coordonare, antrenare și control al
activităţilor vizând atingerea obiectivelor firmei.